tolle lege - Vatra

tolle lege 

Dan COMAN 

salonul nouă, lăuze 

intru în salonul nouă cu o oaie atîrnată de gît. 

înaintez greu, oamenii de pază 

m-au luat drept preot şi se ţin întruna după mine 

şi ca pe o cruce îmi tot ridică oaia 

şi-o sărută pe bot 

şi oaia asta speriată ascunzîndu-se în hainele mele ca-n iarbă 

o face pe tlinda să rîdă în hohote. 

înainte să se ridice din pat 

am văzut cum şi-a aranjat puţin bătăile inimii de parcă 

şi-ar fi aranjat pe sub masă o fustă de moroşancă. 

lăuze-lăuze, deasupra chiuvetei o bucată de aer stătut 

pe care asistenta o tot împunge cu acul. şşşşt, 

oaia de la gît a adormit, ca nişte lilieci 

celelalte femei stau atîrnate cu capetele-n jos, 

să nu se tulbure laptele. 

lăuze-lăuze, din bucata aceea de aer nu iese nimic. 

mă aşez pe marginea patului şi din compotul pe care-l deschid 

se prelinge mai întîi cafeaua. 

ca un mic lan de buruieni 

laptele praf a năpădit etajera şi ţine umbră în salon şi-n umbra aceasta 

tlinda ademenind cu masaje celălalt lapte. 

văd bine: e tristă şi nedumerită 

şi-mi face semn s-o ajut 

şi-atunci îmi strecor capul sub plapumă 

şi îmi strecor capul sub capot şi odată ajuns la înălţimea sînilor 

îmi lipesc urechea şi ascult 

şi cum n-aud nimic 

îmi zic cine ştie poate că laptele de mamă nu sună 

şi-atunci prind încredere şi-i apăs sînii de cîteva ori 

şi sfîrcurile pocnesc ca degetele 

dar în afară de-un aer proaspăt care îmi dă direct în ochi 

nimic, nici o picătură. 

nu-i bai, îi şoptesc tlindei, nu-i bai 

şi încurajările mele ca nişte şniţele îi pătează capotul. 

e tîrziu acum, du-te mai bine acasă 

şi eu ştiu după roşeaţa ei 

că e acum vremea alăptatului şi dau să mă ridic 

cînd ca la un semn în salonul nouă începe viaţa: 

rînd pe rînd femeile încep să respire şi încep să scîncească 

şi se ridică aşa cum ar ridica o cafea şi ufff au ioi 

cu amîndouă mîinile îşi saltă burţile 

şi laptele le sună în sîni ca un adevărat expresor 

rînd pe rînd se ridică şi făcînd un perfect şir indian 

încep întîi să se legene şi încep întîi să fredoneze 

un vioi cîntecel despre alăptatul natural 

şi-abia apoi încep să dea din picioare ca din nişte rotiţe 

şi ţop-ţop una cîte una ţop-ţop afară din salon 

şi iat-o şi pe tlinda mult în spatele tuturor , roşie-roşie la faţă şi 

fără ţop-ţop la mers 

iat-o ieşind şi pe ea cu sticluţa de milumil în braţe 

de parcă-ar ieşi cu un sac de cartofi şi 

de parc-ar ieşi direct cu sînii la vedere 

şi nu-mi face nici un semn s-o aştept 

nu 

aşa că îmi trezesc oaia de la gît 

şi imitînd mişcarea lăuzelor 

ne strecurăm în baia maternităţii şi fumăm 

1

2 in memoriam 

Monica LOVINESCU 

Viaţa politică a trupurilor moarte* 

Este 25 aprilie şi de ieri după amiază Monica este o 

mână de cenuşă. Într-o urnă verde, ca şi urna verde a lui 

Virgil, cu nelipsitul trandafir alb alături şi cu fotografia lui 

de la un an, care a stat, până mai ieri, în colţul mesei din 

camera ei, de la Paris. 

Iar azi cele două urne au fost aduse la Bucureşti, 

una lângă alta, într-un impresionant montaj de pedagogie 

naţională a acestui neam dădăcit degeaba, de două sute 

de ani de când are o ţară. Şi chiar dinainte. Ochii tuturor 

sunt însă aţintiţi asupra celor două urne verzi. Cum să 

concepi că un om cu ochii, surâsul, glasul, mintea şi tot 

trupul lui, în care a încăput memoria şi sentimentele a 84 şi 

86 de ani de viaţă, este acum cenuşă? 

Două vieţi încăpute în două urne. 

Şi ce vieţi! Care ar trebui să fie prima şi care ultima 

secvenţă din filmul derulat în câteva minute, cât durează 

înaintarea solemnă a micului cortegiu, şi pesemne 

rememorarea, pentru multă lume singura, înainte de uitarea 

definitivă? Prima secvenţă ar trebui să fie poate un prim 

plan în mişcare, pe silueta unei fete cu părul sârmos şi 

sprâncene groase, după care se întorc privirile pe holurile 

universităţii din Bucureşti, trecând razant şi fără să se 

intersecteze cu cea a unui băiat blond, cu un condei 

afurisit, care-şi râde de pretenţiile literare ale „fiicei lui 

Lovinescu”, recomandându-i să se facă ingineră. Anul 

fiind 1945. Iar ultima - aceste două urne verzi alăturate 

coborând 63 de ani mai târziu în sunet de alămuri, covor 

roşu, onoruri militare şi lacrimi sincere ale poporului 

dădăcit, dintr-un avion prezidenţial, pe aeroportul Otopeni. 

Sau filmul ar putea începe cu un travelling asupra 

sălii de şedinţă de la Universitatea din Cluj, în mai 1947, 

unde aceeaşi fată cu claia de păr negru sârmos, „cu capul în 

norii literaturii”, se trezeşte instantaneu la viaţa politică a 

ţării sale, regat pentru încă şapte luni. Chemaţi să-şi dea 

afară profesorii merituoşi, pentru a-i primi în loc pe fiii clasei 

muncitoare, studenţii vor vota, la îndemnul ei, menţinerea 

la catedră a profesorilor, amânând, e drept că doar cu câteva 

luni, dezastrul. Şi s-ar putea încheia, simetric, cu gros- planul 

întâlnirii în 1990, la Bucureşti, cu unul din adversarii de 

atunci - complimentând-o, surâzător, amabil, degajat pe 

femeia în vârstă, întoarsă din lungul exil: „Ne-aţi făcut-o 

atunci la Cluj.” Şi răspunsul ei, nerostit în realitate, meritând 

rostit măcar în film: „Da, v-am făcut-o pentru câteva luni, 

dar v-aţi luat revanşa vreme de o jumătate de secol.” 

Ar mai putea începe acest film cu lungul suspans al 

trecerii în septembrie, a podului de la Endsdorf, Austria, 

ascunsă ca infractorii, sub cărbuni, ferită doar de bunul 

Dumnezeu de baionetele soldaţilor care controlau 

încărcătura. Ar continua cu noaptea petrecută flămândă 

şi murdară în gara de Est, din Paris. Cu întâlnirea, pe 

baricadele luptei pentru eliberarea, sub conducerea lui 

Malraux!, a României năpăstuite, cu băiatul blond, sosit 

la Paris ca troţkist franţuzit, pentru ca brusc să-şi facă din 

ţara de unde plecase „indiferent ca un geamantan”, himera 

de o viaţă....Fidelitate răsplătită din plin, dovadă momentul 

care ar putea constitui ultima secvenţă a filmului: 

întoarcerea triumfală în România, salutată de personalul 

aeroportului în februarie 1990, buchetele de flori azvârlite 

spre ei din spatele cordoanelor de siguranţă ale 

aeroportului, de mulţimile venite să-i vadă pe cei care 

vreme de aproape 50 de ani întruchipaseră de la microfonul 

Europei libere, „vocea speranţei”. Sau dacă vrem neapărat 

metafore - unde mai potrivite decât într-un astfel de context 

– întruchipaseră soldaţii „războiului pe calea undelor”. 

Ori de unde ar începe acest film, el este dureros, mustind 

de sensuri, copleşitor. Iar de sfârşit, ar trebui să nu se 

sfârşească. 

Ar trebui... 

La slujba de la biserica românească din Jean de 

Beauvais, de la orele 13.45, Monica era încă un trup, întrun 

sicriu închis, deasupra căruia era un trandafir roz. În 

preajma ei, Ambasadorul Baconsky, Marie-France 

Ionesco, Gabriel Liiceanu, Mihnea Berindei, Magda 

Cârneci, Dan Hăulică, Matei Vişniec, Paul Barbă Neagră, 

Bujor Nedelcovici. Restul, figuri necunoscute, se pare nu 

mulţi, „sub o sută”, spun ziarele. Au oficiat preoţii Bisericii 

Ortodoxe Române „Sfinţii Arhangheli” Constantin Târziu, 

Iulian Nistea, Dan Săvan şi Mitropolitul Iosif al Bisericii 

Ortodoxe Române din Europa Occidentală şi Meridională. 

Sicriul era înconjurat de coroanele Preşedinţiei, Institutului 

Cultural Român, Ministerului de Externe. Ambasadorul 

României la Paris a aşezat pe sicriu o medalie. 

Ceremonia a durat o oră, fără discursuri, fără 

necrologuri. Apoi s-a plecat, în grup restrâns, la Val de 

Bičvre, unde a avut loc incinerarea. Totul este atât de 

înălţător încât nu ai îndrăzni să ai gânduri minore, private. 

Nu le-am zărit în scurtele secvenţe reluate iar şi iar pe 

Puck şi pe Lucie, Maria sau Jacqueline, deşi, într-adevăr, 

părea să fie lume puţină. La Virgil, în urmă cu un an şi 

jumătate, fusese biserica plină. 

Nu le-am văzut, dar ştiu că Maria şi Jacqueline erau 

acolo, că Maria plângea tot timpul, iar Jacqueline, 

„îmbrăcată ca un papagal”, nu s-a dezlipit de Puck, 

spunându-i tot timpul, înlăcrimată, „Păi, noi trei suntem 

familia ei”. Nici după incinerare, când urma să se 

întâlnească acasă, în rue François Pinton, pentru o mică 

pomenire, mai puţin destinată publicului, Puck nu s-a dus. 

Este casa pe care ea a făcut-o, iar acum, când nici Monica, 

nici Virgil nu mai sunt acolo, ea nu ar putea să mai meargă. 

Lucie (mama copilei botezate de Monica şi de Virgil 

şi soţia lui Georges Rosetti, prieten din România) s-a decis 

până la urmă că se va duce. 

Televiziunile vuiesc, la fel ziarele. Se retransmit, la 

fiecare jurnal al zilei, aceleaşi secvenţe, numai comentatorii 

sunt, în funcţie de orientarea politică a proprietarului, alţii, 

şi, în funcţie de aceeaşi „orientare” a intereselor 

respectivului proprietar, oarecum diferite comentariile.

„Oarecum” diferite, fiindcă toţi sunt trişti, solemni, 

impresionaţi şi dornici să fie la înălţimea momentului. Cu 

excepţia scriitorilor, care vorbesc despre rafinamentele 

culinare ale Paştelui care se apropie, în spaţiul tradiţional 

românesc. Pluralism democratic şi dezinhibare. 

La realitatea TV, par copleşiţi fără să ştie prea bine 

de ce. Sună foarte straniu să-i auzi pe crainici spunând că 

a murit la Paris „criticul literar” Monica Lovinescu. Sau 

poate că e cu atât mai uimitor. N-a avut într-adevăr altă 

armă decât microfonul, iar ca un biet critic literar să fie 

autoritatea morală şi literară necontestată vreme de o 

jumătate de secol, într-o ţară unde doar unu la sută din 

populaţie citeşte, s-ar putea să însemne de fapt enorm. 

Mâine, urnele lor vor fi aduse în România. În cursul 

dimineţii, ziarele au anunţat un program un pic diferit de 

ce se spunea ieri: vor sosi urnele cu un avion pus la 

dispoziţie de Preşedinţie, la Otopeni, vor fi întâmpinate la 

aeroport cu onoruri militare, va veni preşedintele Traian 

Băsescu în persoană, apoi în jur de 12.30, ele vor fi depuse 

la Ateneu, şi nu la Patriarhie, cum se auzise ieri, pentru ca 

oamenii să-şi ia rămas bun, până mâine seară. Mai departe, 

rămăşiţele lor pământeşti vor fi depuse la Casa Lovinescu 

din Bulevardul Elisabeta, de unde peste o săptămână vor 

pleca la cavoul familiei Lovinescu, de la Fălticeni. Acolo 

se află, recuperată în anii comunismului, în urma unei 

acţiuni conspirative de la crematoriu, şi urna lui E. 

Lovinescu, şi cenotaful mamei Monicăi, cea fără mormânt, 

fiindcă nu se ştie unde i-a fost azvârlit trupul mort în 

închisoarea Jilava. Nu se va decreta, cum s-a cerut de 

către unele organizaţii, tot dl. Sorin Ilieşiu, cu iniţiativele, 

a subscris şi AZIR, doliu naţional. Se pare că pentru asta 

ar fi trebuit ca ambele familii să fie de acord, şi Preşedinţia 

şi Guvernul, şi, cum se ştie, ele sunt învrăjbite. Dar Traian 

Băsescu a decorat-o post-mortem cu cele mai înalte 

distincţii: medalia depusă ieri, pe sicriu, de ambasador. 

Tot Steaua României, în gradul suprem însă, adică unul 

mai mare decât cel pe care l-a conferit preşedintele 

Constantinescu amândurora în 1999, când şi Monica 

Lovinescu şi Virgil Ierunca erau încă în viaţă. 

În ziare, se ironizează uneori şi chiar se vituperează 

pe marginea ingratitudinii faţă de ei, cât au fost în viaţă, 

ca şi pe marginea utilizării lor ca maşină de spălat păcate 

şi de remaiat reputaţii. Nu e bine nici aşa nici aşa, dacă ar 

fi să te iei după presă, şi nu e bine nici că sunt copleşiţi 

acum cu onoruri, când sunt morţi. Ca şi cum altundeva 

lucrurile s-ar petrece altfel. 

Câţiva, înţelepţi, au aerul să se resemneze cu această 

realitate, un pic trucată, un pic demonstrativă, conform 

căreia moartea este ultimul „gest” cu care un om atrage 

atenţia asupra lui, şi cel mai spectaculos, astfel încât ochii 

întorşi spre el sunt implicit bilanţ. Chiar dacă omul singur 

şi-l face înainte, şi-l face anual, şi-l face zilnic, fiecare cum 

socoteşte de cuviinţă, restul lumii, familie, prieteni, i-l face 

atunci când omul moare. Şi, dacă este o persoană 

importantă, în funcţie de cât de importantă e, se scrie 

undeva, pe un monument mai somptuos sau mai modest, 

„ în memoria acestui tovarăş care n-a lipsit de la nici o 

şedinţă”, sau „în memoria lui XY, care a fost un bun părinte, 

frate, soţ”. 

Mulţi par că se înclină în faţa evidenţei, că atunci 

când bilanţul îţi este făcut de la vârfurile oficiale ale puterii 

e semn că ai binemeritat de la patrie şi că atunci, mai mult 

decât meritele tale, acele funeralii vorbesc despre 

sănătatea unei naţii. Dar înclinaţi să vadă doar răul, nu 

in memoriam monica lovinescu 

mulţi sunt întrutotul de acord că atunci când naţia îi 

omagiază pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca ea dă 

dovadă de sănătate, iar când îi omagiază, de exemplu, pe 

Zoe Ceauşescu, Dan Iosif, Elena Lupescu sau Silviu 

Brucan, ea are o problemă. Poate că din cauza doliului lor 

privat, inevitabil mai autentic, şi poate din oroarea de 

exhibiţie, mulţi nu sunt de acord că naţia se află de trei zile 

într-o formă bună. Şi totuşi, lucrurile aşa stau. 

Publicaţiile cele mai cunoscute recunosc şi ele asta. 

În România literară, numărul in memoriam, scoate 

ca editorial articolul de omagiu şi despărţire al lui Augustin 

Buzura. Apoi Ioana Pârvulescu, Nicolae Manolescu, 

Livius Ciocârlie, Alex. Ştefănescu, Gh. Grigurcu. 

Adevărul, Evenimentul zilei, Cotidianul cuprind 

grupaje ample sau articole de autori proeminenţi, cu 

fotografii, mai ales ale omagiatorilor... 

În revista 22, pe prima pagină, Gabriela 

Adameşteanu, care îşi ia rămas bun de la casa din rue 

François Pinton, o dată cu locatara ei, Monica Lovinescu, 

iar înăuntru, Gabriel Liiceanu cu textul care apare peste 

tot, despre moartea ei „în stil românesc”. Scris frumos, 

bun, mai ales acesta, ca românii să şi-l toarne voluptuos 

în cap ca pe o cenuşă. Mustrându-se, autoblamându-se, 

tot în stil românesc, că „au abandonat-o”. 

Ceremonia de întoarcere în ţară a rămăşiţelor lor 

pământeşti, la aeroport, la Ateneu, transmisă şi ea, de 

toate televiziunile de ştiri. Impresionantă. Coborârea din 

avion, covorul roşu, urnele lor, verde a Monicăi, identică 

cu aceea a lui Virgil, pe două perne, onorurile militare. 

Totul foarte idoine. Nici un accent greşit, nici o notă falsă. 

Cu o excepţie: Premierul Tăriceanu, care soseşte agale, 

legănând din şolduri, cu un surâs ştrengar, trece prin faţa 

celor două portrete şi urne înconjurate de flori şi coroane, 

pieziş, fără să se uite, fără să se oprească şi se alătură 

oficialităţilor, în dreapta. Băsescu, cel de obicei 

decontractat, păşeşte cu cel mai milităros mers al lui, cu 

cel mai recules chip, fiindcă ştie că aşa se face, se opreşte 

în faţa lor un moment, coroana lui era acolo dinainte de a 

ajunge urnele, apoi se alătură grupului. Au vorbit Liiceanu, 

în numele lui şi al lui Mihnea Berindei, ca executori 

testamentari, apoi Horia Roman Patapievici, şi apoi 

Preşedintele însuşi. Cred că cel mai bine el, deoarece nu a 

compus un eseu. Nici G. Liiceanu nu a mai certat românii 

pentru moartea lor, ci a vorbit şi despre bucuriile celor doi 

dispăruţi, punctându-le corect. 

Lume cunoscută: Radu Filipescu, Ana Blandiana, 

Romulus Rusan, Gabriela Adameşteanu, Ioana Ieronim, 

Florica Dimitrescu, Livius Ciocârlie, Gabriel Dimisianu, 

Nicolae Manolescu, Sever Voinescu, Tia Şerbănescu, 

Rodica Palade, Andrei Dimitriu, Teodora Stanciu, Varujan 

Vosganian, Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii, cum 

altfel, care, consiliat aproximativ, spusese cu ceva vreme 

înainte, pe un post de televiziune, lucruri aproximative 

despre ei. Şi mulţi, mulţi reporteri, de la toate televiziunile, 

publice sau private, fidele modelului lor, sau ostile. 

Aflu, în timp ce întârziam uitându-mă acolo, pentru 

ultima dată la urnele, fotografiile, florile albe rezemate de 

cele două „tribune” unde li se aşezaseră portretele, că 

ieri, la Uniunea Scriitorilor, s-au sărbătorit cu mare fast, 

tot în prezenţa Preşedintelui, cei 100 de ani de existenţă ai 

Uniunii. În acelaşi timp în care la Paris se ţinea slujba 

religioasă la căpătâiul Monicăi Lovinescu şi apoi era 

incinerată. Şi că nimeni, nici N. Manolescu, preşedintele 

US şi ambasador al nostru la UNESCO, nu a propus un 

3

4 in memoriam monica lovinescu 

moment de reculegere, aşa, fiindcă tot era Uniunea 

Scriitorilor şi tot fusese ea „conştiinţa mai bună”, vorba 

lui Noica, a breslei la ananghie. 

Scăpări publice, nu atât de semnificative şi rodnice 

ca frumoasele gesturi publice. 

Apoi m-am mai învârtit o vreme, mai multă vreme, 

prin zonă. Am fumat în memoria lor, cu Tia Şerbănescu, 

urmaşa lor cea mai autorizată în inima mea, mai multe ţigări... 

Am fumat şi am plâns. 

După câteva ore, când am trecut din nou, oficialităţile 

plecaseră şi câte un singuratic, cu două flori în mână, 

intra, se oprea în faţa celor două portrete înconjurate de 

flori, apoi îşi scria în caietul mare, depus pe un fel de 

amvon, la ieşire, sentimentele. Nu le-am citit, dar credeam 

că erau aceleaşi cu ale noastre: recunoştinţă şi durere. 

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, singuri, unul 

lângă altul, în urnele lor verzi, străjuiţi în poziţie de drepţi 

de doi soldaţi tineri înfiretaţi şi solemni, erau... ce trebuia. 

Acolo şi numai acolo, în spaţiul acela: lumea noastră, 

răsturnată cu susul în jos, sau învălmăşită, confuză şi 

împâclită, de când o ştiu, se întorsese la loc, pâcla şi 

mizeriile se decantaseră pe fundul ei. Ei înşişi ar fi fost 

mulţumiţi de asemenea restabilire, limpezire, decantare. 

Ieşind ca să plătesc pentru cele trei ore de parcare, 

paznicul din sectorul unde mă aflam se desprinde din grup, 

hotărât să mă scutească de plată şi mă interpelează, timid: 

„Nu vă supăraţi, doamnă, cine au fost cei doi? Am văzut 

ce frumos a fost, preşedinte, premier, miniştri, dar noi, cei 

de 30 de ani… nu ştim...” Îi fac, la fel ca la şcoală, un 

rezumat convingător, îi indic şi o bibliografie sumară şi, 

după ce urc în maşină, îl văd reintegrând grupul celor 

patru-cinci colegi ai lui, care aşteptau plini de interes 

lămurirea lui. 

Nu a fost chiar singura mea contribuţie la viaţa 

politică a trupurilor lor moarte. Dar nici foarte zeloasă nu 

se poate spune că m-am dovedit. 

Totuşi, de luni dimineaţa, de când s-a aflat vestea 

(Monica Lovinescu murise duminică noaptea, după ora 

12.30, adică în primele minute ale zilei de 21 aprilie), a 

sunat telefonul continuu. Erau în afară de prietenii mei, 

invariabili plânşi, ziarişti de la Adevărul, Evenimentul 

Zilei, România liberă... M-am scuzat mai peste tot că nu 

sunt în stare să spun nimic demn de reţinut, că o să mă 

achit de datoria faţă de ei scriind curând această carte. 

Numai pe cei de la Europa liberă nu i-am refuzat, şi pe 

Carmen Muşat, de la Observatorul cultural, care m-a 

sunat prima, luni dimineaţa, mi-a spus că-mi rezervă zece 

mii de semne şi îmi dă termen, până marţi noaptea, oricât 

de târziu... Noaptea târziu, pe 24, cineva de la BBC, de 

parcă simţise mai mult nevoia să-mi împărtăşească senzaţia 

unei anumite vanităţi a tuturor acestor tardive dovezi de 

preţuire, care se anunţau pentru a doua zi, decât să mă 

întrebe ce cred. I-am spus totuşi: credeam că totul este 

firesc şi pozitiv, că este un prilej unic, de pedagogie 

naţională, care le continuă în fond lucrarea. Şi asta a fost 

tot. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au păşit deja în 

posteritate. 

Le-am însoţit primii paşi acolo, scriind mesajele mele 

private şi primind condoleanţele mele „private”. 

Dar din primul schimb de mesaje, cel cu o mare 

prietenă a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, am 

înţeles, surprinsă, că şi aceste mesaje fac parte din 

posteritatea lor, abia începută. De aceea le transcriu. 

24 aprilie 2008. 

Draga Doamna Ileana Vrancea, 

Sunt sigură că aţi aflat deja cumplita veste. 

Trupul Monicăi va fi incinerat azi în Biserica (sic!) 

Jean de Beauvais din Paris, iar mâine va fi adus în 

Bucureşti, se pare pentru funeralii naţionale. Urnele lor 

vor fi depuse mai întâi la Ateneu, pentru ca românii să-şi 

poată lua rămas bun, se va ţine o slujbă şi apoi vor fi duse 

la Fălticeni. 

Restul scriu ziarele. Pe forumuri, durerea românilor 

e mare şi autentică. Aceea din tribune oficiale, cum ştim... 

Eu nu sunt prezentă la toate astea. Scriu despre 

Monica o carte, sper să o pot scoate la târgul din iunie. 

Vă port o mare afecţiune pentru devotamentul pe 

care i l-aţi arătat şi vă pot spune că şi ea v-a iubit mult. 

Cu drag, 

Jela 

Draga Doamna Doina Jela, 

Vă mulţumesc pentru rândurile Dv. Să ne mângâiem 

cu gândul că s-a sfârşit suferinţa trupească pe care 

Monica a îndurat-o cu o mare demnitate, şi că a ştiut să 

trăiască fericirea sufletească şi satisfacţia morală de a-şi fi 

văzut împlinite viaţa şi opera unice ca valoare/diagnoză 

profesională şi consecvenţă civică în întreaga bibliografie 

consacrată în libertate intelighenţiei aflate în menghinea 

mecanismului totalitar. Şi Monica, şi Virgil erau perfect 

conştienţi de acest unicat şi de această împlinire, pe care, 

fără a trezi cea mai mică urmă de vanitate din partea lor, leo 

evocam deseori drept un temei de pace sufletească, 

asemuită în limbajul nostru de vechi „pisicari” cu torsul 

pisicii : „Aveţi amândoi motive să toarceţi”. „Avem, 

toarcem”, venea confirmarea. Acelaşi răspuns îl primeam 

de la Monica în aceşti ultimi ani, când verbele noastre 

sunau la singular : „Da, am motive să torc”. 

Alături de editarea întregii lor opere, D-stră, dragă 

dnă Jela, şi dnei Omăt vi se datorează în foarte mare parte 

„torsul” Ieruncilor, pacea sufletească în care au plecat, 

trupeşte. 

Aflu acum cu bucurie din misiva Dv, că tot cu Dv 

începe posteritatea lor, prin cartea pe care o consacraţi 

Monicăi, şi deci şi lui Virgil - capitole inseparabile. Voi 

face să vă parvină o serie de fotografii cu care să 

vă ilustraţi volumul, parte ale Pleşoienilor, parte din 

copilăria Monicăi alături de dna Bălăcioiu. Monica, 

necăjită de dispariţia sau dezordinea unora dintre 

documentele pe care i le trimisesem, mi-a cerut să nu îi 

trimit şi fotografiile. Căutaţi, între ceea ce a rămas în casa 

lor, ediţia franceză minusculă din 1832 a Noului Testament 

care aparţinuse dnei Bălăcioiu, trimis de 

mine Monicăi prin fiica mea în oct.1995. Date despre 

locul din care provine volumul, precum şi despre înscrisul 

aflat pe pagina de gardă, găsiţi în capitolul „Mâna Statului 

Democrat Popular”, publicat în „Agora” (Philadelphia), 

vol.III, nr.1/1990, pp. 303-337. 

Vă îmbrăţişez, vă urez succes şi Sărbători Fericite 

Ileana Vrancea


22 aprilie 

Draga doamna Jela, 

Am aflat cu tristeţe vestea. 

Îmi închipui că sunteţi deja la Paris. 

Dacă puneţi câteva flori la căpătâiul Doamnei Monica 

şi din partea mea, v-aş fi profund îndatorat. 

Vă mulţumesc. 

Dumnezeu s-o odihnească. 

I(on) B(arbu) 

22 aprilie 

Dragă Doina Jela, 

Aseară am venit târziu acasă şi am aflat vestea... 

Este lucrul la care mă gândeam cu groază, este ceva 

care ştiam că urmează să se întâmple, dar asta nu înseamnă 

că doare mai puţin. 

De câte ori am stat în Paris, n-am îndrăznit să trec pe 

la dânsa, tocmai pentru că credeam că este prea anturată, 

nu vroiam să-i pierd timpul care ar fi putut fi folosit pentru 

construcţia unor pagini care ar fi îmbogăţit pe toată lumea. 

În plus, cine eram eu pe lângă dânsa, salvatoarea demnităţii 

româneşti... 

Aşa cum ţi-am mai spus, pentru mine a fost o mamă 

spirituală şi ca atare eu sunt deja o parte în viaţă din ce ar 

fi vrut ea să fim. 

Nu ştiu ce ar trebui să facem, un mausoleu este prea 

puţin... 

Prima idee care-mi vine in minte ar fi transpunerea 

emisiunilor de la Europa Liberă (Teze şi Antiteze la Paris, 

Actualitatea Românească), pe CD-uri audio, cred că există 

această arhivă (...). Pentru mine ar fi cea mai frumoasă 

muzică, vocea ei inconfundabilă aş putea să o ascult zi şi 

noapte. 

În ultimul moment aproape, profitând şi de ieftiniri e 

drept, am reuşit să-mi completez seria Jurnalelor... 

Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească, deşi de 

infinit mai multă iertare vom avea nevoie noi când va veni 

ceasul. 

Dacă pot fi de folos cu ceva, aştept un semn. 

Mircea I(vănoiu) 

23 aprilie 

Dragă Jela, 

Îmi pare rău pentru tristeţea pe care v-o provoacă 

dumneavoastră faptul că aţi fost atât de ataşată de om. 

Pentru noi ceilalţi doamna Lovinescu era doar o legendă, 

la crearea căreia aţi contribuit de altfel. Nu ştiu ce să vă 

spun, decât că îmi pare foarte rău şi că sper că nu o să vă 

simţiţi prea descumpănită odată cu încheierea acestei 

perioade. 

A dumneavoastră, 

Monica (Heintz) 

Message du 23/04/08 10:37 

Ma Chère Jela, 

Merci de m’avoir écrit, cela me touche beaucoup. Je 

pense beaucoup à toi, cela doit être un manque immense. 

Je vais essayer d’y aller demain elle est allée rejoindre 

son mari et sa mère, j’espère qu’ils sont tous rassemblés. 

Je t’embrasse très affectueusement 

Caroline (d’Assai) 

...Şi tot primii paşi ai posterităţii lor sunt şi articolele 

omagiale care urmează: 

Breful Tiei Şerbănescu din Curentul, 21 aprilie, 2008 

Monica Lovinescu 

Săptămâna Patimilor începe greu: am rămas fără 

Monica Lovinescu. A murit la Paris, acolo de unde o viaţă 

întreagă a vegheat ca nimeni altcineva, împreună cu soţul 

său Virgil Ierunca, asupra sorţii noastre. Despre vocile lor 

de la microfonul «Europei Libere» s-a spus adesea că 

erau vocile gurilor noastre mute de aici. Ne flatam singuri. 

Căci, după cum s-a dovedit după ce ne-am dobândit 

libertatea, n-am avut şi nici nu puteam avea voci ca ale lor. 

Pentru a avea vocea Monicăi Lovinescu şi a scrie ca 

Monica Lovinescu ar fi trebuit să avem ceea ce avea ea - 

şi nu poate avea oricine: talent şi cultură, bună credinţă şi 

dăruire, luciditate şi umor, respect pentru adevăr şi 

consecvenţă, exigenţă şi îngăduinţă. Doar un noroc 

extraordinar a făcut să putem admira toate aceste daruri 

reunite într-o singură - şi unică, într-adevăr, - fiinţă, care, 

la rându-i, ni le-a dăruit tuturor învăţându-ne cum se 

supravieţuieşte. Ştia prea bine că iubirea ei adâncă şi aspră 

pentru noi şi pentru ţara în care-i sunt îngropaţi părinţii 

ne găseşte nepregătiţi pentru adevăr, pentru discernământ, 

pentru schimbare, dar n-a încetat să ni se devoteze şi să 

depună mărturie despre noi până în ultimul rând pe care la 

scris. Monica Lovinescu. Numele său rostit la radio şi 

scris pe o copertă era semnul că suntem binecuvântaţi de 

ea şi bine scrişi de ea. Cum ar fi fost dacă Monica Lovinescu 

şi Virgil Ierunca ar fi fost chemaţi în ţară imediat după 

revoluţie şi puşi în fruntea unor mari instituţii? Cine ştie? 

Absenţa Monicăi Lovinescu a fost încă un semn - arăta 

ce fel de «revoluţie» a fost şi cui a dat puterea: celor care 

i-au ucis mama, celor care au bătut-o la Paris şi care se 

lăfăie şi azi în Parlament şi la televizor. Nu întâmplător, 

televiziunile noastre, foarte îndoliate la moartea Zoei 

Ceauşescu şi a lui Brucan, au ignorat moartea Monicăi 

Lovinescu începându-şi jurnalele cu operaţia la nas a 

ministrului Nicolăescu şi cu «strategiile electorale» ale 

unor fii de securişti. Degeaba ne-am plâns adesea, ca să 

ne scuzăm laşităţile, că n-am avut şi noi un Havel. Dacă lam 

fi avut, l-am fi batjocorit, aşa cum am făcut adesea - de 

când, între Hristos şi tâlharul Baraba, lumea a ales tâlharul. 

Noi am avut norocul nostru: Monica Lovinescu. Astăzi 

numele său este scris pe o cruce. Nu ne rămâne decât săi 

ducem crucea amintindu-ne cum rostea: adevăratul curaj 

este cel fără speranţă. Dar poate că acolo unde a plecat, 

îngerul dreptăţii îi va săruta mâna şi pentru noi. 

Sever Voinescu, pe blogul său privat 

21 Aprilie, 2008 

Monica Lovinescu a fost exemplul cel mai bun pe 

care îl cunosc în spaţiul cultural românesc pentru ceea ce 

Havel numea, într-un eseu disident de mare magnitudine 

pentru mişcările anti-comuniste din Estul trist al Europei 

rupte, “puterea celor fără de putere”. Puterea Monicăi 

Lovinescu a fost imensă! Vorbind la un microfon, Monica 

5


Lovinescu fisura fie şi numai confortul nervos al 

funcţionarilor puterii roşii. Insomniile puterii comuniste 

nu se datorau vreunei remuşcări pentru genocidul comis 

şi nici vreunui coşmar pentru muntele de vinovăţie 

acumulat, ci faptului că undeva, în eter, vocea Monicăi 

Lovinescu se auzea. Puterea ei nu fusese nici acordată 

prin ucaz, nici susţinută „din spate” de cine ştie ce 

autoritate. Era o putere cîştigată simplu, fără strategii şi 

fără captări. Era puterea celui care spune adevărul în lumea 

minciunii. Căci Monica Lovinescu făcea acest singur lucru: 

spunea adevărul. Cu tenacitate, cu o forţă de persuasiune 

inegalabilă, cu o cunoaştere deplină a detaliului vieţii 

româneşti, cu o dăruire de care numai cei angelic de 

idealişti dintre noi sînt capabili. Sigur că Monica 

Lovinescu a învins în bătălia ei pe lumea aceasta. Mă rog 

să aibă acelaşi succes şi în cele ale celeilalte lumi. 

Mi-e dor de vocea ei acompaniată de pocnetul şuierat 

al scurtelor, pentru că mi-e dor de un reper în care să cred 

natural şi fără dubiu, aşa cum credeam în ea în acei ani. Nu 

a existat nici un moment, înainte sau după 1990, în care 

încrederea şi admiraţia mea pentru Monica Lovinescu să 

se clatine. Monica Lovinescu nu m-a dezamăgit niciodată 

şi ştiu cît de mult înseamnă asta într-o vreme în care şansele 

de a găsi o figură de intelectual public care să nu te 

dezamăgească niciodată vreme de decenii sînt aproape nule. 

Vremea anti-comunismului se stinge încet-încet. Pier 

anti-comuniştii şi nici comuniştii nu mai sînt chiar toţi şi 

nu mai sînt chiar vioi. În urma comuniştilor, a rămas o dîră 

pestilenţială ca o lătură roşie pe care nu se găseşte nimeni 

să o cureţe de pe străzile României, căci, în urma anticomuniştilor, 

nu a mai rămas nimeni. 

Somn uşor, Monica Lovinescu! 

Şi un fragment de a doua zi, 22 aprilie, tot din Bref. 

„Ieri, Monica Lovinescu a părăsit definitiv această 

lume în care i-a fost dat să suporte nedreptatea supremă: 

pierderea libertăţii ţării sale, pierderea vieţii mamei sale în 

închisoare şi pierderea propriei libertăţi de a sluji altceva 

decât adevărurile României pierdute. A ars până la capăt 

pentru ele - dar nu înainte de a dărui tot ce avea (casa, 

biblioteca) ţării care-i luase totul. În aceeaşi zi, în ţara sa 

liberă unde «eroii» nu dau ci iau case de la stat, pe micile 

ecrane se vorbea de zor chiar despre nedreptate. Dar nu, 

fireşte, despre nedreptăţile îndurate de Monica 

Lovinescu.” 

Dar, mai ales, în Evenimentul zilei, din 24 aprilie, 

sub titlul just S-a stins vocea care l-a sfidat pe Nicolae 

Ceauşescu, şi cele câteva articole, cinci pagini de 

comentarii ale forumiştilor, însoţesc primii paşi ai 

posterităţii lor, dovedind că sămânţa azvârlită de ea, de ei, 

nu a căzut pe stâncă: 

Parker Parker: 

A donat casa Statului Român? Sho pe ea, Adrian 

Năstase! 

Nea Mitică: 

Acea voce printre „fluierături” pe unde scurte, nu o 

voi uita niciodată! 

Wera Tutora: 

Vocea cu care am crescut la Europa Liberă. Prin ea 

ştiam că există şi altceva, m-a însoţit de la un microfon, 

mi-a redat speranţa într-o lume mai bună, mai dreaptă. 

După 1989 nu a mai apărut în primul rând, vocea îşi 

împlinise rostul. Era o persoană care nu iubea tumultul 

mulţimii sau presei. Modestă şi retrasă în universul ei, 

Monica Lovinescu a devenit mentorul diasporei şi nu 

numai. Mulţi dintre noi am uitat-o, nu am mai avut nevoie 

de vocea ei. Aşa e la noi, la români. Cum trecem puntea, 

cum uităm cine ne-a însoţit până la ea. 

Bunul Dumnezeu s-o odihnească în pace alături de 

românii de treabă care ne-au părăsit. 

Avem nevoie mai mult ca oricând de vocea Monicăi 

Lovinescu. 

Ion Magiru: 

Dintr-o ţară decăzută la rangul de rezervaţie pentru 

neanderthalieni (politicieni, ziarişti, fotbalişti, manechine, 

miliardari de carton, securişti reciclaţi) îţi spun: 

DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, MONICA 

LOVINESCU, ROMÂNCĂ CU INIMA ŞI MINTEA, 

FIINŢĂ DINTR-O LUME A CIVILIZAŢIEI ŞI A BUNULUI 

SIMŢ, ARUNCATĂ ÎN HĂUL ISTORIEI DE ARMATA 

ROŞIE, DE PARTIDUL COMUNIST ŞI DE SECURITATE. 

Cândva această ţară va renaşte şi românii îşi vor aminti de 

tine. DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, MONICA 

LOVINESCU! 

Elias Ervin: 

A fost hrana mea spirituală ani la rând. Era ora de 

educaţie pentru mine când o auzeam vorbind. Stăteam în 

faţa unei cutii care îmi aducea sub pătură vocea ei. Câţi în 

ţară nu erau ca mine la aceeaşi oră? A fost profesorul 

generaţiei mele.(...) 

George P.: 

Nu îmi amintesc să i se fi cerut scuze oficial după 

’90. Nu a primit nici Mercedes şi nici măcar scaun cu rotile 

ca să nu trebuiască să se deplaseze cu un „pat cu rotile”(?). 

Şi-a făcut datoria fără ca să i-o ceară nimeni. Şi a şi „plusat” 

cu un curaj mai bărbătesc decât al bărbaţilor. Din păcate 

viaţa nu face cadouri (nici măcar) oamenilor de excepţie. 

Nu o vom uita. 

Ion Fugariu: 

Speranţa moare ultima. Vocea domniei sale ne-a ţinut 

trează speranţa în serile în care o puteam asculta la Radio 

Europa liberă. În acest fel anii teroarei comuniste erau 

parcă mai puţin apăsători. 

Lăcătuş Coca: 

Statul român nu merită nimic pentru că această doamnă 

împreună cu familia ei au suferit prea mult pe timpul 

comunismului, acum ce au de spus securiştii care au 

schingiuit şi maltratat atâţia oameni? Nimic, se ascund (care 

au mai rămas în viaţă), dar toate se plătesc, toate la timpul lor. 

Ion Fekete: 

Dacă Ro este un vapor atunci s-a stins FARUL 

călăuzitor. 

Această DOAMNĂ a fost un REPER pentru 

generaţia mea. Poate şi datorită E.L. am fugit devreme din 

întunericul ceauşist! Când mai trec prin ţara în care m-am 

născut văd cu amărăciune noile repere: şpagă, minciună, 

hoţie nesimţire şi manele.(...) 

Ursu: 

Vocea Monicăi Lovinescu nu s-a stins, ea rămâne în

minţile şi-n sufletele noastre până când la rândul nostru 

vom pleca să-i fim alături. 

Comuniştii au încercat să ne distrugă fizic şi psihic, 

dar nu au reuşit niciodată să ne ucidă sufletul şi 

demnitatea de a rămâne oameni. 

Monica Lovinescu prin tot ce a făcut pentru români 

va rămâne în eternitatea elitelor culturii româneşti. 

Dumnezeu să o odihnească şi să fie bun cu noi românii, 

aflaţi încă sub ocupaţie comunistă. 

Lucian Stanciu: 

.„CHIAR DACĂ NÜRNBERGUL 

COMUNISMULUI NU VA AVEA LOC NICIODATĂ...”, 

„DACĂ EXISTĂ PENTRU ACEST PUBLIC AL 

UITĂCIUNII VREO SINTAGMĂ DETESTABILĂ, 

„RESENTIMENTARĂ”, LA LIMITĂ RIDICOLĂ, ESTE 

ACEEA A PROCESULUI COMUNISMULUI. EA NU 

POATE FI ROSTITĂ DECÂT LA SIGHET (...) RAREORI 

DĂM DE EA SUB PANA UNOR SCRIITORI SAU 

PUBLICIŞTI, CHIAR DACĂ N-AR FI VORBA DE UN 

VERDICT PENAL CI DE UNUL MORAL, CU SINGURA 

PEDEAPSĂ A UNEI DATORII DE MEMORIE, TOT NU 

NI SE DĂ VOIE?...” „ÎŢI VINE SĂ TE ÎNTREBI DACĂ 

NU EŞTI CUMVA VICTIMA UNEI HALUCINAŢII (...). 

DIN MOMENT CE MEMORIA N-ARE DREPT DE 

CETATE, MĂCAR SĂ-ŞI DOBÂNDEASCĂ, ÎNTR-UN 

FEL SAU ALTUL, CIMITIRUL EI. ACESTE PAGINI N- 

AU ALTĂ AMBIŢIE”. Steaua ei va străluci pentru 

ROMÂNIA!!!!! 

Lucian Stanciu: 

STATUL ROMÂN ARE OCAZIA TRISTĂ DE A-ŞI 

OMAGIA, CHIAR DUPĂ MOARTE, ADEVĂRAŢII EROI 

ŞI AMBASADORI AI VERTICALITĂŢII ŞI 

DEMNITĂŢII ACESTUI NEAM! Eu personal cred sincer 

că aceşti doi oameni merită funeraliii naţionale! Au 

reprezentat zeci de ani singura VOCE CLARĂ, DEMNĂ, 

MORALĂ, în numele ROMÂNIEI PROFUNDE! 

Mulţumirile noastre nu sunt de ajuns... Poate doar lacrimile 

noastre să le umezească pietrele DORULUI CARE I-A 

USTURAT, DEPARTE DE NOI ŞI DE ROMÂNIA! 

Liniştea lui „acasă” să le cuprindă flacăra neuitării! 

Dumnezeu să-i odihnească după sufletele lor magice! 

STATUL ROMÂN ARE OCAZIA – mai bine lipsă 

(George P.) 

Marieta Varga: 

Iartă-ne, doamnă Lovinescu, pentru nesimţirea 

noastră. 

Spartacus: 

S-o ierte cel de Sus, pentru că a fost Lumina pentru 

cei din ţară, când ascultam Europa liberă şi vocea ei 

ţigărisită, sub pernă... 

Spartacus: 

Domnule Preşedinte Băsescu, acum e timpul să daţi 

medalii post-mortem, nu la fotbalişti, ci celor care au ţinut 

steagul sus. 

Popescu Ion: 

Aştept mesaje de condoleanţe din partea lui Adrian 

Păunescu şi a lui Corneliu Vadim Tudor! 


Întrebare: Cine este Corneliu Vadim Tudor? 

Popescu Ion: 

Cred că toată lumea ştie. Cine nu ştie să citească 

articolul intitulat „În săptămâna Patimilor” din ziarul 

autointitulat „Tricolorul”, nr. 1243 22.04.2008, unde marele 

admirator al lui Ceauşescu are neasemuita neobrăzare de 

a o batjocori chiar după moarte pe cea care a fost Vocea 

Demnităţii Neamului Românesc! 

Spartacus: 

Mulţam, EVZ-ule! Din cînd în când românii au simţul 

fluidităţii devenirii istorice universale a fiecărui popor 

supravieţuitor.. 

O recunoaştere a Meritelor Dnei Lovinescu... 

Va fi înmormântată în România, în care A CREZUT, 

SAU ÎNTR-UN PARIS, CARE A ADOPTAT-O? 

Şi pe site-ul Cotidianului, după articolul omagial, 

din 21.04.2008. 

Barbatsoi de la Parter: 

Deci, Dumnezeu să o ierte şi să o binecuvânteze pe 

Monica Lovinescu, iar noi să îi mulţumim, mai ales pentru 

că a existat! 

Maya: 

Dumnezeu să o odihnească! 

Mulţumesc Doamnei Monica Lovinescu pentru tot 

ce a făcut pentru noi! 


Nu ştiu dacă există acest obicei (acţiune) la ora 

actuală în România, însă cred că ar fi potrivit ca, de exemplu 

– şi mai ales – Uniunea Scriitorilor să direcţioneze fonduri, 

să comande şi să instaleze busturi ale membrilor săi notabili 

(...) 

Nicole: 

IT Morar a întrebat azi la dezbaterea de pe 

Cotidianul ce stradă din Bucureşti ar merita să poarte 

numele Monica Lovinescu. Am răspuns că Bulevardul 

Primăverii ar trebui să se cheme Bulevardul Monica 

Lovinescu! Nu ştiu un alt mod de a o lăsa adânc şi pentru 

foarte mulţi ani în conştiinţa acestui oraş. 

Nicole: 

Mai spun că ar trebui să deschidem o campanie 

pentru Bulevardul Monica Lovinescu şi să supunem 

conştiinţei publice a bucureştenilor această propunere. 

Tot avem câteva zeci de aspiranţi la primărie!... 

Bleen 24: 

Funeraliile naţionale pentru Monica Lovinescu ar 

face dreptate. Nu atât ei, cât nouă. Nici nu trebuie să 

existe o propunere sau o susţinere publică pentru acest 

lucru, e evident şi minim necesar. Măcar atât. 

Gigi: 

Dacă ar fi fost cineva împotriva unor funeralii 

naţionale, atunci cu siguranţă prima care s-ar fi opus ar fi 

fost Monica Lovinescu însăşi. Monica Lovinescu nu are 

nevoie de funeralii naţionale, ci de o receptare corectă şi 

onestă pentru ceea ce a reprezentat. 

7

8 

În plus, ideea cu Bulevardul Primăverii care să-i 

poarte numele, e mult mai interesantă şi mai expresivă.(...) 

Nicole (pentru Gigi): Pe de altă parte, pentru cine 

altcineva ţi se pare just să aibă loc Funeralii naţionale? 

Nu pentru eroii şi ostaşii patriei, inclusiv aceia care n-au 

purtat uniforma oficială, dar au fost cei mai devotaţi fii ai 

acestei patrii? 

Şi sunt convinsă că milioane de români cred exact 

asta! 

Ar fi cazul să redăm corect condiţia eroismului real 

pentru patria aceasta care şi-a pierdut în ultima vreme 

credinţa în valori, idealuri şi fiinţare înaltă. 


Aş vrea să subliniez că înseşi aceste discuţii pe 

blog îi fac cinste Monicăi Lovinescu şi amintirii ei! Deci 

chiar dacă nu aţi scris prea mult, faptul că incitaţi la 

discuţie, din care va ieşi proaspăt la lumină cine a fost 

Monica Lovinescu, înseamnă deja foarte mult! 

Cristina Toma: 

Monica Lovinescu a fost în primul rând un erou! 

Un erou al rezistenţei anticomuniste. Acest lucru trebuie 

amintit acum, când a apărut ideea – absolut corectă şi 

absolut de bun simţ –a funeraliilor naţionale. Este 

binecunoscut faptul că la Paris, spre sfârşitul anilor ’70, 

a fost victima unui atentat comandat de Nicolae 

Ceauşescu. Monica Lovinescu a fost atunci la un pas 

de moarte, însă acest atac fizic (în urma căruia s-a aflat 

mai multe zile în comă) nu a determinat-o să renunţe să 

vorbească în continuare la Europa Liberă, cu acelaşi curaj 

ca şi înainte. 

Monica Lovinescu şi-a făcut din propria vocaţie – 

aceea de critic literar – un destin de erou. Ea a demonstrat 

că orice om de cultură – oriunde s-ar fi aflat şi cu orice 

mijloace îi era dat să se exprime – putea să opună rezistenţă 

activă regimului comunist, minciunii instituţionalizate, 

represiunii. Ar fi un gest absolut normal din partea 

autorităţilor noastre să o cinstească pe această doamnă a 

literelor româneşti, care a dovedit atâta capacitate de a se 

sacrifica pentru cauza românească. 

Cristian Teodorescu (autorul articolului omagial din 

ziar, nm.dj.) 

(pentru Gigi): 

Sunt convins că Doamna Lovinescu nu şi-a dorit 

funeralii naţionale. Dar nu a exprimat, în testamentul său, 

nimic împotrivă. Şi asta dintr-un motiv elementar, că nu-i 

stătea gândul la aşa ceva. Voia să se întoarcă definitiv 

după moarte în România. Aceeaşi dorinţă o avea şi Virgil 

Ierunca. Din această cauză Virgil Ierunca a fost incinerat 

şi Monica Lovinescu va fi şi ea incinerată. Pentru ca urnele 

lor să se întoarcă în România. Depinde de noi dacă se vor 

întoarce ca nişte iluştri necunoscuţi, sau aşa cum merită 

din partea recunoştinţei noastre. 

Stefan D.: 

Nu numai bulevardul, ci şi cartierul Primăverii să 

poarte numele Monica Lovinescu. Iar străzile acestui 

cartier să poarte nume de eroi anticomunişti... 


Alias: 

Monica Lovinescu a avut o viaţă demnă şi în acelaşi 

timp decentă. Nu îmi doresc să o văd alături de turma 

beneficiarilor de funeralii naţionale şi decoraţii la kilogram. 

Nu vreau să facă rating-ul unor televiziuni care nu dau 

doi lei pe ce a reprezentat Monica Lovinescu. Nu vreau 

să văd analişti spurcând cu laudele lor deşănţate un om. 

Freedom: 

Ce funeralii naţionale? Ca şi comunistului Paler, 

membru supleant în CC al PCR-ului? Băgată în aceeaşi 

oală cu Paler sau Dan Iosif? Cum o să i se facă şi criminalului 

Ilici? Băgată în aceeaşi oală cu criminalii comunişti? Never! 

Lăsaţi-o în pace, n-o pângăriţi cu tratament egal cu cei pe 

care i-a detestat şi împotriva cărora „şi-a pus viaţa între 

paranteze!” Steaua roşie primită ca decoraţie i-a ars sufletul 

după ce i-a fost înmânată şi lui Vadim de către Ilici, m-aş 

bucura s-o fi aruncat în primul coş de gunoi. De asemenea 

nu sunt de acord ca bulevardul sau cartierul Primăverii, 

cartierul nomenclaturiştilor criminali comunişti, al hoţilor 

şi maneliştilor politici sau nepolitici, să-i poarte numele. 

Mi se pare o mare tâmpenie ca strada sau cloaca 

comuniştilor să-i poarte numele. 

Barosan de Ghidigeni: 

Îmi aduc aminte cu câtă satisfacţie ascultam vocea 

inconfundabilă a Monicăi Lovinescu la mult-bruiatul şi 

mult-hulitul de către comunişti Radio Europa liberă. 

Monica Lovinescu a fost şi este mult mai mare decât o 

putem aprecia azi şi sper că istoria României îi va oferi 

capitol special. Monica Lovinescu a fost un mare 

intelectual şi un mare erou român. Un gest superb, Monica 

a donat casa din Paris statului român, deşi nu a fost de 

acord cu tot ce s-a întâmplat după ’89. Asta spune mult! 

Eminescu: 

Nicole, eu cred că este mult mai cusher să se dea 

unui parc numele Monica Lovinescu... unul plin de flori, 

aşa cum ţi-ar plăcea şi ţie... se aşază omul acolo, pe o 

bancă, şi citeşte ceva de monica lovinescu, .. dar pe stradă 

trec toţi securiştii cu suv-urile lor de neamuri proaste! 

Andreia: 

Funeraliile naţionale pentru dna Monica Lovinescu 

nu sunt atât de mult pentru ea, cât pentru noi şi 

normalitatea noastră. Amintiţi-vă ce efect copleşitor a 

avut înmormântarea dlui Coposu... Doamna Monica 

Lovinescu merită cu prisosinţă recunoaşterea noastră, 

dacă nu am ştiut să o facem cât timp a fost în viaţă, să o 

facem măcar la moartea ei. 

PS. Am plâns până acum de două ori când a murit cineva. 

Prima dată a fost când am aflat de moartea uneia dintre bunicele 

mele, a doua oară a fost acum. 

Nicole: 

Funeraliile naţionale nu sunt vreo „răsplată” pentru 

Monica Lovinescu. Cum puteţi spune aşa ceva? 

Este un semn de respect al nostru faţă de ea şi faţă de 

noi înşine. Un gest de recunoaştere a acestui stat faţă de M.L. 

Camilian Propinatiu: 

Eu îmi aduc aminte aşa: 

Duminica la 12,30, ascultam „Povestea vorbei. Pagini 

uitate, pagini cenzurate, pagini exilate” – emisiunea lui 

Virgil Ierunca.

Pagini uitate şi azi: Biserica Neagră, încă 

neecranizatul şi necuprinsul în manuale roman al lui A.E. 

Baconsky; primele cărţi ale lui Goma, primele două volume 

din Arhipelagul Gulag şi alte scrieri de Soljeniţîn, 

Dumitru Bacu despre Piteşti, Constantin Dumitrescu – 

Cetatea Totală, cel dintâi eseu românesc despre 

totalitarism. 

După care urma la 13.10, „Teze şi Antiteze la Paris” – 

emisiunea Monicăi Lovinescu. Colaborau Virgil Ierunca, 

Theodor Cazaban şi alţii. 

Vinerea la 19.10 aveam mult aşteptata „Actualitatea 

culturală românească” – realizată în principal de Monica 

Lovinescu. Colaborau Virgil Ierunca - Cronica pesimistului, 

Gelu Ionescu, Mircea Iorgulescu şi alţii. În 1992, când James 

Baker se zice că soma România să nu mai trimită arme 

basarabenilor ce luptau pentru Transnistria, informaţie ce 

o va fi primit de la Elţîn, a fost desfiinţat studioul Europei 

Libere de la Paris. Cred că Bucureştiul trebuia să finanţeze 

continuarea netulburată a acestei Ambasade Culturale, fie 

prin stat, fie prin exil şi societatea civilă. (...) 

Camilian Propinatiu: 

N-au fost fericiţi anii de după desfiinţarea Studioului 

Europei libere de la Paris. Datorăm intervenţiilor ulterioare 

ale Monicăi Lovinescu o teză fundamentală pentru 

înţelegerea rahitismului civic şi pentru lecuirea miştoului 

criptorasist în explicarea tranziţiei. Noi românii am ieşit 

din TOTALITARISM, nu dintr-o dictatură de catifea. 

Ultima vizită în ţară pare să fi fost prin 1996.(29 aprilie 

- 6 mai 1997, n.m.dj.) 

După cum se ştie, de pe la 1997, pe nesimţite şi pe 

neaşteptate, megaintelectualii noştri, de la Fezabila 

Lustraţie au cotit-o ideologic spre spulberarea miturilor 

naţionale, printre victime fiind Voievozii Neamului, 

Eminescu, Cioran, Noica, Ionescu şi mai ales prietenul 

Mircea Eliade. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au cam 

dispărut din revista 22 (condusă de Gabriela 

Adameşteanu) şi din România literară (condusă de 

Nicolae Manolescu), pentru păgubitul cititor necontând 

dacă printr-un altfel de Adio decât Paul Goma! 

În mod explicit, rolul acestor Luminători ai Poporului 

întru a nu ajunge gloată, nu transpare nici din noua biblie 

intelectuală Orbitor 3, lansată la 11 iulie 2007, anul 

Centenarului practic neobservat al lui Mircea Eliade. 

Să nu ne încălzim cu reacţii dichisite, formulate 

autopublicitar. 

Cum nu s-a mai vorbit despre Virgil Ierunca, aşa se 

va întâmpla şi cu Monica Lovinescu. 

Iar în casa de la Paris, este aproape firesc să ajungă 

urmaşi de semi-securişti, sau măcar de mici 

nomenclaturişti. 

Vocea poporului: 

O mare conştiinţă a românilor liberi! Dumnezeu a 

decis că are nevoie acum de ea acolo sus, la el. O voce 

caldă, o profesionistă adevărată. Sincere condoleanţe 

familiei. Dumnezeu s-o ierte! 


Doina Doina JELA 

JELA 

* Capitolul de faţă face parte din volumul Doar o sută de 

zile cu Monica Lovinescu, pe care Editura Curtea Veche îl va 

lansa la Bookfest 2008. 

La o mie şi una de cafele 

„Nu mai am nici o îndoială că viaţa, dacă trebuie 

sfârşită aşa, nu trebuia, desigur, să fie inventată”, spune 

Gabriel Liiceanu, gândindu-se la ultimii patru ani la 

orizontală ai Monicăi Lovinescu. 

Chiar şi fără sfârşitul ăsta, sau oricare alt sfârşit, 

asta cred şi eu: că nici începutul vieţii nu are vreo 

justificare! Bilanţul dintre clipele miraculoase, victorioase, 

ori măcar trăibile, sănătoase, şi prezenţa permanentă 

(ascunsă ori manifestă) a răului e, fără doar şi poate, 

negativ. 

Şi totuşi... un rest, un miez, un nucleu rămâne mereu 

şi trebuie găsit procedeul mental pentru a extrage aurul 

din tonele de steril ale unei vieţi. 

La poarta de fier, vopsită în verde şi cu un guler de 

verdeaţă, a numărului 8 de pe rue François Pinton am 

sunat şi eu, mai bine de zece ani (din martie 1991 până în 

august 2001), o dată pe săptămână – uneori mai des, în 

primii ani; în ultimii ani, mai rar. 

...Îmi deschide Virgil Ierunca, cu aceeaşi figură afabilcald-posomorâtă 

(chiar când afară nu plouă, lui parcă îi 

plouă mereu, îi rămâne pe chip o umbră taciturnă, o 

nemulţumire, sau poate frica – frica de ce anume? –, chiar 

şi atunci cînd râde în hohote, chiar şi atunci). 

Intrăm, cafeaua (Lavazza), deja în ibric (de model 

italian), începe să dea în clocot (Virgil o lasă să fiarbă 

câteva secunde suplimentare, „aşa e mai bună”); ne aşezăm 

în camera de zi, eu în fotoliul alb din dreapta, Virgil în 

scaunul maro din faţa mea. Savurăm cafeaua (Monica e la 

etaj, se aud paşi, scârţâit de podele) discutând planul de 

bătaie al zilei, al celor patru-cinci ceasuri săptămânale (între 

orele 15 şi 20): reclasificarea după noi criterii a unor 

compozitori, inserarea CD-urilor proaspăt cumpărate de 

la FNAC, căutarea şi rearanjarea unor cărţi, desprăfuirea 

altora de prin răcorosul hol ori şi mai răcorosul becibibliotecă, 

scoaterea la iveală a unor articole... mai e de 

stabilit neapărat şi ora de revizuire (doar eu şi Monica, 

aşezaţi cot la cot la birou) a paginilor săptămânale din 

textele cărţilor amândurora (câteva mii de pagini de 

manuscrise, de-a lungul anilor, dactilografiate şi pregătite 

cu pasiune pentru Humanitas de soţia mea, Anca- 

Domnica)... momentul apariţiei Monicăi Lovinescu în capul 

scărilor, zâmbind... apoi, în jurul orei 18,30, a doua cafea, 

noi trei şi trei cafele aburinde, Monica îşi aprinde o gitană 

(într-un porţigaret) iar Virgil o havană; eu nu-mi aprind 

nimic, fericit să mă las „afumat” de cei doi prieteni – e 

singurul loc în care tutunul nu m-a deranjat, nici măcar în 

familie nu-l suportam (tata urmând să moară de un cancer 

tabagic) –, aici fumul făcea parte din ritual, culmea, mirosul 

havanei îmi chiar plăcea... De fumat însă nu voi fuma 

niciodată. 

Din august 2001 încoace, nu ne mai vedem, nu mai 

vorbim la telefon, nu mai ştim nimic unii de alţii. Nu ne 

certăm, nu e o „despărţire”. I-am anunţat din timp că, din 

motive personale, n-o să mai pot veni regulat, că trebuie 

să-mi găsească un înlocuitor. Probabil că ei s-au simţit 

„abandonaţi”, au luat asta ca pe o „trădare”! Nu au 

încercat să se pună în pielea mea, să-mi înţeleagă 

motivaţiile. Nu m-au/ne-au mai invitat niciodată! 

9


În punctul ăsta apar, inevitabil, între noi acele 

„rezerve mentale” de care îi pomenea Monica lui Gabriel 

Liiceanu: „Semnul prieteniei autentice e să nu ai rezerve 

mentale.” (Urma regretul că nici măcar între ei trei, Monica, 

Virgil şi Gabriel, n-a fost să fie aşa, că au existat rezerve, 

gânduri ascunse, şi că acum e prea târziu să-şi mai spună 

totul. De parcă tustrei ar fi fost nişte îngeri căzuţi şi nu 

nişte bieţi oameni!) 

E la mijloc o patetică confuzie, o neînţelegere: în 

iubire şi în prietenie (ca şi în etică), Monica Lovinescu era 

o idealistă (noi ceilalţi suntem prea repede realist-cinici, 

nici aşa nu e bine!), căutând parcă o formă, un surogat de 

Absolut (pe de altă parte fiind, ca şi Virgil, o agnostică); 

cerea de la sine şi de la alţii imposibilul, deşi era, paradoxal, 

perfect conştientă că nimeni nu-i capabil de o aşa ispravă, 

neputând trăi fără „rezerve mentale” faţă de cei dragi ori 

faţă de propriul sine (multiplu în timp)! 

„Rezervele mentale” (partea de zgură, frustrările, 

ranchiunele, rătăcirile, delirul...) sunt poate antidotul 

necesar, otrava pe care să ne-o administrăm doar nouă, 

azvârlind-o apoi în Cloaca Maxima a sufletului! Precum 

facem dimineaţa, purificându-ne prin însăşi miraculoasa 

trezire dintr-un coşmar în care ne-am omorât mama! Da, 

uitarea asta (ori şi mai bine, când e posibil, transfigurarea, 

descărcarea ei într-o ficţiune) ne ajută să ne menţinem 

echilibrul, să ne continuăm relaţia care nu poate, nu trebuie 

să fie atinsă în profunzime! 

Prin strategia „alegerii bolii”, Monica Lovinescu a 

reuşit să „păcălească” (până la un punct), să stopeze 

decăderea lui Virgil. Căzând ea teatral (apoi de-a binelea, 

de parcă atinsese le point de non-retour), a reuşit să-i 

mai prelungească cu doi viaţa lui Virgil, intrat la rându-i în 

continuă alertă, veghind asupra Monicăi – altfel ar fi 

dispărut, învins poate de acea „frică” pe care o purta în el 

şi cînd râdea. Nu ca într-o melodramă, ci ca într-o tragedie 

antică, Monica s-a sacrificat pentru a prelungi viaţa omului 

iubit. Instinctul de conservare a cedat dinaintea iubirii; 

poate că ea nici nu mai vroia să trăiască singură, mai bine 

să se ducă, aşa cum au şi trăit, împreună, până la peste 

optzeci de ani. Poate că nici nu-i un sacrificiu, ci ceva 

firesc. Fireşte că aici minciuna („dans combien 

d’occasions le mensonge ne devient-il pas une vertu 

héroďque!”, constată Voltaire), simularea bolii („toate 

radiografiile făcute, din creştetul capului şi până la 

picioare, nu au putut oferi nici o explicaţie plauzibilă a 

prăbuşirilor ei”), „rezerva mentală” nu putea fi în ruptul 

capului mărturisită lui Virgil, care n-ar fi putut accepta 

jocul în aparenţă morbid. 

Când, după moartea lui Virgil, Monica, perfect lucidă, 

îi dă această explicaţie (precisă pînă la milimetru) lui 

Liiceanu, cel din urmă va avea la rându-i „rezerve mentale” 

(„care fusese adevărul n-am să ştiu niciodată, pentru că 

meandrele unui cuplu [...]”), şi totuşi ăsta pare a fi adevărul 

gol-goluţ. Din delicateţe faţă de amintirea lui Virgil, Monica 

mai adaugă (minciună generoasă!) că în economia cuplului, 

Virgil a fost „eternul-disponibil”, de parcă ar justifica astfel 

propriul ei gest. Nu, Monica nu avea nevoie de vreun 

donnant-donnant. Toţi cei care i-au cunoscut au văzut în 

Monica pe adevărata „etern-disponibilă” a cuplului. Nici 

eu, în mai bine de zece ani, nu am constatat altceva. Întro 

seară, Monica mi-a arătat fotografia înrămată de la capul 

patului ei (Virgil „în costum de marinel”), întrebându-mă 

parcă în şagă: „Nu-i aşa că nu s-a schimbat ?” şi 

răspunzându-şi singură: „ E acelaşi”. 

Nu vreau să fac un elogiu ditirambic femeilor, dar în 

cuplurile pe care le-am cunoscut, la Paris şi în ţară, femeile 

erau „etern-disponibilele” (aşa a fost şi mama mea): Sonia 

Larian i-a fost deopotrivă soţie, mamă şi colegă lui Lucian 

Raicu, care nu i-ar fi supravieţuit Soniei, precum Virgil 

Ierunca nu i-ar fi supravieţuit Monicăi. Femeile au fost 

neîndoielnic mai tari, iubindu-şi, răsfăţându-şi, scutinduşi 

de grijile cotidiene soţii, fiind ele însele artiste de acelaşi 

calibru, îngrijindu-le şi operele (Monica citea-răscitea şi 

bătea la maşină inclusiv textele lui Virgil, iar Sonia se ocupă 

şi azi de soarta operei raiciene, în vederea reeditării ori a 

virtualelor ei traduceri). 

Am calculat câte cafele am băut, în cei zece ani şi 

jumătate, în enclava românească, fortul parizian „Unde 

Scurte” al lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu: vreo 

mie, o mie şi una de cafele, o întreagă poveste! 

Mai 2008 

Daniel Daniel ILEA 

ILEA 

Monica Lovinescu – vocaţia 

solidarităţii 

Am corespondat, tîrziu, intermitent cu Monica 

Lovinescu după ce încrustasem cîteva glose despre 

paginile memorialistice din La apa Vavilonului. În 2002, 

pe verso-ul unei vederi de praf parizian, copleşită de 

teribila, premonitoria întîlnire cu moartea a poetului Ştefan 

Aug. Doinaş (prin intermediul numărului omagial din 

revista „Familia”), autoarea îmi adresa, într-un „plan mai 

frivol”, cum scria cu graţioasă modestie, mulţumiri pentru 

„lectura vavilonică” generoasă a cărţii sale. Produs al 

meritocraţiei, al burgheziei aceleia de carte, cu practica 

îndelung exersată a civilităţii, Monica Lovinescu, fiica 

marelui critic modernist Eugen Lovinescu, răspundea 

oricui. Ultimele rînduri venite din strada François Pinton 

, nr. 8 erau scrise, în numele şi sub dictarea Monicăi 

Lovinescu, de Doina Jela, în septembrie 2006. Era de pe 

atunci grav bolnavă, practic ţintuită la pat. In schimb, 

demult, din anii ‘6o, am ascultat şi eu pe unde hertziene, 

ca tot românul, cea mai ascultată voce venind din eter, 

capabilă însă să fortifice conştiinţa traumatizată a 

semenilor rămaşi dincoace de Cortina de fier. Existenţa ei 

s-a identificat mult timp (1960-1980) cu microfonul „Europei 

libere”. Fiinţa ei radiofonică, dacă pot spune astfel, e de 

neuitat. Avea o voce casantă, cu inflexiuni tabagice. După 

1989 (e meritul lui Gabriel Liiceanu şi al Editurii Humanitas) 

ne-am putut apropia fiinţa de hîrtie a autoarei, cărţile ei, 

Unde scurte, Jurnalul şi memoralistica. Teze şi antiteze 

la Paris, emisiunea Monicăi Lovinescu şi Povestea 

vorbei, emisiunea lui Virgil Ierunca ofereau o gură de 

oxigen românilor în climatul îmbîcsit al îndoctrinării 

instituţionalizată de comunism. Cei doi au denunţat 

nemilos pegra totalitarismelor, deconectarea de la 

democraţie a sistemului politic din Est care scindase 

Europa. Cealaltă emisiune a Monicăi Lovinescu, 

Actualitatea culturală românească a asigurat

normalitatea în receptarea literaturii. Ştia spune la timp 

ceea ce trebuia spus - o critică de întîmpinare entuziastă 

cînd era cazul. Obiectivitatea judecăţii valorice provenea 

din capacitatea de a pune corect accentele în învălmăşeala 

valorică a literaturii promovate de autorităţile comuniste 

din raţiuni extraliterare, propagandistice. Oficiul ei critic 

autorizat efectua ecarisajul în faţa imixtiunii ideologicului. 

Se specializase în universul concentraţionar comunist, în 

literatura carcerală, lazareeană (termenul lui V. Ierunca) a 

atâtor gulaguri, convinsă că amnezia ororilor, crimelor 

trebuie vindecată. Monica Lovinescu a ştiut acorda 

memoriei rolul cathartic primordial, de aici pledoaria ei 

pentru un „Nürenberg” al comunismului, pentru tratarea 

nediscriminatorie a Holocaustului şi a Gulagului. Împreună 

cu Virgil Ierunca a reuşit să împiedice profanarea templului 

literaturii, denunţînd impostura, oportunismul, demisiile 

intelectuale, morale, „turcirea” conştiinţelor aşa cum o 

probează Antologia ruşinii, „corală a dezonoarei”. 

Împroşcaţi cu valuri de imundii, din direcţia 

naţionalismului dur, cei doi vor fi denunţaţi ca trădători, 

dar se vor fortifica prin dezgust. Monica Lovinescu va 

supravieţui chiar unei tentative de asasinat. Cuplul Monica 

Lovinescu - Virgil Ierunca a făcut efectiv exasperarea 

Securităţii, care-i ştia foarte bine informaţi, socotiţi ca 

atare „inamicii numărul 1” ai ţării. Cronicile ei radiofonice 

au radiografiat exact întregul tablou social-politic al 

României comuniste (sovietizarea, satelizarea Europei 

Estice), dar si eşichierul european, avînd apoi şansa de a 

asista la prăbuşirea Imperiului Comunist, cel mai 

considerabil eveniment de la căderea Imperiului Roman 

încoace. „Suntem uimiţi că am trăit destul pentru a asista 

la sfârşitul unui coşmar socotit interminabil”, scria o dată 

Monica. Serialul cronicilor ei, Unde scurte (şase volume), 

uriaş jurnal de cărţi (el acoperă trei decenii) reface o 

panoramă vie a literaturii (una din obsesiile autoarei: soarta 

literaturii române), capabilă să releve supravieţuirea etică 

şi estetică în comunism a cîtorva scriitori. Ghidată mereu 

de imperativul autenticităţii artistice, ea a fost adepta 

imprudenţei şi riscului judecaţilor critice, fără a aştepta 

confirmarea viitorului. În imensa sa registratură critică apar 

şi fertile oaze comparatiste, menite să pună în lumina 

europenismul literaturii române. Autoarea a descris 


11 

convingător „relativa liberalizare” din literele române, dar 

şi agonia liberalizarii, re-stalinizarea, îngheţul ideologic, 

cultural care a urmat. A subliniat izbînda triadei Eliade - 

Cioran - Ionescu, reprezentanţii de marcă ai exilului 

românesc, i-a apărat mereu cînd au fost tîrîţi în campanii 

de presă. A susţinut efectiv disidenţa, puseurile disidenţei 

româneşti, atîtea cîte au fost. În plus, martor important al 

exilului, M. Lovinescu a fost preocupată mereu de 

constituirea unei arhive a exilului, pentru memoria lui de 

mîine, iar paginile ei jurnaliere şi memorialistice 

configurează harta exilului românesc la Paris, sublimă şi 

tragică concomitent. Volumul La apa Vavilonului 

îndeosebi, cu indicibilu-i farmec evocativ, virtuţile 

portretisticii au relevat talentul literar cert al autoarei, 

virtuţile estetice fiind prezente şi în Jurnal (şase volume). 

Deşi a trăit la Paris într-o nesfîrşită paranteză românească 

(acolada exilului), mereu de veghe (o insomnie risipitoare 

pentru cei de acasă), o veghe lucidă, paznic de far, martor 

creditabil, ea a îndeplinit pe malurile Senei, cu talent, 

luciditate şi verticalitate neîntinate o misiune asumată – 

veritabil martiraj în slujba ideii româneşti, a României. 

Vocaţia solidarităţii care vine din iubire îi asigură Monicăi 

Lovinescu perenitatea. Solidaritatea cu cei dragi (pentru 

memoria mamei - tezaur afectiv sumbru- îşi revede ţara 

după 1989, incapabilă din pudoare existenţială să scrie 

despre ea), solidaritatea cu cei din închisori, solidaritatea 

cu oamenii de cultură, cu scriitorii, cu exilaţii propriu-zişi, 

cu clandestinii, cu disidenţii, cu românii deplasaţi (lista 

celor care i-au vizitat pe soţii Ierunca este impresionantă), 

solidaritatea cu conştiinţa acestui popor e secretul 

inalterabilităţii reperului moral pe care Monica Lovinescu 

l-a întruchipat. Prin forţa cuvîntului vorbit şi scris a ştiut 

coagula conştiinţa politică, morală, culturală a românilor 

în arcul de timp dramatic al comunismului, egal cu 

agresarea spiritului, fiinţei naţionale. A iubit cu fervoare 

cultura, literatura, istoria convulsionată a pămîntului în 

care, alături de Virgil Ierunca, s-a reîntors acum. Cuplu 

mitic, aproape neverosimil în timpul vieţii, Monica 

Lovinescu şi Virgil Ierunca au intrat împreună în veşnicie. 

Le datorăm celor doi recunoştinţă înfiorată. 

Valentin alentin alentin CHIFOR CHIFOR 

CHIFOR

12 carmen saeculare 

Forje 

Aurel PANTEA 

ÎN PROGADIE 

Am trăit în mijlocul lor, între pupături 

ieşite din pofte, am văzut buze umede 

năclăindu-se, braţe de bărbaţi pe trupuri 

de bărbaţi şi femei, încolăciri de familie 

în ocazii rare, dragoste şi instincte placând 

zile de vară, sudori şi vin şi cărnuri, când 

se despărţeau noroiul rămas 

încremenea ca o piele de pachiderm 

sub soarele atacând din toate părţile 

satul. 

*** 

Feciorilor Făgădăriţii le-a îmbătrânit fecioria, 

au stat mult singuri şi au fost misogini, îmi spunea 

mama că erau oameni noptoşi iar eu vedeam cum le 

curge noaptea din spete, beau mult şi îi băteau 

pe bărbaţii mai slabi, iar într-o noapte, topiţi de 

băutură şi plictis, au fost puşi în car, câţiva au 

prins boii la jug şi i-au trimis pe fânaţe cu ei 

cu tot şi ăia au crezut că Doftorica a fost de bai, aia care 

tăia buricele, şi boii au fost după aia tare bălegoşi 

şi Ambrozie şi Dămian s-au căcat câţiva ani în cioareci 

de nu mai stătea nici unul cu ei la masă la făgădău 

şi casa lor a fost mult timp după aia în voia vânturilor 

putregaiului şi ninsorii. 

*** 

Savetei lui Gheorghe al lui Soarecu i-a intrat 

satul după ceafă, a avut părul roşu şi seara 

când umbla prin sat numai ea şi luna luminau 

uliţele, trebuie că era numai lumină satul intrat 

după ceafa Savetei că, povesteşte şi acum Iuăn al 

lui Ciolomic cel sceptic, bâzâiau lângă capul ei 

fluturii şi musculiţele ca la lampă, s-a înecat Saveta 

într-o vară şi uneori, seara, ţâncii adunaţi pe 

ţărmurea Murăşului să duhănească ţigări tâlhărite 

văd în apă, aşa ca un far, amu ori o fi satul din ceafa 

Savetei ori un peşte mare cu solzii loviţi de lună, 

dar la ei în casă tatăl său nu aprindea noaptea lampa. 

*** 

Carne tare ca fagul 

Ghiuţu lui Chisaga era sicofant, lucra cu 

miliţianul şi făcea film în sat, l-a pârât 

pe Miluc că-şi dă nevasta altora să-şi cumpere 

motoretă, iar ea, Valeria cu carnea tare ca fagul 

a zis, hai, mă neputinciosule şi tu că-ţi îmbătrânesc 

ţâncii în boaşe, acela n-a vrut şi Valeria era stearpă, 

dar Miluc tot om de treabă: şi-a făcut casă şi Iuăn 

al lui Ciolomic cel sceptic a zis că are grinzi bune casa aia 

şi podele zdravene, aşa a zis Iuăn al lui Ciolomic 

cel sceptic, fiindcă Valeria avea carnea tare ca fagul. 

*** 

Livia cu geana brună se uita la om ca din gropi, 

îi plăcuse să umble mult pe zile cu ceaţă, 

mă gândesc la ea ca la băi de piatră părăsite, 

şi-a speriat toţi drăguţii, veneau ăia seara şi 

altădată nu se mai întorceau şi toţi când s-au însurat 

şi-au lăsat muierile grele cu făt mort, până odată 

când, zicea Iuăn al lui Ciolomic cel sceptic, vreo 

trei inşi au bolovănit un câine mare cu pată pe 

frunte la poarta ei, într-o seară, şi-a doua zi 

Pompei al lui Minu s-a dus la dispensar cu sânge 

închegat pe frunte şi lumea a ştiut. 

*** 

Sub sutana popii Fofeldea stă ăl iertător şi tare 

ca ruda carului i-a spus Norica Vergicăi lui Nonu 

lui Sugar care a murit fecior bătrân că Vergica aia 

bătrână a vrut să-şi mărite fata cu Nonu, iar pe acesta 

nu l-au lăsat ăia ai lui Munteanu şi tot ei, că Norica 

se spovedea des, i-au tăiat nasul popii Fofeldea şi 

urechile de-au zis bărbaţii că de-acum gata şi popa 

s-a dus şi pe zarul bisericii mergeau copiii iarna şi-şi 

puneau limba de le sângera, iar muierile începuseră 

alene a-l blestema pe popa Fofeldea. 

*** 

Aurel cel orb 

În asta a fost atâta că ai putea face o funie 

să treci Murăşul cu ea, spuneau adolescenţii 

buboşi de Tori lui Rusu, căreia îi cam plăcea 

şi l-a făcut pe Aurel cel orb, el trecea cu ochii 

solziţi prin sat, mai mult era dus, dar venea vara 

acasă şi duminica se rădea la frizerie unde duhăneau 

bărbaţii şi spuneau bancuri porcoase, iar Aurel le 

cânta cum a trecut el pe lângă tinereţe, iar bărbaţii 

ziceau, săracul, şi frizeriţa deschidea uşa să arunce 

părul tuns şi vorbele grele şi cântecul ca pe nişte 

mortăciuni, pur şi simplu ca pe nişte mortăciuni şi o 

chema Neli, dar nu era din sat. 

*** 

A’ lui Bencu 

Pe un copil al lui Bencu, pe ţărmurea Murăşului 

l-a lovit calul Trifan că mă uitam cum râde 

spăimos Lucu, prin obrazul lui, i-a făcut calul 

două găuri în amândoi obrajii, apoi a adormit, copilul 

avea cinci ani şi ăi mari de douăzeci îl 

duceau la apă mare, îl ţineau pe braţe şi el striga 

de se punea pe apă strigătul lui ca o pânză subţire 

şi Bencu avea zece copii cu cămăşuţe şi era căruţaş, 

bea mult şi era blând, foarte blând.

Daniel VIGHI 

Se arată un zombie, o arătare cu 

ochii holbaţi 

Ei, şi acum e acum. Am ajuns pe poziţie şi stăm cu 

toţii ordonaţi în spatele tronului. E noapte. De undeva, 

din dreapta noastră, adie o pală de vînt cu miros de peşte, 

apă şi mîl dinspre Dunăre. Undeva, în faţă şi departe, spre 

Iugoslavia, sclipesc luminiţe de la aşezările sîrbeşti. Pol 

atrage atenţia că a venit vremea: 

-Să-i dăm drumu Babă, murmură, gata-gata să-şi 

pericliteze raporturile de tip ordinul-se-execută-nu-sediscută 

pe care le are cu plutonierul major Mişcoi. Noroc 

că acesta nu-l aude întrucît este preocupat cu 

inventarierea locurilor unde sunt înhumaţi frontieriştii cu 

ajutorul groparului Alufuneraru care trece de la muşuroi 

la muşuroi, de la o moviliţă la altă moviliţă, şi explică care 

groapă cuprinde pe cine: aici e cutare oltean, aicea 

fetişcana Blondie, aici fătălăul Sussie, nume aiurea pe care 

le-a dat mormintelor nepotul lui de la liceul comercial din 

Orşova. Baba Baroneasa se întoarce spre alai şi comandă 

alinierea de obşte pentru asemenea cazuri şi participanţii 

la vorbirea cu morţii nu pricep ce ar fi asta, cum trebuie 

procedat. Le explică Gabor Rupi: 

- Executaţi după noi, zice, apoi comandă scurt şi 

toţi se aşază de-o parte şi de alta a tronului, cu praporii 

aplecaţi peste Babă, cu evantaiul ridicat ca pentru un asalt 

decisiv spre întunericul de dincolo de pîlcul alandala de 

cruci de lemn, movile, buruieni, noapte, stele, luminiţe 

dinspre Iugoslavia, cîrîit insistent de greieri, fîlfîit moale 

de aripi de bufniţă, fulgerări în zig zag ale liliecilor din 

podul bisericii din vale, cu hramul Acoperămîntul Maicii 

Domnului. 

- Gata, întreabă Baba Baroneasa şi toţi se precipită. 

- Nu, nu e gata, răspunde Rupi ca la jocul de-a v-aţiascunselea: 

nu e gata, zice şi se întoarce spre Mandragora, 

spre Pitiu, spre frontierişti şi le spune cum să se aşeze, şi 

anume doi cîte doi. Trec fiecare pereche în dosul cîte unui 

prapor şi ultimele două în spatele evantaiului, o pereche 

de gabori se postează în spatele tronului: aşteaptă cu toţii 

să apară dintre cruci, movile, buruieni şi beznă groparul 

cu plutonierul Mişcoi ai căror paşi se şi aud, totul e în 

regulă, au inventariat mare parte din marfă, cum îi spune 

Baba, capătă şi cei doi întorşi din teren ceva fum de la 

ţigara care trece de la unul la altul, zăpada Henry şi fericirea 

Charlie, injecţia în venă: stele, domnilor, stele şi apoi, nu 

departe, apa fluviului, domnilor, şi Janis Joplin începe iar, 

şi glăsciorul ei răguşit se năpusteşte peste tron, peste 

noapte, eeeh, beibeee, cîntă Pearl şi toţi aşteaptă 

încremeniţi: plutonierul stă sub vraja comandamentului 

ordinul-se-execută-nu-se-discută, Baba stă pe tron şi 

domină noaptea, moviliţele, pîlcul de cruci strîmbe din 

epica magna 

13 

lemn gros, Alufuneraru este îmbufnat şi abia sticlirea sticlei 

de whisky din traista cu mărgele a lui Pol şi fumul din 

ţigara înmuiată în zăpada Henry îi schimbă dispoziţia, acu 

chiar pare interesat de ce se petrece aici, a trăit multe, iacă 

o trăieşte şi pe asta, frontieriştii Benda, Sepi şi Feri cel 

mereu tăcut ascultă vocea curvei Janis, golanca asta de 

undeva de departe care a murit anul trecut, aşa cel puţin 

le-au spus copiii ăştia de bani gata, golanii de lux din 

Trandafirilor, pocneşte ghitara, se zbate Jimi Hendrix cu 

degetele în alergare anapoda, Mandragora analizează scurt 

starea sculei, a radiocasetofonului, J.J. este în extaz cum 

stă bine unui fan adevărat care nu are viaţă proprie, nu 

are bucurii proprii, nu are nimic care să-i aparţină, totul i 

se întîmplă prin sora Pearl, tot aşa cum fratelui ei J.H., 

căruia nu întîmplător chiar aşa i se spune din cauză că nu 

are nimic al lui, totul este prin Jimi, prin el şi prin viaţa lui 

dusă, cum dusă este şi aceea a lui Janis. Nu există nimic 

altceva, şi de aceea – chiar înainte de a începe Baroneasa 

activitatea de aducere a răposaţilor cu un gabor aşezat 

de-a dreapta cu un caiet dictando în care va consemna 

apariţiile pentru plăţile de după – chiar de aceea strigă J. J. 

ca în transă: 

- Babă, babă, cheamă pe Janis mai întîi! 

Se lasă liniştea şi Baba ridică evantaiul în semn de 

liniştire a participanţilor la vorbire: 

-Aveţi răbdare, nu merge aşa dintr-odată, linişte! 

- Cheamă şi pe Jimi, Babă, se aude murmurul ca un 

geamăt, ca un oftat, al lui J.H. şi se lasă tăcere de mormînt: 

- Vine, strigă abia auzit careva. Vine! 

Se arată un zombie, o arătare cu ochii holbaţi, cu 

cearcănele ieşite, cu ochii privind în gol a proasta. 

- Unde draci te uiţi arătare, zice Feri şi toţi se miră 

că-l aud vorbind în asemenea momente. Zombie se întoarce 

spe Feri şi-i zice: 

- Ce-ţi pasă, bă mutule, nu te-a auzit nimeni toată 

ziua şi acum te-ai găsit. Intervine Benda: 

- Ce-ţi pasă că e mut, mai bine decît să-i turuie gura 

toată ziua ca la meliţe, mie nu-mi place să-i aud turuind 

vrute şi nevrute. Chiar aşa, unde te holbezi, bre zombie. 

- Unde să mă uit, rătăciţilor, la Che Guevara cum stă 

în copaie împuşcat, zici că-i domnul nostru Iisus Hristos 

după pogorîrea de pe cruce: ne-am înţeles la ce mă uit? Vă 

întreb: ştiţi voi de ce i se spunea aşa, de ce i-au spus Che, 

că numele din starea civilă era de Ernesto Guevara, prunc 

al unei familii de intelectuali cu solide convingeri de stînga. 

Che înseamnă: hei tu, aşa ia şi zis tata lui El Comandante 

încă de cînd avea trei ani: e aşa ca şi cum i-ar fi spus Hey 

hombre, dar mai pe scurt, direct şi fără ocolişuri. 

- Şi cine l-a omorît pe Comandant? 

- Cum cine ? Curvele imperialismului mondial în 

jungla din Bolivia, s-a-nţeles treaba: “Viva la 

revolution”, futu-i. N-a venit multă lume după noi şi am 

pierit acolo, futu-i, şi la urmă El Comandante a strigat: 

“Ştiu că ai venit să mă omori. Trage, laşule, nu ai să 

omori decît un om”. Aşa a spus Che, şi după aia l-ampuşcat 

căcatul de sergent Mario Terán: a înfipt patru 

bobiţe în plămînii de astmatic ai lui Che la ora treispe şi 

zece minute în nouă octombrie, acu vreo patru ani, şi 

de faţă fu şi ofiţerul CIA, Félix Rodríguez, „con uniforme 

militar boliviano”, aflat sub acoperire cu „el nombre de 

«Capitán Ramos»”. Eram noi acolo, la Guerrilla de 

Ńancahuazú, care e un rahat de apă care curge prin 

junglă către Rio Grande, la vreo două sute cincizeci de 

kilometri sud de Santa Cruz.

14 epica magna 

- Şi ce treabă avem noi cu astea, pleacă dracului, 

bă zombie, că nu dau doi bani pe tine, strigă supărat Pol şi 

Baba ridică evantaiul. Vîntul provenit de pe apele întinse 

ale Danubiului înfioară praporii. Nu pleacă zombie, rîde a 

proasta, aşa cum obişnuiesc toate fantomele spre miezul 

nopţii, cînd puterea lor sporeşte, în plus trece o pisică 

neagră printre cruci, semn că şi Diavolul e pe undeva pe 

aproape. Asta e, cînd te bagi în cocină, te mănîncă porcii! 

 

Pe cînd stăteai pe scenă, în noapte, la marginea 

unor dealuri şi văi care trimiteau spre voi răcoarea unor 

adieri, în fojgăiala celor din mulţime erau mulţi din ăştia 

fanatici care aveau nevoie de tine, de numele tău, de faima 

care-ţi însoţea fiecare pas pe care-l făceai pe străzi, prin 

baruri, pe la spectacolele pe care le aţîţai aşa de bine cu 

Fender-ul Stratocaster. Grupuri extremiste precum 

Panterele Negre care urau definitiv şi pentru totdeauna 

lumea albilor. Pe viaţă şi pe moarte. Te întîlneai adesea cu 

ei şi părea că sînt de-ai tăi, că tu le aparţii; în tot cazul aşa 

ai lăsat multă vreme să se înţeleagă. În fapt cum anume ai 

fi putut refuza generosul program al Celor Zece Puncte al 

lui Black Panther Party în care era vorba de pîine, de casă, 

de şcoală, de haine. De pace. De dreptate. Vorbe mari 

cărora nu le puteai opune mai nimic şi nici nu le puteai 

suspecta de demagogie. Strigătul unor amărîţi de la 

marginea oraşelor care amestecau periculos celebrele 

Gangs – găşti de cartier, cu infractori notorii, un soi de 

haiduci ai străzilor, cu idei din programele de stînga, aşa 

cum au ieşit ele din amestecăturile ideologice pe care leau 

adus laolaltă Huey P. Newton şi Bobby Seale „in October 

1966”. Vroiau justiţie dar şi rezistenţa cu pistolul în 

mînă împotriva asupririi sociale. Printre cei care fojgăiau 

pe la concerte şi prin preajma grupurilor care te însoţeau 

peste tot erau şi dintre cei apropiaţi lui Alprentice Carter, 

poreclit „Bunchy”, care fu asasinat la 17 ianuarie 1969 şi 

ridicat la rangul de martir în mişcare negrilor din United 

States. Zarvă, agitaţie, luptă grea, mitinguri cu Martin 

Luther King dar şi cu Stanley Tookie Williams III, 

criminalul de culoare din banda Crips care execută prin 

1979 pe mai mulţi cetăţenii americani nevinovaţi: Albert 

Owens, Yen-Yi Yang, Tsai-Shai Lin şi Yee-Chen Lin. Ani 

în şir s-a judecat Stanley Tookie Williams III, mai apoi s-a 

delimitat în puşcărie de banda Crips căreia îi fu leader, şia 

cerut iertare în numele băieţilor pentru toate crimele şi 

jeafurile dar nu îşi acceptă defel acuzaţia de ucidere a lui 

Albert Owens, Yen-Yi Yang, Tsai-Shai Lin şi Yee-Chen 

Lin. Cu cîţiva ani înainte de a fi executat, Stanley Tookie 

Williams III s-a apucat să scrie cărţi pentru copii şi s-a 

alăturat din închisoare unor organizaţii care luptau pentru 

ca tinerii să nu ajungă în Gangs-uri de felul celei pe care a 

condus-o o vreme. Toate degeaba: Stanley Tookie 

Williams III îşi găsi sfîrşitul prin injecţie letală în 13 

decembrie 2005, fapt care dădu un nou avînt ofensivei 

celor care luptă pentru abolirea pedepsei cu moartea, chit 

că unii compatrioţi care susţin daravera socot că, totuşi, 

„Lethal injection” este cea mai umană dintre celelalte 

posibile: electrocutarea, spînzurătoarea, execuţia prin 

împuşcare, gazarea sau decapitarea. În sfîrşit, greu de spus 

dacă e chiar aşa! Oricum alături de toate găştile, mişcările 

şi nemulţumirile afro-americanilor din deceniile şase pînă 

acum, în mileniul nou, a vegheat Partidul Panterelor Negre 

Pentru Noi şi ai Noştri (Black Panther Party for Self- 

Defense). Partidul s-a ţinut aproape de găştile de cartier, 

de vînzoleala lor criminală şi romantică. Iacătă gaşca de 

cartier Bloods, de loc din Los Angeles, adversarii celor 

din The Crips Gang, afro-americani şi ei cu alte ţoale, cu 

alte tatuaje şi cu semne anume zise graffiti pe care le pictează 

pe zidurile caselor şi pe betoanele podurilor de la 

autostrăzile împuţite şi zgomotoase. Semne şi crime. 

Lovituri prin bănci şi naţionalismul negru. Ideologia luptei 

împotriva urii şi dominaţiei fără margini a rasei albe. Mai 

apoi T-shirt – tricourile inventate de soldaţii unchiului 

Sam încă din WW1, adică din primul război mondial. Tshirt-ul 

ăsta de cacao ajunge ceva de faimă mondială pe 

vremea cînd James Dean „wore it in the film Rebel Without 

a Cause”. Fojgăiala ăstora din „rock-and-roll subculture” 

amestecă desigur şi asemenea elemente nedorite: 

inşi de trei parale pe care-i mănîncă-n palme şi-n cur pentru 

niscaiva „carjacking”, hoţia de maşini ale rasei albe 

dominatoare. Adăugaţi la asta îndeletnicirea pe nume „hijack”, 

în care băieţii din gangs-urile de felul Bloods sau 

Crips, sau altele şi mai şi, opresc maşina şi o jefuie, 

deturnează avionul şi îi fac legea, smulg cu de-a sila ce au 

de smuls de prin poşete, de prin portbagaje, din sertare, 

de prin de-astea, cum le zice, seifuri de-astea mari din fier 

nichelat. Mai puneţi aici la socoteală şi pe ăştia cu joyrideul 

lor, băieţi de băieţi care fură maşini de dragul de a le 

ambala frumos pe Interstate Highway System şi se pierd 

aiurea şi-i caută poliţia zile în şir. Găştile latino-americane 

La Raza, metisajul moştenit din colonialismul spaniol, apoi 

Latin Kings din Chicago care se îndeletnicesc de dimineaţa 

pînă seară, şi noapte de noapte, cu traficul de narcotice şi 

poartă la gît fulare galbene ca să se deosebească de ăştia 

de la Bloods care le au, normal, de culoare roşie. Dacă ne 

uităm la ţoalele lui Jimi ce vedem? Păi, chiar faptul că e 

băiat de băiat, şi că aduce mult cu cei din Latin Kings, din 

Crips gangs, criminalii de la Sureńos care e o grupare de 

pe străzile din Chicago, cu băieţi de băieţi din Southern 

California care se află în legătură cu „the Mexican Mafia 

prison organization” care şi ea, la rîndul ei, se opune din 

interior lui Nuestra Familia, copiată admirativ şi de banda 

portoricano-columbiană pe nume the Norteńos. Toţi 

poartă asemenea lui Jimi, tricouri şi fulare pe nume bandanas, 

au pe braţe, pe spate şi pe fese tot soiul de tatoo şi 

mîzgălesc graffiti pe ziduri. Cei din găştile Norteńos, Mafia 

mexicană sau Latin Kings poartă pe umărul drept 

semnul crucii tatuat, înconjurat de mărgelele rozariului 

care te îndeamnă spre rugăciuni repetate asemenea tirurilor 

de pistoale la vreme de seară. Dedesubtul tatuajului este 

înscris mesajul de identificare “Spanish Gangster Disciples”. 

Peste tot: pe braţe, umeri, spate, pe mădularul 

bărbătesc, pe bucile curului, pe antebraţe, tatuajele conţin 

identificări naţionale – Folk Nation symbols – mai apoi o 

serie de alte minunăţii secrete, ştiute doar de băieţii de

ăieţi: şase stele şi puncte aşezate într-un anume fel, nu 

oricum, apoi literele iniţiale ale grupării: IG pentru Imperial 

Gangsters, SC pentru Spanish Cobras, BD pentru Black 

Disciples. În preajma majusculelor este prezentă imaginea 

albăstruie a unei furci diavoleşti, numărul 6 care e şi el cu 

tîlc, inima cu ancoră care spune şi ea multe celor care se 

pricep la ce vrea să zică, apoi Fecioara Maria, care îi înţelege 

pe hoţi, pe ocnaşi, pe băieţii de cartier şi care e Maica 

Adorată a tuturor hispano-americanilor din California, 

Detroit, Ft. Lauderdale, Miami, New York, Orlando, Puerto 

Rico, West Palm Beach şi Texas, desigur. 

 

- Şi zi aşa, zombie, eşti de-al lui El Comandante? 

- M-au căsăpit după cum se vede în junglă, la 

marginea rîului Ńancahuazú. M-au trăsnit drept în spate 

cu un glonţ bine ţintit, pe urmă mi-au tras în meclă cu 

bocancii şi m-au tîrît departe de locul acela în care m-am 

prăbuşit prima dată pe ţărmul apei şi am văzut în cădere 

trei furnici uriaşe. Iniţial am simţit o durere enormă, dar 

apoi nu am mai simţit nimic, căci sufletul începuse să mi 

se desprindă de trup cum este, de altfel şi normal, în 

asemenea momente. Mă numesc Haydée Tamara Bunke 

Bide, mi se spune Tania Bătăioasa şi am luptat alături de 

Che pînă mi-au venit de hac trupele de intervenţie ale 

armatei boliviene care ne vînau prin junglă. De profesie 

sînt comunist revoluţionar, spion şi membru ale guvernului 

castrist cubanez pe care-l ştiţi prea bine. Nu auzisem în 

viata mea de trăirea la limita dintre viaţă si moarte, căreia 

i se mai spune LVM, adică Limita-Viaţă-Moarte, şi nici nu 

mă interesa nimic care, după părerea mea, ar fi ţinut de 

fantezie sau de o lume fantastică. Am mierlit-o, deşi am 

avut parte de un LVM de bun augur, aş fi scăpat dacă nu 

m-ar fi împuşcat a doua şi a treia oară trupeţii bolivieni şi 

prin urmare am devenit ceea ce se vede acum: un zombie 

veritabil. Atunci, însă, în LVM, nici unul din gîndurile 

revoluţionare şi comuniste nu-mi treceau prin minte: mă 

îndreptam printr-un tunel întunecos înspre o lumină ce 

mă atrăgea la ea. Nu mă gîndeam la absolut nimic, nici numi 

era frică. Mă găseam acolo în tunel şi atîta tot. 

- Babă Baroneasă, nu ne înţelegem, eu nu sînt de 

acord să plătesc pentru arătări care nu ne interesează. 

- Da’ ce vă interesează? 

-Păi, ăştia care au fost îngropaţi aici. Mă înţelegi, 

vrem să aflăm cum au trecut fiecare frontiera pe la Dunăre, 

avem de analizat soluţia A – sînt mai multe: apă, aer, foc, 

pămînt – vrem să ştim ce probleme au avut şi cum au fost 

omorîţi, ca să ştim cum e cu soluţia A. 

-Daţi-mi voie, eu ca fost frontierist ştiu ce greu e, 

să nu-mi ziceţi mie Benda, dacă veţi ajunge pe mîna 

grănicerilor, eu le-am spus că e bine să discute cu zombie 

ăştia care să le spună din experienţa lor cum a fost treaba, 

ce bătăi au mîncat pînă ce au pierit. 

- Corect zice! Eu nu mă bag, m-aţi chemat, m-a adus 

tovarăşul ăsta plutonier pe nume Mişcoi, m-a luat de acasă 

şi mi-am zis: ordinul se execută, nu se discută, aşa că am 

venit, da’ eu ştiu cum e, că i-am îngrijit, le-am puş leşurile 

în coşciug, le-am purtat de grijă lui zombie, i-am cărat cu 

măgarul lui uica Pera Seghedinaţ, grădinarul de pe uliţa 

Morilor, nu departe de cimitir, el a primit ordin de la 

securitate să-mi pună la dispoziţie măgarul şi tălicika – 

pentru cei care nu înţeleg le spun că e o căruţă cu patru 

roţi mititele pe care aşezam marfa, coşciugul cu mortul 

decedat prin înnec sau de pe urma bătăilor. 

epica magna 

15 

- Na’, vedeţi, mă prunci, să nu-mi spuneţi mie Benda 

dacă vă mint, asta am vrut noi să vedeţi, că voi vi-s de 

bani gata, cu părinţi la miliţie, la securitate, a lu’ ştiu eu ce 

mărimi şi nu prea ştiţi ce vă aşteaptă, faceţi pe nebunii cu 

cîntăreţii voştri pe care am înţeles că le zice Genisgioaplin 

şi Gimihendrix, voi credeţi că e uşor, ascultaţi ce vă spun: 

nu e deloc simplu. 

- Linişte! Acum e vremea să îi chemăm pe zombie 

frontierişti, ştiu ce vreţi, dar nu pot întotdeauna să dispun 

cum vreau, nu se arată foarte ascultători şi se înghesuie 

te miri cine, şi toţi povestesc despre leveme (LVM), asta 

le place: să spună cum au fost ei între viaţă şi moarte şi 

cum ar fi putut să se întoarcă dacă nu se petrecea cutare 

şi cutare treabă, toţi dau vina pe cîte ceva şi mă gîndesc 

că fac asta că-şi mai aduc aminte că s-ar fi putut întoarce 

şi dau vina cînd pe unii, cînd pe alţii că nu s-au mai întors 

din problemă, asta fac şi cred că le e ciudă. Baba Baroneasa 

se zgîieşte în beznă, strigă încetişor spre pîlcul de cruci, 

dă ordine pe care numai ea le aude: „scuturaţi din prapori”, 

porunceşte apoi cu voce mai aspră gaborilor care se 

execută plictisiţi, se vede treaba că au mai făcut asta de 

multe ori: „scuturaţi din evantai!” Gabor Rupi se execută 

cam în dorul lelii, fluştură în beznă evantaiul uriaş din 

pene smulse dintr-o coadă de păun. Se arată tot felul de 

zombie, se înghesuie spre tronul Babei: 

- Aveam 41 de ani. Eram pe moarte din cauza 

ficatului care nu mai funcţiona normal şi a unei hemoragii 

gastrice care necesita în mod regulat 12 unităţi de sînge. 

Îmi amintesc cum am fost ajutată să mă urc în pat şi de 

durerile îngrozitoare ce le simţeam în tot corpul şi de totala 

lipsă de puteri. Părerea doctorilor era că mă aflam în LVM. 

- Taci din gură. Ce cauţi aici? 

- Nu dau bani pe ea! 

- Eu corespund pentru ceea ce caută dumnealor, 

rockerii. 

- Spune! 

- Puteam vedea în apă şi am văzut geamandura 

dincolo de valuri. Ştiam că Giani si Gicu erau încă sub apă. 

Mă simţeam foarte viu ?i întreg. 

- Nu ne interesează. Altul la rînd. 

- Eu... mi s-a tăiat respiraţia cînd am căzut dintr-un 

leagăn cînd eram foarte sus în timp ce mă legănam. 

Diafragma era în ?oc. Nici nu puteam să mă mişc. Ce moment 

îngrozitor! Nu puteam să respir. Puteam numai să 

exhalez aerul, a?a că am păstrat puţinul aer ce mai rămăsese 

în mine. Eram pe punctul de a muri. În cele din urmă am 

acceptat acest lucru. Am spus la revedere la toţi. 

- Bine, bine. Altul la rînd! 

-Păi, domnilor, daţi-mi şi mie voie să spun ce cred 

că ar fi despre mine: M-am simţit eliberat din sfera de 

influenţă a pămîntului şi am plutit prin mai multe straturi 

de atmosferă. Am simţit cum mă înconjura o iubire matură; 

o iubire dincolo de ce am simţit vreodată din partea 

părinţilor sau a bunicilor. O voce mi-a ocupat mintea în 

întregime şi mi-a spus că totul era O.K. M-am predat ei. 

Mă întorceam acasă! Dintr-o dată am simţit cum o explozie 

de aer mi-a fost împinsă în jos în gît. Eram din nou în 

trupul meu. 

- Am mai auzit şi asta! Vă întreb o dată şi încă o 

dată, nu e nimeni printre voi care să provină din Cimitirul 

Poiana Stelelor şi să fi fost înmormîntat de tovarăşul gropar 

aici de faţă cu măgarul cu tălicikă al vecinului Pera 

Seghedinaţ de pe strada Morilor. Asta aştept şi vă rog nu 

vă mai băgaţi fără rost în vorbă că nu interesează pe nimeni.


- Da’ permiteţi, poate, totuşi, o cît de mică urmă de 

interes s-ar putea să stîrnesc, treaba e că ... ni?te imense 

priveli?ti pastorale sus, sus într-un templu de alabastru 

ce se afla în vîrful muntelui. Sunetul „HUUU” pătrundea 

de pretutindeni spre interior. Am văzut nişte portaluri şi 

stîlpi... 

- Domnu’ zombie, lasă dom’le vrăjeala, vrem 

frontierişti, înţelegeţi? Că n-am venit atîta drum ca să 

ascultăm toate astea. 

Acum sigur că scena cu discuţiile respective nu 

era altceva decît expresia nebuniei lor întreţinută de whisky 

şi de ţigara cu zăpada Charlie – arătări provenite din faptul 

că şi-au tras-o în vene cu Henry care e numele întreg 

pentru heroină. H de la heroină şi de la Henry. Nu erau 

altceva decît o adunare de inşi drogaţi cu o babă pe un 

tron, cu nişte prapori şi un evantai, şi dacă nu ar fi fost 

legitimaţia furată de Pol din seiful tatălui său cu însemnele 

de la departamentele speciale din securitatea statului, de 

mult ar fi fost arestaţi de către organele de miliţie din Orşova. 

Aşa însă nu se apropia nimeni de cimitir şi de bolboroselile 

lor din noapte. 

 

Poezii în podul Norei, picturi şi poezii cu junglă, 

culori tari... sfîrşitul! Jimi Hendrix o vede pe mama sa Lucille 

trecînd. Sfîrşitul! Moartea lui Lucille prevestită de un vis 

în care ea trece undeva: „îmi amintesc perfect (va povesti 

mai tîrziu la un pahar de tequila) cum Lucille trecea călare 

pe o cămilă împodobită cu harnaşamente împărăteşti întro 

caravană lungă. Nesfîrşită era caravana în care Lucille 

trecea, şi din deşert a ajuns caravana într-o oază şi peste 

creştetul capului ei şi peste cămila cu valtrapuri strălucea 

soarele, cerul era albastru ca în reclamele turistice, ca în 

The Who, The Doors, Free, Emerson, Lake & Palmer. 

Muzică şi iarăşi muzică. Nebunia agitată, pasională, trece 

Lucille pe cămila cu hamuri împărăteşti cu ţinte aurite, şi 

umbra de la frunzele cocotierilor, a palmierilor, a trestiilor 

de Nil, liane - un soi de liane cu frunzele late asemenea 

frunzelor de viţă de vie - toată vegetaţia se apleacă peste 

trecerea lui Lucille şi iacătă cum Brian Jones îi spune să 

privească atent visul: 

– Încearcă să înţelegi, Jimi, ce e cu visul cu Lucille, 

de ce anume e prezent el acu. Dormi, Jimi? Sau eşti în 

transă şi te-ai rătăcit pe meleagurile prin care trece Lucille 

pe cămila cu valtrapuri împărăteşti şi umbra frunzelor i se 

scurge peste chip, în Kalpa, în vremea de decădere a 

neamului omenesc, în vremea de decădere a credinţei, în 

vremea de decădere a vieţii, în vremea de decădere a 

pornirilor omului. Brain Jones şi George Harrison. Zazen, 

meditaţia Zen, condiţia meditativă a minţii imediat înainte 

de trecerea pragului către iluminare, şi Lucille trece şi James 

Marshall cunoscut sub numele de Jimi, se uită la ea. Din 

singurătatea lui scrutează singurătatea ei. 

– Ştii, James, îi spune Lucille cocoţată pe cămilă, 

ştii că nu te-am văzut de multă vreme. O veşnicie, James, 

de cînd nu ne-am văzut. Pe curînd, micuţule James! Pe 

curînd !“ 

 

Ridică Baba evantaiul şi porunceşte să se facă linişte, 

chit că nu era cine ştie ce gălăgie, toţi mai mult tăceau, 

plictisiţi de lipsa de eficienţă a invocaţiilor. 

- Linişte! Să vedem cine se mai arată, poate apare 

marfa pe care o căutaţi. 

- Frontierişti de pe Clisură, asta ne interesează. 

- Eu mi-s aşa ceva, zice o arătare de o mare urîţenie, 

răsărită de undeva din colţul din stînga al pîlcului de cruci 

din lemn năpădite de ierburi. Nu ştiu pînă cînd voi sta aici, 

îmi pare că tot mai greu mă pot smulge din groapă, ca să 

rătăcesc puţin pe malurile Dunării. Era într-adevăr greu de 

privit: o masă de carne jupuită, cu obrajii albi ca daţi cu 

făină şi făcuţi ţăndări din cauza unor izbituri foarte 

puternice. O fîşie de piele atîrna de sub pomeţi, alta de 

sub bărbie, zdrenţele lui zombie erau ale foştilor deţinuţi 

aşa cum erau ei azvîrliţi în coşciuge, după ce erau zdrobiţi 

bine. Numele meu este Gicu, apropiaţii îmi spuneau John, 

din cauză că mult am iubit formaţia Moody Blues, şi mai 

înainte pe cei de la The Animals. Îi ştiţi? 

- Ei, cum nu, răspunde Mandragora şi caută prin 

casete, pot să-ţi şi pun ceva muzică. 

- Mulţumesc, nu mă atrage deloc, nici nu mi-ar prinde 

prea bine să-mi răscolesc amintiri din vremea cînd trăiam 

pe faţa pămîntului, ba mai mult, am observat că asemenea 

amintiri, dacă mai pîlpîie prin rămăşiţele noastre pămînteşti 

ne provoacă nouă, celor denumiţi zombie, o pornire aprigă, 

ne vine să atacăm şi să ne dedăm la carne de om, muşcăm 

şi putem face rău deoarece adesea prin aceste muşcături, 

victima devine la rîndul ei zombie care porneşte noaptea 

să facă tot felul de nelegiuri. Nu aş vrea să fiu părtaş la 

asemenea lucruri rele contra oamenilor pe care încerc să 

nu-i urăsc, deşi îmi vine foarte greu, şi asta cu toate că 

avem scrisă pe tabla de la intrarea de la cimitir treaba cu 

faptul că şi cei vii vor fi într-un viitor oarecare asemenea 

nouă şi că totul nu este, la urma urmelor, decît o chestiune 

de timp şi atîta tot. Aşadar nu vreau să iau parte la asemenea 

războaie între vii şi morţi, deşi mulţi dintre semenii mei de 

prin gropi, dacă mă pot exprima aşa, se dedau cu plăcere 

unor asemenea dezmăţuri şi bătălii care sfîrşesc mai 

întotdeauna în defavoarea noastră, atîta vreme cît cei de 

dincolo de poarta mormintelor noastre dispun de foarte 

multe mijloace iar noi de foarte puţine. Spre exemplu, vin 

adesea cu popa Lică din parohia Orşova Deal şi stropesc 

cu apă sfinţită locul şi faptul ăsta nu ne este deloc la 

îndemînă, ne arde mai rău ca flăcările din iad. Aşa că prefer 

să nu ascult nici un fel de muzică rock din vremea cînd 

mergeam la reuniuni, la cantina Liceului Agricol din 

Ciacova, unde eram elev înainte de a deveni ceea ce sînt 

în momentul de faţă. Trebuie să vă spun că de aceea am şi 

pornit spre locul morţii mele de aici, din cauza faptului cămi 

doream foarte mult să iau parte în State la un concert 

de muzică rock şi metall, stilul mai nou despre care am 

auzit destul de multe pe cînd ascultam la radio, în 

dormitorul internatului, cu prietenii mei: cu Jack, cu Bob, 

cu Silvăşan. Cu ei am şi hotărît să apucăm spre Clisură ca 

să ajungem DINCOLO, cum se spune. 

- Ne interesează ce aţi făcut, asta vrem să ştim ca să 

putem fi preveniţi. Vrem să plecăm şi noi. 

- Am înţeles că voi vi-s ceva feciori de bani gata de 

ştabi din miliţie şi de la partid. Părerea mea, dacă vreţi să 

ascultaţi zisa unui amărît de zombie de aici din cimitirul 

Poiana Stelei care nici nu mai are mult de colindat prin 

lumea de afară, că acuşi mi se putrezesc toate, cum zic, 

părerea mea este să nu vă duceţi, mă băieţi de bani gata, 

niciunde şi nici nu mai ascultaţi muzică din asta care numai 

vă ia minţile. De aceea este ea aşa de faină, ca să vă aducă 

în starea în care mă aflu eu acuma şi nu vă doresc aşa 

ceva, zău, dacă vreţi să mă ascultaţi bine, dacă nu... 

ascultaţi cu atenţie ce trebuie să faceţi: lipiţi voi o pungă

cu actele de piept cu leucoplast ca să nu se desprindă şi 

mai ales nu vă aruncaţi ca neştiutorii şi ca puştii cu capul 

înainte că nu ştiţi unde nimeriţi. Aveţi grijă! 

- Bine şi cum e, ce trebuie să facem, dragă zombie, 

spune-ne să nu ajungem ca tine. 

-Păi, eu am ajuns aşa că mi-a plăcut Moody Blues, 

pe urmă mi-a fost drag şi Jose Feliciano, în general numai 

bucăţi din astea care-ţi merg la suflet şi te îndeamnă să-ţi 

iei lumea în cap, să te pierzi pe autostrada 66, să priveşti 

cum apune soarele către Acapulco, peste nisipurile 

deşerturilor mexicane cu cactuşi şi cu şopîrliţe mititele, şi 

Jose Feliciano îţi cîntă despre speranza, şi alte treburi de 

astea: ascultaţi, nu vă duceţi, măi copii de bani gata, staţi 

în ţara voastră şi mulţumiţi cerului că sunteţi dincolo de 

porţile cimitirului Poiana Stelei şi că puteţi citi tăblia ca 

oameni vii, nu ca noi care numai oameni nu ne mai putem 

socoti, uitaţi-vă numai cum mi se scurg toate pieile de pe 

mine şi cum cad bucăţi de carne chiar acum cînd vorbesc 

cu voi, de altfel nici nu mai ştiu dacă voi mai putea ieşi din 

nou la o altă chemare şi dacă va mai veni cineva care să se 

priceapă să ne scoale din groapă, aşa ca baba asta grasă. 

Nu ştiu, aşa că nu se merită, oricît de mişto le zice Jose 

despre boca, şi despre eternidad, şi despre amor. Daţi-le 

la dracu şi nu le băgaţi în seamă: uite, simt tot mai tare cum 

mă apucă dracii cînd aud cum le zice Jose şi Moody Blues, 

pe bune că mi se întunecă... În următoarele momente lui 

zombie îi veniră dracii şi începu să mugească ca un taur, 

se uita la noi cu o furie tot mai mare pe cum creşteau de 

mişto melodiile lui Jose peste dealul căzut în noapte, peste 

cruci, zbeguri, poteca lutoasă, maşina ARO a Miliţiei 

Judeţene Timiş rămasă jos în vale, pe marginea şoselei. 

Se înhoalbă cu furie zombie şi muge ca taurul din arenă 

împuns de săbiile unui torrero nebun care mînuie ghitara. 

Urlă zombie şi deodată se repede spre grup, noroc că un 

gabor se repede cu mişcări pricepute din care se vede că 

a mai făcut adesea asemenea treburi, şi cum zic scoate o 

seceră de undeva din spatele tronului, dintr-un loc stabilit 

dinainte şi despre care ştie doar el – şi pe dată retează 

capul lui zombie care se prăvăleşte la picioarele tronului, 

şi un miros reavăn de lut şi de rîme roşii umple aerul nopţii, 

nici un fir de sînge nu curge, doar ceva urme de mucegai 

şi de zdrenţe putrede. 

- Bine, bine, altcineva la rînd! 

- Ceva am aflat, respectiv să punem actele într-o 

pungă şi să o lipim cu leucoplast de piele pe cînd trecem 

înot. 

- Babă Baroneasă, am trecut, dom’le, în caiet suma 

care ţi se cuvine, păcat că l-au luat dracii prea devreme şi 

n-am mai putut afla şi alte lucruri. 

-Părerea mea, dacă vreţi să ţineţi seama de ea, e ca 

Mandragora să nu mai bage, dom’le, muzică la aparat căi 

apucă dracii pe zombie frontierişti, mai ales dacă se 

dovedesc că-s rockeri. E şi normal să te apuce nefîrtaţii, 

după ce ai ajuns la margine de cimitir, între buruieni, nu e 

prea uşor de acceptat, aşa că zic să nu mai pună nici o 

muzică Mandragora, dacă vreţi să aflăm mai multe. 

- Linişte, vine un alt zombie frontierist! 

-Să ştii, Babo, că deja îi pot recunoaşte dintre ceilalţi. 

Sunt jupuiţi şi sfîrtecaţi ca dracu, asta e semnul lor 

distinctiv. 

- Salut, zombie. Spune pe tine cum te-au prins. 

- Noapte. Noapte. Apă nesfîrşită. Calm. Foarte calm. 

Undeva în faţă se vedeau luminiţele de la aşezările 

omeneşti de DINCOLO. Apa mă duce la vale, foarte lin mă 

epica magna 

17 

duce la vale, deodată larmă, lumini de la proiector, mă văd 

din şalupă, strig tare: „hallo, mă predau, auziţi, stimaţi 

grăniceri, mă predau” – şalupa vine în viteză, iacătă botul 

se repede asupra mea, iacătă cum vine, vine, vine... cu 

elicele îmi spulberă scăfîrlia, apa îmi pare că e muma mea... 

 

S-a trezit Monika Danemann de dimineaţa. 

Adormise cu capul pe marginea fotoliului din sufragerie 

şi îşi simte gîtul ţapăn, o străfulgeră o durere scurtă în 

muşchiul cefei din cauza poziţiei aşa că nici nu se mişcă o 

vreme, un minut, două, trei. De afară răzbat zgomotele 

dimineţii, maşini, claxoane scurte, bufnituri pe coridorul 

hotelului, foşnet pe covoarele groase, clienţi în drum spre 

treburile matinale, oameni de afaceri, comis voiajori, 

politicieni. Din adîncurile hotelului îi pare că trepidează 

vag, ca un balans nevăzut, liftul în trecerea lui luxoasă. Îşi 

mişcă capul şi simte pentru o clipă o durere în tîmple, aşa 

ca de fiecare dată după excesele nopţii. Mahmureala 

dimineţii. “Ce zi o fi azi”, murmură pe cînd caută din ochi 

pendula uriaşă din apartamentul în care a petrecut o seară 

cu Jimi Hendrix, cu idolul, e cam de dimineaţă, îşi spune şi 

o umple o bucurie calmă: e al ei, a fost al ei, au fost şi sînt 

împreună, doar ei doi şi chiar dacă pentru o clipă, chiar 

dacă doar pînă se va trezi, înainte de a se năpusti din nou 

în bulboanele vieţii lui zbuciumate, în nebunia pe care cu 

greu ar putea careva să o socotească o viaţă asemenea 

oamenilor care se îndreaptă spre servici în metropolapăianjen. 

“Cît o fi ceasul ?”Caută din ochi pendula uriaşă 

din sufragerie. Pentru o clipă nu poate descoperi care ar fi 

să fie minutarul, care celălalt care arată ora, par a avea 

aceeaşi lungime, se concentrează să afle: “ei, drăcie”, zice 

şi din nou se simte mulţumită, el e aici, în camera cealaltă, 

este cu ea, este al ei, chiar dacă peste cîteva ore va pleca, 

se va afunda din nou în nebunie şi o va uita repede, un 

episod, o seară, o după amiază care nu-l va urmări mai 

mult decît atîtea altele, ale vieţii lui trăite aşa ca şi cum ai 

avea ţeava pistolului la tîmplă. Numai că ea, Monika 

Danemann, îşi va păstra toată viaţa, toată tinereţea ei, şi 

mai apoi pînă la sfîrşit, amintirea asta, dimineaţa calmă în 

care Jimi Hendrix este al ei, numai al ei, acolo în dormitorul 

cufundat în penumbră. A adormit în sfîrşit, îşi spune pe 

cînd tocmai îşi trage jeansii. Şi se opreşte în prag, este 

întins pe pat, calm, în penumbră: doarme, în sfîrşit doarme. 

Pleacă pînă jos să cumpere un pachet de Lucky Strike, îşi 

aranjează claia de păr, se priveşte o clipă în oglindă: 

oboseala calmă şi mulţumită răzbate în conturul de argint 

al oglinzii. Pleacă în fugă, cu cheia în mînă, trece pe coridor 

cu mocasinii, cu mărgelele de lemn indian, cu bluza hippie 

înflorată care atrage privirile domnilor de pe Wall Street. 

S-a oprit liftul la parter, trece pe lîngă recepţie, prin holul 

elegant, pe lîngă groomi, recepţioneri, doamne cu 

geamantane uriaşe de care trag majordomi în livrele spre 

limuzinele hotelului. Iese în aerul dimineţii, izbită de agitaţia 

maşinilor, a oamenilor foşnind aiurea, fiecare în drum spre 

altceva. 

– Lucky Strike, îi zice asiaticului de la micul magazin 

cu de toate de peste drum de hotel. Plăteşte ţigările. Iese 

în dimineaţa londoneză uşor ceţoasă: “azi va fi soare”, îşi 

spune şi desface grăbită banda roşie îngustă a pachetului, 

aruncă staniolul de deasupra ţigărilor. Nu, nu îl aruncă, îl 

mototoleşte în palmă în drum spre hotel. O să-l trezească. 

Asta va face, este deja tîrziu.


A venit din cartierul Pîrneava din Arad împreună cu 

amicul Gicăle din Drăgăneşti Olt, au ajuns la vremea 

amiezei, anul trecut, în plină vară, la Orşova, şi s-au răsucit 

în dreapta-stînga pe străzile oraşului. Le era frică să nu-i 

oprească miliţia care patrula cu soldaţi cu pistol mitralieră. 

Baba Baroneasa ridică evantaiul şi opreşte povestea lui 

zombie din Pîrneava. 

– Te rog să spui mai pe amănunţit ce a fost. Zombie 

rînjeşte ca un adevărat p-zombie, care e ceva altfel decît 

restul, e din categoria celor fără de suflet, cărora le zice 

soulless zombie, adică fără suflet, că şi ei sînt de mai multe 

categorii şi mărimi. Unii din ăştia-s soulless, alţii se prezintă 

ca neurological zombie, altora le zice behavioral zombie. 

De toate felurile, mărimile, mutrele sau muianele. Cei mai 

a’ dracu’ sînt Gicăle şi amicul lui din cartierul Pîrneava. Ia 

uitaţi-vă ce mai rînjeşte din întuneric la alai, spre tron, 

zombie de Pîrneava, şi cum se repede spre Babă şi spre 

prapori ca un leu în cuşcă, noroc că l-a oprit unul dintre 

gabori care scoate iute, iute dintr-o cutie frumos sculptată 

din abanos un peşte verde cu puncte argintii şi-l aşază 

dinaintea urîţeniei care urlă de răsună pînă departe spre 

Dunăre. Stai dracului, zice Gabor Rupi, şi-i flutură pe 

dinainte peştele tétraodon. Ştii ce-i ăsta, bă nervosule, 

strigă Rupi, ştii sau nu, miroasă-l dracului să vezi ce-i şi te 

înmoi imediat: ăsta e naşul tău, zice, şi zombie se dă un 

pas înapoi, răgetul se face mîrîit: bă, pulică, dacă te ung 

cu peştele ăsta te ia mama dracului, ai înţeles? Aici e naşa 

ta, otrava, fii atent ce scrie pe praporul ăsta. Ai văzut? 

Scrie Ahkiyyini care e un frăţîne de-al tău, bă zombie de 

Pîrneava, un schelet zombie care cîntă pe seară pe la 

cîrciumi, la beţivii din Tekija şi Petrovo Selo din Iugoslavia, 

noaptea, cînd beţivi-s orbi de beţi, şi vine Ahkiyyini şi 

cîntă ca tamburaşii de la ansamblul muzical Dobro jutro, 

lepi moj (“Bună dimineaţa dragul meu”) din Negotin cu 

scheletul braţului pe post de arcuş şi cu osul piciorului 

stîng pe post de contrabas. Aşa zice Ahkiyyini la 

contrabas ca ţiganul Pavel din trupa lui Lae Roşu din 

Jebel, ai înţeles? Mîrîie zombie cum că a înţeles şi pare că 

se linişteşte. Dă înapoi. 

– Zi mai departe pentru clienţi noştri ce aţi făcut 

anul trecut, vara, pe străzile oraşului Orşova? 

– Am mers, bombăne îmblînzit Gicăle, să căutăm o 

gazdă pe strada dr. Gheorghe Olariu din cartierul Coşava 

Est şi am ajuns la nea Opriş, magazioner la magazia de 

salopete şi echipamente de protecţia muncii de la şantierul 

Porţile de Fier. Ne-a primit în izmene scurte de soldat şi cu 

ţigara Carpaţi fără în colţul gurii. I-am spus ce vrem: 

căutăm o cameră de închiriat; da’ pentru ce vă trebuieşte, 

ne-a întrebat nea Opriş şi s-a uitat chiondorîş la noi: voi 

nu ştiţi că aici e zonă de frontieră şi tot timpul sînt probleme 

grave cu golani ca voi care vin şi închiriază camere ca să 

plece DINCOLO, zic că se angajează la Şantier şi pe urmă 

analizează treaba, alta nu au în cap decît cum să apuce şi 

să plece. „Păi, de asta am şi venit la matale”. Gicăle scoate 

cincizeci de dolari înveliţi într-o batistă. „Uite, avem aici 

verzii”. Nea Opriş îi apucă în vreme ce continuă să turuie 

fără oprire: vin aici tot felul de frontierişti şi ne fac şi nouă 

viaţa grea, că ne iau şi pe noi de multe ori grănicerii la 

anchetă, adică dumneata cum i-ai găzduit, ce le-ai făcut, 

cum ai putut să ţii în casă trădători şi duşmani ai regimului. 

Ba mai luăm şi bătaie, şi vă zic că e de înţeles treaba asta, 

primim ce merităm din cauză că ne înhăităm cu cine nu 

trebuie, adaugă nea Opriş şi cu mîna stîngă face semn că 

e puţin: nu se poate, voi credeţi că pentru atît de puţin mă 

înhăitez eu cu elemente certate cu orînduirea şi îmi pun pe 

cap organele, par să spune degetele lui nea Opriş pe care 

le freacă unul de celălalt, şi ei scot alţi verzişori din altă 

batistă legată nod, alţi cincizeci, şi magazionerul continuă 

să-i apostrofeze şi cu degetele le face semn, nu-i de ajuns: 

dom Opriş da’ noi ce facem dom’le cînd ajungem 

DINCOLO, o apucăm spre... stop, mîrîie zombie de 

Pîrneava, stop! Dom’ Opriş, ne angajezi, dom’le, la 

dumneata. Nu la mine, nu se poate şi nici nu vă ajută să vă 

puneţi în aplicare planurile criminale de trădare, cel mai 

bine pentru aşa ceva este să lucraţi ca fierari betonişti la 

diguri şi la parapeţi, acolo puteţi să analizaţi situaţia şi să 

socotiţi cum se poate să o luaţi din loc. După sfatul lui 

Opriş s-au angajat şi două luni au lucrat, din iulie pînă la 

mijloc de septembrie, şi au analizat treaba zi şi noapte, au 

pregătit-o cu multă atenţie: 

– Ne-am aruncat în apele învolburate ale fluviului 

Dunărea la vremea amiazului, am început să înotăm, şi neau 

văzut şi au năvălit peste noi cu şalupa. Pe Gicăle l-au 

spintecat cu un harpon, pe mine, ca arădean, m-au 

încălecat cu şalupa. M-au găsit pe malul românesc, la doi 

kilometri în aval, într-un loc cu păpuriş, aveam asupra 

mea puguţa cu acte, Gicăle s-a uns cu glicerină ca să nul 

răzbată frigul, pe urmă ne-au hăcuit, ne-au despicat 

stomacul, ne-au deşirat maţele, ne-au risipit creierii prin 

iarba din jos de şantier şi ne-au cusut cu sîrma de la baloţii 

de la o combină din apropiere, pe urmă ne-au aşezat întrun 

coşciug de la serviciile funerare ale primăriei oraşului 

Orşova şi ne-au transportat la cimitirul Poiana Stelei sub 

conducerea tovarăşului Alufuneraru, groparul şi 

comandantul de oştiri zombie. 

– Îmi aduc aminte de aceşti tovarăşi frontierişti, 

puţeau aprig şi muşte mari se tot aşezau pe coşciug, s-au 

umflat aşa de tare că nu mai puteam ţine capacul peste ei 

şi i-am legat cu şfară dar mi-era teamă că o rup, aşa dădeau 

buzna, bolboroseau încontinuu în copîrşeu şi cei de la 

medicina legală întîrziau. A fost mai greu cu ei. De-asta sau 

înrăit aşa şi au ajuns nişte zombie de mare înverşunare, 

chit că i-am aşezat io în cripta cu patru stîlpi şi un fel de 

anticameră în care cineva a pus un catarg de la o barcă 

distrusă de şalupele grănicereşti din Clisură. Catargul ăla 

e scara Iadului la capătul căreia urît mirositorii ăştia 

ciopîrţiţi de trupele de frontieră se întîlnesc cu Elegba, 

care e hoavărul dracului mare de-i zice Olodumare, nu mă 

întrebaţi ce-s numele astea urîte că nu ştiu, ei le

olborosesc, zombie frontierişti, şi eu m-am 

dedat cu ele şi cu cripta din spatele pîlcului de cruci, ei îi 

zic criptei Yoruba Pantheon, şi au tot felul de draci mai 

mari şi mai mici pe care îi mai liniştesc doar cînd îl chem, 

din vreme în vreme, pe popa Lică de-i mai stropeşte cu 

agheasmă şi atunci se retrag, mîrîie foarte supăraţi şi dau 

din cioatele de mîini ca ăştia doi zombie: arădeanu şi 

olteanu. Un drac se cheamă Orisha, altu-i Osun, altul 

Olodumare, altul Obatala, nici nu le mai ştiu numele că-s 

mulţi şi fac numa’ drăcării de-ale lor. 

– Întreabă, Babă baroneasă, pe zombie ăştia doi ce 

tre’ să facem ca să nu ajungem ca ei. 

– Atenţie, tot ce vă zic zombi, voi să faceţi pe dos, 

că asta doresc cel mai mult: să ajungeţi ca ei. Asta vrea 

orice zombie, ăsta-i rostul lui, să-i fie ciudă pe cei care nu 

sînt asemenea cu el, de aia minte de îngheaţă apele. 

– Păi, de ce nu ne-ai spus, că nu ne-am mai fi chinuit 

să facem atîta drum ca să auzim minciunile lor. 

 

18 septembrie 1970. Jimi, obosit foarte, doarme la 

Samarkand Hotel cu Monika Danneman, o frumoasă 

nemţoaică pe care a cunoscut-o la Düsseldorf în timpul 

turneului din Germania cu două luni înainte. Monika s-a 

trezit prima şi a ieşit să cumpere ţigări. Cînd s-a întors, Jimi 

dormea încă. Din cutia de medicamente de pe noptieră 

lipseau nouă somnifere. 

 

Ambulanţa chemată de Monika l-a dus în grabă la 

spitalul Saint Mary Abbots. Acolo, la ora 11.30, Jimi 

Hendrix, în vîrstă de 27 de ani, este declarat mort. 

 

Băi, să mor dacă nu au făcut numai prostii: în loc săl 

întindă cum trebuie pe pat şi la orizontală, l-au pus pe un 

scaun cu spătar înalt şi el a încercat să se aplece ca să 

poată, dracului, vomita odată, dar unul dintre cei din 

ambulanţă, un prost penal, i-a apucat capul şi i l-a ţinut în 

aşa fel încît n-a mai putut să vomite, dracului. 

Mai apoi a pornit salvarea aia de doi bani şi capul i 

s-a lăsat pe spate, cum e mai rău. A pornit ambulanţa şi 

corpul i-a fost ţintuit acolo în scaun şi nici că a mai putut 

epica magna 

19 

să-şi aplece capul ca să vomite, dracului. Şi-a simţit fierea 

şi voma toată gîlgîindu-i în gît, dincolo de omuşor, şi nici 

n-a putut să spună ceva, să le explice: „bă, nu e bine, nu 

stau ca lumea, voi nu vedeţi că nu pot să vomit dracului!”. 

Inima lui a început să pompeze alandala, se sforţa şi 

ventriculul din dreapta a pocnit, în vreme ce voma aia, şi 

fierea, şi ce-o mai fi fost, i se scurgea dracului în plămîni. 

Aşa au ajuns penalii ăia la St. Mary Abbots Hospital. 

Acolo degeaba s-au chinuit doctorii mai mult de-un ceas, 

futu-i mama ei de treaba. Geaba! 

 

Cum află Al despre moartea fiului Jimi pe dată s-a 

repezit să rezolve repatrierea, să ajungă rămăşiţele 

pămînteşti, cum se zice, acasă, în ţinutul natal din Seattle 

ca să se odihnească în pace la Greenwodd Memorial Park 

din Renton. Cu toate că Al nu avea bani destui, a reuşit să 

achite drumul şi a cumpărat loc de veci de la administraţie 

cu cinci parcele: una a lui Jimi, alta pentru Leon şi surioara 

lor Janie, pentru Al însuşi şi cea cu care s-a recăsătorit 

după ce Lucille i-a părăsit: Ayako “June” Fujita. După o 

viaţă petrecută cu treburile grădinăritului pe la terenurile 

de golf, James Allen Ross Hendrix muri octogenar şi fu 

înmormîntat de agenţia de servicii funerare Columbia 

Funeral Home într-o sîmbătă, April 27, 2002, la biserica 

baptistă Muntele Sionului. Fu purtat pe ultimul drum de 

fiul său preaiubit Leon cu soţia Cristina, de strănepoţii 

Austin, Quinntin, Claytin, Langstin, Leontyne, LeAnne, 

Alex, Jason, Jimi, Jonelle, Kimi, Rob, Jenni, Les, Mandi, 

Tammi, Kadada, Ebonee, Brian, Jodi, Nina, Steffi şi Seth. 

Se desparte James Allen Ross Hendrix şi de prietenul deo 

viaţă Loreen Lockett. Coroane au depus pe mormînt şi 

asociaţiile United Negro College Fund şi American Heart 

Association în mijlocul cărora a petrecut mulţi ani. 

 

Mersi amicului Bob Siler care ne-a întrebat dacă 

avem habar despre faptul că Al, tatăl lui Jimi, a organizat 

acasă la el un muzeu. Dacă ajungeţi pe acolo puteţi merge 

că-i liber pentru vizitat. Găsiţi toate informaţiile în cartea 

de telefoane din Seattle. Mersi Bob Siler, eşti un drăguţ! 

Mai anunţăm că puteţi vedea în centru, în Seattle, „a really 

nice statue of Jimi”, statuie de-a lui Jimi foarte faină, 

din bronz. Jimi este în genunchi pe un pietroi mare şi ţine 

ghitara electrică cu mîna stîngă că se ştie treaba că era 

stîngaci. Mai apoi puteţi merge la cimitirul Greenwood, la 

mormînt, cu o sticlă de vin sau cu o bere la cutie. Puteţi 

bea acolo şi pe urmă puneţi sticlele şi cutia goală de bere 

pe placa de mormînt, aşezaţi alături un buchet cu flori de 

cîmp şi faceţi o fotografie cu ghitara sculptată în piatră şi 

cu vorbele de pe placă aceea: „Forever in our heart – 

James M. «Jimi» Hendrix 1942-1970”. 

(fragment din trilogia Un veac pe corso, I.)

20 arme grãitoare 

Emilian GALAICU-PĂUN 

tanka 

tonul: “ frumoasă şi perfectă ca Moartea-n care toată 

se-adună cu-nveliş, îţi jinduim toţi clipa 

când goală-n faţa noastră vei apărea lucind: 

o, urletul cu care te despicarăm, Moarte, 

o, sângele, pe buze al primului hymen!” 

Cezar Ivănescu, Prima fecioară a omului 

nepereche în nopţile când îşi desface picioarele, unul mai fără-nceput şi sfârşit decât altul, ca două războaie 

mondiale — înscrişi între ele, cei douăze’ş’unu de ani ai lui, cînd a intrat la ea, de perioadă 

interbelică, taie măsura exactă a pasului, linia coapsei, măiastra de aer a golului dintre 

craci, cum ai şlefui cu germana lui das ewig weibliche pronunţia 

franţuzească (chercher la femme) — şi care-i vor fi inspirat comparaţia graţie semnului 

din născare în formă de tanc, de pe latura interioară a gambei, cu ţeava-ndreptată în sus, ţintind sexul 

(o poveste a gestului: mâna adusă la burtă a tinerei 

profesoare de mate, în chiar timpul lecţiei când, despicându-l în două, 

o coloană de tancuri sovietice tocmai intra-n sat, ca pentru a-şi 

feri sarcina/ fătul zvâcnind prima oară-n turela maternă de cha(i)r la atingerea 

celei care, la tablă, cu creta-ntre deşte — ea însăşi ca dată cu var — explica: “două linii 

paralele nu se intersec...”) 

fată mare, înjură de naşterea mă-si/ se roagă de doamne, 

maica domnului. numele ei fie tanka, chiar dacă-i maria. în numele precistei poartă cu graţie 

cele două războaie — cel stâng, cu warice! — prin inima târgului, nepăsătoare la trecerea timpului – zebră de 

zile albe şi negre —, la focul pieziş din privirea bărbaţilor — mama-i zicea: “de pisică 

şi de om te desparţi la intrare, altminteri nu scapi de ei” —, cum ai străbate un 

câmp minat fără hartă, închisă în propria sa carapace — tanchistă din naştere — ca o zeiţă-n armură. blindată-n 

naşterea mă-si! uşoară de parcă nici maică-sa n-a fost în veci grea cu dânsa, 

nici fecioara maria cu Unul născut nu făcut (o poveste de dragoste: cum s-au luat 

golul dintre picioare cu goala stăpână-a acestora, -n sensul că cine s-aseamănă 

se adună). 

istoria trece cu pas de femeie: în ’89, pe 7 noiembrie, -n timpul paradei 

militare, culcată sub tancuri, alături de alte o sută, luată-n căruţă de 

ofiţerul ulise ieşind din cei (câţi?) cai-putere pân’ la epoleţi: “ăsta calcă, nu fute!”; 

ridicată-n picioare în ’91, o dată cu statul, golem scris/făcut cu 

degetul în ţărână, să-i vină doar numele: “r(â)m(a)”; să nu i se vadă 

semnul fiarei? waricele? de pe picioare, cu cizmele de cernoziom trase până 

peste ochi (Requiescat in pace!); pe drumuri (nici unul nu duce la roma 

decât via albania!)-n ultimii ani; adunată 

cu genunchii la gură, cum şi-ar legăna, abia rupţi de la ţâţă, doi gemeni. 

în puterea ei — facerea; mâinilor lui nu-i s-a dat decât scrierea. 

şi atunci numai după ce-i intră sub piele, se face în tancul 

de pe latura interioară a gambei, aprinde motoarele, pune-n mişcare pistoanele, trage 

ţintind sexul 

(poema concepţiei imaculate se rupe 

de pe buze: “desfă-mă!”)

Ion MUREŞAN 

Poveste ardelenească de vară 

Se prea poate să nu fi ales bine titlul. Sună ca şi 

„Ciorbă ţărănească de văcuţă”. Ca şi „Varză a la Cluj”. Ce 

mai contează. Ceea ce urmează e doar o istorioară spusă 

„la coada verii”. 

În ciuda numelui ce aminteşte de o gingaşă 

căprioară, personaj al unei cărticele colorate pentru copii, 

Bimbi e un om cît un munte. Pe deasupra mai e şi moţ, deci 

mîndru nevoie mare. Nu stă mult pe gînduri pînă ia cea 

mai înţeleaptă hotărîre. Altfel de hotărîri, Bimbi nici nu se 

osteneşte să ia. Nu merită. 

Acum e prea cald pentru luat hotărîri. O bere, da. 

Una la colţul străzii, la grădina de vară a lui Dănuţ, la 

umbra gardului viu înalt de doi metri. În fond, toată lumea 

e în concediu. Bimbi şi-a cumpărat şi ziarul, din reflex. Nul 

citeşte, ca să nu-şi strice starea de concediu. Îşi aşteaptă 

prietenul. Vine. Se aşază. E un om mic şi brunet. Şi iute. 

Singura trăsătură comună a celor doi pare a fi bonomia. 

– Ce mai ştii de căluţii tăi? întreabă prietenul şi surîde. 

Hai, mai zi o dată cum ai ajuns tu geambaş! 

Nu se lasă mult rugat şi începe să povestească. 

Probabil că prea multă lume a aflat de povestea cailor lui 

Bimbi, ca să mai poată fi ascuns ceva. Pe scurt, Bimbi a 

mers în satul lui, undeva în Apuseni. Cei de acasă, „aşa 

într-o doară, mai mult ca să aibă ce povesti la masă”, îl 

întreabă dacă nu ştie pe cineva care ar avea un cal de 

vînzare. El nu ştie, dar ideea i se fixează în minte. Şi, cum 

are mulţi prieteni, tot aşa, ca să aibă „ce povesti la masă”, 

întreabă pe unul, pe altul de cai. Prietenii se mobilizează şi 

dau sfară-n ţară. În curînd, „jumătate din Cluj” căuta cai 

pentru Bimbi. În sfîrşit, cînd orice speranţă era pierdută, 

cineva din lanţul căutătorilor aduce vestea cea bună: o 

unitate militară vrea să scape de doi cai, cu o expresie de 

pe vremea cavaleriei, „îi scoate la reformă”. Bimbi, 

împreună cu nişte cunoscători în domeniu, mai bine zis 

„experţi” căci, e de presupus, văzuseră filme cu cowboy, 

ori măcar cu Florin Piersic în rolul lui Mărgelatu, se prezintă 

la onorata gospodărie militară. Mult de tîrguit nu a fost, 

căci intendenţa voia să scape de cai, dar nu găsea tîrgari. 

Cei care văzuseră minunatele cabaline, şi nu au fost puţini, 

i-au spus ofiţerului că ei au venit să cumpere cai, nu pisici. 

Prietenii lui Bimbi l-au asigurat că face o afacere bună, că 

deşi ceea ce li se propune spre cumpărare „nu sînt tocmai 

nişte cai, nişte căluţi tot se poate zice că a cumpărat”. 

Printre avantajele tranzacţiei, dincolo de preţul „de avarie”, 

trebuie, musai, enumerat transportul mai puţin costisitor: 

dacă animalele nu încap chiar bine într-o poşetă de damă, 

şi doar înghesuite în portbagajul unei Dacii, cu siguranţă 

că o camionetă e suficientă pentru a le duce în condiţii de 

lux în satul din munte. Faptul că animalele „par bolnave” 

murry’s point 

21 

(asta le înnobilează, căci şi ardeleanul Nicolae Breban a 

scris o carte cu titlul „Animale bolnave”, a nuanţat un 

„expert”), e din cauza traiului la oraş, a stresului şi a 

disciplinei militare în care cabalinele fuseseră de mici 

crescute. Însă, o dată ce vor începe să respire aerul ozonat 

al pădurilor de brazi, vor bea apă din izvoarele cristaline şi 

vor gusta libertatea şi iarba din poieniţele montane, se 

vor întrema în mod miraculos. Cum-necum, Bimbi a dus 

caii la munte (i se ceruse un cal, iar el a dus doi!) şi acolo 

i-a lăsat. După vreo şase zile a primit un telefon de la 

ranch-ul montan, să meargă de urgenţă ca să vadă 

minunea. S-a dus. Căluţii ajunseseră vedetele satului. 

Copiii au fost primii care au observat şi au răspîndit vestea 

că „nenea Bimbi a adus de la oraş nişte cai care fac balegă 

de plastic în mai multe culori”. Pruncii chiar începuseră să 

le colecţioneze, după culori, şi să facă schimb de balegi, 

cum fac filateliştii schimb de timbre. Clasele mici de la 

şcoala din sat au organizat o drumeţie, o vizită la căluţi. 

Doamna învăţătoare le-a explicat micuţilor că nu e vorba 

de o minune, ci despre o nouă specie de cai, creaţi de 

savanţii români, pentru care se va lua primul Premiu Nobel 

Românesc, „caii ecologici”. Sub îndrumarea doamnei, 

copiii din clasa a doua B de la şcoala din sat au scris chiar 

o scrisoare către domnul Ioan Cristescu, redactor-şef la 

revista bucureşteană „Calul”, în care se lansa ipoteza 

expusă mai sus şi, se înţelege, copiii au pus în plic au şi o 

fotografie a mignonelor creaturi, făcută de directorul şcolii 

şi developată la Huedin, e drept că alb-negru. Departe de 

adevăr nu era doamna învăţătoare, căci un văr de-al lui 

Bimbi a declarat că surprinsese căluţii în timp ce-i rodeau 

o jumătate de sac roşu de nailon pe care îl pusese pe un 

gard ca sperietoare pentru păsări. Şi-a făcut cruce Bimbi 

(căci e un bun creştin) cînd a văzut, şi doar trecuse o 

săptămînă de cînd mîncau iarbă aromată, cum căluţii fac 

balegă cu fîşii colorate de plastic. 

Numai la gîndul că va ajunge un Petrache Lupu de 

Rîşca, Bimbi s-a urcat în maşină şi ca turbatul a condus 

pînă la poarta unităţii militare de unde cumpărase căluţii. 

Sentinela abia l-a oprit, iar asta numai după ce a băgat 

glonţ pe ţeavă. Cu şeful intendenţei a vorbit doar prin 

gardul înalt de fier forjat. Bimbi îşi vîrîse mîinile printre 

două flori de fier beton, ca un cleşte şi, orb de furie, căuta 

gîtul ofiţerului. Sentinela avea să scrie iubitei sale o 

scrisoare din care cităm: „Să hi văzt tu, Mări, cum i-o smuls 

lu domnu colonel peltiţa dă grad pîn gard...!”. 

Lucrurile s-au calmat. Ofiţerul i-a explicat fenomenul: 

afurisiţii de soldaţi îi învăţaseră, în inconştienţa lor, în ura 

faţă de disciplină (ori poate din spirit de solidaritate?) să 

mănînce ca desert la o furcă de fîn şi două trei pungi de 

nailon. 

Bineînţeles Bimbi a încercat afacerea secolului: a 

cumpărat un metru cub de pungi de nailon de toate culorile, 

le-a dus şi le-a pus în ieslea cailor, a contactat ceva ONGuri 

ecologiste şi le-a propus vînzarea căluţilor la un preţ 

modic de Mercedes ultimul tip. Nu a ţinut. Căluţii erau tot 

mai slabi. Erau pe ducă. 

Aşa că i-a urcat într-o remorcă şi i-a dus la tîrg, la 

Huedin. Acolo, oameni săraci, fără lichidităţi. Se însera. 

Apoi se înnopta. Mai rămăseseră doi oameni în tîrg. Unul 

era Bimbi cu căluţii. Altul era un bade de prin Sălaj cu 

două butoiaşe cu ţuică. Mai era paznicul. Şi „expertul” în 

cai. Târgul a mers repede. Au făcut schimb. 

„Di, căluţule, dii!”, striga Bimbi spre dimineaţă, călare 

pe un butoiaş, şi arunca priviri pline de invidie spre 

„expertul” care îşi înfipsese pintenii în coastele celuilalt 

butoiaş.

22 memoria activã 

Alexandru NICULESCU 

Din terminologia vieţii spirituale 

româneşti 

În amintirea marelui Eugen Coşeriu 

Într-un recent volum – apărut postum – al 

eminentului lingvist care a fost Eugen Coşeriu, Limba 

română – limbă romanică (titlu dat, probabil, de editor, 

Nicolae Saramandu) sunt adunate cu sârguinţă o mulţime 

de însemnări ale Maestrului privind limba română. Note 

ştiinţifice, idei disparate, teme schiţate, „de studiat” ulterior 

– acestea au fost adunate de editor (care i-a fost şi 

colaborator la Universitatea din Tübingen) şi oferite 

lingvisticii noastre din ţară. Numai că… În ţară, cartea nu 

a avut nici un ecou, nici o urmare… Sînt specialişti în 

lingvistica românească – nu puţini! – care nu o cunosc. 

Şi totuşi, lucrarea Limba română – limbă romanică 

(Ed. Academiei 2007) merită atenţia noastră, a lingviştilor 

– şi nu numai a noastră. Coşeriu dezbate în ea idei 

comparativiste lingvistice, vorbind despre problemele 

româneşti, din perspectiva românei sale „de baştină”. 

Coşeriu a fost un mare lingvist occidental dar a rămas, în 

toate şi în tot, un lingvist român (Iorgu Iordan îl califica 

drept „cel mai mare lingvist român în viaţă”!). 

1. Într-o notă (Inimă – Evoluţie şi opoziţii 

structurale, p. 32) profesorul din Tübingen, explicînd 

teoriile semanticii sale structurale, analizează o triplă 

opoziţie (în latină): mens / animus / cor, străduindu-se a 

explica de ce în română nu a rămas decît opoziţia anima / 

mens, adică inimă (emoţie) vs. minte (intelect). 

Dar de ce nu a luat în seamă Coşeriu şi termenul 

suflet (care a desemnat conceptul „anima”)? De aici înainte 

începe analiza noastră. 

2. Mai întîi trebuie menţionat faptul că numai 

româna a dat unui termen derivat din latinescul su flâre > 

sufla, sensul „anima”. Celelalte variante romanice au 

conservat pentru acest termen numai sensul „souffler” 

(germ. blasen). Dicţionarul romanic al lui W. Meyer-Lübke 

(Romanisches Etymologisches Wörterbuch – REW) 

alătură, printre derivaţii verbali, rom. suflet „Seele”, cuvinte 

precum fr. soufflet, prov. soflet „instrument muzical care 

produce sunete muzicale prin suflare” (germ. Blasebalg). 

Dar termenul lat. *sufflitus nu este atestat! 

Celălalt termen, lat. anima (din gr. anemos) a avut 

o evoluţie paralelă (contaminat, de altfel, cu animus, de 

aceeaşi origine grecească). Conform dicţionarelor latine 

(Quicherat-Chatelain, în primul rînd), anima, cu sensul 

originar „souffle, vent, exhalation, respiration”, avea şi 

sensul „principiu vital”, „existence, âme” (cf. constare 

hominem ex anima et corpore dicant, la Pacovinus, tragedian, 

sec. II a.Chr.). De aici şi sensul „suflu al vieţii” 

(animam extinguere la Terentius). Odată cu autorii creştini, 

de prin sec. III, anima a desemnat exclusiv „sufletul 

omului” (dilige Dominum ex toto anima tua, Hieronymus). 

Textele arată însă că latina dispunea şi de alţi 

termeni care aveau aceleaşi semnificaţii. Pornind de la 

noţiunea „suflu divin” transmis creaturii Sale (omului) spre 

a-i da viaţă, traducerile latine ale Bibliei greceşti recurg la 

o serie de termeni precum flatum, spiraculum, 

(in)spiramen(tum) şi, bineînţeles, anima (vivens). Pe lîngă 

aceştia apare şi spiritus (vitae) – derivaţi, cum se vede, 

de la verbele flo-flare (sau în compunere cu in- şi sub-) 

sau spirare (sau în compunere cu in-). Celebrul text din 

Genesis, 2,7 devine în diverse traduceri latine inspiravit… 

spiraculum vitae; (in)flavit… (in)spiramen(tum); 

adflavit ea flatum; sufflavit inspirationem; sibilavit 

animam precum şi insufflavit… eius spiritum vitae 

(Tertullianus (155-222) preferă în toate cazurile adflavit… 

eius flatum; flatum vitae, rezervînd termenul spiritus numai 

pentru spiritul divin suprem (Spiritus Sanctus), aşa cum 

era uzul creştin în sec. II-III, în comunităţile creştine din 

Africa 1 . Spiritus era atribuit exclusiv Divinităţii creatoare 

supreme – transmis prin cultura teologică. Anima – animus, 

atribuit mai ales vieţuitoarelor, au continuat, ereditar, 

să existe în limbile romanice. 

3. În limba română s-a păstrat lat. anima, dar cu 

sensul concret „inimă” (chiar cu o extensiune semantică: 

„stomac”; cf. mă doare la inimă). Cu sensul „element 

vital (la om)” s-a făcut apel la un derivat al verbului sufflare 

(rom. sufla) sub forma neatestată *sufflitus. În primele 

sale utilizări româneşti, suflet are – şi el! – sensul „răsuflare, 

respiraţie”: vedeţi-mă fără glas şi fără suflet, Codicele 

Voroneţean, DLR s.v.); cf. şi răsuflet „răsuflare (animală)” 

– cf. pe nări el scoate suflet puternic; cînd sufletul 

slobozea / Lemnele se dărîma, DLR, s.v. Alte atestări ale 

termenului suflet (sec. XVI) arată însă că suflet capătă 

treptat, în timp, sensul lat. anima (cf. germ. Seele) opus 

corporalităţii: şi-ş desparte sufletul den trup cu multă 

nevoinţă, Coresi, Caz. II, ap. DLR s.v.); trupul fără suflet 

mort este (Palia de la Orăştie, ibid., s.v.); sufletul lui 

întru elu iaste (Codicele Voroneţ., ibid., s.v.). De bună 

seamă, limbajul bisericesc (ortodox) a avut un rol însemnat 

în evoluţia semantică a termenului suflet. În acest context 

cultural se vorbea despre dereptarea (= îndreptarea) 

sufletului omului, adică a comportamentului moral, a 

mentalităţii – despre învăţătura de / pentru suflet sau 

despre evanghelie ca folositoare de suflet carte (vom 

vedea mai departe că, odată cu slavizarea creştinismului 

românesc, apar sintagme şi expresii preluate din unele 

limbi slave). 

Utilizarea termenului suflet rămîne legată îndeosebi 

de viaţa spirituală a omului. Este frecvent întrebuinţat în 

sec. XVI – după cum rezultă din Indicele paralel lexical 

alcătuit de Florica Dimitrescu (Contribuţii la istoria limbii 

române vechi, 1978, p. 227) – întrucît termenul apare în 

toate textele examinate. 

4. Dar lat. *sufflitus, în semantica utilizării sale, îi 

lipsesc elemente importante: nu precizează cine „suflă”, 

către cine „suflă” sau cine atribuie şi cine primeşte şi 

posedă viaţă. Din exemplele latine mai sus menţionate se 

vede bine (Tertullianus, Sf. Augustin) că este vorba de 

două aspecte: o acţiune – în speţă „in-suflare” (inflavit,

adflavit, insufflavit etc.) care este a Creatorului şi un 

„rezultat”: „suflul” primit de om. În traducerile biblice din 

greacă în latină (Mesychius presbyter Hierosolimitanus: 

de suo spirito et flatu in principio insufflavit Deus flatum) 

reiese cu claritate această distincţie teologică. Tertullianus 

arată şi el (loc. cit., mai sus în notă): graeca scriptura 

signavit adflatum nominans non spiritum… intellege 

itaque adflatum minorem spiritu esse. Sf. Augustin 

(Hipponiensis), loc. cit. mai sus, în notă: Deus hominem 

pulverem de terra et insufflavit sive inspiravit in faciem 

eius spiritum vitae: non sit graecus pneuma quod solet 

dici spiritus sanctus sed pnoén quod nomen in creatura 

quam in creatore… legitur. Hoc vocabulum non 

„spiritum” sed „flatum” appellare maluerunt 2 . „Suflul 

divin”, emis, şi „suflul vieţii umane”, primit, au fost dintru 

început (după o perioadă de confuzie terminologică, în 

traducerile multiple din greacă care circulau în Africa, în 

sec. II) distinct despărţite în cultura teologică creştină. 

Ulterior însă, în transmiterea în limbile romanice, deosebirea 

şi-a pierdut din rigoare: flatus nu s-a păstrat, iar spiritus a 

fost conservat numai pentru spiritul divin suprem, pe cale 

cultă. 

Nici una dintre aceste subtilităţi terminologice culte 

nu a ajuns în zonele orientale greco-latine! Lat. *sufflitus 

s-a referit întotdeauna la „creatură”, iar verbul insufflare 

s-a transmis sub forma sufflare (ca în alte idiomuri 

romanice). Rom. suflet ar fi deci „rezultatul” suflului divin 

care, semantic, poate fi alăturat seriei spiraculum, 

(in)spiramen(tum), flatus, mai sus menţionate, din primele 

perioade creştine culte. Dar într-un registru inferior de 

limbaj, *sufflitus rămîne în zona semantică 

[Uman][Animat]. 

Nu credem a greşi prea mult dacă am considera 

(dat fiind că termenul apare numai în română) lat. *sufflitus 

– dacă a existat! – ca un element lexical din latina creştină 

vorbită (chiar populară) în regiunile Orientului greco-latin. 

Sau un ulterior substitut al lat. anima. 

5. De aceea am considerat necesar a ne adresa limbii 

greceşti – din care au trecut în latină principalele concepte 

ale teologiei creştine. În limba greacă exista verbul pnein 

„a (in)sufla”, alături de pnoé „suflu vital” şi pneúma „suflu 

divin creator” – toate trei din aceeaşi rădăcină lexicală. De 

bună seamă, primele implantări ale religiei lui Iisus în zonele 

nord-balcanice în cetăţile portuare (Tomis, Callatis etc.) 

s-au efectuat pe ţărmurile Pontului Euxin (Marea Neagră) 

în limba greacă. Creştinismul grecesc (sau greco-latin) 

ajungea acolo de departe, din regiunile Capadochiei dar 

şi din Helada (Graecia), aceasta din urmă legată de Alexandria. 

(Pe lîngă greci, trebuie să presupunem că în cetăţile 

greceşti locuiau şi latinofoni) 3 . Dacă greaca era, în acea 

vreme, limba evangheliilor iudeo-greceşti, latina nu 

ajunsese încă să-şi construiască terminologia 

corespunzătoare. 

Altfel spus, creştinismul primitiv în greco-latina 

pontică ar fi putut avea două exprimări: în greacă (pnein – 

pnoé – pneúma) şi în latină ((in)sufflare – * sufflitus). 

Cum s-ar fi putut denumi, cu termeni latini, gr. pneúma? 

Nu putem răspunde cu exactitate la această întrebare: este 

probabil ca pentru noţiunea „Spirit divin suprem” să fi 

fost întrebuinţat termenul latin corespunzător spiritus, 

precum, de altfel, în toate cele dintîi traduceri latineşti din 

memoria activã 

23 

greacă (ante-Tertullianus). Spiritus era derivat 

din (in)spirare, ca şi * sufflitus, din (in)sufflare. 

Se disting astfel două direcţii lexicale în translaţia 

Scripturilor Sacre din greacă în latină: (in)spirare – spiritus 

(cult), precum şi (in)sufflare — * sufflitus – amîndouă 

traducînd termenii greceşti pneúma şi pnoé (Sf. Augustin: 

Deus… insufflavit sive inspiravit… Spiritum vitae, 

loc.cit.). Primii termeni, aparţinînd culturii, nu s-au transmis, 

ereditar; insufflare, în schimb, a continuat în limbile 

romanice. *Sufflitus (corespunzînd lat. flatus, dispărut) 

nu este menţionat decît în română. Am putea deduce că, 

în cursul expansiunii creştinismului primitiv (sec. III-IV) 

cele două serii terminologice de mai sus corespundeau 

unor registre de limbaj socio-cultural distincte: un limbaj 

cult al traducătorilor-exegeţi din greacă în latina cultă şi 

alt limbaj, într-un registru inferior, apropiat de limba vorbită 

şi înţeleasă mai uşor, pe care îl utilizau misionarii şi alte 

persoane creştinate spre a răspîndi noua religie in 

populum. Latina creştină orientală populară folosea 

probabil insufflare (deci *sufflitus); dar latina cultă 

scriptică folosea oare termenul inspirare? Conceptul 

„spirit divin suprem dătător de viaţă”, corespunzător gr. 

pneúma a fost creat şi introdus, teologic, de cultura grecolatină 

a traducătorilor. Bineînţeles, răspîndit, ulterior, în 

toate zonele creştinate – de presupus şi în zonele nordbalcanice. 

6. Rămîne – în această perspectivă – deschisă 

problema implantării creştinismului de limbă latină în zonele 

transdanubiene-carpatice. Departe de a fi de acord cu 

ipotezele vehiculate în prezent de Biserica ortodoxă din 

România privind, cum scria regretatul teolog, Părintele D. 

Stăniloaie (România liberă, 19-20 oct. 1991), originile 

„apostolice” (prin Sf. Andrei) ale creştinismului 

românesc 4 , cercetările dezvăluie alte aspecte, mai aproape 

de istoria reală. Noi înşine am arătat în Individualitatea 

limbii române între limbile romanice, vol. 4, p. 171 şi 

urm. că, pe teritoriul actual românofon au avut loc două 

încreştinări: cea dintîi, cum am văzut mai sus, pe ţărmul 

Mării Negre (Pontul Euxin) şi, ulterior (începînd din sec. 

IV) cea de a doua, în Transilvania. Pătrunderea religiei lui 

Iisus pe un „coridor” oriental şi pe altul occidental a fost 

demonstrată de mari istorici români, Nicolae Iorga şi 

George Brătianu (în vremea din urmă, şi de dl. Răzvan 

Theodorescu). 

Deosebit de relevante sunt, astăzi, contribuţiile lui 

Cesare Alzati, profesor la Universitatea Catolică „Sacro 

Cuore” din Milano, unanim apreciat pentru cercetările sale 

istorice dedicate spaţiului religios românesc. În mai multe

24 memoria activã 

volume succesive, dar mai ales într-o lucrare recentă 

(Profilo storico religioso dello spazio religioso romeno, 

în Chiesa e cultura nell’Est europeo, ed. A. Rocucci, 

Milano, 2007), Alzati susţine, cu argumente istorice, 

teologice, chiar arheologice că, la nordul Dunării, în 

Transilvania, creştinismul s-a implantat în limba latină în 

sec. IV-VI. O consecinţă a diviziunii Imperiului Romei (395) 

şi a trecerii provinciei Illyricum din jurisdicţia Romei sub 

autoritatea ecleziastică din Constantinopol. Se explică 

astfel terminologia creştină românească de origine latină, 

în care se regăsesc laolaltă elemente de ceremonial de 

cult, norme de comportament disciplinar sau termeni de 

iniţiere liturgică. Această datare a fost confirmată şi de 

istoricii români (cf. în special Cesare Alzati, Alle fonti 

dell’autocoscienza culturale romena. Cristianizzazione 

e tradizione ecclesiastica medievale, sub tipar în volumul 

colectiv AIR, Geografia e storia della civilitŕ letteraria 

romena nel contesto europeo). Termeni latini precum 

Dumnezeu, basilica, boteza, cumineca, păresimi, câşlegi 

etc. solicită – afirmă Cesare Alzati – examinarea în contexte 

istorice, funcţionale şi teologice diferite. 

Implantarea creştinismului în zonele danubienecarpatice 

(Banat, Transilvania), pe lîngă creştinismul 

anterior implantat în Scythia Minor, a adus în prestaţiile 

religioase termeni precum cei de mai sus, să le spunem, 

„de bază”, alături de alţi termeni creştini importanţi (numele 

zilelor săptămînii, sărbătorile mari etc.) Printre aceştia este 

de presupus că a apărut şi anima cu sensul creştin, 

„principiu vital” pe care îl avea şi lat. *sufflitus, existent 

încă dintru început în terminologia creştină greco-latină. 

*Sufflitus avea în comun cu anima nu numai originea 

grecească, ci şi sensul static: un atribut vital (fără referinţă 

la Creator şi la creatură). Suprapunerea celor doi termeni 

s-a soldat cu orientarea către semnificaţia concretă a 

substantivului anima devenit, cum se ştie, inimă (care se 

caracterizează printr-o dublă utilizare: cultă (aşa cum arată 

E. Coşeriu), după modele occidentale (v. pag. 32 din 

volumul Limba română – limbă romanică) şi populară 

(cf. mă doare la inimă, în care inimă apare cu extensiuni 

semantice). Consecinţa: suflet a ocupat, singur, sensul 

germ. Seele. Dar întrebarea rămîne deschisă: cum era 

denumit, în această perioadă latină (sec. IV-VI), conceptul 

„spirit divin suprem” (cel „dătător de viaţă”)? Nu putem 

da un răspuns acceptabil atîta timp cît nu dispunem de 

probe privind transmiterea lui spiritus (termen cult). 

7. În aceste circumstanţe cultural-istorice a avut 

loc slavizarea creştinismului originar greco-latin. Începînd 

cu sec. IX, odată cu creştinarea Slavilor Bulgari (864), după 

traducerile în slavonă din greacă (sec. X) iniţiate de Metodiu 

şi de Ciril (Kyrillos) şi continuate de ucenicii lor, în Bulgaria 

– cultul creştin românesc „intră” – cum scria N. Cartojan – 

în cultura bisericească slavă (în acord cu sudul Dunării). 

Este vorba, în fapt, de o subordonare ecleziastică dezlegată 

de autoritatea patriarhală grecească de la Constantinopol 

(dar, mai tîrziu, supusă celei de la Ohrida). 

Această situaţie politico-teologică a adus, în 

terminologia vieţii spirituale româneşti, un termen în plus: 

duh – dublînd (din nou!) termenul suflet. Este foarte 

probabil ca utilizarea termenului duh să fi fost atribuită, 

mai întîi, conceptului Sfîntul Duh (echivalent cu Spiritus 

Sanctus). În orice caz, duh aparţinea, în principiu, 

limbajului religios. Textele vechi româneşti îl atestă în 

sintagme precum duhul Domnului, duh de viaţă, duh viu 

etc. Termenul duh evolua, semantic, în acelaşi mod ca 

suflet: de la „respiraţie (expiraţie), răsuflare” a unui „autor” 

(fie şi Divinitatea-creatoare) într-un „rezultat”, obiect (creat 

astfel), „creatură”: cf. a suflat [Dumnezeu] cu duhul şi 

învise (= învie, perf.) trupul [lui Adam], pe care Tiktin, 

Dict., s.v. l-a înregistrat din vechi povestiri populare. Sl. 

duh, trecut în română, este o traducere a gr. pneúma „suflu 

divin”. 

Astfel, duh se instalează în română în două sensuri: 

cel echivalent cu suflet (în care apare sensul „suflu, 

respiraţie”) în sintagme precum a-şi da duhul / a-şi da 

sufletul (probabil, calc slav), şi cel deosebit „suflet” (germ. 

Seele). În Palia de la Orăştie apare Domnul Dumnezeu… 

suflă în el duh viu şi fu omul suflet (Gen. 2.7. – ed. V. 

Pamfil 1968, p. 16), tot astfel cum în Psaltirea slavoromână 

(1570) a lui Coresi este atestat cu suflet frîmt şi cu 

duh smerit (Daniel, 3, 39). Comparînd fraza din textul 

românesc cu textul slavon (fotocopiat de Stela Toma, 

editoarea Psaltirii slavo-române), constatăm 

corespondenţele suflet smerit – slav. d(u)še sъkrušenn 

(trad. exactă: zdrobit) duh – smerit prin duhom směrenom 

(făcîndu-se deci distincţia duše / duhom „suflet” / „duh”). 

(Confruntarea cu textul latin din Biblia Sacra arată 

aceleaşi opoziţii semantice. În Gen. 2.7: inspiravit in faciem 

eius spiraculum vitae et factus est homo in animam 

viventem / spiraculum (vitae) se distinge de animam 

viventem); în Daniel 3,39: in animo contrito et spiritu 

humilitatis (opoziţia animo / spiritu; spiritus ca şi duh 

reprezintă „suflul divin transmis de Divinitate şi implantat 

în om”). 

Dacă suflet este elementul uman, vital, duh are, în 

română, prerogativele dumnezeieşti (elementul sacru, 

„insuflat” al fiinţei umane). Pe măsură ce se integrează în 

limba română, duh preia şi alte sensuri ale termenului suflet. 

De exemplu „vieţuitor, vietate”, precum într-un text referitor 

la corabia lui Noe, în care s-a adunat tot trupul care iaste 

cu duh viu (Palia de la Orăştie, ed. cit., p. 30). De notat 

sintagma duh viu, în care viu atribuie primului termen 

sensul „dătător de viaţă unei creaturi”, scoţîndu-l din sfera 

Divinităţii). Dar, într-o serie de contexte, cei doi termeni 

evoluează separat. Duh capătă sensuri legate de domeniul 

intelectual (sinonim cu „minte”, „conştiinţă”, 

„inteligenţă”): vorba de duh „vorbă inteligentă”, duhul 

blîndeţii „spirit blînd”, devenind, după introducerea 

neologismului spirit (din latină şi italiană) sinonim cu 

acesta (duhul legii / spiritul legii, om de duh / om de 

spirit; termenul apare şi în sintagme precum sărac cu

duhul „lipsit de inteligenţă”. Se ajunge chiar la sensul 

„fire, fiinţă gînditoare, ego”: Satira duhului meu a lui Gr. 

Alexandrescu. Prin aceleaşi evoluţii semantice s-a 

împrumutat şi sl. duhovniku, rămas în română – duhovnic 

„preot, confesor”. 

Suflet, în schimb, a luat clare sensuri legate de 

emotivitate şi sentimente: bun la suflet, suflet mare, cu / 

fără suflet (limba curentă crease, prin anii ’30-’40, termenul 

sufletist „cu suflet bun, entuziast”). Ulterior a apărut, 

probabil din limbile romanice moderne (italiana, franceza) 

dubletul inimă / suflet: bun la inimă, inimă mare, fără 

inimă etc. (pe care le menţionează, loc.cit., E. Coşeriu). 

Ceea ce ar fi putut adăuga eminentul lingvist, excelent 

cunoscător al limbilor slave, este paralela cu sintagme slave 

semantic similare. În limbile slave, termenii duh divin / suflet 

uman se disting prin duh / duša (de fapt duša este un 

derivat din duh!). Precum în limba română, în rusă, bunăoară, 

apare velikaja duša „suflet mare”, bezdušnîi „fără suflet”, 

dobren duša „suflet bun”, glubinka duša „adîncul 

sufletului”. Nu ar fi exclus ca şi construcţiile româneşti cu 

suflet, sau chiar suflet „bunătate” (om de suflet) să fi avut 

aceleaşi origini. Bineînţeles, aceste construcţii paralele pot 

fi şi independent create în fiecare limbă. 

Trebuie să menţionăm încă o dată faptul că Bibliile 

latineşti, reflectînd o limbă şi o cultură străveche grecolatină 

au făcut apel, în traducerile sacre, la mai mulţi 

termeni, cu nuanţe şi conotaţii diferite: insufflare – 

inspirare, *sufflitus, anima (animus) – flatus – spiritus, 

repartizîndu-i în registre de limbaj diferite (cult / popular). 

Spre deosebire de latină, slava veche în care a fost tradusă 

Biblia din limba greacă vehiculează – ca şi originalul – 

termeni din aceeaşi rădăcină lexicală: duh – duša – rus. 

dyšati, slovac. dychat 5 . Procedeul traducerii din slavonă 

urmează modelul grecesc (o singură rădăcină) pneín – pnoé 

– pneúma: putem înţelege că este vorba de o traducere 

care nu are, precum latina, o tradiţie culturală îndelungată, 

anterioară (un amănunt: în greacă apare şi psyché „suflet 

uman”, care nu are corespondent în slavonă.) 

* 

8. Iată-ne la capătul unei îndelungate incursiuni 

lexicale în evoluţia terminologiei spiritual-teologice în 

cultura românească. Am pornit de la nota Inimă. Evoluţie 

şi opoziţii structurale, schiţată de Eugen Coşeriu pentru 

a completa viziunea valorosului lingvist. În locul triadei 

latine mens – animus – cor, pe care Coşeriu o considera a 

se fi redus, în română, la minte şi inimă – am încercat să 

completăm tabloul structural. Româna dispune într-adevăr 

de aceste două concepte, dar termenii sunt alţii: suflet şi 

duh. „Cheia” semantică nu este însă transformarea anima 

> inimă, ci termenul suflet. Pe care, dacă savantul l-ar fi 

luat în considerare, ar fi adăugat încă un element între ale 

sale graeca in latino! 

Există însă o condiţie: să fie luată în considerare 

contribuţia slavă adusă, în română, pe lîngă creştinismul 

originar greco-latin şi cel latin (sec. IV-VI). Terminologia 

românească s-a dezvoltat pe cale religioasă, ortodoxă, 

adăugîndu-şi termenul duh. Spiritualitatea religioasă a 

Românilor este exprimată prin termeni care dezvăluie, la o 

analiză mai amănunţită, existenţa a TREI contribuţii 

succesive cultural-religioase: 1. greco-latină, 2. latină 

(occidental-illirică) şi 3. greco-sla(on)ă. Prin suflet şi prin 

memoria activã 

25 

duh – ca şi prin verbul sufflare se acoperă concepte 

fundamentale ale vieţii spirituale româneşti (extinse, 

ulterior, în limba vorbită, comună). 

Contactul îndelungat cu cultura religioasă 

slav(on)ă şi cu limbile slave (mai ales meridionale) a 

introdus creştinismul romanofon în zonele orientale slavoconstantinopolitane-balcanice 

ale ortodoxiei – căreia i-a 

oferit, începînd de prin sec. XI-XII o poziţie treptat 

predominantă în terminologie. În componenţa 

creştinismului românesc, pătruns prin filiere dominate de 

cultura orientală, greacă, lipsesc elementele iudeo-creştine 

prezente în structurile religioase (teologice) ale 

creştinismului occidental latin (catolic). 

Se poate afirma, în concluzie, că viaţa spirituală 

românească s-a dovedit tributară unor interferenţe culturalcreştine: 

greco-latinitatea originară, latinitatea occidentală 

(Illyricum) din sec. IV-VI şi creştinismul slav(on). Acestea 

au situat „sufletul” şi mentalitatea romanităţii româneşti 

la confluenţa unor mari arii creştine ale antichităţii. 

Noi, Românii, ne găsim, cum scria ziaristul 

francez Lucien Romier în 1932, nu numai au carrefour de 

trois empires. Noi sîntem, mai ales, au carrefour de trois 

christianismes, pe care le-am păstrat întotdeauna în 

„duhul viu” românesc. 

Note: 

______ 

1 Cf. Tertullianus, Adversus Judaeos, 2, 9; şi la Sf. 

Augustin, Epiostola XIII ad Restitutum presbyterium, care face 

distincţie între flatus şi spiritus, în conformitate cu termenii 

greceşti pnoén şi pneuma (vd. infra). 

2 Aceste citate ne-au fost comunicate de prof. Cesare 

Alzati, căruia îi mulţumim călduros şi pe această cale (vezi infra). 

3 Am vorbit în Individualitatea limbii române… vol. 4, 

pag. 171 şi urm. că pe ţărmul Mării Negre a avut loc cea dintîi 

pătrundere a creştinismului în zonele Scythiei Minor (probabil, 

în greacă). A se consulta şi Nicolae V. Dură, „Scythia Minor” 

(Dobrogea) şi Biserica ei apostolică. Scaunul episcopal şi 

mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV), Bucureşti, 2006 – cu 

toate precauţiile de rigoare. 

4 Aceeaşi opinie şi la Nicolae V. Dură, op.cit. 

5 Cf. şi alte cuvinte româneşti de origine slavă, derivate 

din duh: duhni, duhoare, duhăi, dihanie (v.sl. dâhanie) – toate 

avînd sensul „a sufla (în ceva)”, „suflu”.

26 vatra - dialog 

Din lumea de dincolo 

Interviu cu Thomas Bernhard 

Viena, cafeneaua Bräunerhof, dimineaţa 

devreme, 15 iulie 1986. Thomas Bernhard a stabilit un 

rendezvous mai degrabă vag pentru interviu. 

Apartamentul lui tocmai era redecorat „natural” în 

alb, spunea. Nu putea suporta prezenţa lucrătorilor la 

el acasă, făcându-l să plece dimineaţa devreme spre 

cafenea. Când ajung, e instalat deja lângă intrare, 

„unde aerul e mai bun.” Este împrejmuit de un zid de 

ziare pe care le frunzăreşte la repezeală, aproape 

rupând paginile. Un interviu? În regulă, spune el, 

astăzi ar avea dispoziţie. Dar scurt şi la obiect. 

Werner Wögerbauer 

Thomas Bernhard: Voi continua să citesc ziarul, sper 

că nu vă deranjează. 

Werner Wögerbauer: Nu, deloc. 

Nu ştiu cum să vă zic, dar va trebui să îmi puneţi o 

întrebare dacă aşteptaţi un răspuns. 

Vă preocupă soarta cărţilor Dv.? 

Nu prea. 

Dar traducerile acestora? 

Abia dacă mă interesează propria-mi soartă, ce să 

mai zic şi de cărţi. Traduceri? La ce vă referiţi? 

La ce se întâmplă cu cărţile Dv. în alte ţări. 

Ei, asta nu mă interesează chiar deloc, pentru că o 

traducere este o carte diferită. Nu mai are nimic de a face 

cu originalul. E o creaţie a traducătorului. Eu scriu în 

germană. Apoi te trezeşti cu o copie a unei astfel de cărţi 

şi fie îţi place, fie nu. Dacă au coperţi urâte, sunt enervante. 

Le răsfoieşti puţin şi asta e. Oricum acea carte nu mai are 

nici o legătură cu creaţia ta, începând cu titlul ciudat, 

complet diferit. Nu-i aşa? Traducerea este imposibilă. O 

bucată muzicală este interpretată la fel în întreaga lume, 

pentru că te raportezi la notele muzicale, care sunt aceleaşi, 

dar o astfel de carte ar trebui cântată mereu în germană, 

cel puţin în cazul meu. Cu propria mea orchestră! 

Dar atunci când interziceţi faptul de a se mai juca 

o anumită piesă, cum ar fi „Utopistul”, faceţi de fapt 

ceva similar, dând dovadă că vă interesează ce se 

întâmplă cu textele dv. 

Nu, pentru că acea piesă a fost scrisă pentru un 

actor anume (Bernhard Minetti – n. tr.), ştiam că va fi 

singurul în stare să o joace la momentul respectiv; nu 

exista alt actor mai în vârstă de calibrul lui, deci totul a 

venit destul de firesc. Nu are nici un sens să permit vreunui 

idiot din Hanovra să joace piesa, nu are să iasă nimic bun. 

Dacă ştii de la bun început că nu vor fi decât probleme, ce 

sens mai are să te deranjezi? 

Cum vă explicaţi faptul că sunteţi luat mult mai în 

serios în afara Austriei decât în ţară, faptul că sunteţi 

realmente „citit” în afara ţării, în vreme ce în Austria 

treceţi mai degrabă drept o sursă de scandal? 

Pentru că în ţările de limbi slave şi romanice există în 

general un interes sporit pentru literatură în genere. Are 

un cu totul alt statut, care îi lipseşte aici cu desăvârşire. În 

Austria literatura nu înseamnă nimic. Muzica este 

apreciată, teatrul... iar dincolo de asta mai nimic. 

Întotdeauna a fost aşa. 

De îndată ce te porţi prietenos, poate un pic prea 

direct, cu cineva pe stradă, deja nu mai eşti luat în serios, 

eşti luat drept bufon. Astfel de lucruri nu au nici un fel de 

valoare. E ca în viaţa de familie. Dacă creşti într-o familie 

normală, cu toate glumele şi joaca specifice copilăriei, 

pentru restul vieţii oamenii te vor cataloga drept şarlatan 

- nu e bine, băiatul care se ţine de pozne nu ar trebui să se 

vaite despre cât de prost găteşte bunica lui şamd. Şi asta 

te urmăreşte până în mormânt. Acelaşi lucru e valabil aici 

pentru stat şi ţară în ansamblu. Dacă treci drept o persoană 

respectabilă, te-ai scos. Lumea te tratează ca pe un artist 

de cabaret şi asta e. Dar în Austria orice lucru serios 

sfârşeşte în vodevil, practic elimină din ecuaţie tensiunea. 

Orice urmă de seriozitate sfârşeşte în hilar şi ridicol – 

austriecii nu pot suferi seriozitatea decât ca glumă. În alte 

ţări oamenii mai au încă o idee despre sobrietate. Iar eu 

sunt o persoană sobră, dar nu tot timpul, asta ar înnebuni 

pe oricine, şi în plus ar fi şi stupid. Cam asta e situaţia. 

Personajele pe care le-aţi creat, dar şi dv. înşivă 

afirmaţi adesea că nu vă pasă de nimic, ceea ce începe 

să semene a entropie totală, indiferenţă universală faţă 

de oricine şi orice. 

Chiar deloc, vrei să faci ceva de calitate, îţi face 

plăcere ceea ce faci, ca unui pianist; şi el trebuie să înceapă 

de undeva, încearcă trei note, apoi ajunge să stăpânească 

douăzeci, şi până la urmă le învaţă pe toate, după care îşi 

petrece tot restul vieţii perfecţionându-le. Iar asta este 

cea mai mare plăcere a lui, pentru asta trăieşte. Iar ceea ce 

unii fac cu notele muzicale, eu fac prin cuvinte, pur şi 

simplu. În afară de asta, nu mă prea interesează nimic. 

Cunoaşterea lumii este un proces care se întâmplă oricum, 

de la sine, prin faptul că trăieşti în ea, din clipa în care ai 

ieşit din casă te confrunţi cu lumea în mod direct. Cu 

întreaga lume. Sus şi jos, faţă şi spate, urât şi frumos, e 

perfect normal. Nu e necesar să îţi doreşti aceste lucruri. 

Se întâmplă oricum, de la sine. Chiar dacă nu ieşi din casă, 

până la urmă e acelaşi lucru. 

Deci nu rămâne decât această năzuinţă pentru 

perfecţiune. Vrei să devii din ce în ce mai bun. 

Nu e necesar să “năzuieşti” pentru nimic, oricum 

eşti împins către un lucru sau altul în mod spontan. 

Năzuinţa a fost întotdeauna o tâmpenie. Cuvântul german 

„Streber” („carierist”, „tocilar”) semnifică ceva oribil, stu-

pid. Iar „streben” („a năzui”) e un termen care semnifică la 

rându-i ceva groaznic. Universul exercită o atracţie care 

te împinge într-o direcţie sau alta, nu e nici o nevoie să 

năzuieşti, să te ambiţionezi în vreun fel sau altul. Atunci 

când năzuieşti după ceva şi îl urmăreşti mânat de ambiţie 

(streben), devii un carierist, un tocilar, un parvenit 

(Streber). Nu e nevoie să vă explic ce înseamnă asta. E 

greu de tradus oricum în alte limbi. 

Ştiu ce înseamnă termenul şi înţeleg la ce vă 

referiţi. 

Ştiţi ce înseamnă, dar nu cred că în Franţa oamenii 

ştiu ce este ăla un „Streber”. Nu cred că ei au aşa ceva. 

Dar această căutare a perfecţiunii joacă totuşi un 

rol în cărţile dv. 

E vorba de atracţia exercitată de artă în genere. Asta 

înseamnă de fapt artă, faptul de a deveni din ce în ce mai 

bun cântând la instrumentul favorit. E plăcerea actului în 

sine, pe care nimeni nu ţi-o poate lua, nimeni nu te poate 

convinge că greşeşti. Dacă ai de a face cu un mare pianist, 

poţi goli sala, o poţi umple de praf, şi poţi începe să 

arunci găleţi de apă spre el, va continua să cânte la pian 

nestingherit. Chiar dacă casa se prăbuşeşte în jurul lui, el 

tot va continua să cânte. Cu scrisul e la fel. 

Deci e mai degrabă ceva legat de eşec. 

Ce să fie legat de eşec? 

Căutarea perfecţiunii. 

Totul eşuează până la urmă, totul sfârşeşte în 

mormânt. Nu poţi face nimic în privinţa asta. Moartea e 

sfârşitul tuturor lucrurilor. Majoritatea îi cad pradă la 

şaptsprezece sau optsprezece ani. Tinerii din ziua de azi 

aleargă în braţele morţii la vârsta de doisprezece ani, la 

paisprezece sunt deja în groapă. Apoi mai sunt acei 

luptători îndârjiţi şi solitari, care rezistă până la optzeci 

sau nouăzeci, apoi mor şi ei, dar măcar au trăit mai mult. Şi 

pentru că viaţa e plăcută şi amuzantă, distracţia lor durează 

mai mult. Cei care mor devreme se amuză mai puţin, şi îi 

poţi compătimi pe bună dreptate. Pentru că încă nu au 

apucat să ştie ce înseamnă viaţa, care presupune o lungă 

experienţă, cu toate ororile ei. 

În opinia dv., aceste orori includ şi erotismul sau 

iubirea? 

Toată lumea ştie ce este erotismul. Nu e necesar să 

vorbeşti despre asta. Fiecare are propria sa perspectivă 

asupra erosului. 

Cine vă citeşte cărţile rămâne însă cu impresia că 

nu întrevedeţi vreo speranţă în acest domeniu. 

E o afirmaţie stupidă, pentru că nimic pe lumea asta 

nu poate trăi fără erotism, nici măcar insectele, până şi ele 

au nevoie de asta. Dar dacă ai o concepţie rudimentară 

despre erotism, evident că nu vei vedea prea departe, 

pentru că eu încerc întotdeauna să depăşesc o asemenea 

viziune îngustă asupra erosului. 

Se poate spune că încercaţi să o transgresaţi în 

sensul iubirii fraterne? 

Nu încerc absolut nimic. Toate astea sunt 

nonsensuri. Nu am nevoie nici de o soră, nici de o metresă. 

Avem deja toate aceste lucruri în noi înşine, şi te poţi 

vatra - dialog 

27 

raporta la ele dacă îţi doreşti acest lucru. Oamenii au mereu 

impresia că dacă nu menţionezi un lucru, el nu există, ceea 

ce e absurd. Un bătrân de optzeci de ani care zace undeva 

într-un pat şi nu a mai avut parte de acest gen de iubire la 

care vă referiţi dv. vreme de cincizeci de ani, are la rândul 

lui o viaţă sexuală. Dimpotrivă, viaţa lui sexuală este mult 

mai fascinantă decât cea primitivă. Prefer să văd un câine 

făcând-o, caz în care pot doar să privesc şi să rămân ferm. 

Ce fel de ţeluri intelectuale aveţi... 

Toate acestea sunt nişte întrebări absurde, la care 

nu se poate răspunde, pentru că nimeni nu îşi pune astfel 

de întrebări. Oamenii nu au ţeluri în viaţă. Doar tinerii 

până la douăzecişitrei de ani mai iau uneori plasă. Un om 

care a ajuns să trăiască cinci decenii nu are ţeluri, pentru 

că nu există aşa ceva. 

Sunteţi mereu prezentat ca un gen de solitar din 

munţi, omul de la ţară... 

Ce poţi face? Primeşti un nume, ţi se spune „Thomas 

Bernhard”, şi eticheta asta rămâne cu tine pentru tot 

restul vieţii. Dacă la un moment dat faci o excursie prin 

pădure şi cineva întâmplător îţi face o poză, te-ai pricopsit 

- pentru următorii optzeci de ani vei tot rătăci prin păduri, 

că îţi place sau nu. Nu poţi face nimic în privinţa asta. 

...şi dintr-o dată iată-vă aici, într-un context urban, 

precum în această cafenea vieneză. 

Urbanitatea este o calitate interioară pe care o posezi 

sau nu. Nu are nimic de a face cu exteriorul. Nu. Nimic 

altceva decât noţiuni stupide. Dar umanitatea subzistă 

dintotdeauna prin astfel de noţiuni stupide, nu ai ce să-i 

faci. Prostia nu are leac. Asta e situaţia. 

Mulţi dintre cititorii dv., incluzând critici cu 

pretenţii, au supus cărţile dv. în mod repetat unor 

comentarii negative. 

Mă doare exact în cot de felul în care e citită opera 

mea... 

Dar atunci când vă mai sună câte unul şi spune că 

vrea să îşi ia viaţa alături de dv.? 

Nu prea mai sună nimeni, slavă Domnului. 

Dar aţi merge până în extrema cealaltă, spre a vă 

declara un autor umoristic? 

Ce mai e şi cu acest nonsens? Oamenii pot fi orice. 

Fiecare individ este mai mult sau mai puţin totul. Uneori râde, 

alteori nu. Lumea spune că totul e tragic, ceea ce e stupid... 

Pe lângă scrisul propriu-zis, include munca dv. şi 

reflecţii asupra scrisului, ca în cazul unor Doderer sau 

Thomas Mann? 

Nu, acest lucru nu e necesar. Dacă îţi stăpâneşti 

meseria, nu e nevoie de reflecţie. Când ieşi pe stradă, 

totul se întâmplă de la sine, nu e necesar să faci mare 

lucru, caşti ochii, ciuleşti urechile şi mergi pur şi simplu. 

Nu e nevoie să gândeşti, dacă eşti independent sau devii 

independent. Dacă eşti crispat şi stupid, dacă urmăreşti 

un ţel anume, evident că nu are să iasă nimic. Dacă trăieşti 

viaţa, nu e necesar să faci vreun efort special, totul vine 

spre tine de la sine, şi te va influenţa într-un fel sau altul. 

Nu e ceva ce poate fi învăţat. Poţi învăţa să cânţi, dacă ai 

voce. Asta e o condiţie. O persoană cu voce răguşită mai


greu va deveni cântăreţ de operă. La fel e peste tot. Nu 

poţi cânta la pian fără pian. Dacă nu ai decât o vioară şi 

vrei să cânţi la pian, iarăşi ai o problemă. Dacă vioara nu 

îţi place, nu vei avea la ce să cânţi. 

Dar la un moment dat v-aţi descris pe sine înşivă 

ca pe un „distrugător de istorii”, afirmaţie ce este întro 

anumită măsură de natură teoretică. 

Am zis şi asta cândva? Omul spune multe într-o 

viaţă de om... Gândiţi-vă la câte prostii spunem de-a lungul 

deceniilor, nu sunt nici eu vreo excepţie. Unde am ajunge 

dacă oamenii ar fi traşi la răspundere pentru fiecare prostie 

pe care o spun... Sigur că dacă un reporter stă la o masă 

într-un restaurant şi te aude spunând ca nu îţi place carnea 

de vită din farfurie, va spune că nu îţi place carnea de vită 

pentru tot restul vieţii. Între timp, poate că nu ai mâncat 

altceva decât carne de vită. 

Un editor mi-a spus cândva... 

Ce este un editor? V-aş putea pune această întrebare: 

ce este un editor (Verleger)? Un preş de pus înaintea 

patului ştie toată lumea ce este (Bettvorleger). Dar un 

editor (Verleger) fără pat (Bett) e greu de zis ce este. E un 

individ care pune lucrurile anapoda (verlegen), o persoana 

zăpăcită, care rătăceşte lucrurile şi apoi nu le mai găseşte. 

Asta e definiţia editorului – un individ care pune lucrurile 

anapoda. Un editor rătăceşte lucrurile şi manuscrisele pe 

care le primeşte şi apoi nu le mai găseşte. Fie pentru că 

nu-i mai plac, fie pentru că e zăpăcit, oricum ele sunt 

pierdute. Rătăcite. Pe veşnicie. Toţi editorii pe care îi ştiu 

sunt aşa. Nici unul din ei nu e atât de breaz încât să nu 

amestece borcanele. Dacă publică ceva, acel lucru fie este 

ruinat, fie nu mai poate fi găsit. 

Respiraţia joacă vreun rol în textele dv., în sensul 

unui ritm respirator? 

Întâmplător sau nu sunt o persoană muzicală, iar 

proza are întotdeauna de a face cu muzicalitatea. 

Ca în cazul unui cântăreţ... 

Mă rog, respiratul nu e un lucru uşor. Unii oameni 

respiră din stomac, alţii din plămâni. Cântăreţii nu respiră 

decât din stomac, pentru că altfel nu ar rezista. În cazul 

nostru, nu trebuie decât să transferi respiraţia de la plămâni 

la creier. E acelaşi lucru. Avem în creier nenumăraţi mici 

plămâni, probabil câteva milioane. Încă. Până intră în declin. 

Pentru că bulele se sparg, iar plămânii se uzează. Există 

oameni care mai au plămâni şi la nouăzeci de ani. Iar alţii 

nu mai au plămâni nici la doisprezece, indivizi care stau şi 

se uită ca nişte idioţi fără să facă nimic. Majoritatea 

oamenilor sunt aşa, nouăzecişiopt la sută, poate chiar un 

procent mai mult. De fiecare dată când stai de vorbă cu 

cineva, e un dobitoc, dar e totuşi fermecător. Şi pentru că 

nici tu nu vrei să îi strici inofensiva bucurie, continui să 

vorbeşti cu toţi idioţii, stai cu ei la masă, eşti amabil. Dar 

practic sunt nişte retardaţi, pentru că nu fac nici un fel de 

efort. Ceea ce nu foloseşti, se atrofiază şi moare. De vreme 

ce oamenii îşi folosesc mai mult maxilarele decât creierul, 

evident că ajung să aibă fălci bine dezvoltate, dar creierele 

lor sunt goale. Cam asta e situaţia de obicei. 

V-aţi început cariera de scriitor ca poet. 

Sper că nu începeţi! 

Ce înseamnă acest lucru pentru dv. astăzi? 

Nimic, nu îmi pierd vremea gândindu-mă la asta. Nici 

dv. nu staţi să vă gândiţi în urmă la fiecare pas pe care l-aţi 

făcut, nu-i aşa? Ar trebui să pui miliarde, sute de miliarde 

de gânduri în mişcare. La fel ca mersul sau alergatul. E 

absurd să îţi pierzi vremea gândindu-te mereu pe unde ai 

umblat, altfel nu mai ajungi niciunde. 

Apariţia volumului dv. de poezie, „Ave Virgil”, din 

1981 a fost tot opera unui editor? A pus şi el lucrurile 

anapoda? 

Eu l-am găsit şi mi-am zis că e un poem destul de 

bun din acea perioadă şi asta e. Editorul publică tot ce îi 

trimit. 

S-a tradus de curând un pasaj din volum. 

E probabil destul de uşor de tradus. Nu e vorba de 

mai mult de trei cuvinte odată. Cred că se traduce bine în 

engleză, engleză şi italiană, nu ştiu dacă în franceză ar fi la 

fel. E din 1960. Acum douăzecişişase de ani. 

În pasajul ales de către traducători, una din teme 

este Verona. 

Ah, înţeleg - a fost inclus fragmentul Scene din Verona? 

Acela a fost iniţial un poem separat. Făcea parte 

dintr-o carte intitulată Invitaţie la Verona editat de către 

Wieland Schmied, iar la vremea aceea eram un mare fan al 

lui Ezra Pound, aşa că am scris un fel de poem în maniera 

lui Pound despre Verona. Trebuie să fi fost tot pe atunci, 

înainte de 1960. Acum treizeci de ani. 

Dragostea din acest poem nu e cumva legată de 

imaginea surorii? Nu în sens biografic, ci mai degrabă 

aşa cum apare în „Erată”? 

Ce aş putea să adaug? Iubirea are de a face cu totul. 

Iar eu nu sunt reductibil la personajele mele. Ar fi trebuit 

să mă omor de sute de ori până acum şi să fiu perversitatea 

încarnată de la cinci dimineaţa până la zece seara. Nu poţi 

descrie în cuvinte ce este o persoană. Poţi descrie doar 

ceea ce posezi. 

Departe de mine gândul de a vă confunda cu 

personajele dv.

Nu, nu, e în regulă. Aşa cum v-am spus, sunt bine 

dispus. Scurt şi la obiect. 

(O prietenă al lui Thomas Bernhard intră în cafenea 

şi se aşază la o masă alăturată. Thomas Bernhard îi spune 

că a avut o „noapte groaznică”, dar că a reuşit să doarmă 

câteva ore, în ciuda lucrărilor care se desfăşoară la el 

acasă.) 

Parcă spuneaţi că zilierii ajung abia dimineaţa. 

Evident. Dar scriitorii lucrează noaptea. Nici unui 

meseriaş nu i-ar trece prin cap să îşi ia sculele şi să se 

apuce de treabă în toiul nopţii. 

(Un bărbat intră în cafenea şi îl salută pe Thomas 

Bernhard. Cei doi evocă participarea lor la o gală de 

soldaritate organizată de artişti vienezi din 1964 pentru a 

susţine „Teatrul de improvizaţie al lui Tschauner”. Thomas 

Bernhard îşi aminteşte că jucase rolul unui jandarm.) 

Păstraţi în mod deliberat distanţa faţă de alţi 

scriitori. 

Nu e nimic deliberat. Totul vine de la sine. Acolo 

unde nu există interes, nu poate exista nici preocupare. 

Doar că uneori îi mai ocărâţi, cum ar fi în cazul 

unor Handke sau Canetti. 

Nu ocărăsc pe nimeni. E un nonsens. Aproape toţi 

scriitorii sunt nişte oportunişti. Se afiliază cu stânga sau 

cu dreapta, încep să obţină tot felul de poziţii pe ici pe 

colo, şi uite aşa îşi duc traiul. Un lucru neplăcut, de ce să 

nu spunem asta? Unul se luptă cu boala lui şi cu moartea 

şi câştigă premii, iar altul aleargă ca un bezmetic în numele 

păcii şi practic e un individ stupid şi penibil, care e 

problema? 

Dintr-o perspectivă situată în afara Austriei, acest 

lucru pare surprinzător – în Franţa de exemplu numele 

dv. este adesea pomenit alături de cel al lui Handke. 

Asta nu va dura. Lucrurile se schimbă. Dar astfel de 

apucături pot dura decenii. Nu pot fi eradicate cu una cu 

două. Dacă deschizi astăzi ziarul, aproape tot ce citeşti e 

legat de Thomas Mann. Omul e mort de treizeci de ani, dar 

tot despre el se vorbeşte ad nauseam. Deşi a fost un 

scriitor mic burghez, groaznic şi total lipsit de inspiraţie, 

care nu scria decât pentru cititori de acelaşi gen. Asemenea 

lucruri nu pot interesa decât tot pe un mic-burghez, genul 

de mediu pe care îl descrie Mann e stupid şi neinspirat - un 

profesor de vioară care călătoreşte undeva, sau nu ştiu ce 

familie din Lübeck, ce drăguţ, dar nu trece de nivelul unui 

Wilhelm Raabe. Ce tâmpenii a putut debita Thomas Mann 

în chestiuni politice! Era complet crispat, genul tipic de mic 

burghez. Şi-n plus mai avea şi o nevastă lacomă. 

După mine, e specific pentru scriitorul german. 

Mereu o femeie în fundal, fie că e vorba de Mann sau de 

Zuckmayer, au ele mereu grijă ca aceste personaje să 

ajungă să stea lângă şeful de stat, la fiecare deschidere 

oficială a unei expoziţii de sculptură sau a vreunui pod. 

Acolo e locul scriitorului? Ăştia sunt cei care ajung să 

bată palma cu statul şi cei aflaţi la putere şi sfârşesc prin 

a le fi aserviţi, sunt la discreţia lor. Scriitorul german tipic. 

Dacă părul lung e la modă, hop şi el cu păr lung, dacă e cel 

scurt, şi al lui trebuie să fie la fel. Dacă stânga se află la 

guvernare, se grăbeşte să se alăture stângii, iar dacă e 

dreapta, atunci e cu dreapta, aceeaşi poveste. N-au avut 

nicicând coloană vertebrală. Doar cei care mor tineri. 

Dacă un scriitor moare la optsprezece sau 


29 

douăzecişipatru de ani, e o vârstă la care nu e atât de 

greu să dai dovadă de caracter, greul începe abia mai 

târziu. Sub douăzecişicinci de ani, când nu ai nevoie 

decât de o pereche de pantaloni, când poţi umbla desculţ 

şi te mulţumeşti cu o gură de vin şi nişte apă, nu e atât 

de greu să dai dovadă de fermitate. Dar stai să îi vezi 

după. Nu mai zice unul nici pâs. La patruzeci de ani deja 

sunt toţi băgaţi prin partide politice, complet paralizaţi. 

Cafeaua pe care o beau aceşti indivizi dimineaţa e plătită 

de stat. Paturile în care dorm, vacanţele în care merg, la 

fel – plătite de stat. Nimic nu la mai aparţine. 

Credeţi că există ceva specific austriac în textele dv.? 

Nu trebuie să cred. Sunt austriac, se înţelege de la 

sine. Nu e o chestiune de credinţă, ţine de evidenţă. 

Ar putea un autor german să scrie la fel? 

Mai mult ca sigur că nu, slavă Domnului. Nemţii 

sunt complet nemuzicali, e cu totul altceva. Şi acest lucru 

se simte. Se vede chiar înainte de a deschide cartea, încă 

din titlu... parcă pute altfel. 

Stilul dv. este atât de pregnant încât a dat naştere 

la numeroase pastişe şi parodii... 

Dacă oamenii pot face bani în felul ăsta şi îşi pot plăti 

o vacanţă de vară trei zile la o pensiune decentă - din păcate 

nu se duc decât în locuri cu stele Michelin, unde trebuie să 

plătească două mii de şilingi pentru un prânz - dar nu stau 

eu să îi judec, dacă ei se simt bine, să fie sănătoşi. 

Dar cum poate lua naştere ceva nou din materialul 

vechi al limbii? Există tradiţii la care vă raportaţi, chiar 

dacă mergeţi împotriva lor? 

Întotdeauna există tradiţii, conştiente sau 

inconştiente. De la lecturile şi joaca din copilărie toate 

aceste lucruri îşi urmează cursul. Şi pentru că mereu arunci 

lucrurile care nu îţi plac sau care sunt rele de la bun început, 

rămâi cu lucrurile pe care ţi le doreşti. Dacă ăsta e un lucru 

bun sau rău, rămâne de discutat. Dacă ai ales sau nu calea 

cea dreaptă, nimeni nu poate şti, fiecare individ are 

propriul său drum, şi pentru acea persoană doar drumul ei 

este cel corect. Avem o populaţie de patru miliarde şi 

jumătate, cred, şi patru miliarde şi jumătate de căi drepte. 

Nenorocirea omului e faptul că nu are îndrăzneala de a-şi 

urma propriul său drum, mereu apucă altă cale. Mereu 

năzuieşte spre lucruri diferite de ceea ce este el în fondul 

lui intim. Fiecare din noi e o mare personalitate, indiferent 

că pictezi, că dai cu mătura sau că scrii... dar oamenii o iau 

mereu pe alt drum. Aceasta este nenorocirea lumii în care 

trăim. 

Daţi uneori impresia că muşcaţi mâna care vă 

hrăneşte, atunci când îl descrieţi pe Heidegger drept 

„un gânditor prealpin îngust la minte”... 

Nu el e mâna care mă hrăneşte, staţi liniştit. Pe ce 

considerent afirmaţi că ar fi? Oricum, e un individ imposibil, 

nu are nici ritm, nici nimic. A trăit şi şi-a făcut un nume pe 

spinarea câtorva scriitori pe care i-a canibalizat pur şi 

simplu, până la sfârşit - ce s-ar fi făcut fără ei? 

Mă gândeam la termenul de „luminiş” (Lichtung). 

Acest termen a existat cu mult înainte de Heidegger, 

cu trei sute, poate cinci sute de ani înaintea lui. Nu era 

decât un filistin lipsit de stil, nimic nou. E exemplul tipic al 

celui care mănâncă fără scrupule din borcanul cu fructe


adunate de alţii şi se îndoapă cu ele până când, slavă 

Domnului, îi vine rău şi crapă. 

Aţi vorbit la un moment dat de o relaţie de iubireură 

faţă de Austria. Ce iubiţi în această ţară? 

Relaţie de iubire-ură, se înţelege de la sine. 

Conţine elementul „iubirii”. 

Probabil. Iubire-ură? Mereu eşti prins la mijloc, dar 

e cel mai bun imbold în viaţă. Dacă nu faci decât să iubeşti 

eşti pierdut, la fel şi dacă urăşti tot timpul. Dacă vă place 

viaţa, aşa cum îmi place mie, atunci veţi fi mereu într-o 

relaţie de iubire-ură cu toate lucrurile. E un mod de a-ţi 

găsi echilibrul. A te afla în una din extreme îţi poate fi 

fatal. Dacă îţi place viaţa, nu vrei să mori. Adevărul e că 

fiecăruia îi place viaţa, chiar şi celor care se sinucid. 

Doar că ei nu mai au cum să se întoarcă. (se uită la 

reportofon) Continuă să înregistreze, piesa merge mai 

departe, dramma giocoso! 

Realitatea politică din Austria e atât de acroşantă, 

încât nu prea mai există loc pentru noi provocări. 

Îşi găseşte şi aceasta modalitatea de a se insinua în 

text, nici pentru asta nu are sens să ne facem prea multe 

griji. E dusă de val, cum se zice. E absurd să faci precum 

sculptorul stupid de colo, să ieşi în stradă şi să ţipi ca un 

descreierat trăgând după tine o mârţoagă, şi spunând tot 

felul de non-sensuri; e ceva primitiv, pentru că nu are un 

impact pe termen lung, mâine-poimâine nimeni nu îşi va 

mai aduce aminte de asta. 

Vă referiţi la Hrdlicka? 

Da, tipul care tocmai a trecut pe aici, vine de cinci 

ori pe zi, a plecat tocmai când soseam eu, iar acum iată-l 

înapoi... în fine, fiecăruia după măsura lui. Sărmanul om, 

se rade în cap, după doi ani de zile nu îi mai rămâne nimic 

de ras, şi atunci îşi lasă iar părul să crească vreme de trei 

ani de zile. E sărac, dar toate aceste lucruri nu au nici nu 

sens. Dacă un lucru sau altul transpare din operă, durează 

mai mult. Mă rog, poate că pentru un sculptor nu e chiar 

atât de uşor. Trebuie să pupe în fund toţi consilierii 

municipali, altfel nu primeşte spaţii unde să îşi poată 

expune lucrările, evident că nu le poţi expune acasă în 

sufragerie. E dificil. Cu scrisul e mai simplu, nu depinzi de 

nimeni. Poţi observa în scris un lucru sau altul, după care 

poţi face ce vrei cu ce iese de acolo, nu ai nevoie decât de 

o maşină de scris, dacă eşti la strâmtoare îţi ajunge şi un 

creion. Sau un pix, îţi poţi cumpăra unul pe câţiva gologani. 

Printre altele, în noua dv. carte, „Stingerea” este 

vorba despre... 

O stingere. 

...problema vechilor nazişti din Austria. 

Da, există o problemă reală aici. Dacă mergi undeva 

şi te aşezi lângă o masă, îţi poţi ieşi din sărite. Numai că nu 

are nici un sens. E acelaşi lucru peste tot. Chiar şi în Franţa. 

Nazişti nu mişună doar aici. Există şi în Anglia, în Franţa, 

Croaţia şi pe unde mai vreţi dv. Există oameni atrăgători şi 

oameni respingători. Doar că ăştia din urmă sunt 

întotdeauna majoritari. 

Pentru dv. nazismul este un termen istoric sau un 

concept personal? 

E clar că vine din istorie. Toată lumea ştie ce este un 

nazist. Şi cine e Isus ştie toată lumea. Creştin. Că spui 

creştin sau nazist, ambele sună cam la fel, şi ambele sunt 

abominabile. 

Criticii v-au descris uneori drept un scriitor antiiluminist, 

care dispreţuieşte umanitatea. 

Da, dar uitaţi-vă la cei care spun asta. Sunt nişte idioţi 

lipsiţi de gust, primitivi şi vulgari, care nu au nici cea mai 

mică idee despre ce scriu sau citesc. Habar nu au ce 

vorbesc. Când se face cald, îşi dau jos hainele şi stau roată 

cu burţile lor imense, transpirând, şi beau sticlă după sticlă 

- complet vulgar - fraternizând cu toţi şi cu toate. O gaşcă 

murdară. Dar cui îi pasă cine sunt aceştia? Că sunt din 

Germania sau din... mă rog, ei nu au astfel de indivizi oricum. 

Dar când criticii vă acuză de tendinţe 

protofasciste... 

Fascist, nu îmi place acest cuvânt - dar am fost făcut 

în toate felurile. Ce nu am fost numit? Comunist, fascist, 

anarhist... de toate. 

Ce înţelegeţi dv. prin conversaţie? 

Nu prea îmi pierd vremea cu aşa ceva. Pentru mine 

cei care vor mereu să poarte conversaţii sunt suspecţi, 

pentru că asta duce la anumite aşteptări care nu pot fi 

satisfăcute. Cu oamenii simpli e mai uşor de discutat. Când 

vorbirea trebuie să se transforme în conversaţie, atunci 

lucrurile devin cu adevărat sinistre! Ca în expresia „tot ce 

mişcă sub soare”. Toate sunt aruncate de-a valma, iar 

apoi unul trage într-o parte, altul în alta, şi la suprafaţă nu 

iese decât o balegă puturoasă. Nu contează despre cine e 

vorba. Există sute de astfel de discuţii, cărţile sunt pline 

de ele. Edituri întregi trăiesc pe spinarea lor. Precum ceva 

care iese din anus şi e presat apoi între două coperţi. Nici 

asta nu a fost o conversaţie. 

Evident. 

Se zice mereu: „tocmai aţi asistat la o conversaţie” 

şi aşa mai departe, dar în acel moment toată lumea care 

auzit-o, a uitat-o deja. Pentru că nu era mai nimic. Există 

acea faimoasă serie a „Nocturnelor”. Stau acolo o oră şi 

jumătate, un filosof şi un pseudofilosof, mai bine zis doi 

pseudofilosofi, unul din ei purtând un sveter iar celălalt o 

cravată, nu prea contează pentru că totul este artificial şi

stupid, şi nu fac altceva decât să pălăvrăgească fără nici 

o noimă. Dacă arunci o privire în Süddeutsche Zeitung, la 

cantitatea de interviuri pe care au publicat-o în ultimii 

treizeci de ani... nimănui nu îi mai pasă de un singur cuvânt 

din aceste conversaţii şi cărţi. 

Nu e decât pentru lucrătorii de la fabrica de hârtie, 

să aibă ocupaţie, ceea ce parcă mai are un sens. Au o 

viaţă groaznică şi îşi pierd toate membrele, până la cincizeci 

de ani majoritatea şi-au pierdut un picior sau vreo cinci 

degete. Maşinile de fabricat hârtie sunt crude. Dar asta 

măcar are un rost, familia mai câştigă nişte bani. Eu locuiesc 

lângă două fabrici de hârtie şi ştiu cum este. În zece ani de 

acum înainte veţi vedea cât de stupid a fost totul. Dar 

lucrurile astea te ajută să mergi înainte, îţi oferă ceva din 

care să trăieşti, iar viaţa presupune o serie întreagă de 

nonsensuri. Viaţa e formată de fapt dintr-o lungă 

succesiune de asemenea nonsensuri - un pic de sens, dar 

în cea mai mare parte nonsensuri. Nu contează despre 

cine e vorba. Poate fi vorba de oameni mari, sau aşa zis 

mari, toate numele clasice - nici eu nu fac excepţie - Cioran, 

autorii de aforisme. E jalnic, pentru că nu duce la nimic. 

Poţi sta acasă, îţi pui cărţile pe un raft, şi când te uiţi la ele 

îţi spui: „ce trist”. Dar continui să scoţi din tine tot felul de 

lucruri, aşa cum obişnuieşti să bei cafea sau ceai dimineaţa. 

Ceaiul e mai indicat, pentru că lucrezi mai puţin. Acelaşi 

lucru e valabil când scrii. Devii dependent. E un drog. 

Puteţi considera boala o forţă care v-a motivat 

scrisul? 

Da, poate – posibil. A fost alături de mine toată viaţa. 

După cum se poate vedea, unii oameni sunt bolnavi grav 

şi trăiesc o veşnicie. Pentru astfel de oameni e întotdeauna 

ceva de bun augur, până la urmă. Boala e o formă de 

capital. Fiecare boală căreia îi supravieţuieşti are povestea 

ei, nimeni nu îţi poate lua asta. Doar că nu e prea indicat 

să te bazezi pe aşa ceva, pentru că la un moment dat n-o 

să mai meargă. Deşi nici asta nu contează, pentru că nu 

mai eşti aici ca să constaţi. Sunt banii la bancă. 

În cărţile dv. recente, sentimentul de ameninţare e 

ceva mai atenuat, iar atmosfera predominantă este una 

de serenă bună-dispoziţie - cvasi-matematică, 

geometrică. 

Se mai schimbă lucrurile pe măsură ce îmbătrâneşti. 

Şi tot de aceea nici nu are sens să îţi faci griji cu privire la 

o schimbare de temă, pentru că aceste lucruri se petrec 

oricum de la sine, pornind de la experienţele prin care 

treci. Un scriitor sau un pictor stupid e mereu în căutare 

de teme şi motive, deşi singurul lucru de care ai nevoie 

eşti tu însuţi, propria ta viaţă. El ar vrea să rămână mereu 

acelaşi, dar să nu scrie la fel. Or, tocmai asta e cheia, dacă 

există vreo cheie. Dar dacă abordezi problema ca un 

negustor de nădragi, ca pe un lucru din care nu încerci 

decât să scoţi bani, vei sfârşi prin a comite tot felul de 

chestii stupide. 

Spuneţi că vă face plăcere să staţi de vorbă cu 

oamenii simpli. 

Da, e o plăcere. 

Găsiţi astfel de oameni în Viena? 

Am astfel de oameni la mine acasă în chiar această 

clipă. Sunt agreabili, chiar dacă fac mizerie. Minţile lor nu 

au fost încă pervertite de educaţie. 


31 

Dar trebuie să îi plătiţi să vină la dv. 

Nu e necesar să plătesc oamenii simpli pentru a 

interacţiona cu ei. Există sute de astfel de oameni unde 

trăiesc eu, la ţară şi oriunde călătoresc. Dar nici ei nu sunt 

întotdeauna uşor de digerat. Ai nevoie de ambele 

dimensiuni, cum spuneam. E important să încerci să îţi 

însuşeşti cât mai multe cu putinţă. Trebuie să te poţi mişca 

în ambele dimensiuni. Dacă nu poţi frecventa decât o 

anumită latură a societăţii, e stupid. Devii paralitic. Trebuie 

să încerci să înghiţi cât mai mult şi apoi să arunci afară cât 

mai mult cu putinţă, tot timpul. Cei mai mulţi oameni fac 

greşeala de a rămâne fixaţi pe o singură categorie socială, 

dacă sunt măcelari nu se amestecă decât cu măcelarii, 

zidarii se mişcă doar printre zidari, muncitorii doar printre 

muncitori, conţii cu conţii, regii la fel... 

Scriitorii cu scriitorii? 

Păi eu îmi sunt de ajuns mie însumi, deci de scriitori 

nu am nevoie. Nimeni nu mă poate învăţa nimic, nu au ce 

să îmi spună. Oamenii în general sunt falşi şi perverşi, aşa 

că prefer să merg în altă parte. Nu am nevoie de nici un 

scriitor. Ce interes aş avea să stau de vorbă cu cineva, 

dacă nu există decât resentiment şi invidie de la bun 

început? Aşa că nu am de a face cu scriitorii. 

Vă mulţumesc... 

Fiecare trăieşte până moare. Iar între cele două extreme 

se petrec o serie întreagă de lucruri. Dar nu sunt 

importante pentru ceilalţi. Ele contează doar pentru 

persoana care le trăieşte. Adevărul că nimeni nu e interesat 

decât de sine însuşi, chiar când pare interesat de ceilalţi. 

Mereu e vorba de avantaje, directe sau indirecte. E la fel 

peste tot. Sate de copii nevoiaşi, Sahel, foamete în Nicaragua. 

Ortega joacă la fel de mult teatru în interes propriu 

ca şi Reagan, indiferent din ce unghi priveşti. Oamenii nu 

fac decât lucruri care cred că îi vor ajuta să răzbească în 

vreun fel. Chiar dacă devii călugăr sau maică, tot la succes 

te gândeşti, nu ai ce face. De fapt, dacă devii călugăr, vei 

deveni cu precădere sinistru şi mizantropic. Cam aşa stau 

lucrurile cu credinţa. Ca să zic aşa. 

Interviu realizat în 1986 de Werner Wögerbauer 

Publicat iniţial în „Kultur & Gespenster”, toamnă 2006 

Republicat în „Sign and Sight” la 11 decembrie 2006 

Traducere din limba germană de Nicholas Grindell 

Retraducere din limba engleză de Daniel Stuparu

32 cronicã literarã 

Adriana STAN 

Despre români, numai de bine 

S-ar zice că, deşi în plin trend al re-vizitărilor, mai 

romanţate sau mai documentare, ale comunismului, 

generaţiile postdecembriste şi deja consumizate, ar avea 

acces la infamul trecut doar pe baza verdictului aflat la 

îndemînă şi a concluziilor dispreţuitoare deja trase. 

Spectaculosul debut al Alexandrei Tomiţă, O istorie 

„glorioasă”. Dosarul protocronismului românesc* este, 

cel puţin din această perspectivă, o dovadă de autentic 

curaj intelectual. Prin acurateţea şi exhaustivitatea 

demersului său, autoarea îşi adjudecă, fără exagerare, o 

nişă proprie de cercetare asupra unui fenomen specific 

românesc de istoria ideilor, pe care prejudecata comună la 

pus cuminte pe raft, odată ce l-a stigmatizat. Dacă 

producţia literară efectivă a perioadei ceauşiste a făcut 

obiectul mai multor studii de anvergură, nu acelaşi lucru 

se putea afirma în legătură cu protocronismul, subiect 

sensibil şi etern discutabil privind interferenţa toxică a 

culturii cu ideologia de partid. După ’90, emacierea 

vechiului concept de rezistenţă în lălăieli naţionalistperemiste, 

pe de o parte, sau tentativele de inocentare a 

figurilor emblematice ale curentului (vezi cazul Edgar 

Papu), pe de altă parte, păruseră să epuizeze cumva 

subiectul. Astfel că lucrările de referinţă nu erau foarte 

multe, cu excepţiile notabile ale lui Katherine Verdery, 

Compromis şi rezistenţă (1994), lui Florin Mihăilescu, De 

la proletcultism la postmodernism (2002) sau a studiului 

semnat de Mircea Martin, Cultura română sub ceauşism 

(2003). 

Ca o adevărată poveste care te ţine în priză de-a 

lungul a mai bine de 300 de pagini, volumul Alexandrei 

Tomiţă are o intrigă şi o desfăşurare fastuoasă, în două 

direcţii conexe, una teoretică şi alta documentară. Intriga, 

conform definiţiei operaţionale preluată de la Verdery, se 

referă la faptul că într-un anumit moment istoric, puternic 

„încărcat” politic şi puternic „descărcat” economic, pe 

plaiurile mioritice s-a configurat un program de „căutare a 

unor evoluţii în cultura română care anticipaseră 

evenimentele din culturile mai bine răspîndite ale Europei 

Occidentale”. Coagulînd sub haina aparentă a unui sistem 

vechea tendinţă cu un parfum atît de autentic românesc a 

credinţei şi speranţei că sîntem buricul pămîntului, ideea 

protocronistă botezată cu actele în regulă de Edgar Papu 

în 1974 a fost prinsă din zbor şi rapid îngurgitată nu numai 

de regimul intrat recent în viraj naţionalist şi autonomist 

şi aflat în căutare de mituri-opiu pentru masele înfometate, 

dar mai ales de o întreagă pleiadă de „oportunişti”, care 

au văzut aici o nesperată şansă de a accede la mai înalte 

poziţii în cultură, vorbind pe limba patriotardă a partidului 

iubit. 

Dintru început, subiectul ales de Alexandra Tomiţă 

este în sine extrem de ofertant, deoarece antrenează cel 

puţin două tipuri de discuţii complexe. Din unghi istoric, 

perioada protocronistă trimite la nesiguranţa de fond a 

naţional-comunismului care, lipsit de o dogmă comparabilă 

cu cea marxist-leninistă (în condiţiile ruperii voite de 

Sovietul-mamă) bîjbîie încă în căutarea unui set riguros 

de principii specifice. Czeslaw Milosz a explicat de altfel 

excelent în Gîndirea captivă ambiguitatea încercării de a 

traduce internaţionalismul proletar în doctrine naţionale. 

Din unghiul dinamicii culturale, studiul Alexandrei Tomiţă 

surprinde fluiditatea - chiar inconsistenţa – cîmpului 

simbolic al culturii române (de o manieră foarte ŕ la 

Bourdieu), în cadrul căruia negocierile de poziţie şi 

manipulările retorice excedă fără drept de apel aşezările 

fireşti făcute pe criteriul valorii. 

Plasîndu-se pe astfel de nisipuri mişcătoare, care 

impun relativizarea mizelor şi a poziţiilor, mai degrabă decît 

distribuirea drastică a actorilor într-o tabără sau alta, 

autoarea nici nu încearcă să romanţeze chestiunea 

insinuînd eventual vreo rezistenţă în bloc a unui grup 

„antiprotocronist” faţă de o anumită direcţie culturală 

puternic ideologizată (punct în care se desparte de opinia 

mai drastică a lui Mircea Martin). După cum, pe de altă 

parte, ea nuanţează, mai curînd decît să tranşeze, problema 

protocronismului ca „ideologie oficială” a partidului. 

Impresia mea este că acest Dosar al protocronismului 

evită, de fapt, să statueze că „Partidul a fabricat 

teoria”(cum s-a afirmat în alte recenzii). Autoarea este, 

cred, mult mai precaută şi mai subtilă: conform prezentării 

sale, puterea ceauşistă a simpatizat (cel mult) cu 

protocronismul care, ca „idee culturală”, suna atît de compliant 

cu aspiraţiile egocentrice ale regimului, însă nu şi la 

asumat pînă la capăt ca stindard absolut, interesul său 

fiind în primul rînd acela de a menţine o anumită stare de 

„beligeranţă” în cîmpul cultural. Aşa se explică faptul că 

voci „antiprotocroniste” au putut totuşi să ia cuvîntul, 

adică să publice, cu toată avalanşa de acuze pe care ar fi 

stîrnit-o, în condiţiile în care, să recunoaştem, cu un simplu 

cuvînt de sus, acestea ar fi fost pur şi simplu reduse la 

tăcere. În mod evident, nu este vorba de ofensiva 

partidului prin protocronism versus rezistenţa anti-sistem 

de pe poziţii culturaliste, ci de o dialectică în interiorul 

sistemului cultural, cu siguranţă artificial creată şi lipsită 

de baze ideatice reale, însă instrumentată abil de putere, 

întrucît nu putea decît să îi fie favorabilă. „Atomizarea 

intelectualităţii româneşti a fost văzută bine de partidul 

unic, direct interesat în a o menţine dezbinată pentru a 

prelua controlul asupra ei.” 

Luat ca story, volumul Alexandrei Tomiţă se poate 

spune că prezintă, analitic, documentar şi inevitabil

caricatural pe alocuri, epopeea tragi-comică a unui cîmp 

cultural aflat în acută criză de idei, respectiv în 

incapacitatea cronică de a-şi gestiona ideile proprii, însă, 

cu toate acestea, perpetuu bîntuit de fantasme ale autoiluzionării. 

O cultură „subalternă” care, inflamată de 

discursul comunismului triumfător, se imaginează dintr-o 

dată ca autentică deschizătoare de drumuri printre naţiunile 

lumii. Impropriu spus, de fapt – „dintr-o dată”: în capitolul 

„Preistoria ideii”, cercetătoarea explică foarte plastic cum 

Edgar Papu n-a făcut decît să stabilizeze într-un concept 

o veche obsesie a imaginarului colectiv legată de „actele 

de pionierat” autohtone, de întîietatea românilor în materie 

de creativitate (a se citi, pentru delectare, exemplele din 

antebelic despre românaşul care a soluţionat –primu’-n 

lume!- chestiunea culorii albastre a cerului; sau articolele 

„ştiinţifice” care au atestat că Eminescu a anticipat genial 

relativismul einsteinian, ba chiar biocibernetica!). 

O dată cu „virajul naţionalist” al regimului după 

Tezele din iulie ’71 şi studiul teoretic al lui Papu din 1974, 

toate aceste puseuri simpatice de entuziasm naţionalist 

au căpătat un nume, o presupusă greutate conceptuală, 

girul (implicit, nu neapărat explicitat) al Partidului, precum 

şi o suită idolatră alcătuită din semidocţi care au mirosit 

rapid şansa parvenirii. Bazat pe două idei-forţă: „trecutul 

glorios”, care i-ar recomanda pe români drept supra-putere 

a spiritului, şi „vitregia istoriei”, care i-ar fi frustrat mereu 

de recunoaşterea mondială a actelor de pionierat, 

protocronismul are pretenţia de a se institui în această 

perioadă într-o adevărată „metodă ştiinţifică modernă de 

cercetare a istoriei culturii române”. Povestea despre 

întîietate şi specificitate românească nu poate suna decît 

fabulos de bine pentru Partid, în condiţiile în care acesta 

ar fi constituit culmea parcursului glorios, prin urmare se 

ajunge în situaţia, comică întrucîtva, în care puterea 

încearcă să se legitimeze (şi) printr-un concept de teorie 

literară. Deoarece „noua metodă critică” „promite 

beneficii”, ea devine calul de bătaie a tot mai multor jucători 

ai cîmpului cultural, aceştia fiind în primul rînd, în viziunea 

autoarei, cei care alimentează fenomenul, într-o măsură 

chiar mai mare decît partidul însuşi. 

Oricum, în faza sa „matură/doctrinară”, 

protocronismul presupune deja „un program, metodologie 

şi aparat conceptual specifice, canale de diseminare, cod 

deontologic pentru aderenţi”. Literatura şi critica literară 

sînt primele vizate, fiind ariile predilecte de acumulare 

simbolică, însă sistema tinde să acapareze toate domeniile 

culturii, a căror istorie urmează să fie re-scrisă prin prisma 

destinului triumfal. Ca să vă faceţi o idee: Ion Creangă ar 

fi „un precursor genial al teoriilor moderne asupra 

automatizării şi intelectualizării muncii manuale” (cf. 

E.Papu), în vreme ce alţii vorbesc în cazul lui chiar de o 

confirmare avant la lettre a psihanalizei; cît despre 

Brâncuşi, el literalmente „depăşeşte o avangardă ce încă 

nu exista”(!), potrivit lui D. Zamfirescu. În cele mai multe 

cazuri oricum, precaritatea argumentaţiei propriu-zise este 

camuflată în veşmintele unui discurs bombastic şi 

patriotard. 

Un capitol extrem de incitant al ofensivei 

protocronismului îl reprezintă gestionarea brand-urilor 

culturale şi a personalităţilor simbol. Un exemplu este G. 

Călinescu care, de vreme ce ar fi intuit importanţa literaturii 

cronicã literarã 

33 

române vechi în formarea marilor scriitori, este opus ca 

linie culturală „patriotică” lovinescianismului - 

„nepatriotic” şi redus la „imitaţia” formelor fără fond. Mult 

mai discutabile sînt însă cazurile lui Eliade şi Noica, figuri 

de forţă majoră, de mare notorietate, care manifestă 

„ambiguităţi de angajament şi raportare la regimul 

comunist din România”. A. Tomiţă se fereşte de verdicte 

la acest punct, citează masiv din mai multe grupuri de 

opinenţi, cu toate acestea este destul de evidentă viziunea 

că în cazul lui Noica nu se poate vorbi despre recluziunea 

într-o „filosofie anistorică, pură” ca despre o formă de 

rezistenţă reală. Sugestia implicită ar fi că puterea nici n-a 

trebuit să se agite prea mult pentru a croi drumul culturii 

române pe un calapod prielnic ideologiei, cîtă vreme 

intelectualii autohtoni înşişi, cînd nu erau prinşi în urgenţa 

de a cîştiga favorurile partidului, erau marcaţi de o stranie 

pasivitate şi contradictorii în luări de poziţie (evident - cu 

excepţiile regale, din exil, de la Lovinescu-Ierunca la 

N.Manea). 

Mai mult decît o luptă a puterii de a coloniza cultura, 

protocronismul pare să fie, pînă la urmă, în viziunea 

autoarei, o luptă pentru putere a grupurilor culturale, care 

urmăresc să îşi asigure poziţii, să îi înlocuiască pe cei 

vechi, să cucerească funcţiile de conducere ale Uniunii 

Scriitorilor. „Miza centrală a retoricii protocroniste/ 

antiprotocroniste o reprezenta definirea valorii: prioritatea 

şi susţinerea politicului prin cultură (indigeniştii) vs. 

calitatea intrinsecă a operei literare”; în cadrul acesteia, 

şi-au spus cuvîntul „motivaţii personale, mai puţin intenţii 

conştiente de a construi autoritatea culturală”, şi „nu se 

poate vorbi de o rezistenţă reală, substanţială a literaţilor 

la regimul comunist”. Prin extrapolare, posibilitatea ca un 

concept cu baze teoretice atît de slabe, dacă nu chiar 

fantasmagorice, să facă totuşi într-o anumită perioadă o 

carieră atît de „spectaculoasă”, vorbeşte la modul pesimist 

despre inapetenţa cronică a cîmpului cultural autohton 

de a se angaja într-o piaţă de idei autentică. 

Citiţi studiul Alexandrei Tomiţă, chiar şi pentru a nu 

fi de acord cu ea. E asumat, palpitant, excelent condus. 

_____ 

* Alexandra Tomiţă, O istorie „glorioasă”. Dosarul 

protocronismului românesc, Cartea Românească, 2007

34 cronicã literarã 

Cristina TIMAR 

Moda volumelor colective 

Se pare că avem de-a face cu o veritabilă modă, ale 

cărei piese de rezistenţă abia încep să defileze pe podiumul 

cultural, venind dinspre culisele universitare. I-aş spune 

moda volumelor colective, coordonate de universitari, de 

obicei în cadrul unor proiecte sau granturi, ca să folosim 

un termen în vogă şi el. Exegeţii se reunesc (ori li se 

propune o astfel de reuniune) mai nou sub umbrela 

generoasă a unei teme sau a unui concept critic şi fiecare, 

în studiul său individual, îşi aduce aportul la conturarea 

unei viziuni de ansamblu. O piesă de rezistenţă din parada 

mai sus menţionată este recentul volum coordonat de 

Virgil Podoabă, cu o participare exegetică impresionantă, 

Cărţile supravieţuitoare. În decursul ultimilor trei ani, 

mai multe numere ale Vetrei au găzduit această necesară 

relectură, dublată de o re-examinare critică a cărţilor de 

proză ficţională din ultimii douăzeci-treizeci de ani, 

acoperind aproape întreaga perioadă postbelică, finalitatea 

fiind publicarea tuturor într-un volum colectiv care nu va 

trece neobservat, ba chiar, după umila mea părere, are 

toarte şansele să devină de referinţă. S-a pornit de la 

premisa că realităţi noi suscită interpretări noi şi, fireşte, o 

revizitare a canonului literar. Ceea ce a rezistat cernerii 

prin sita timpului se vede în Cărţile supravieţuitoare. 

Conceptul-cheie sub care s-a desfăşurat acest proiect de 

o anvergură neîndoielnică, cuprinzând exegeţi din cel puţin 

trei centre universitare şi din generaţii diferite, cu o 

prezenţă semnificativă a generaţiei tinere, e cel de 

experienţă revelatoare, propus de coordonatorul 

volumului, Virgil Podoabă. 

Dar despre cărţile supravieţuitoare şi tematizarea 

experienţei revelatoare am amintit doar în treacăt 

(deocamdată), mai pe îndelete fiind vizată o altă apariţie 

recentă din aceeaşi categorie. Aşadar, dacă nu aveam o 

carte care să reunească diferitele manifestări, receptări 

şi viziuni asupra sacrului ale poeţilor autohtoni, de la 

Dosoftei, până în vremurile noastre, iată c-o avem acum, 

sub forma unui volum de „studii şi articole”, coordonat 

de poetul-exeget Aurel Pantea*. Volumul lui Aurel Pantea 

nu-şi propune mize atât mari, nu revizitează canonul poetic, 

ci urmăreşte manifestările sacrului pe cel existent 

deja. Studiile sunt inegale ca dimensiuni, ca volum de 

note de subsol, ca valoare, ca scop (unele sunt cronici 

mai extinse, altele fragmente extrase din lucrări de 

doctorat) dar una peste alta, în ciuda lipsei de 

omogenitate, volumul apare unitar tocmai prin 

evidenţierea unei continuităţi a conştiinţei sacrului în 

perindarea epocilor poetice româneşti. Căci criteriul de 

organizare a materialului e cel cronologic, pe axa Dosoftei, 

paşoptişti, Eminescu, interbelici (Arghezi, Blaga, 

Voiculescu, Crainic), Doinaş, Radu Gyr, Daniel Turcea, 

Ioan Alexandru, Adrian Popescu, Dan Damaschin şi Em. 

Galaicu Păun, inventar relevant de nume pentru a susţine 

teza coordonatorului:”Poezia românească a descoperit 

sacrul chiar de la începuturile ei.”, ceea ce e oarecum 

impropriu spus, mai degrabă a continuat de la 

începuturile ei culte până în prezent să psalmodieze pe 

coardă lirică a relaţiei cu transcendentul. Dosoftei, dacăi 

punem lui în cârcă începutul liricii culte la noi, nu avea 

nevoie să descopere sacrul, din moment ce, în calitatea 

sa de ierarh bisericesc medieval, trăia în el. Mitropolitul 

realizează, fără doar şi poate, o sinteză originală între 

incontestabilul său talent poetic şi adecvarea faţă de 

textul original al Psalmilor, dar în interiorul unei tradiţii 

ecleziale a cărei autoritate nu putea fi pusă la îndoială. 

Dubla paternitate a lui Dosoftei, care e şi tată al poeziei 

româneşti culte în genere precum şi al celei religioase în 

special, pare un lucru de la sine înţeles. Dacă ideea de a 

problematiza în vreun fel relaţia cu sacrul era de negândit 

în epoca lui Dosoftei, poeţii care i-au urmat în secolele 

următoare exact asta vor face, tensiunea relaţiei dintre 

poetic-uman şi divin acutizându-se pe măsură ce ne 

apropiem de modernitate. Rostul exegezelor care 

alcătuiesc volumul este tocmai acela de a surprinde 

diferite tipuri de întâlniri poetico-divine, de la cele duioase 

la cele furioase: „Aceste exegeze (…) surprind întâlnirile 

spiritului poetic, în metamorfozele sale, cu dimensiunea 

religioasă e existenţei. Fiecare are potenţialul să 

configureze ideea unicităţii şi ireductibilităţii relaţiei cu 

divinul, în cele mai semnificative vârste ale poeziei 

româneşti”. (p.6) 

De partea cealaltă, a exegeţilor, nume la fel de 

stimabile ca şi ale poeţilor, de la Ion Pop, Cornel Moraru, 

Al. Cistelecan, Virgil Podoabă, Aurel Pantea, Dumitru 

Chioaru, la mai tinerii Ioana Cistelecan, Maria Daniela 

Pănăzan, Gabriela Chiciudean, Carmina de Leew, Lucian 

Vasile Bâgiu, mare parte a acestora din urmă fiind cadre 

universitare la Universitatea „1 Decembrie” din Alba-Iulia, 

după cum reiese din fişele bio-bibliografice de la sfârşit. 

Iată că volumul reuneşte nu doar generaţiile poetice majore 

văzute în desfăşurarea relaţiei cu transcendentul, ci şi 

două, de nu chiar trei generaţii de exegeţi contemporani 

care au luat pulsul sacrului în diferitele vârste ale poeziei. 

Iar dacă ar fi să facem şi un pomelnic al cuplurilor creatorexeget, 

vom vedea că în acest joc al corespondenţelor sau 

petrecut câteva întâlniri fericite: Blaga – Ion Pop, 

Arghezi – Cornel Moraru, Adrian Popescu – Al. 

Cistelecan, Nicolae Ionel – Aurel Pantea, Şt. Augustin 

Doinaş – Dumitru Chioaru. Celelalte, nenominalizate, sunt 

mai degrabă studii decât autentice „cupluri”, care, deşi 

binevenite, nu poartă mărci stilistice distincte, încorsetate 

fiind de formula lucrării academice, ce nu permite prea 

multe abateri de la exigenţele ştiinţificităţii. Ar mai fi de 

sesizat două cazuri de „discriminare”, şi anume doi dintre 

poeţi, Doinaş şi Dan Damaschin, beneficiază de o dublă 

receptare, dar există şi cazul în care un exeget semnează 

două sau trei studii, dedicate unor poeţi diferiţi (de exemplu 

Aurel Pantea însuşi, cu trei texte, şi Maria Daniela Pănăzan,

cu două). 

Privit în ansamblu, volumul dă o imagine destul de 

clară a metamorfozelor relaţiei poeziei cu divinul. La 

Dosoftei, pentru care sacrul e un datum, singura mişcare 

poetică posibilă era autohtonizarea sacrului. Este ceea ce 

studiul lui Lucian Vasile Bâgiu probează cu vârf şi îndesat. 

Autorul urmăreşte până la capăt firul libertăţilor de 

traducere la care apelează Mitropolitul, care culminează 

cu traducerea cuvântului „răii” din versiunea oficială, prin 

„păgânii”, bunii fiind, se-nţelege, moldovenii creştini. În 

felul acesta, psalmii devin scriere polemică „adresată 

expansiunii otomane şi incertitudinii 

angoasante a secolului al XVII-lea.” (p.18) Începând 

cu paşoptiştii, celelalte studii, în marea lor majoritate, 

invocă drept principală sursă bibliografică în înţelegerea 

raportului cu numinosul conceptele de mysterium 

tremendum, mysterium fascinans şi der Ganz Andere ale 

lui Rudolf Otto. Parcurgând avatarurile raportului cu 

divinul în cadrul operei eminesciene şi apelând la texte 

din manuscrise, mai puţin cunoscute, Diana Câmpan 

ajunge la concluzii surprinzătoare privind înţelegerea 

Dumnezeului creştin de către Eminescu şi acurateţea 

conştiinţei sale creştine. Superioritatea creştinismului faţă 

de celelalte religii e afirmată răspicat de Eminescu, ceea ce 

e destul de neaşteptat şi departe de imaginea pe care neam 

făcut-o despre poetul „cugetării reci”. Dintre studiile 

care dau sarea şi piperul volumului, e de amintit cel al lui 

Ion Pop, dedicat lui Lucian Blaga. Studiul nu aduce 

noutăţi frapante, în schimb urmăreşte extrem de aplicat 

manifestările sacrului în cele trei etape, deja „canonizate”, 

ale creaţiei blagiene. Exegetul insistă asupra „religiozităţiifior” 

de tip goethean, benignă, urmată de etapa „tristeţii 

metafizice”, interogativă, tensionată şi încheiată cu o 

resacralizare a lumii în ultima perioadă, deşi lirismul apare 

acum extrem de stilizat comparativ cu prima etapă, cea 

expresionistă. Cornel Moraru surprinde pendulările dramei 

lirice argheziene în formulări critice de mare concizie: 

cronicã literarã 

35 

„Oroarea de tot ce e maculat, dar şi voluptatea de a macula, 

la rându-i, oferă un spectacol unic în literatura română 

modernă.” Criticul accentuează ideea că forţa misticii 

argheziene „vine tocmai dinspre latura demonică şi 

egotistă a sensibilităţii poetice”. Al. Cistelecan îl pune pe 

Adrian Popescu sub semnul franciscanismului. În stilu-i 

inconfundabil, mereu seducător ca expresivitate lingvistică 

şi ideatică, criticul apreciază poezia lui Adrian Popescu 

drept un „turism de miracole” sau un „jurnal de iluminări”, 

de „rapoarte” care „ies dintr-un sentiment creatural de 

fraternitate generală, după o strictă regulă franciscană”. 

Virgil Podoabă rămâne criticul latinist şi sistematic, vorbind 

cu eleganţă despre cele două căi alese de Dan Damaschin, 

ultimul nostru poet orfic, în opinia sa, în călătoria poetică 

spre sacru: via eminentiae şi via negationis. Foarte 

curând, exegetul se vede pus în faţa unei dileme şi nu 

ezită să-şi pună o serie de întrebări retorice, ce nu se 

mulţumesc să rămână simple artificii de stil. Întrebările nu 

puteau fi provocate decât de cele două interpretări opuse 

ale poeziei lui Dan Damaschin, venind din partea unor 

critici „mari”, ca să-l cităm pe exeget, Ion Negoiţescu şi 

Al. Cistelecan, care nu pot fi ignoraţi de un terţ interpret. 

Primul a ales linia unei interpretări paradisiace, al doilea a 

uneia în registrul infernal. „Ce este mai degrabă 

consubstanţial structurii profunde a poetului? Oda 

paradisiacă, paianul luminii înălţat adesea în prima sa 

ipostază, din primele două plachete? Sau linosul tenebrei, 

versetul profetului ori psalmistului biblic, caracteristic 

ipostazei următoare? (…) Care din aceste două texte 

corespunde mai curând intimităţii poetului? Textul 

paradiziac sau secvenţa apocaliptică şi infernală? 

Problemă insolubilă” E demnă de remarcat asumarea unei 

poziţii critice de un maxim fairplay, ba chiar o atitudine 

uşor reverenţioasă faţă de poziţiile celor doi critici. Dar 

acestea reprezintă doar o pistă pe care criticul rulează o 

vreme, pentru a decola cu propria opţiune critică. El 

încearcă să înţeleagă când şi de ce s-a produs ruptura în 

conştiinţa damaschiană, când s-a trecut de la 

„familiaritatea presocratică cu fiinţa şi cu sacrul” la „hăul” 

absolut, atât al fiinţei cât şi al lumii. Opţiunea sa este mai 

curând o sinteză a celor două considerate de maximă 

autoritate. Căci mirarea criticului se dovedeşte a fi fertilă, 

ducând înspre adâncirea înţelegerii negativităţii în care 

se scaldă lumea damaschiană, o negativitate asumată până 

la ultimele consecinţe şi cu atât mai vrednică de admiraţie. 

Dacă în cazul lui Virgil Podoabă, bunăoară, toate 

trimiterile critice erau justificate şi dialogul critic mai mult 

decât fertil, în cazul altora, să-l amintim pe Mircea Braga, 

lucrurile au plutit într-o uşoară nebuloasă, de nu chiar 

paradă teoretică, care se depărta mult de subiectul său, 

adică poezia voiculesciană. Dar astfel de inegalităţi cu 

greu puteau fi evitate într-un volum colectiv, care, e drept, 

nu-şi depăşeşte, dar îşi atinge scopul declarat la început: 

„Cartea de faţă îşi propune o serie de exegeze despre 

sentimentul şi conştiinţa sacrului în istoria poeziei 

româneşti.” 

______ 

* Aurel Pantea (coord.), Sacrul în poezia românească – 

studii şi articole, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007.

36 conexiuni 

Preocupată de cele mai multe ori să construiască juxtapuneri şi dihotomii sau să stabilească singularităţi 

ireductibile, săpând cu îndârjire prăpăstii între opere şi scriitori, condusă mereu de un principiu autonomist, 

critica românească pare mai puţin atrasă de asocierea operelor literare, în funcţie de un numitor comun tematic 

sau formal, ce ar putea conduce la delimitarea unor ansambluri textuale mai largi, istoric specificate. Rubrica 

de faţă îşi propune ca, în timp, să deschidă tocmai asemenea perspective interliterare, posibile în baza unor 

lecturi încrucişate, menite să pună în evidenţă analogii, echivalenţe, filiaţii sau afinităţi între scrieri diferite ca 

origine, aparţinând epocii contemporane. Construind relaţii între texte sau pe deasupra lor (când scopul vizat e 

unul teoretic), critica pune bazele unui interlimbaj capabil să scoată operele literare din monologismul în care 

tind uneori să se izoleze la modul “autist”. Rubrica aduce laolaltă şi pune în dialog scrieri care, genetic 

vorbind, au fost concepute şi realizate în mod independent de către autorii lor, dar care, în actul interpretării, 

pot fi scoase din singularitatea lor iniţială şi corelate datorită unor concordanţe tematice. Fireşte, când 

asemănările se explică prin existenţa unor raporturi de cauzalitate, critica are temei să studieze fenomene de 

influenţă, cu toată melancolia pe care acestea o presupun. Scopul nu este acela de a ruina mitul modern al 

originalităţii, ci de a reconstitui, fie şi numai parţial, prin contribuţii convergente, reţeaua tematică a câtorva 

genuri literare frecventate în epoca noastră. (Gh. Perian) 

Alex GOLDIŞ 

Din clasicii realismului nostru 

socialist. Marin Preda, Ana Roşculeţ 

Pentru cel interesat de fenomenul realismului socialist, 

surprinzătoare este distanţa dintre schematismul 

sau aspectul de serie al operelor şi imensele logomahii 

estetico-ideologice pe care acestea le-au stârnit. Între 1948 

şi 1953, perioadă în care, dacă ar fi să-i credem pe Vitner & 

co., literatura rămăsese în urmă faţă de transformările 

revoluţionare ale realităţii, fiecare cuvânt sau nuanţă dintrun 

text literar erau supuse unei hermeneutici foarte 

exigente, care putea să răstoarne întreaga interpretare. 

De aceea, texte care ni se par azi că intră fără discuţie în 

aria de creaţie a realismului socialist, atunci erau respinse 

cu vehemenţă sub cele mai diverse etichete, de la 

„decadentism” până la „naturalism” sau de la „formalism” 

până la „schematism”. Tocmai pentru că doctrina 

realismului socialist era pe cât de strictă politic, pe atât de 

vagă literar, tocmai pentru că programul realismului socialist 

nu reuşea să acopere abisul dintre poziţia ideologică 

generală şi textul individual, cei mai mulţi dintre scriitori 

creau după reţetă, dar în permanentă derută. Simptomatice 

sunt şi încercările – de cele mai multe ori abracadabrante 

– criticilor de a fundamenta o estetică realist socialistă, 

încercând să împace reflectarea „obiectivă”, „ştiinţifică” 

a realităţii cu implicarea subiectiv-ideologică, sau 

contradicţiile sufleteşti ale personajelor cu optimismul de 

fond izvorât din poziţia politică lipsită de echivoc. Criticul 

sovietic Andrei Siniavski observă, de altfel, încă din anii 

50, că numele de drept al realismului socialist e „clasicism 

socialist”, întrucât, departe de a reflecta viaţa aşa cum e, 

estetica stalinistă construieşte o utopie a realităţii, după 

modelul literaturii de secol XVII: „În loc să adopte calea 

formelor convenţionale, ale invenţiei pure, ale fanteziei, 

care a fost întotdeauna cea a marilor culturi religioase, ei 

caută compromisul, minţind, schimonosindu-se, forţânduse 

să concilieze ireconciliabilul… Acest lucru conduce 

spre cel mai grotesc talmeş-balmeş. Personajele sunt 

chinuite ca la Dostoievski, au trăiri sufleteşti cum întâlnim 

în opera lui Turgheniev, construiesc fericirea familială în 

stilul lui Tolstoi şi, în acelaşi timp, răzgândindu-se, urlă cu 

o voce răsunătoare adevăruri banale împrumutate de la 

presa sovietică: «Trăiască pacea în întreaga lume!», «Jos 

cu făcătorii de război!». Nu este nici clasicism, nici realism. 

Este semi-arta semi-clasică a unui non-realism câtuşi 

de puţin socialist.” 1 

Astfel încât, recitite azi, operele „clasice” ale 

realismului socialist nu pot decât să reflecte acest hibrid 

doctrinar. O piesă-prototip a stalinismului de la noi rămâne 

nuvela lui Marin Preda, Ana Roşculeţ, povestea convertirii 

unei simple muncitoare la Filatură într-o activistă demnă 

şi curajoasă. Surprinzător e doar faptul că, deşi povestea 

condensează cam toate clişeele realismului socialist, 

părând să răspundă celor mai intime dorinţe ale politicii 

de Partid, ea a fost, totuşi, criticată de pe poziţii ideologice 

ferme. Într-o cronică din 1950 - la câteva luni de la apariţia 

nuvelei -, Horia Bratu salută noutatea volumului, neuitând 

însă, să puncteze deficitele ideologice majore. Ceea ce i 

se impută prozatorului pare, pentru cititorul contemporan, 

o mostră copioasă de umor negru. Căci, deşi convertirea 

la socialism a muncitoarei reacţionare reuşeşte, Bratu nu 

înţelege ezitările acesteia de după înrolare, când iluminarea 

ar trebui să suspende orice proces psihologic. Mai simplu 

spus, cum se poate muncitoarea bucura de concediu ca 

timp liber, individual, când pornise deja pe calea 

transformărilor radicale prin muncă şi prin comuniunea 

cu ceilalţi? Iată: „Întreaga atmosferă în care Ana îşi petrece 

concediul stârneşte confuzie: într-o desfăşurare normală 

a lucrurilor, ar fi fost firesc ca Ierulescu să-şi continue mai 

ales acum când eleva sa are timp liber, opera de instruire. 

Ar fi fost mai firesc ca Ana să fi vrut să profite de acest

prilej unic pentru ducerea mai departe a învăţăturii. Însăşi 

atitudinea lui Ierulescu care omite să alcătuiască un program 

al acestui concediu se contrazice cu impresia generală 

pe care comportarea sa o degajă. E aici în mod vizibil 

tedinţa de a sublinia originalitatea eroinei sale prin gesturi 

şocante, specularea peste măsură în sensul 

senzaţionalului, neprevăzutului, a luptei între tendinţele 

contrarii din conştiinţa Anei. Dar mai ales în esenţă 

deformarea evoluţiei Anei Roşculeţ şi deci lipsurile nuvelei 

îşi găsesc isvorul în faptul că scriitorul prezintă 

transformarea eroinei într-un mod oarecum izolat, 

necercetându-se în special şi cu osebire factorii generali 

sociali, condiţiile transformărilor revoluţionare din uzină, 

care acţionează continuu asupra conştiinţei lucrătoarei”. 2 

Prin urmare, dacă într-o primă fază complexitatea 

psihologică a personajului realist socialist e binevenită – 

oferind spaţiu de manevră „lămuritorilor”, maeştrilor 

ideologici - , după etapa lămuririi, orice complicaţie 

sufletească devine stânjenitoare. Deşi cunoaşte de la 

început finalul, autorul de proză realist-socialistă trebuie 

să mimeze cât mai veridic o tensiune reală a naraţiunii. 

Astfel încât, uzând de categoriile criticului sovietic 

disident (realism socialist vs. clasicism socialist), aş spune 

că ele reprezintă două etape de regăsit în interiorul aceluiaşi 

text: dacă debutul unui text stalinist trebuie să stea sub 

semnul realismului, cu toate contradicţiile şi conflictele 

social-psihologice aferente, finalul e marcat întotdeauna 

de o convenţie clasicistă. Că între cele două intervine un 

conflict, Siniavski are perfectă dreptate. Întreaga „artă” a 

scriitorului realist socialist se rezumă la a face cât mai 

insesizabilă trecerea de nivel dintre cele două formule. 

Virajul spre comunism nu trebuie să miroasă a alegere 

artificială, ci să decurgă din însăşi complexitatea 

evenimentelor social-psihologice prezentate. 

Numai că dacă în teorie stăm cât se poate de bine, 

textul literar individual joacă inevitabil feste atât 

interpretului, cât mai ales autorului care încearcă să-l 

reducă la o formulă strictă. În Ana Roşculeţ, Marin Preda 

se dă peste cap, vizibil, pentru a face ca reconvertirea 

muncitoarei să pară cât mai credibilă. Aproape duioase în 

kitsch-ul lor sunt, astfel, figurile paternale/ materne ale 

reeducatorilor: tovarăşul Pavel Vasile, şeful de Comitet 

cel „cu ochii mari, care o priveau ca nişte oglinzi luminoase 

şi adânci” 3 şi care, departe de a o pedepsi pe Ana pentru 

indisciplină, îi asigură protecţie instituţional-umană în faţa 

iubitului violent. De neuitat e şi portretul tovarăşei de la 

Personal, care o învaţă pe muncitoare – în afara 

programului de lucru, evident - să citească, suferind, ea 

însăşi, o transformare radicală în perspectiva nou 

alfabetizată (deja estetizată?) a elevei: „Nu mai avea nici 

mustăţi, nici negi pe obraz. Era un om în al cărui cap i se 

părea ascunsă toată ştiinţa lumii”. 4 Caricaturale în 

dogmatismul lor sunt, apoi, paginile despre relaţia dintre 

Ana şi Aurica Muscan, ucenica genială care se 

metamorfozează aproape kafkian într-o maşină de lucru în 

doar trei săptămâni, stârnind admiraţie înfiorată în fabrică: 

„Intrigată, Ana începu s-o urmărească şi s-o vadă cum îşi 

îngrijeşte maşina şi cum lichidează ruptul firelor. Cu multă 

uimire văzu că, în toate operaţiile, mâinile lucrătoarei 

căpătau parcă o viaţă de sine stătătoare; ele făceau mişcări 

precise şi calculate, întocmai ca o maşină”. 5 Aurica este 

conexiuni 

37 

însăşi întruparea visului propagandist al contopirii omului 

cu maşina, eliminând, pentru totdeauna, sentimentul 

alienării în muncă. De fapt, dialectica pe care Preda o pune 

în joc e imbatabilă, de nu…perversă de-a binelea: cu cât 

lucrează mai mult, cu atât muncitoarele din Filatură se 

odihnesc mai mult. Iată cuvintele Anei despre 

revoluţionara ucenică, privită la început cu scepticism 

chiar de cei mai înaintaţi activişti din fabrică: „– Tovarăşe 

director, eu, care am învăţat-o meseria, pot spune că n-am 

văzut de când sunt eu aici, de zece ani, ca cineva să lucreze 

atât de repede. Ea mai mult se odihneşte… Nu ştiu cum 

face!”. De aici până la febrilitatea cvasierotică a 

lucrătoarelor de a presta la două maşini deodată, într-un 

sugestiv menage a trois industrial, nu mai e decât un pas, 

pe care Marin Preda nu se sfieşte să-l facă. 

Şi chiar dacă prin această ultimă sugestie s-ar putea 

crede că a fost atinsă culmea ideologică a realismului socialist, 

cronicarii de întâmpinare n-au considerat serviciul 

prozatorului îndeajuns de satisfăcător. Horia Bratu însuşi, 

cel care recenzase cu destulă consideraţie volumul, va 

trebui să-şi aplice o autocritică serioasă peste numai două 

luni, în urma corecţiilor unei misterioase „scrisori din 

massă”: „Este interesant că, luând atitudine faţă de nuvela 

Ana Roşculeţ, o scrisoare din massă a arătat defecte 

însemnate asupra cărora recenziile trecuseră cu uşurinţă 

(…) Confuzia, credem, decurge din faptul că mergând pe 

calea bătătorită a enumerării calităţilor şi defectelor, a 

încadrării nuvelei într-o formulă mecanică de cronică 

literară «tradiţională», neridicând probleme generale legate 

de desvoltarea literaturii noastre, recenzenţii – între 

care se numără şi semnatarul acestui articol – au fost împinşi 

să facă serioase concesii naturalismului din nuvelă; fără un 

puternic spirit partinic, critica s-a lăsat astfel sedusă de 

particularităţile, de «ciudăţeniile» unui personaj care 

promitea să devină «interesant»”. 6 Sub acuza de „naturalism” 

cădeau nediferenţiat cam toate operele neconforme 

cu litera programului realist socialist, de la cele care 

păcătuiau prin „reflectarea obiectivă”, deci nepartinică, 

până la cele care complicau „inutil” psihologia eroilor, 

nereuşind să indice calea lipsită de echivoc din final.

38 conexiuni 

Ana Roşculeţ e, încă de la început, un personaj care 

poate fi bănuit de o doză de naturalism prin excesul de 

psihologie abisală pe care Marin Preda o exersase anterior 

în prozele scurte din Întâlnirea din Pământuri. Întrun 

fel, criticii-ideologi care respingeau nuvela din sfera 

realismului socialist aveau dreptate, întrucât prozatorul 

nu face decât să placheze pe iraţionalul sufletesc al 

personajelor sale tezele de Partid. Ce iese din acest straniu 

aliaj nu e contradicţia tipică cerută de realismul socialist, 

ci o contradicţie de fond. Captivă la început în ideologia 

burghezo-moşierească şi personaj contradictoriu, pentru 

că drumul spre lămurirea ideologică e lung şi întortocheat, 

Ana nu înţelege cum de fabrica sau sindicatul sunt atât 

de interesate de viaţa ei personală: „Lucrătoare rămasă în 

urmă, încurcată în viaţă cu bărbatul ei, Ana Roşculeţ nu 

ştia lămurit ce este sindicatul, în mintea ei totul era 

învălmăşit, de la directorul filaturii până la tehnicieni; 

pentru ea, partidul, sindicatul şi direcţia erau totuna”. 

Numai că aceste organizaţii, neconştientizate raţional, 

încep să populeze inconştientul eroinei. Căci, la fel cum 

personajele din nuvelele Întâlnirii din Pământuri erau 

luate în posesie de o forţă iraţională, Ana Roşculeţ se lasă 

posedată şi fertilizată – sugestiile erotice sunt pregnante 

- de ideologia de Partid. Aşadar, muncitoarea nu e 

„lămurită” pe căi raţionale, nu e „câştigată” de partea 

socialiştilor prin argumente (aşa cum cerea dogma 

propagandistă), ci e mai degrabă bântuită de un „ce” 

inexplicabil, de o dorinţă irepresibilă. Or, scurtând calea 

„moşirii” la realismul socialist, Marin Preda nu face decât 

să-i înlăture, conştient sau nu, miezul propagandistic. În 

reacţiile Anei, Partidul apare drept inexplicabilul psihologic 

în sine, o umoare resimţită ca străină de către activiştii 

înşişi. Semnificativă e scena în care, cuprinsă de acea 

pornire abisală către reconvertire, muncitoarea e luată 

drept bolnavă chiar de comunişti experimentaţi: „E obosită, 

n-a dormit deloc, gândi preşedintele posomorât. Sau o fi 

având -friguri…Cine ştie ce i s-o fi întâmplat la lucru”. 7 

Departe de a o ajuta să-şi recâştige personalitatea, 

descoperirea drumului corect face din Ana o personalitate 

scindată: „Ana era şi ea puţin uimită de ceea ce îi trecea 

prin cap. Această uimire, însă, creştea în ea ca o bucurie 

ciudată care o însufleţea, o făcea de nerecunoscut chiar 

ei înseşi, fără să-şi dea seama de unde îi vine această 

schimbare atât de neaşteptată”. 8 

Prin urmare, Marin Preda plasează reconvertirea 

ideologică la nivel subconştient, transformându-şi eroina 

într-o fanatică a revelaţiilor spirituale, neconformă cu 

spiritul anti-mistic (cel pu?in la nivel declarativ) al 

programului de partid. Inconsecvenţa dintre proza lui 

Marin Preda şi receptarea ei e simptomatică pentru distanţa 

dintre regula generală a realismului socialist şi textul particular. 

De aici, şi neînţelegerea stârnită între scriitor şi 

criticii săi. Căci, departe de a încerca să submineze în vreun 

fel realismul socialist, Ana Roşculeţ îi aducea un elogiu 

nemăsurat. Internalizarea ideologiei socialiste, 

transformarea ei în mecanism subconştient era, într-un 

anumit sens, cel mai mare compliment al scriitorului faţă 

de ideologia de stat. Pe de altă parte – nemulţumirea 

criticilor marxişti e justificată - comunismul ca revelaţie 

individuală ocultează întregul proces de „lămurire în masă” 

la care trebuie supus cel pe cale de a deveni om nou. 

Ornate cu naturalismul nuvelelor sale de început, bunele 

intenţii propagandistice ale lui Marin Preda nu se întâlnesc 

cu concepţiile leniniste asupra reeducării. Căci, după cum 

arată acelaşi Horia Bratu, „Lenin subliniase două trăsături 

de bază ale procesului de transformare şi de reeducare: 

caracterul de durată şi caracterul de massă (…) dacă primul 

e izbutit la Preda, al doilea nu (…) lipseşte sugestia că 

însăşi masa contribuie în mod esenţial la transformarea 

indivizilor care o formează (…) lipseşte astfel o privire 

largă asupra vieţii din fabrică, lipseşte o prezentare mai 

amplă a relaţiilor cu cei din jur, a miilor de fapte zilnice 

care contribuie la transformarea Anei Roşculeţ” 9 . 

Deşi literatura realist socialistă nu mai poate fi 

recuperată valoric datorită inflaţiei de clişee, ea rămâne 

un caz interesant de istorie literară tocmai fiindcă relaţia 

dintre normele realismului socialist şi aplicarea lor practică 

e mult mai complicată decât ne-ar plăcea, poate, să credem. 

Simplistă la suprafaţă, literatura realist socialistă nu e 

simplă ca simptom al încercării de depăşire a abisului dintre 

ideologie şi literatură sau dintre reţetă şi text. Cei ce 

încercau să aplice normele realismului socialist în litera lui 

s-au lovit nu de ideologie, aşa cum se crede, ci tot de 

literatură, care spune, în fond, aproape întotdeauna, cu 

totul altceva decât ar vrea autorii ei să spună. Astfel încât 

nu mi se pare exagerat să afirmi că realismul socialist s-a 

împiedicat în literatură nu mai puţin decât s-a împiedicat 

literatura în realismul socialist. 

Note:_____ 

1 Apud. Michel Aucouturier, Realismul socialist, 

traducere din limba franceză de Lucia Flonta, Dacia, Cluj-Napoca, 

2001, p. 107. 

2 Horia Bratu, „«Ana Roşculeţ» (nuvelă) de Marin Preda”, 

în Contemporanul, nr. 176, 17 februarie 1950, p. 4. 

3 Marin Preda, Scrieri de tinereţe, Ediţie, studiu 

introductiv şi note de Ion Cristoiu, Minerva, Bucureşti, 1987. 

p.194. 

4 Ibidem, p. 233. 

5 Ibidem, p. 248. 

6 Horia Bratu, „O discuţie asupra problemelor criticii 

literare”, în Contemporanul, nr. 184, vineri, 14 aprilie 1950, p. 

4 

7 Marin Preda, op. cit., p. 222. 

8 Ibidem, p. 201. 

9 Horia Bratu, „«Ana Roşculeţ» (nuvelă) de Marin Preda”, 

p. 4

viaþa la þarã 

În căutarea unui argument 

Revista Vatra i-a invitat pe colaboratorii săi să părăsească pentru un moment infernul gălăgios al metropolei şi 

oraşelor în care trăiesc în general şi să scrie câteva rânduri despre viaţa la ţară. Sau dacă trăiesc la ţară, să privească 

pe geam (geamul clarviziunii de care se bucură îndeobşte creatorul) şi să ne spună ce văd. Nu că la ţară ar fi, în 

această etapă, foarte multă linişte şi idilism, că oamenii de-acolo s-ar bucura de tradiţionala „bunăstare” frugală dar 

sănătoasă, devenită de-acum mai degrabă un clişeu anacronic. Pe lângă asta avem de ceva vreme impresia că partea 

rurală a României profunde este uitată, neglijată de factorii politici şi nu numai de aceştia. De obicei scriitorilor nu le 

scapă ceea ce poate să scape sociologilor şi politicienilor. Au dovedit aproape întotdeauna flerul de-a se întoarce 

tocmai spre aceste zone, fie măcar şi pentru dramatismul şi „pitorescul” lor. 

Pe deasupra, în istoria literaturii şi chiar cea a filozofiei româneşti au avut loc adevărate dispute despre fondul 

rural al culturii şi civilizaţiei autohtone. Ţăranul român a fost deseori pomenit elogios la Academie. Şi avem o 

întreagă zestre de comiteri literare care au zugrăvit viaţa la ţară drept una fericită. Avem clasici, de mai mică sau mai 

mare anvergură, care au făcut acest lucru, în poezie şi proză. Să fi fost vreodată aceasta o realitate, sau e vorba de-o 

invenţie? De un precept al romantismului lăsat să-şi facă prea multă vreme efectele, devenind până la urmă o 

poncifă? 

E frumos la ţară? Linişte, aer curat, lapte de vacă (sau de bivoliţă), splendoarea naturii, turme albe 

rostogolindu-se pe povârnişuri verzi, legume gustoase – mai există oare toate acestea? Dar bunicii (sau părinţii) mai 

sunt ei acolo? Mai sunt ei aceiaşi? Cărţile copilăriei, jucăriile defecte şi înduioşătoare – mai sunt acestea prin pod, 

undeva într-o ladă? Sau au fost aruncate la gunoi atunci când casa cea veche a fost dărâmată, ca să se ridice alta, 

cu faţa la noua şosea, pe care trec în viteză uriaşele camioane de transport (spre graniţă)? 

Am copilărit unii la ţară, am plecat de-acolo la începutul adolescenţei pentru a ne urma drumul în viaţă. Am 

regăsit în vacanţe sau după aceea satul pe care l-am părăsit? Sau s-a schimbat acesta iremediabil şi ne dă impresia 

că suntem străini pe propriul teritoriu originar? Pădurea, izvorul, biserica din deal – mai au acestea poezie? Le mai 

simţim lipsa, le ducem dorul? Sau sunt uitate, ocolite de vechile poteci, 

Dacă nu există toate acestea – încotro ne duce nostalgia? 

Vrem o casă (sau o vilă) la ţară, aşa cum începe să devină o modă? Avem una, petrecem acolo un interval de 

timp în care ne descoperim (redescoperim) pe noi înşine? Ajungem acolo cu maşina, cu trenul sau autobuzul, mai 

trecem un deal pe jos? Cum ne privesc vecinii – ca pe nişte intruşi, ca pe nişte recuperaţi? 

Aţi văzut vreodată satele irlandeze? Sau alte sate – paradisuri turistice? 

S-au schimbat lucrurile definitiv? Se vor schimba curând? Ce va deveni raiul campestru? Ne ferim cumva să 

mai ajungem acolo? 

De fapt satul românesc este în recunoscută suferinţă. Au loc mutaţii fără nici un fel de control. Proprietatea a 

fost recuperată fără ca asta să ducă la regăsirea rostului muncii, la regăsirea vechiului etos, sau al unuia nou, mai în 

pas cu vremurile. 

Poate că mulţi au impresia că există lucruri mai urgente sau mai de interes decât acesta. Nu e de mirare că din 

lista mare de colaboratori ai revistei Vatra puţini s-au gândit să răspundă provocării noastre. Puţini s-au angajat, şi 

mult mai puţini au răspuns. Chiar şi această sărăcie, găsim noi, este elocventă. Iar problema, considerăm noi este 

una serioasă, şi curând o atitudine clară va deveni o necesitate. 

Alexandru VLAD 

39

40 viaþa la þarã 

Iulian BOLDEA 

Satul românesc. Identitate colectivă 

şi globalizare 

Nu ştiu cum va fi fiind viaţa la ţară, acum. Chiar dacă 

am şi eu, ca atâţia alţii, o ascendenţă rurală, de care nu mie 

deloc ruşine, m-am depărtat, cred, iremediabil de spaţiul 

acesta şi, deocamdată, nu sunt semne că m-aş întoarce, 

altfel decât în excursiuni intermitente, frugale, 

inconsistente. Lucian Blaga, în Elogiu satului românesc 

stabileşte o certă filiaţie între universul satului şi lumea 

paradisiacă a copilăriei: ”Copilăria petrecută la sat mi se 

pare singura copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o 

asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al 

vieţii (...). Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind 

un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o 

simbioză între copilărie şi sat, o simbioză, datorită căreia, 

fiecare din părţi se alege cu un câştig. Căci, pe cât de 

adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al 

copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rândul 

lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există 

un apogeu exuberant, involt şi baroc, al copilăriei, care nu 

poate fi atins decât în lumea satului, şi există, de altă parte, 

aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, 

cari nu pot fi sesizate decât în copilărie”. Depăşind 

orizontul mitic al copilăriei, simţim cu tragică şi iremediabilă 

claritate că am ieşit deopotrivă de sub fascinaţia mirabilă 

a satului. Altfel, nu spun că nu sunt, în continuare, captivat 

de liniştea şi frumuseţea spaţiului campestru, de 

acurateţea peisajului care are, pentru cel care locuieşte în 

zona claustrantă a citadinităţii, virtuţi analgezice. Un alt 

fenomen îmi atrage, însă, atenţia. Şi anume, degradarea 

continuă, şi, din câte se pare, iremediabilă, a tradiţiilor 

ţărăneşti, a valorilor acestei lumi, care sunt ameninţate 

continuu de pseudovalorile aşa-zisei civilizaţii urbane: 

manelele tind să înlocuiască muzica autentică, folclorul 

literar (dacă mai există!) e pus în pericol de producţii 

îndoielnice, iar orizontul axiologic al celor care trăiesc la 

sat s-a deteriorat şi el grav. E o lume care trăieşte, prin 

ultimii ei reprezentanţi, o perioadă de crepuscul. Ce se va 

întâmpla mai târziu nu e greu de bănuit: o dată cu dispariţia 

ţăranilor autentici care mai trăiesc, într-o lume ce nu-i 

înţelege şi pe care nu o înţeleg, satul românesc tradiţional 

va înceta şi el să mai existe, în contururile şi în relieful pe 

care le-am cunoscut cu toţii. Mi-au atras, la un moment 

dat, atenţia, câteva aserţiuni ale lui Andrei Pleşu, prin 

care se opera distincţia între cele două tipuri de mentalitate 

şi de civilizaţie: cea rurală, tradiţională şi cea modernă, 

citadină: „Specificul acestui tip de lume este tocmai că 

nu-şi are temeiul în ea însăşi. Ea este integral organizată 

prin raportare la un temei care, fără a-i fi exterior în sens 

spaţial, este distinct de ea şi are o funcţie iradiantă şi 

ordonatoare. E o lume care nu îşi este suficientă, nu este 

o lume centrată asupra ei însăşi, centripetă şi egolatră. 

Este o lume care acceptă să trăiască într-o foarte coerentă 

şi senină dependenţă; faţă de un principiu superior carei 

este premiza. În vreme ce lumile de tip modern sunt lumi 

care trăiesc în euforia suficienţei lor”. Fără îndoială că, o 

dată cu degradarea mentalităţii rurale, este ameninţată şi 

autonomia acestei lumi, astfel încât producţia de bunuri e 

înglobată într-un sistem mai amplu, globalizat. În acelaşi 

vibrant şi profund elogiu pe care îl aduce satului românesc, 

Lucian Blaga sugerează perenitatea, atemporalitatea şi 

vocaţia axială, paradigmatică prin care trăieşte lumea 

rurală, ca spaţiu matricial al sufletului românesc: „A trăi la 

sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui 

destin emanat de veşnicie (...). Fiecare sat, care se respectă 

ca atare, există pentru sine în centrul unei lumi şi are 

frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât toate 

celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să 

dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se 

constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuşi de 

puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi 

înţelege existenţa aduce cu sine şi stârneşte acea varietate 

de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit 

pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa 

de minunat diversele «ţări româneşti». Din modul cum 

satul îşi înţelege existenţa, mai rezultă însă şi un al doilea 

aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, 

situat în inima unei lumi, îţi e oarecum sieşi suficient. El nare 

nevoie de altceva decât de pământul şi de sufletul său 

şi de un mic ajutor de sus, pentru a-şi suporta, cu răbdare, 

destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca 

satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau 

antrenat de marile procese ale «istoriei». Satul e atemporal. 

Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a 

încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru 

sine, a dat satului românesc, în cursul multor secole, foarte 

mişcate acea tărie fără pereche, de a boicota istoria, dacă 

nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. 

Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea 

din partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului 

de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut 

şi ne-a salvat, ca popor, peste veacurile de nenoroc. Satul 

nu s-a lăsat ispitit şi tras în «istoria» făcută de alţii peste 

capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în 

autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri 

când va putea să devină temelie sigură a unei autentice 

istorii româneşti”. Scenariul „boicotului istoriei”, la care 

face referire Lucian Blaga, nu mai este astăzi plauzibil, 

Sunt civilisaţii organizate pe oraşe, cum sunt civilisaţii organizate pe sate şi în aceasta nu este 

nici o ruşine. Oraşul nu este o formă superioară a satului, este numai o altă formă de a trăi a 

oamenilor. 

N. Iorga – Sat şi oraş (în Sociologia românească nr-1-6, 1943)

într-o lume supusă disoluţiei şi presiunilor tot mai ferme 

ale unui proces ireversibil de mondializare, de ajustare, de 

uniformizare a ideilor, idealurilor, trăirilor. Mai poţi să fii tu 

însuţi, să-ţi conservi tradiţiile ce au reprezentat germenele 

spiritualităţii şi fundamentul unei întregi lumi când massmedia, 

ca şi instituţiile de tot felul promovează o altfel de 

cultură, a globalizării şi uniformizării? Fără îndoială că satul 

românesc rămâne încă un factor generator de viaţă, de 

cultură, de spiritualitate. E adevărat, dar pentru cât timp? 

Mintea grăbită a orăşeanului tinde, adesea, să reţină 

din peisajul rural, din atmosfera „vieţii la ţară” mai degrabă 

aspectele decorative, aparenţele artizanale ale unei realităţi 

care adăposteşte, în structurile ei, şi elemente ce ţin de o 

anume gravitate existenţială, o viziune asupra lumii şi 

asupra vieţii marcată în primul rând de profunzime. Se 

produce, printr-o astfel de percepţie superficială, şi un 

efect de recul, prin care, accentul asupra laturii idilizante 

se transformă într-o judecată oarecum peiorativă, ce 

valorizează unele laturi atipice, aparente şi nesemnificative. 

Cred că societăţii de azi îi revine un rol important în 

conservarea mărturiilor de viaţă spirituală pe care satul 

românesc le încorporează în structurile sale adânci. Altfel, 

orăşenii de astăzi, ce mai păstrează o fibră de ruralitate, 

riscă să treacă pe lângă aceste valori fără să le vadă, riscă 

să le privească fără să le perceapă dimensiunile autentice 

şi rosturile marcate de esenţialitate. În periplul nostru 

intermitent şi superficial, prin care prizăm, o dată, de două 

ori pe an, ceea ce numim îndeobşte „viaţa la ţară” aderăm, 

grăbit şi inconstant, la o sumă de poncife despre ruralitate, 

ne asumăm, fără prea mare entuziasm, un metabolism abulic, 

ratând, în fond, întâlnirea cea de taină cu satul. 

Horia GÂRBEA 

Tănase Scatiu c’est pas moi! 

Da, e frumos la ţară e linişte, dacă nu se pun manele, 

laptele de vacă e gras, atenţie la colesterol, mierea e bună, 

atenţie la glicemie, legumele sînt ecologice, cam crăpate 

şi non EU. Pădurea e aproape şi în regim silvic, biserica 

are un popă cam isteric, iar izvorul e potabil, spre deosebire 

de fîntîni din care hidroforul trage doar apă de duş. Totuşi, 

mai sigură e apa plată la pet care vine şi în sat. 

Eu iubesc natura şi am avut parte de 37 de ani de 

viaţă în care îmi era accesibilă numai în week-end şi în 

vacanţele petrecute obligatoriu cu cortul lîngă un rîu, o 

pădure, o fîneaţă. Iubesc pescuitul şi vînătoarea. După 

1989 am refăcut casa bunicilor şi am luat terenul aferent 

aşa că, din 1999, cînd s-au terminat procesele şi spaima de 

boieri, locuinţa mea de vară e la ţară. În Gorj. Nu sînt un 


41 

Tănase Scatiu, ci un boier. Toată copilăria bunicii mei, 

unchii şi tatăl meu mi-au povestit vremea paradisiacă de 

dinainte de 1949 cînd aveau teren şi casă la ţară, cînd 

munceau din greu să le administreze, dar trăiau minunat. 

Pe lîngă ei trăiau bine şi cei care, sub comunism, au fost 

obligaţi să fure de la IAS ca să supravieţuiască. 

Azi, sub regim democratic, cînd trece tatăl meu pe 

uliţă, mulţi localnici care stau la porţi, pe băncuţe, se ridică 

în picioare. Am satisfacţia că bunicul meu a apucat (murind 

în 1998) să aibă certitudinea că fiul şi nepoţii lui au 

recăpătat o parte din tot ce a avut şi au iubit el şi bunica 

mea (care din păcate nu a prins aceste vremuri noi). 

La ţară munca e dură, apa tot mai puţină, recoltele 

sărace, asuprirea administraţiei (primar, poliţie, fisc etc.) 

cumplită. Oamenii fug de România rurală în Spania, Italia, 

America. La ţară e bine numai dacă vii dinspre oraş şi 

dinspre cultură cu înţelegerea minunii pe care o reprezintă 

un cîmp, fie şi arid, o fîntînă, fie şi cam seacă, o grădină 

unde trebuie să dai cu sapa pentru că nimeni nu vrea să 

lucreze, nici pe bani, pentru altul, preferînd să n-aibe ce 

mînca decît să se trezească prea devreme. 

La ţară e bine dacă renunţi la ideea de rentabilitate a 

solului ce oricum nu poate da mare lucru, dacă accepţi să 

ai din ce trăi arendînd unuia care oricum te cam fură. Altfel 

ar renunţa şi el sau ar muri de foame. Pot să-l înţeleg şi săl 

iert pe Tănase Scatiu. 

La ţară merg în vacanţă. Uneori muncesc din greu la 

cîte sînt de făcut pe lîngă acareturi. Alteori nu fac nimic 

zile întregi. Am o bibliotecă plină cu romane uşoare, 

poliţiste, volume de istorie şi altele pe care nu am timp sa 

le citesc peste an. Scriu în grădină cu laptopul conectat la 

prelungitorul de 30 de metri al maşinii de tuns iarba. 

Mi se pare o prostie să investeşti casa de la ţară cu 

toate atributele orăşeneşti. Sigur, duşul cu apă caldă 

pompată de hidrofor e necesar, televizorul la fel, ca şi 

aparatura electrică minimală. Mai nou, am pus şi geamuri 

termopan pentru a conserva căldura dată de sobele cu 

lemne. Dar nu mai mult! Dacă faci în cîmp o vilă tip Pipera, 

nu are rost să mai pleci de acasă. La ce bun canapele de 

piele, scări cu balustradă de bronz şi sisteme video? De 

ce să te reţii să ieşi pe vale ca să urinezi lîngă un corcoduş? 

Oricum cei 5-6 cîini ai curţii fac asta zilnic şi repetat. 

Din generaţia tatălui meu, care a petrecut copilăria 

în vacanţe la ţară, mai făcea parte o mătuşă, verişoară dea 

lui. După „retrocedare”, venea la noi adesea şi îşi făcuse 

o cameră acolo, cu icoană şi ulcior de Horezu pentru apă. 

S-a stins şi ea din păcate, acum vreo patru ani. Umblase şi 

ea prin lume, ca fiecare, şi obişnuia să spună că nicăieri 

nu se vede mai frumos cerul. În august, stînd în întunericul 

curţii, printre greieri şi licurici, mă uit în sus şi îi dau 

dreptate. Un cer de stele ca de acolo, de pe malul Gilortului, 

n-o să vedeţi de nicăieri! 

Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei 

noastre stilistice. Să nu se creadă însă că dăm grai unei încântări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, 

dorinţa de a ne menţine pentru totdeauna în cadrul realizărilor săteşti. 

Lucian Blaga – Elogiul satului românesc (Discurs de recepţie la Academia Română, la 

5 iunie 1937)


Doina CETEA 

Satul de vacanţă 

Numele satului meu, Cetea, vine de la o „ceată” de 

bărbaţi, femei şi copii care s-au stabilit la poalele 

versantului de sud al munţilor Plopişului. Cel puţin aceasta 

este etimologia pe care îmi place să o invoc atunci când 

vorbesc despre locurile natale… Era prin anul 1300. 

Administraţia acelor timpuri ( se pare că nici pe atunci 

treburile nu mergeau dacă nu era cineva care să 

supravegheze bunul mers al obştii…) îi notează pe ceteni 

că au predat oi, găini, porci şi grâu. Aşadar, încă din 

secolul al XIV-lea, ei formau o comunitate de luat în seamă. 

Casele construite din lemn, cu acoperişuri ţuguiate, 

acoperite cu paie, aveau ferestre mici ca nişte ghinde, uşi 

groase să nu intre frigul, cuptoare mari în care se cocea 

pâinea, dar care încălzeau şi casa, locul preferat de dormit 

al copiilor. 

văzute, alţii au plecat în America să îşi caute norocul şi 

cred că l-au găsit, pentru că nu au mai dat nici un semn că 

ar vrea să se întoarcă în satul din care au plecat. 

Nu cred că poţi uita locul din care ţi-ai tras prima 

respiraţie în clipa venirii pe lume. Atunci plămânii s-au 

umplut cu viaţă şi, de câte ori simţi nevoia să reînvii, te 

întorci în acel spaţiu „să-ţi încarci bateriile”, cum ne place 

să spunem, să bei apă dintr-un anumit izvor pe care l-ai 

descoperit din întâmplare, hoinărind pe dealuri sau prin 

pădure. Eu mă întorc de câte ori pot pe uliţa dealului unde 

am copilărit, pe uliţa strâmtă, mărginită de tufe uriaşe de 

porumbele şi măcieşe, de puieţi de prun şi de măr sălbatic. 

Mă întorc la Valea Seacă, pe care, contrar numelui, curge 

apa repede şi rece a pârâului care străbate satul, mă întorc 

la mormintele părinţilor mei. Tatăl meu a fost preot, iar 

mama învăţătoare. Niciunul nu-şi trăgea rădăcinile din 

Cetea. S-au aciuit şi ei, tineri fiind, în acel loc frumos şi 

liniştit, unde au rămas până la moarte. La fel cum, înainte 

de 1392, de când datează prima atestare documentară a 

satului, se adăpostise aici ceata condusă de căpetenia 

lor, Radu şi care a rămas acolo tot până la moarte. Miaduc 

aminte din copilărie cum zeci de căruţe încărcate cu 

Acela care vede o singură dată un sat românescu, ori şi cât de bine l’ar studia, nu ştie nimic 

de seamă din psihologia populaţiei lui. Un sat românesc trebuie să-l vezi la diferite intervale pentru 

ca să-i înţelegi psihologia. (…) Cu cât îl vezi la intervale mai depărtate, cu atât eterna lui imobilitate 

impresionează. L’ai văzut când erai copil; şi-l vezi când eşti bătrân; ce experienţă minunată! 

C. Rădulescu-Motru – Psihologia satelor româneşti. Eterna lor imobilitate 

(Personalismul energetic, Buc. Ed. Casa Şcoalelor, 1927) 

La Cetea, de sus, de la biserică, se vede în depărtare 

lanţul de nord-vest al Munţilor Apuseni, cu Vlădeasa cea 

semeaţă, înzăpezită până în primele zile ale lui iunie. La 

vale, la numai trei kilometri, trece „drumul ţării”, adică 

Drumul Naţional 1, care leagă Clujul de Oradea. 

Am moştenit de la acei oameni aciuiţi acolo, între 

dealuri, acum 700 de ani pământul pe care îl calc pe uliţa 

satului, uliţa strâmtă, Valea Seacă, Cocuţ, Cercuraţi, Calea 

de bârne, Calea de strajă şi alte locuri pline de mister. Miaduc 

aminte cum în zilele calde de primăvară şi vară, mama 

mă trimetea cu cele nouă oi pe care le aveam la păscut. 

Locul pe care îl alegeam era cel mai vechi cimitir al satului, 

numit Radu. Acolo, se spune, a fost înmormântată 

căpetenia „cetei” celor veniţi. Mă aşezam cu capul pe 

ridicăturile de pământ acoperite de flori şi iarbă înaltă, 

mătăsoasă, cruci nu mai erau de multă vreme, şi citeam, în 

timp ce oile îşi vedeau de păscut. Priveam în înaltul cerului 

şi-mi imaginam timpurile trecute. Când se lăsa seara, ne 

adunam acolo un grup de copii şi povesteam despre 

strigoi, iele, femei despletite care pluteau noaptea 

deasupra cimitirului, ne înfricoşam unii pe alţii în timp ce 

mâncam măcriş, porumbele, măcieşe, prune şi corcoduşe 

din tufele şi copacii care creşteau prin împrejurimi. Stăteam 

adesea cu prietenii mei culcaţi pe spate pe movilele 

vechiului cimitir, ne uitam cum trec avioanele şi lasă dâre 

albe pe cerul albastru şi visam că într-o zi vom fi şi noi 

acolo, sus, şi vom călători prin lume. Unii dintre prietenii 

mei au ajuns doar până la Oradea şi s-au minunat de cele 

saci de grâu scârţâiau pe drum sub greutate, ducând cota 

de produse a satului la Borod, tot la fel cum strămoşii mei 

îşi duseseră dările la administraţie. Istoria se repetă. Tata 

şi mama mi-au povestit că în timpul războiului grupuri 

răzleţe de soldaţi ruşi, care se abăteau de la „drumul ţării”, 

luau de prin sate, au ajuns şi în Cetea, porci, găini, ţuică 

bineînţeles şi tot ce mai găseau, cote date de această dată 

războiului. De la noi au plecat cu toate ceasurile găsite în 

casa parohială, cu plăpumi şi perne, pe care le-au încărcat 

în trăsura pe care o aveam, au înhămat caii noştri scoşi cu 

zgomot mare din grajd, şi duşi au fost. Aveam şi un câine, 

Azor care, prieten fiind cu caii a plecat după ei şi după 

trăsura plină cu ruşi. S-a întors acasă după mai multe 

săptămâni, slab şi bolnav. Trăsura şi caii plecaseră, cum 

ziceau soldaţii, spre Berlin. Numai că după câteva luni tata 

şi-a recunoscut caii şi trăsura la Aleşd, la numai 15 kilometri 

de casă. Le cumpărase cineva cu ţuică, de la soldaţi. 

În Cetea, oamenii au trăit dintotdeauna modest. Erau 

agricultori, mineri, mecanici. Ba chiar toate la un loc. Adică 

mergeau şi lucrau la mina din Şuncuiuş, veneau acasă şi 

arau, semănau, strângeau recolta, creşteau animale, iar 

dacă li se defectau uneltele tot ei erau cei care le reparau. 

Dealurile care înconjoară satul pe o parte, cu înălţimile 

sale, le-a asigurat oamenilor, de-a lungul timpului, şi 

protecţie, şi hrană. Eram adolescentă când am auzit prima 

dată despre colectivizare. Oamenii vorbeau în şoaptă pe 

uliţă, ferindu-se de alte urechi „de după garduri” să-şi 

spună deschis părerea despre colectiv. Nu înţelegeau ce

le aduce ziua de mâine şi nici nu acceptau să-şi dea din 

propria ogradă vaca, viţica, oile şi calul, singurul cal, dar 

nici hectarul de pământ din care îşi hrăneau familia. Ţin 

minte cum erau adunaţi seara la căminul cultural şi cum 

venea învăţătorul cu un propagandist de la oraş ca „să-i 

lămurească” să intre în colectiv. Tatăl meu era exclus de la 

aceste întâlniri. „Popa” scria petiţii pe la regiune prin care 

arăta că satul este sărac, că aici nu poate fi vorba de o 

asemenea asociere, că mai bine ar fi să se facă ferme de 

animale şi să le lase pământurile, puţine şi lipsite de calităţi 

agricole. Să fie trecut satul, scria tatăl meu mai departe, 

alături de satele de pe dealurile alăturate ca 

necorespunzător gospodăriilor colective. N-a fost să fie 

aşa…Ambiţia câtorva consăteni, dorinţa lor de a se 

răzbuna pe mica bunăstare la care ajunseseră unii din 

colectivitate, a fost mai puternică. Delaţiunile lor 

insistente, conspiraţiile la adresa preotului îndărătnic, au 

dus la un final distrugător pentru familia mea. Într-o zi 

ploioasă de noiembrie a anului 1960, într-o miercuri, tata a 

fost luat de acasă, dus la Oradea şi adus înapoi, peste 

două zile, în sicriu. A fost înmormântat în curtea bisericii 

în care slujise timp de 30 de ani. Speriat, tot satul a înţeles 

ce se petrece. Aşa a ajuns preşedinte al nou înfiinţatei 

gospodării colective cel mai leneş om din Cetea. Trecea 

pe uliţă cu pălăria neagră, ponosită, fără să-şi întoarcă 

capul spre mormântul tatălui meu. După o vreme, 

învăţătorul şi-a cerut transferul în altă localitate. Mai 

înainte, însă, făcuse o cerere la Primărie ca să fie mutat 

mormântul preotului din curtea bisericii în cimitir. Din nou, 

nu a fost să fie. În 1961, Cetea intrase în rândul satelor 

colectivizate. Leneşul se lăfăia la conducere, furând din 

toate cât se putea. N-a durat mult situaţia asta, pentru că 

oamenii au înţeles cu cine au de a face şi l-au aşezat la 

locul lui, adică în mizeria din care plecase. A sfârşit într-un 

pumn de apă rămas pe uliţă după o ploaie mai puternică, 

pe când se întorcea beat de la cooperativă. 

În anii aceia, ai colectivului, prietenii mei au plecat 

din sat la şcoli, uitând cum miroase pământul dimineaţa 

sub picăturile de rouă, cum împrăştie mirosuri ameţitoare 

ieslea plină de fân, cum se apleacă leneş cumpăna fântânii 

şi urcă încet găleata plină de apă neîncepută, strălucind 

în lumină, cum vaca îşi linge viţelul umed, proaspăt fătat, 

cum cloşca îşi apără puii şi de umbra uliului ce se învârte 

în înalturi, dar şi de vulpea ce ar putea pândi ascunsă în 

hulugi. De toate au uitat. Bătrân, ameţit de atâtea schimbări, 

satul meu se mişcă greoi între un mal şi altul al apei prinsă 

acum în chingi de beton. Noul canal, care înlocuieşte vadul 

cu sălciile plângătoare, răchita amară, urzicile usturătoare, 

tufele ghimpoase de sus de pe deal, seamănă cu Marele 

Zid chinezesc. Satul, îmbătrânit şi ameţit de schimbări, se 

leagănă, parcă, între un timp şi altul. Ştirile derutante care 

le vin ţăranilor prin cablu, cuvintele care îi învăluie dar pe 

care nu le înţeleg, manelele care au înlocuit versurile şi 

cântecele ştiute, toate la un loc sunt ca un cocoloş de 

mămăligă pe care nu poţi să-l înghiţi, dar nici nu poţi să-l 

scuipi în iarbă. Bucata de pământ, lacomă şi ea, îi înghite 

rând pe rând, ochiurile geamurilor se umplu de praf şi de 

păianjeni. Ţâţânile porţilor ruginesc. Acolo nu mai stă 

nimeni. Ţi se şterg din memorie nume, feţe, ochi, zâmbete 

şi ajungi în satul în care te-ai născut şi ai crescut ca un 

străin pe care nu l-au învăluit nicicând tainele şi misterele 


43 

locului. Asculţi în biserică cum preotul spune Maria, Ana, 

Ileana, Alexandru, Ioan, şi priveşti în jur, căutându-i. Tinerii 

satului vin de la oraş, duminica şi în alte sărbători, vin să 

se odihnească şi trec râzând peste pământul din care cresc 

buruieni, trec pe lângă bătrânii care se sprijină în bote fără 

să-i privească, trec pe uliţa principală a Cetei, acum 

asfaltată, cu maşini elegante, cumpărate din banii făcuţi la 

căpşuni în Spania, la tencuit case în Italia, la vândut ziare 

în Franţa, sau din agricultură, dar nu la ei acasă, ci în 

Austria şi Germania. 

De sub păduricea de brazi cu miros puternic de 

răşină care domină Cetea de pe dealul Totoiului, privesc 

casele în care nu mai arde focul. Satul, odinioară vatră de 

existenţă, a devenit sat de vacanţă. E bine şi aşa, zic, şi 

ascult cucul, pupăza, mierla neagră, din când în când aud 

fazanii şi bufniţa, iar din depărtare, dinspre Valea Cailor, 

se văd fulgere, semn că vine ploaia. 

KOCSIS Francisko 

Omul verde 

Ca orice om crescut la ţară, orăşenizat în maniera 

marilor convertiri religioase, am păstrat o nostalgie puţin 

mistică, bine protejată de ironia acidă a citadinizaţilor de o 

generaţie sau mai multe, pentru peisajul din care am fost 

smuls de industrializarea dezlănţuită de istoria postbelică, 

univers la care atunci am renunţat fără remuşcări, fără a 

avea măcar o clipă sentimentul că particip la demolarea 

unei lumi, pentru că atunci nici nu-mi trecea prin cap aşa 

ceva, pentru că atunci acela a fost cursul vremii. Toate 

celelalte au venit mai târziu: lucrările ascunse ale 

sistemului, viciile „progresului“, infectarea conştiinţelor 

şi păcatul uitării. Depopularea satelor a dus, inevitabil, la 

consecinţe neaşteptate, mai ales după ce proaspeţii 

orăşeni şi-au reformat modul de viaţă şi vechile obiceiuri 

le-au trecut în calendarul navetei. Generaţia părinţilor 

noştri a fost cea pe care destinul a împovărat-o să-şi 

transfere datinile în eternitate şi în paginile cărţilor. 

De aceea, nu e de mirare că foarte puţini mai ştiu 

câte ceva, mai ales dintre cei mai tineri, despre sărbătoarea 

de primăvară numită armindeni, numele popular al zilei de 

1 mai (prin alte locuri şi 2 mai), Ziua Sfântului Ieremia, care 

se bucură de un pios respect la popoarele slave, în a căror 

limbă armindeni înseamnă chiar „ziua lui Ieremia”. 

În această zi, mai exact în noaptea premergătoare, 

porţile caselor (în anumite zone, şi uşile, şi ferestrele) se 

împodobesc cu cununi de crengi verzi, flori şi sumedenie 

de panglici colorate din fir de olanda, înlocuită în timpurile 

mai apropiate cu hârtie creponată. Şi aceste cununi se 

numesc armindeni. Dacă zilele acestea aţi avut cumva drum 

pe Valea Mureşului, a Nirajului sau a Târnavei, nu se poate 

să nu fi observat porţile astfel împodobite. Numai că prin 

aceste locuri cununile de armindeni au devenit cununi 

de... Paşti şi împodobesc numai porţile caselor în care 

locuiesc fete care urmează a fi stropite în a doua zi a Învierii. 

Cu cât sunt mai multe cununi pe poarta unei fete, e cu atât 

mai râvnită de peţitori. Dar şi graţiile erau costisitoare în


Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui 

Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s’a părut foarte semnificativă, 

ţinea oarecum isonul întregii vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai 

adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. 

Lucian Blaga – Elogiul satului românesc (Discurs de recepţie la Academia Română, la 5 

iunie 1937) 

aceste comunităţi: apa parfumată şi poezia şugubeaţă, spusă 

întotdeauna cu inflexiuni aluzive ale vocii, cu gesturi şi mimică 

grăitoare – pentru fiecare cunună, feciorilor li se cuveneau 

zece ouă roşii şi o batistă brodată. Când şi cum s-a întâmplat 

ca tradiţiile arhaice să fie „înrobite” sau „acaparate” de 

creştinism, este o poveste mai lungă care nu are loc aici. 

Tot în ziua de armindeni se ţine una dintre cele mai 

interesante sărbători pastorale, azi numai o palidă oglindă 

a ceea ce a fost cândva: măsurătoarea oilor (pe alte 

meleaguri sâmbra sau nedeia), adică ziua în care turmele 

ies la păşune şi se întocmesc listele cu ordinea în care 

stăpânii mioarelor vor primi de la stână laptele. În satul 

meu caşul nu se făcea la stână, fiecare gospodărie primea 

laptele acasă şi-şi făcea caşul, urda, jântiţa. În comunităţile 

mai izolate, aceste tradiţii încă se păstrează şi reprezintă în 

viaţa lor cele mai importante evenimente vernale. Un astfel 

de obicei arhaic s-a perpetuat într-un sat de pe valea 

Mureşului, la Cecălaca. Acum, aflu de la mama, obiceiul 

măsurătorii s-a păstrat, dar numai arareori îşi mai aduc 

aminte să-l îmbrace pe vestitor. 

În zorii zilei în care are loc măsurătoarea, feciorii ies 

cu oile la păscut (este ziua în care şi mieii sunt înţărcaţi) şi 

le poartă pe unde este „iarba mai grasă“. Până la amiază, 

bărbaţii montează la locul anume desemnat strunga în 

care va fi adunată turma. Înainte de a porni spre sat cu 

ciopoarele de oi, feciorii rup braţe de ramuri înverzite şi-l 

„îmbracă“ pe unul dintre ei din cap până-n picioare, având 

grijă să-i acopere şi faţa, ca să nu fie recunoscut. Astfel 

înveşmântat, „omul verde“ este condus de tovarăşii săi la 

locul unde va avea loc serbarea şi unde sătenii îi aşteaptă 

deja cu şiştarele pregătite. Când apare omul verde, femeile 

(atenţie, numai femeile, simbolul fecundităţii!) se reped 

cu şiştarele umplute cu apă şi-l udă de sus până jos. Omul 

verde simbolizează natura trezită la viaţă şi este udat din 

belşug ca anul să fie mănos, să nu fie secetă şi oamenii să 

fie răsplătiţi cu bunăvoinţă de divinităţi. 

În Creanga de aur, James George Frazer vorbeşte 

despre obiceiurile arhaice ale cultului arborilor, de care 

leagă şi acest ritual, dar îl atribuie altora, şi afirmă că ar fi 

avut loc pe 23 aprilie, de ziua Sfântului Gheorghe, şi numai 

în câteva comunităţi de ziua Învierii. „Personajul principal 

al sărbătorii este Gheorghe cel Verde, un flăcău îmbrăcat 

din cap până-n picioare în frunze şi flori. El aruncă câţiva 

pumni de iarbă animalelor tribului, ca să nu fie lipsite de 

hrană în cursul anului. După asta ia trei cuie de fier, care 

au stat în apă trei zile şi trei nopţi, le înfige în salcie, apoi 

le scoate şi le azvârle într-o apă curgătoare, spre a îmblânzi 

spiritele apei. Apoi se prefac că-l aruncă pe Gheorghe cel 

Verde în apă, dar de fapt se scufundă în râu numai un 

manechin făcut din ramuri şi frunze. Este evident că în 

această variantă a obiceiului se atribuie salciei puterea de 

a asigura femeilor o naştere uşoară şi de a insufla energie 

vitală bolnavilor şi bătrânilor; iar Gheorghe cel Verde, 

dublul uman al copacului, procură hrană pentru vite şi 

obţine bunăvoinţa duhurilor apei, mediind comunicarea 

lor cu copacul“. 1 

E posibil să existe locuri unde ritualul să se fi petrecut 

aidoma, în Cecălaca însă lucrurile au stat altfel, cel puţin de 

când îşi amintea bunicul, care mi-a „şopotit“ multe poveşti 

despre „lucrurile vechi de când lumea“, argument care 

suplinea orice explicaţie, pentru că ele nu au explicaţii, ci 

numai existenţă. Iar de Sfântul Gheorghe era altceva, cu 

altă semnificaţie. Ţăranii îşi drămuiau în aşa fel timpul şi 

ritmul muncilor câmpului încât până la ziua sfântului să 

termine „de pus cucuruzul“, altfel recolta era 

neîndestulătoare. De ziua Sfântului Gheorghe se leagă una 

dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei. Chiar şi cei 

care terminau mai repede însămânţarea, mai lăsau de pus 

bostanii, fasolea sau te miri ce, ca în ziua aceea să iasă pe 

ogor (pe iugăr) şi să încheie simbolic prima fază a ciclului 

agricol. În ziua aceea, boii au fost periaţi cum de puţine ori 

aveau parte într-un an, cozile spălate şi împletite, aşa au 

ieşit pe câmp. Încă înainte de amiază, cu plugul răsturnat în 

căruţă, cu jugul şi coarnele boilor împodobite cu mici cununi 

de flori galbene şi câteva viorele, se întorceau acasă ca un 

car triumfal. Blânzii boi ai tatei păreau animale fabuloase. 

Omul verde venea peste o săptămână. 

Când am fost copil şi l-am văzut pe omul verde 

coborând de pe dealuri în mijlocul oamenilor care îl primeau 

cu chiote prelungi de bucurie, am trăit cel mai acut sentiment 

al întâlnirii cu o zeitate silvană. Din păcate, acest 

sentiment nu-l voi putea retrăi prea des. „Civilizaţia” a 

pătruns şi în locurile acelea şi a avut ca efect tulburarea 

ritmului milenar al vieţii. Acum, omul verde nu mai coboară 

în fiecare an de pe dealuri. Dar şi atunci când o face, nu 

mai are măreţia şi simbolurile de altădată. 

_____ 

1 James George Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, 

colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1980, vol. I, p. 267.

Aurel PODARU 

Pasărea din sac 

Fiecare om are centrul său afectiv. 

Centrul meu afectiv se află undeva în Câmpia 

Transilvaniei, într-un sat a cărui lumină o port în mine 

pretutindeni: Tritenii de Sus. Dar satul în care m-am născut 

eu, satul pe care-l port în mine nu mai există decât în mine, 

sub forma amintirilor mele. În satul acela însă - satul de 

azi, nu cel de-atunci - mă simt străin acum. Căci s-a produs 

ruptura. Şi încă una de proporţii! 

Satul copilăriei mele era un sat patriarhal, într-un fel 

metaistoric. Un sat care trăia mai aproape de metafizică 

decât de istorie. Trecerea unui automobil pe uliţele satului 

meu era un eveniment mai spectaculos decât o eclipsă de 

soare. Nu exista lumină electrică, ziare nu prea veneau în 

sat. N-am ascultat nici un fel de radio; ştiam de existenţa 

lui, dar în satul copilăriei mele nu exista un astfel de aparat. 

Acolo, veştile nu ajungeau pe calea undelor sau prin 

intermediul ziarelor. Era un om angajat la primărie care 

pleca de-a lungul satului, cu toba, pentru a da de ştire. 

„Fiecare om se naşte rege şi moare în exil”, spune 

Oscar Wilde. 

Şi eu am fost „rege” în copilărie, într-un „regat” cu 

uliţe noroioase sau pline de praf, după anotimp. Ca „rege”, 

am păzit oi şi vite împreună cu alţi mici „regi”, care aveau 

şi ei oile şi vitele lor, iar în „regalitatea” mea nu ţineam 

seamă de nici un protocol. Când veneau ploi puternice, 

cu trăsnete şi fulgere, şi ne udau până la piele, ne 

dezbrăcam de cămăşi şi stăteam în jurul focului. Regalitatea 

a fost totuşi copilăria mea. Numai cine a copilărit într-un 

sat poate înţelege bine până la capăt ce înseamnă a copilări 

de fapt într-un mit, căci istoria nu exista pentru mine atunci. 

Nici în casa părintească nu auzeam vorbindu-se despre 

istorie. Ţăranul din satul meu lua contact cu istoria doar 

când pleca în armată sau la război. După ce revenea acasă, 

intra din nou în viaţa lui obişnuită, care ţinea mai mult de 

un ritual cosmic. 

Într-o zi, însă, am fost smuls din acest univers 

minuscul, care era universul meu, şi trimis la şcoală la 

oraş. Eram, cu alte cuvinte, mutat dintr-o civilizaţie închisă, 

ataşată tradiţiilor, datinilor, legilor nescrise, o civilizaţie în 

care tradiţia ţinea loc de lege, într-o altă civilizaţie, citadină, 

o civilizaţie în care legea ţinea loc de tradiţie. Oraşul mi se 

părea agresiv, nu cunoşteam pe nimeni acolo şi 

descopeream, pe cont propriu, nişte realităţi pe care nici 

nu le bănuisem înainte. Nu ştiam că există atâtea lucruri 

pe care le vedeam aici, la oraş. 


45 

Anii trăiţi la oraş mi-au marcat profund destinul, 

încât astăzi mi-ar fi greu, dacă nu chiar imposibil, să mai 

trăiesc la ţară. Am devenit un citadin iremediabil, dar un 

citadin mai special. Dacă aud un cocoş cântând, imediat 

se răscolesc în mine toate melancoliile şi mă invadează 

amintirile copilăriei. 

Şi totuşi, în satul copilăriei mele mă simt străin acum. 

Dar amintirea satului natal a rămas în mine captivă ca o 

pasăre în sac. O pasăre care se trezeşte din când în când 

şi bate din aripi… 

Radu MAREŞ 

După ploaie 

Învăţase repede: cu toate că voia şi i-ar fi plăcut, nu 

se putea ţine la o parte de cei din sat. 

- Să-ţi zic totuşi ce mă întreabă? se interesase, la a 

două vizita pe care i-o făcea, părintele Posteuca după ce îi 

amintise în treacăt despre cât interes stârnise în sat 

„domnişorul de la fermă”. Iată ce mă întreabă. Un bărbat 

care nu dohăneşte? Asta, bineînţeles, despre matale... Cu 

ani în urmă, despre mine se spunea invers: uite un popa 

care fumează din ţigară! Aşa e, le răspund eu despre 

matale, slava Domnului, e băiat tânăr, ştie sa-şi aibă de 

grija şi se cruţa. Foarte frumos! Pentru ca a trecut înainte 

Wagner pe-acolo şi a afumat bine tot conacul... Dar, vin 

ei, nici măcar un păhăruţ de rachiu? Sau oleacă de vin 

bun?! Nu mult, nu să-ţi pierzi minţile. Un pahar, două. Nici 

la peste şi nici la friptură nu-i place vinul? De ce oare? 

Nu-i spusese însă nimic în plus, schimbând imediat 

vorba. Era înainte de ploaia cea mare şi era şi el îngrijorat 

de seceta prelungită care pârjolea toate semănăturile iar 

necazul, umbra lui neagră, făcuse să-i piară orice urmă de 

zâmbet. Cei din sat, iar lui îi ajunsese la ureche curând, 

hotărâseră ca e mult prea tânăr, urmând inevitabila, 

sâcâitoarea invocare a aceluiaşi Wagner. Puse cap la cap, 

nu erau totuşi lucruri grave care să-i rănească orgoliul. 

Dar nici observaţii din categoria acelora de care trebuie 

negreşit să ţii seamă înainte de a-ţi frânge gâtul. Vag 

indispus, mormăia ceva aiurea. După care uita imediat, 

căci avea mult de lucru şi nu-şi putea îngădui sa piardă 

vremea cu fleacuri. 

Accepta până la urmă resemnat (cu toate ca nu-l 

privea) ca Wagner, austriac din Tyrol, fusese într-adevăr, 

cum o repetau toţi, omul cu şcoala cea măi înalta ajuns 

vreodată pe aceste meleaguri. Construise scara spre etaj 

cu balustrade din lemn înflorat şi adusese cine ştie de 

…lumea de la ţară, aşa de deosebită de cea din oraşe pentru că represintă mai mult vieaţa 

oprită în mersul ei, spiritul conservativ, pe când oraşele sunt expresiunea vieţei în continuă prefacere. 

Ovid Densusianu – Poesia vieţii rustice (Sufletul latin şi literatura nouă, Ed. 

Casa Şcoalelor, Buc. 1922)


…o civilizaţie organică, firească, a satului, isvorâtă deadreptul, nu se ştie cum, ca de la sine, din 

vecinătatea de pământ, din rudenia de sânge, din împrejurările de viaţă îndurate laolaltă, din trecerea 

din tată’n fiu a limbii, a portului, a tainelor cunoaşterii şi a rânduielilor purtării. O civilizaţie în care un om 

cumpătat, cu nevoi puţine şi fireşti, ştiutor de nimicnicia lui faţă de statornicia vremurilor şi faţă de 

nesfârşirea lumii, trăieşte sfios, în rând cu alţii, cu grijă de obraz, ca şi de suflet, o viaţă cumpănită – 

fără altă dramă decât cea metafizică a fiinţei lui şi-a lumii – în care totul petrecându-se ca’n vis, sau 

ca’n minune, omul n’are altceva de făcut decât să stăruiască în stăpânirea lui de sine, împlinind rânduielile 

moştenite ale făpturii lui. 

Mircea A. Vulcănescu – Puţină sociologie (Dreapta, an II, N.4.) 

unde sobele cu uşiţe galbene, parca aurite, şi despre ele 

cei care avuseseră norocul sa intre în conac sa le poată 

vedea vorbeau ca despre ceva nemaivăzut. Plantase duzii 

şi adusese vacile, făcându-i de fiecare dată pe toţi să se 

minuneze, măi ales că la lucrările de la fermă destui oameni 

din sat câştigaseră câţiva creiţari cinstiţi, lucru care nu se 

poate uita. Neamţul, află Gavril M., era un burtos 

cumsecade, mare amator de tocăniţe de hribi cu smântână, 

pe care ştia să i le gătească Tina, de ştiucă jidovească la 

cuptor, umplută cu nucă măcinată şi de rachiuri îndulcite 

cu miere, cum fac poleacii şi mai ales de interminabile 

partide de tarok... Cu câţiva ani înainte de război, din 

plictiseală sau din alte motive, nevastă-sa îţi luase lumea 

în cap obligându-l până la urmă la un divorţ în bună regulă, 

la tribunal. Divorţul şi singurătatea reuşiseră să-l lege odată 

în plus de oameni şi loc, dovadă ca rămăsese aici şi după 

război. Socoteala se făcea acum măi uşor: cu aproape o 

întreagă viaţă petrecută la fermă, Wagner devenise de-al 

locului, învăţase şi ruteana pescarilor de pe Nistru, dar şi 

româneşte, ca să se poată înţelege mai bine cu oamenii... 

(Bătrânii din sat ştiau încă destul de bine nemţeşte, din 

armată, dar la fermă, la sapă el avea nevoie de tineri...) 

Pe cei din sat, măi află el, îi nedumerea şi refuzul 

noului venit la invitaţia lui badea Ghiţă de a li se alătura 

domnilor care joacă tarok. Wagner, înainte, fusese ani în 

şir, nelipsit, în fiecare duminică seara, de la aceste întâlniri, 

cu o conştiinciozitate pe care doar un neamţ o are. Folosea 

ca sa vina în sat o droşca uşoară şi foarte comodă. Cu doi 

cai şi fără care nu ieşea din curţile fermei nicăieri. Urmaşul, 

domnişorul, se aruncase în şa însă din prima zi. Celălalt 

umbla tolănit într-o rână pe jilţ, lângă vizitiu, întrucât el nar 

fi luat hăţurile în mână pentru nimic în lume, cu fular 

gros - avea o veritabila colecţie de fulare, câteva de mătase 

albă, lungi, cum umbla moda la Viena -, căciula de vulpe şi 

paltoane ample, cât sa cuprindă trunchiul lui burtos, 

îmblănite şi ele, asta, iarna, în sanie, sau pălărie cu boruri 

largi, albă şi cămaşă tot albă, în timpul verii, un fular uşor 

de mătase şi totdeauna cu ţigara aprinsă despre care se 

spunea ca şi doarme uneori cu ea în colţul gurii. Ceva se 

schimbase însă şi în însăşi natura intimă a timpului. Pentru 

fostul administrator, pe care nimeni nu-l văzuse vreodată 

alergând sau pur şi simplu grăbit, nerăbdător, şi care 

după tarokul de duminica, prelungit până târziu, spre ziuă, 

uneori, dormea toata dimineaţa de luni şi nu îndrăznea 

nimeni să-l deranjeze - pentru cel dispărut, aşadar, cât ar fi 

fost el de neamţ, timpul nu conta, nu se simţea la el că ar 

fi fost fugărit din urmă de timp. Comparaţia, aici, marca o 

ezitare. Cei care, aflaţi pe câmp, îl vedeau pe noul venit 

trecând în goană, călare, departe şi norul de praf lăsat în 

urmă, rămâneau cu mâna streaşină la ochi, indecişi. Nuşka, 

armăsarul murg, cu stea alba în frunte, rău şi periculos ca o 

fiară îl lăsa totuşi să-i pună şaua şi să-l încalece şi pe nimeni 

altul decât pe el. Cei care se pricepeau la vite ştiau ca nu 

oricine e în stare de asta. Iar graba călăreţului pe care ei no 

înţelegeau în ruptul capului nu era un păcat, totuşi...! 

De un singur lucru părintele Posteuca va ezita mult 

timp să aducă vorba şi acesta era ştiut doar de ei doi. 

Domnişorul, în ce-l priveşte, nu considerase nici el ca se 

cuvine să mai adauge ceva la ce-i mărturisise părintelui 

despre sine din capul locului şi asta se observase cu 

ocazia întâlnirilor lor care s-au înmulţit măi târziu. 

„Secretul”, cu toate ca el nu părea să-l considere astfel, 

fusese mărturisit în afara tipicului spovedaniei. Şi rămânea 

secret doar până într-o buna zi când nu va măi fi astfel... 

În rest, prima lor discuţie nu prezenta un interes 

special. Ca proaspăt sosit în localitate, Gavril M. îl căutase 

într-o zi de lucru la frumoasa casă parohiala din centrul 

satului, între primărie, edificiu şi el arătos, cum se făceau 

toate pe vremea Austriei, şi biserică. Venea cu o oarecare 

îngrijorare că va da peste un popă prost, ştiind totuşi ca 

puterea preoţimii nu stă în inteligenţă, intenţia sa fiind 

cea de a satisface o obligaţie, fără alte interese şi fără 

plăcere, deşi asta nu trebuia sa se vadă. Bărbat la 50, 

poate chiar peste 50 de ani, judecând după firele albe de 

la tâmple, pe care îl găsi cu poalele reverendei prinse în 

brâu şi mânecile suflecate, năduşit, părintele Posteuca 

nu se arătase nici el deranjat de vizita neanunţată. 

Dimpotrivă, făcu totul ca să-l încredinţeze că se bucura 

sincer. Toată lumea se bucura la fel, se făcuse el purtătorul 

de cuvânt al obştii. Pentru că, sigur că da, aşa cum spun 

şi ziarele, în România întregită începea un ev nou şi sosise 

şi vremea tinerilor. Şi e foarte bine, foarte bine! Muşafirul 

avea şi el în minte câteva fraze gata pregătite, la care încă 

nu-şi dădea seamă dacă trebuie să renunţe. Autoritatea 

cumva paternă şi tonul blajin al preotului îl şi intimidaseră 

puţin. Aşa că răspunse cu o banalitate, roşi de ruşine că a 

fost în stare de aşa ceva după care, fâstâcit, precipitat, 

dăduse semn de plecare. Oricum, regulile codului 

manierelor elegante, pe care îl studiase conştiincios, 

făceau ca aceasta primă întrevedere să nu se lungească 

prea mult. Deocamdată, îl anunţă însă gazda, care avea 

poftă de vorbă, un lucru era mai cu seamă important, 

presant şi urgent: cel de al patrulea jucător la partida de 

duminica seara, pe locul rămas, sa zicem aşa, vacant... În 

sfârşit...! Iată, spuneau toţi, cel de-al patrulea sosise, în 

fine! Sigur ca da! 

Cu jumătate de ora înainte, domnişorul îl refuzase 

pe badea Ghiţă, la primărie, cum părintele avea sa afle în

primă duminică noaptea. Acesta îi repeta, cuviincios dar 

sec, aproape cu aceleaşi cuvinte, ca nu-i place jocul de 

cărţi. Şi de altfel nici nu ştia tarok, aşa cum nu învăţase şi 

nici nu dorea sa înveţe, se ferise mereu cu un fel de oroare, 

de repulsie superstiţioasă de orice fel de joc de noroc. 

Părintele nu-şi ascunse surpriza vag amuzată la 

aceasta declaraţie. Jocul numit tarok era prea cunoscut şi 

lumea buna îl juca oriunde te duceai în Bucovina ca sa-şi 

fi imaginat ca va fi necesar să-l apere tocmai el. Confuzia 

din mintea cuiva venit de la Cernăuţi, un om cu şcoală, îl 

mira de aceea grozav. De uitare nu putea fi vorba, 

bineînţeles, cu toate că vin noi obiceiuri, noi reguli, noi 

mode, vin şi fac praf şi pulbere ce a fost înainte. Nu, repeta 

el deloc supărat, dimpotrivă, cu un zâmbet luminos carei 

umplea toata faţa, nici vorba, tarokul n-are nimic de a 

face cu jocurile de cărţi din tripouri, cu averile despre care 

scriu ziarele cum s-au pierdut la masa de joc. Nici vorbă...! 

Putea să măi spună multe despre eleganta tarokului şi 

despre felul cum, vorba lui Tavi Vorobchievici, se înfrunta 

în acest joc spadele inteligenţelor, dar îşi dădu seamă ca 

era degeaba şi renunţă. 

Primă lor discuţie, începuta convenţional şi banal, 

lămurea astfel definitiv că exista o chestiune închisă: 

tarokul, oricât apărea el ca un inocent leac contra plictiselii, 

cum insistase totuşi părintele. În acel moment plictiseala 

nu era poate cel mai bun cuvânt, cel mai inspirat pentru 

tânărul muşafir. Eu nu am timp să mă plictisesc, tăiase, a 

două oara, acesta, cu o graba nepotrivită, parcă prea 

apăsată. Ştiuseră amândoi asta, o vor recunoaşte 

altcândva: unul ca a insistat inutil, celalalt ca s-a dovedit 

fără tact. O anumita seriozitate, măi ales atunci când e 

excesivă şi e afişată cu ostentaţie e periculos de aproape 

de a deveni grosolănie prostească. O ştiau, de asemenea, 

şi unul şi altul. Iar refuzul sau tranşant, cu care n-avea de 

ce să se laude, aproape ca era aşa ceva, oricum ai fi întors 

lucrurile. Pe de alta parte însă, un preot adevărat n-are 

voie să se supere pe stângăciile sau pe prostiile celui 

venit la el cu sufletul în palmă. 

Schimbară după asta cele câteva cuvinte banale care 

ajută să se treacă peste ce a fost neplăcut în timp ce, 

muşafirul fiind grăbit, gazda îl conduse spre poartă. Prilejul 

se dovedi nimerit pentru părintele Posteuca sa-şi exprime 

satisfacţia de a avea în parohia lui un asemenea enoriaş. 

Spuse asta folosind expresiile ceremonioase ale politeţii 

şi pomeni şi de „drept-credincioşii noştri din Bucovina”. 

Celalalt se opri în loc, încruntat şi se văzu ca ezita. 

Sesizându-i paloarea brusca, gazda se opri şi el. 

– Părinte, spuse domnişorul, în familia mea toţi au 

trecut la pocăiţi. Toţi, şi mama, şi cele două surori care-s 

măritate, şi cumnaţii. Ştiu ca nu e un lucru cu care să mă 

pot lauda dar vreau ca matale să ştii asta. 

– Înţeleg, făcu celalalt, după câteva clipe de ezitare, 

deşi declaraţia aceasta avea ceva de neînţeles, ca şi refuzul 

dinainte. Mărturisirea, atât de surprinzătoare, ca o 

dezbrăcare de piele, de care foarte puţini sunt în stare, 

venise fără ca el sa i-o fi cerut. În acele clipe mai simţi - 

simţi măi degrabă decât pricepu - ca avea totuşi dinainte 

un suflet care nu se abătuse de la dreapta credinţă a 

bisericii strămoşeşti. N-ar fi riscat să i-o şi spună, ca să-i 

smulgă confirmarea. Gânditor şi fără zâmbetul dinainte se 

mulţumi să-l cerceteze tăcut. O să ne rugăm şi pentru ei, îi 


47 

mai spuse. Şi să măi treci într-o zi să vorbim despre asta... 

Dincolo de gardul curţii, unde fusese lăsat legat de 

un stâlp, armăsarul cel negru bătucea nervos pământul 

cu copitele. Înainte de a sări în şa, domnişorul se răzgândi. 

Se întoarse şi-i spuse: 

– Ai mei, acasă, ar fi vrut să mă fac preot. Mămuca, 

măi ales, ar fi fost tare mândra şi fericită. Dar uite ca nu sa 

putut - şi întinse braţul drept în aşa fel ca sa se vadă 

palmă cu cele două degete lipsă. 

Părintele aflase, ca toata lumea din sat, de aceasta 

mică infirmitate. Măi ales în anii de după război, nu era 

însă ceva care să facă impresie. Oaspetele voia sa spună 

ca din cauza asta studiile la seminarul teologic îi fuseseră 

interzise... Un preot nu poate vorbi însă cu nimeni despre 

ce ştie de la o spovedanie, cu toate că fusese altceva, măi 

tăios decât ceea ce spune creştinul când îşi pune capul 

sub patrafir. 

* 

Începea luna lui cuptor. Ploaia cea mare devenise 

amintire, era vremea când s-a trecut cu bine de Sf. Ilie şi 

abia s-a terminat treieratul. Urmă un răgaz, cât să-ţi poţi 

trage sufletul. 

Cei care se aflau în acea duminică pe uliţă îl zăriră pe 

domnişorul de la fermă trecând călare spre biserica. Se 

obişnuiseră să-l vadă cu calul lui sălbatic, ca o furtuna, 

dar asta în zile de lucru. La apariţia lui în zi de sărbătoare 

nu se aştepta însă nimeni, ştiut fiind că, la fel ca neamţul 

dinainte, nu era deloc bisericos. De data sta, nici nu-şi 

mâna armăsarul făcându-i pe drumeţi sa se tragă în şanţ 

speriaţi, asta însemnând ca nu se grăbea. Umbla totdeauna, 

şi la fel era şi acum, după moda domnească măi nouă, cu 

capul gol. Calul negru ca un drac şi cămaşa alba a 

călăreţului îi făcea de altfel pe toţi sa întoarcă privirea. 

O duminică obişnuită, aşadar, cu cer curat şi soare 

care a încins stratul gros de colb de pe uliţe, liniştea grea, 

lăsată peste sat, de la sfârşitul dimineţii. Biserica, atunci 

când domnişorul trecu pragul şi se opri ca să se închine de 

trei ori, era în schimb plină de lume care năduşea, ca la baia 

rusească, în mirosul greu, uleios de feştilă arsă şi de tămâie. 

Dar era şi mirosul tare de busuioc opărit, de la căldăruşa 

cu aghiazmă, amestecat cu celalalt miros, străvechi şi 

înecăcios, de praf şi de făină de carii de prin cotloane. Pereţii 

din bârne lungi de stejar şi acoperişul de draniţă, dat 

proaspăt cu păcură, făceau în aşa fel încât căldura de afară 

să fie suptă doar pe jumătate sau poate şi măi puţin prin 

uşa dată larg la perete. Răsuna doar mormăitul dascălului, 

monoton, indistinct, la care nimeni nu măi lua aminte. 

Slujba cea mare şi complicată va ajunge nu peste 

mult timp la pauza de pregătire după care vine predica. 

Câţiva măi slabi de fire, nesuportând zăpuşeala, ieşiseră 

încă măi devreme în pridvor sau pe iarba din curtea bisericii 

unde sub teiul rotat era umbră, aşteptându-i acolo şi pe 

ceilalţi. Înăuntru, copiii se adunaseră înghesuiţi în stânga 

altarului pentru prescura. Şirul lor era vegheat de dascăl 

şi de moşnegii înghesuiţi lângă strana, fără încurajarea 

cărora nu îndrăznea nimeni să se urnească din loc. Bărbaţii 

aveau toţi cămăşi albe de duminică şi pletele spălate şi 

date proaspăt cu unt, pieptănate cu cărare la mijloc şi 

petrecute pe după ureche dar şi cu încă ceva indefinisabil 

care pe Gavril M. - va arunca şi el o privire într-acolo - îl


intimida totdeauna, deşi pe niciunul nu-i ştia, nici măcar 

din vedere: poate era amintirea bunicului după tată, a 

moşului Gavrilă, mort când el avea cinci ani şi pe care şil 

amintea îmbrăcat şi pieptănat identic, atât că întins în 

sicriu. Femeile erau în spate unde aşteptau în tăcere, 

cuminţi să se consume mişcările furişate, pe vârfuri, din 

faţă, (toate se prelungeau, se dilatau) până când părintele 

va ieşi din altar sa le adreseze acele cuvinte de învăţătură 

care încheie orice slujba de duminică. 

La sosirea domnişorului de la fermă, în preajmă uşii 

larg deschise pe unde venea şi mai multă lumina de afară 

se stârni un mic freamăt iar acesta se transmise către altar, 

în fata căruia, în stânga, erau domnii. Se întoarse, pe 

deasupra mulţimii înghesuite, badea Ghiţă care-l văzu 

primul. Spătos şi dominându-i pe toţi era firesc să vadă 

măi bine decât oricine. 

Acesta se apleca şi-i şopti ştirea domnului Opaiţ, 

directorul şcolii, care se răsuci şi el spre uşă plin de 

curiozitate. Locul întârziatului (nimeni nu va face caz de 

aceasta întârziere, deşi e ciudată, foarte ciudată!) era acolo, 

lângă ei, cu ei. Semnele făcute peste mulţime de ei şi de 

alţii câţiva îi spuneau sa se apropie şi se schiţa chiar 

intenţia de a-i face loc de trecere. Răspunsul fu un refuz 

vag: rămânea pe loc. Lângă acel loc de la uşă se afla icoana 

la care oricine intra trebuie sa se închine înainte de a trece 

măi departe. Se închina şi el şi o făcu recules, aplecânduse 

cât să sărute micul dreptunghi de lemn afumat, după 

care se închină iarăşi. Surprinzându-i pe toţi, 

îngenunchease apoi şi, cu mâinile adunate pentru 

rugăciune şi fruntea plecată, abstras faţă de tot ce e în jur, 

rămase astfel ca să se roage. Femeile şi cele bătrâne şi 

tinerele, cu creştetul neacoperit, erau acolo cu el, la o 

întindere de braţ. Prezenţa bărbatului îngenunchiat le 

încremeni şi amuţiră. Toată suflarea din această primă 

jumătate a bisericii socotind de la intrare rămase astfel cu 

ochii aţintiţi spre spinarea încovoiată. Până când părintele, 

după predica, ieşind din altar, trebuia să ureze poftă bună 

la masa de amiază cu vocea lui puternică, urare pe care o 

măi aşteptau înainte de a porni de-a-ndăratelea spre ieşire, 

aşa cum e bine şi frumos, măi era... 

Tavi Vorobchievici urmărise toate astea scuturat ca 

de friguri de nerăbdare, cu gura uscată. Cel măi pirpiriu, 

prins ca în cleşte între doamne, cele cinci sau şase, sau 

şapte femei din primul rând, şi bărbaţi (badea Ghiţă, cât un 

dulap, directorul şcolii, fiul cel mare al dirigintelui de la 

oficiul poştal, un anume Uşatiuc pe care Tavi Vorobchievici 

îl antipatiza îngrozitor şi nici măcar nu se obosea s-o 

ascundă şi încă alţii), toţi măi înalţi şi măi zdraveni, măi 

voluminoşi decât el, reuşi totuşi să-şi dea seama despre ce 

se întâmpla acolo în spate trăgând cu urechea la ce se 

şopteşte şi ridicându-se chinuit pe vârful picioarelor. Nu 

era însă sigur deloc şi nici n-avea cum sa verifice. Primarul 

era în stare să stea neclintit, cu ochii închişi (nu dormea 

însă) câte o oră întreagă, poziţie care şi ea îl enerva îngrozitor 

pe şeful de gară, cum o şi recunoştea adesea râzând. De 

data asta însă, pentru că încremenise iarăşi, nu îndrăzni săl 

tragă de mânecă şi să afle astfel mai multe. Din celalalt 

grup, al femeilor, în spatele căruia , ca după o baricadă, se 

afla el, emana o radiaţie arzătoare pe care o suporta cu 

dinţii strânşi, prefăcându-se că nu-i pasă. Coana preoteasa 

rămăsese în stânga primarului - iar faţă de el, puţin la 

dreapta şi un pic măi în spate, în costum naţional cum se 

îmbrăca imediat după război şi Regina la Bucureşti iar lângă 

ea era doamna Opaiţ, învăţătoare şi ea, soţia directorului 

şcolii. Aglăiţa, aceasta doamna Opaiţ, incolora doamnă 

Opaiţ Aglae, venise cu sora mai mică, nemăritată, cu 

servitoarea şi cu cele două fetiţe gemene ţinute în braţe şi 

care din când în când începeau sa plângă sonor, deodată, 

stârnind zâmbete înţelegătoare. Badea Ghiţă Hojbotă 

avusese grija, înainte de a reintra în starea sa de catalepsie, 

să-i comunice în şoaptă preotesei la ureche ştirea cea mare. 

Nu se ştie cum, într-o clipită, o aflaseră şi celelalte femei şi 

asta se vedea după zâmbetul lor identic. Din locul său, Tavi 

Vorbchievici nu era însă sigur, absolut sigur de nimic, nu 

putea să verifice nimic, aşa cum i-ar fi plăcut. De altfel ce 

bărbat poate spune, dacă-i cinstit, că ştie de ce zâmbeşte o 

femeie? Acest gând provocator ca un cui înroşit îi dădu un 

mic spasm neputincios de revoltă, aproape ca o durere. 

Fiul său, pierdut, sufocat şi el între maturii cei mari, 

îl trăgea de câteva minute bune cu disperare de mână, 

cerându-se urgent afară, unde trebuia să-l ducă el. Dar 

existau şi alte motive pentru care mânia lui devenea tot 

mai insuportabilă. 

De dimineaţa, îndărătnicia cu care soţia sa hotărâse 

sa meargă la biserică îl scosese din sărite. Supărat, pe 

timpul slujbei, se încăpăţânase şi el să nu se uite niciodată 

spre ea, chinuit totuşi de ce-şi închipuia că aude (cu toate 

ca era o prostie şi ştia asta prea bine), adică respiraţia ei 

grea, gâfâitul de femeie însărcinată în luna a noua care nu 

va mai rezista, prăbuşindu-se, cine ştie, poate leşinând, 

poate provocându-şi „ruperea apei” şi născând chiar 

acolo, la un pas de altar, ca spectacolul să fie complet, deun 

ridicol grandios. Strângând din dinţi încă mai tare, nuşi 

putea ţine firea şi trăgea din când în când cu ochii la ea, 

la masa de carne devenită uriaşă, aproape sferică şi 

monumentală, la pelicula lucioasă de transpiraţie ca şi 

cum ar fi fost suflată în sticlă, la, în fine, fericirea radioasă, 

animalică, respirând prin toţi porii şi care ţinea, anume, 

morţiş, ostentativ, să fie luată în seamă de toata lumea. În 

ultimele săptămâni ea îi transferase treptat obligaţiile de 

femeie şi mamă pe care, curios, el nu le resimţise atât de 

opresive, la primă ei sarcină. Măi ales încălţatul, îmbrăcatul 

copilului, manevrarea oalelor pe plită dar încă multe alte 

corvezi de la care nu se putea eschiva, îl făceau sa se 

simtă neîndemânatic şi umilit. Şi, de fiecare dată, urmă 

suferinţa fizică, un junghi imaginar la care înjura în gând 

cu vorbe grele pe care doar un cheferist adevărat le ştie. 

Brusc, luă hotărârea pe care o amânase prea mult, 

îşi înşfăcă odrasla de mânuţă şi făcându-şi câteva cruci 

grăbite, de mântuială, ţâşni spre ieşire. Asta se întâmplă 

exact atunci când începeau clopotele să bata afară. Se 

confirmă astfel încă o dată că timpul rămas a scăzut ceea 

ce, din cauza obişnuinţei, nu trebuia neapărat sa producă 

şi graba. De fapt, pe acest fundal sonor, lumea îi urmarea 

pe cei doi cum o iau la goana, strângându-se unul în altul 

ca să le facă potecă de trecere. Zâmbetul crispat al şefului 

de gară care continua sa vâslească, avansând cu 

anevoinţă, nu putea însă păcăli pe nimeni. Toţi ghiciseră 

ceea ce nici nu putea fi ascuns şi la zâmbetul lui răspundeau 

distrat, sau cel puţin aşa îi părea lui, probabil satisfăcut, 

probabil cu o cruzime iscusit mascată, probabil râzând (în 

gând), amuzându-se în dosul măştii nepăsătoare. Aşa se

face ca, umilit, asudat şi furios, copilul tras după el cu 

brutalitate de mână, Tavi Vorobchievici ajunse în 

apropierea ieşirii unde Gavril M. îngenunchease de câteva 

minute. Stătea acolo într-un mic cerc vid, cu capul foarte 

plecat şi ochii probabil închişi. Îl ocoliră, el şi copilul, 

accelerând şi peste încă o clipa vor ţâşni pe uşa, o să 

dispară. Despre ce a fost măi departe, îi va povesti el 

însuşi altădată singurului om pe care-l considera că merita 

sa ştie nişte secrete şi care, chiar dacă pare curios, nu era 

partenerul sau de tarok şi de altfel bunul şi vechiul sau 

prieten, părintele Posteuca. O făcuse însă cu aerul ca 

vorbeşte despre altcineva. 

Aflat dinaintea porţilor împărăteşti, cu faţa spre 

adâncimea cu câteva zone de obscuritate şi cu 

dreptunghiul clar luminat al uşii, părintele Posteuca îşi 

începuse predica după ce asistase şi el la sosirea 

domnişorului de la fermă. Recunoscându-l, de surpriză, 

vocea lui melodioasă şi plină de forţă se frânse 

imperceptibil o clipă. Continuă însă imediat pe o notă încă 

şi mai de sus, ameninţătoare: 

– ...Şi ce ni se mai spune despre acesta? Ni se spune, 

iubiţi credincioşi, că la acea vreme acesta era un 

neîmblânzit asupritor al creştinilor. În Sfânta Scriptura se 

povesteşte că la omorârea cu pietre de către iudei a primului 

mucenic al Domnului, Sfântul Arhidiacon Ştefan, el se 

afla de faţă, căci el pusese cale omorârea. Iată însă că, în 

drum spre Damasc i s-a arătat Hristos, întrebându-L de 

ce-L prigoneşte şi I-a măi spus ca El este Dumnezeul. 

Lumina întâlnirii, această lumină nemaivăzută l-a orbit pe 

cel aflat în neştiinţa şi păcat şi a rămas astfel câteva zile... 

Părintele făcu aici o pauză aruncând o privire 

circulară, de verificare asupra asistenţei. Domnişorul 

întârziat dispăruse de unde-l ştia iar seful de gară, parcă 

cu ghiulele de plumb legate de picioare, încă îşi tăia cale 

cu greu printre oamenii strânşi unul într-altul. Continua 

cu braţele ridicate în lături ca nişte aripi, vocea parând ca 

i s-a măi îmblânzit: 

- ...A fost botezat de Anania, şi-a luat numele de 

Pavel şi trei ani de zile, în deşertul arabilor, s-a pregătit cu 

post şi rugăciune ca să ducă în lume Cuvântul Domnului. 

Iată, iubiţi credincioşi, ce ne spune Sfântul Apostol, în 

Primă epistolă către Corintheni. Căci, spune el, de-aş avea 

darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi verice 

ştiinţă, şi de-as avea atâta credinţa încât să mut şi munţii, 

iar dragoste nu am, nu am... Şi spune mai departe, iubiţi 

credincioşi. Dragostea îndelung rabdă. Dragostea este 

binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se 

trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută 

ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se 

bucura de nedreptate, ci se bucură de adevăr... 

Predica părintelui Posteuca nu anunţa încă prin 

tonurile solemne că se apropie de final când Tavi 

Vorobchievici, cu băieţelul de mână îl ocoli pe cel 

îngenuncheat trecând spre ieşire. Vedea bine ca astfel 

deranjează pe mulţi, lucru care îi adusese pe faţă o expresie 

rea de suferinţă. Aşa cum se va dovedi ulterior, când 

împreuna cu Gavril M. va evoca acest moment, reţinuse 

însă cu o fidelitate stranie toată predica, fiecare vorbuliţă, 

nu neglijase nimic. 

Ce-i veni popii? se întrebase iritat, el, care nu era un 

credincios habotnic şi venea la biserică fără nici o plăcere, 


49 

supunându-se însă obiceiului, legii nescrise de la care nu 

e bine să te abaţi. Ce era hodoronc-tronc cu dragostea 

asta - şi încă una lăudată de un fost călău? Sau n-am 

înţeles bine?! Într-o pauză de la una din viitoarele partide 

de tarok, aşa cum îi făcea totdeauna plăcere să-l înţepe pe 

partenerul Posteuca cu câte o observaţie maliţioasă, să-l 

provoace la duel cu spadele spiritului, va profita iarăşi ca 

să-l pună în dificultate. Întrebarea formulată în minte pe 

tot acest traseu chinuit cu copilul care ameninţa ca se 

scăpa pe el, târât de mână prin biserica plina de lume, 

tremurând de ciuda şi de furie, cu o şuviţă de sudoare 

fierbinte care i se prelingea pe lângă nas, suna cam aşa: 

de ce trebuie să ne luăm ca modele călăii sau, poftim! foşti 

călăi care s-au convertit? Oare asta e, într-adevăr, calea: 

să ucizi, să asupreşti, bălăcindu-te, lăfăindu-te în păcat, 

pentru ca abia după asta să obţii nu doar mântuirea ci şi 

sfinţenia? Nu se poate oare găsi un creştin imaculat de la 

un cap la altul, sau măcar să nu-ţi facă greaţă cu păcatele 

duse în cârcă? Trecuse de miezul nopţii de vară când, cu 

pachetul de cărţi întors cu faţa în jos, Tavi Vorobchievici 

i se adresase părintelui Posteuca râzând răutăcios. Uite-l, 

de pilda, pe domnişorul nostru, cum am văzut că-i spune 

lumea. Care abia a picat printre noi şi care ha, ha! e aproape 

necuviincios de cuminte. El a respins, precum ştii, chiar şi 

păcatul mic, minuscul al jocului de cărţi, în comparaţie cu 

tine care n-ai stat pe gânduri. Vasăzică el e, vorba aia, măi 

catolic decât Papa şi măi curat, măi sfânt decât popa 

Posteuca. Sau greşesc eu, iarăşi?! Dacă nu, atunci n-o fi 

având el darul nedescoperit deocamdată...? Ia, vezi tu, 

dragă Vasilică (aşa i se adresa seful de gară gazdei lor) 

poate a picat printre noi un bărbat cu har...şi noi nu ştim...! 

În ziua cu pricina însă nu-i stătea mintea la spusele 

predicii. Odată scăpat din biserică, Tavi Vorobchievici 

străbătuse grăbit, cu copilul ţinut mereu strâns de mână, 

distanţa destul de mare până dincolo de mărginea 

cimitirului unde crescuseră nişte tufe încâlcite de soc, 

suficient de înalte ca să te poţi ascunde în dosul lor. Îi 

descheie el însuşi pantalonii şi i-i trase în joc, ca treaba 

să meargă măi repede, după care îl apăsă pe creştet şi 

copilul, docil, se lăsă pe vine. În treacăt, îi atinsese şi 

fruntea: nu ardea. 

Măi multe minute cei doi stătură astfel, bine ascunşi 

de ochii lumii în iarba grasă de lângă gardul căzut într-o 

râna, pe jumătate putrezit, de la mărginea cimitirului. Cu 

mâinile la spate, palid din cauza încordării, Tavi 

Vorobchievici se silea să se stăpânească. Încă din biserică, 

atunci când băiatul îi şoptise ca-l doare burta şi vrea afară, 

îi pusese diagnosticul şi se gândea acum că nu s-a înşelat. 

Cu o zi înainte îl prinsese mâncând lacom, pe furiş poame 

necoapte. De ce? Tocmai pentru ca el îi interzisese asta! 

sună gândul care-l făcea să înnebunească pur şi simplu 

de furie. 

– Oleguţ, fir-ai tu să fii, izbucni el în cele din urmă, 

coborând totuşi glasul, să nu fie cumva auzit, până la 

urmă tot ai să-mi spui ce-ai mâncat! Poame albe, ai? Deşi 

ti-am spus să nu mănânci ca rup cureaua pe tine. 

Copilul gemu stins, în semn de răspuns, ca pentru 

a-l încredinţa că se screme, se străduieşte şi când se 

întoarse spre el îi observa şi ochii plini de lacrimi: răspunsul 

explicit la ce-l întrebase nu veni iar geamătul nu putea fi 

nici el decât prefăcut.


În acest copil, îi va povesti el lui Gavril M., îşi 

recunoştea adesea, ca într-o oglindă înceţoşată, propriul 

tembelism de la pubertate, în care era şi îndărătnicie şi 

răutate şi era sigur ca, oricât va insista, nu va primi răspuns. 

De câte ori îl studia cu atenţie, ca şi acum, avea o senzaţie 

stranie. Micuţului, prăpăditului Oleg Vorobchievici, în 

costumaşul de marinar cumpărat de Paşti de la Cernăuţi, 

cu urechile familiei Vorobchievici, clăpăuge şi trandafirii, 

cu picioarele lui subţirele îi descoperea o privire încărcată 

de ură. Asupra acestui lucru de neînţeles îşi propunea de 

fiecare dată să reflecteze dar uita şi nici n-ar fi avut calmul 

necesar pentru asta. Îl va plesni disperat, căci altă soluţie 

nu e, şi tot nu va afla măi mult. Cum poţi urî ceva care-ţi 

seamănă perfect, ceva care - la drept vorbind - eşti tu 

însuţi? 

Deocamdată, pierzându-şi răbdarea, îl înşfăcă de 

ceafă ca pe o pisică şi îl ridică pentru a-i controla fundul 

slăbuţ, cu minuscule punctişoare roşii: nimic! Bănuiala ca 

Oleguţ n-are nici pe dracu’ se confirmă, bineînţeles. Îl 

păcălise încă o dată, bineînţeles! Dar în ce scop? se întrebă. 

Iată ce nu putem şti şi nici măcar bănui... Te pomeneşti că 

aşa arată şi viitorul, îşi mai spuse, aşteptându-l de la 

distanţă cât să-şi tragă şi să-şi încheie pantalonaşii. Oleguţ 

e viitorul... 

Biserica începuse între timp să se golească întrucât 

predica se terminase. Privit în treacăt, cu o curiozitate 

mascată stângaci şi salutat de bărbaţi, agronomul stătea 

pe loc şi aşa cum reieşi curând îl aştepta pe părintele 

Posteuca. Doar cele câteva femei vârâte în obscuritatea 

din colţ se sfătuiau cu mâna la gura şi nu se dădeau duse. 

Pentru ele, felul cum străinul, căci Gavril M. era 

totuşi străin de sat, se rugase, urmărit de aproape şi cu 

ochiul acut pe care doar femeile ştiu să-l aibă, avea ceva 

nu neapărat ciudat, dar nici familiar, obişnuit, care sa nu 

atragă atenţia. Se rugase cu gravitate, smerit, dar ca şi 

felul sau de a fi, cu o economie aspra a gesturilor, în aşa 

fel încât sa nu depăşească nici cu o ţantimă ce trebuie, 

strict ce trebuie, totuşi cântărit şi măsurat ca la farmacie. Îl 

judecaseră astfel în doar câteva secunde. Nimic de zis, se 

convenise atunci, „domnişorul” era plăcut la vedere, fie 

îngenuncheat, fie călare: slab şi uscat, ca unul ţinut multa 

vreme în post negru, pârlit bine de soare, cu parul decolorat 

şi sprâncene la fel, în haine domneşti uşoare, de vară, ras 

proaspăt, cămaşa imaculată... Pentru cineva despre care 

nu ştii şi altele era însă prea puţin ca să spui că ai aflat ce 

hram poartă. Bătrânele zăboviră măi multe minute indecise 

dar aţâţate, măi ales ca şederea lor acolo nu se cuvenea 

totuşi prelungită prea mult. La un moment dat, simţindule 

privirea insistentă, agronomul se întoarse încruntat în 

lumina puternică, aproape orbitoare care venea de afară. 

Aceasta privire le şi puse pe fugă şi ieşiră călcând pe 

vârfuri, în grabă. 

În biserica golită acum, uşa altarului dinspre strană 

rămăsese deschisă şi din acea direcţie se auzeau voci. 

Erau clopotarul şi dascălul dar şi moşnegii rămaşi să 

strângă mucurile arse şi ceara prelinsă din sfeşnice şi sa 

stingă şi lumânările care încă pâlpâiau la câte o icoană. 

Ascuns vederii, în altar, părintele Posteuca tocmai îşi 

lepăda hainele grele, de brocart lucios, cu fir subţire de 

aur pe piept şi la tivurile mânecilor, şi-n care năduşise mai 

ales în partea a două a dimineţii, şi-şi trăgea peste cap 

reverenda uşoară din pânza de in. Operaţiunea era întradevăr 

de uşurare, de eliberare, dar şi plăcută, o executa 

cu mici gemete şi mormăieli de plăcere. În acelaşi timp, 

continua sa vorbească cu ceilalţi prin uşă, şi în glasul lui 

vibra aceeaşi încântare de sine pur fizică. 

– Ia uite, ia uite, exclamă el cu aceeaşi voce 

melodioasă, atunci când descoperi ca agronomul îl 

aşteaptă. Vin imediat, sigur ca da! Imediat, imediat! 

Toata lumea ştia de vizita domnişorului la casa 

parohiala însă de atunci trecuse destul de mult. Două 

luni? Rămas ultimul dintre domnii care fuseseră în biserică, 

Gavril M. îi făcu semn ca nu se grăbeşte, iar părintele 

dispăru din nou, pentru doar câteva clipe, în altar. De 

altfel nimeni nu se grăbea, nici înăuntru şi nici în curte. 

Obiceiul spune că aşa e frumos şi bine: de la slujbă nu se 

pleacă în fuga mare...! Acest răgaz de negrăbire, fiind 

respectat şi de doamne, era şi o proba de mica plictiseala 

obligatorie, suportată cu eleganţă, cu un zâmbet distrat, 

cu câteva cuvinte schimbate din vârful buzelor, neglijent. 

Deocamdată, cei opriţi la umbra teiului de lângă clopotniţă 

discutau despre sosirea urmaşului lui Wagner care încă 

nu se lăsa văzut, întârzia. Îi impresionase pe toţi felul 

cum acesta căzuse în genunchi la icoana de lângă uşă, 

deşi a judeca un asemenea gest cu voce tare nu e uşor. 

Cineva pomeni şi de armăsarul lui cel negru şi toţi se 

întoarseră către locul unde era priponit, dinafara curţii 

bisericii. Calul periat proaspăt, negru-strălucitor, ca lăcuit, 

era înşeuat şi lăsat în plin soare, iar cei care treceau pe 

acolo îl ocoleau cu prudenţă. Se repeta nu fără uimire şi se 

va mai spune şi în zilele următoare că era primă oara când 

acest tinerel intra în biserica satului. Şi asta dar şi altele 

erau însă lucruri despre care dintr-odată se vede ca e 

greu să te pronunţi hotărât. Cum găseşte de cuviinţă 

cineva să se roage lui Dumnezeu, de pildă. Zăpuşeala 

amiezii de început de vara mărea şi ea aceasta neputinţă a 

lenei care era şi un refuz de a-ţi mai răci gura de pomană. 

Când grupului de sub tei i se alătură şi Tavi 

Vorobchievici, ivit din direcţia cimitirului, străduindu-se 

să pară nepăsător, cu toate că vorbea directorul şcolii, 

Opaiţ Radu. Vorbea prea tare, cu energia excesivă şi cu 

gesticulaţia unuia care a fost obligat prea mult să tacă în 

mijlocul grupului de persoane apatice şi sleite de căldură 

şi oboseală, dar lui nu părea să-i pese deloc de asta. Noul 

sosit se opri la doi paşi de el ca să-l asculte cu un zâmbet 

amar de împotrivire sceptică. Vorbitorul, un bărbat frumos, 

cu o chelie strălucitoare şi proaspăta, nu-l luă în seamă. 

– Cineva tocmai îmi spusese ca îl cheamă 

Dospinescu, continua acesta, trăgând cu ochiul la femeile 

care-l însoţeau: soţia, cumnata şi servitoarea, şi, desigur, 

notă în minte sarcastic seful de gară, şi cele două gemene 

de un an carate peste tot după el, ca un trofeu şi o dovada 

a virilităţii... pe care culmea e ca nu i-o contesta nimeni...! 

Ticu Dospinescu. Domnul profesor de istorie Ticu 

Dospinescu. 

– Nu înţeleg, interveni întrerupându-l cu grimasa lui 

răutăcioasă Tavi Vorobchievici, făcându-i pe toţi sa se 

întoarcă surprinşi spre el, pentru ca povestea era mai lungă 

şi înainte nu interesase pe nimeni. Cine e ăsta? 

Directorul se uită la el indispus. 

– Tavi dragă, şi-i făcu şi un semn de ameninţare cu 

degetul. Cum cine? Tocmai am spus: un profesor de istorie,

un fost student strălucit la Iaşi, un nepot şi strănepot de 

răzeşi. De undeva de pe la Huşi. Cel puţin aşa zicea lumea. 

Şi continuă, revenind la ascultătoarele sale fidele, cu 

umărul drept spre seful de gară. 

– Măcar dacă nu i-aş fi detestat pe spilcuiţii cu 

cravată, pe maniacii pantofilor lustruiţi oglinda...! 

Recunosc ca vorbeşte aici normalistul înspăimântător de 

sărac din anii de după război. Sărac şi plin de complexe, 

recunosc. De la Iaşi, cu trei sau patru ani după mine venea 

şi junele Dospinescu, fiind de-un leat amândoi, totuşi, 

Dospinescu despre care s-a auzit imediat ca are nu ştiu 

câte pălării şi ca-şi schimba cămaşa zilnic. Ceea ce, nu 

numai la vremea aceea, era şi o sfidare. O ţigaretă, ceva, 

tiutiun, tabacioc, l-am abordat eu în cancelarie, deşi nu 

ştiu de ce mă simţeam provocat şi ce anume mă împingea 

să-i caut pricină. A refuzat politicos dar uscat, foarte rece, 

pachetul cu ţigări Virginia, voi cred ca nu le-aţi prins, pe 

care i l-am întins sa se servească: nu fuma. O ieşire, atunci, 

cu băieţii, la iarbă verde? Un vin, o fripturică? Eram pe 

atunci un mic grup vesel care luam la rând toate balurile, 

niciunul însurat. Vinul adus din jos, unde sunt viile de pe 

vremea lui Petru Rareş, e bun şi de împărtăşanie şi-i şi 

ieftin. Aşa ca nu păcătuieşti cu nimic dacă închini o ulcica 

laolaltă cu prietenii, ca-n Sadoveanu. Pe Dospinescu însă 

nu-l ispitea deloc aceasta latură mai zglobie a existenţei. 

N-avea nici umor, ceea ce e alt ultragiu şi, după mine, nui 

semn de inteligenţă. Nimic?Nimic! 

Cu buza răsfrântă dispreţuitor şi gata să sară iarăşi, 

lui Tavi Vorbchievici nu-i scăpase nici o vorba. Fusese de 

altfel unicul cu adevărat atent la discursul prea vag, 

imposibil să-ţi dai seamă deocamdată încotro bate, pentru 

nişte persoane năucite de căldură. Ce-ar fi dorit el, de 

fapt? Aşa cum le-o măi spusese franc, cu cruzimea lui 

tăioasă şi nu o singura dată, ar fi dorit ceva care sa iasă 

din obişnuinţele banalităţii, un gest biciuitor, cum au 

profeţii din Biblie, trimis chiar asupra acestor suflete căzute 

în apatie din care nu e nici o promisiune că va rodi ceva. 

Un gest sau o vorba, o sentinţă care sa nu se înnămolească 

după primă secundă şi care să nu fie inutile şi absurde 

încă dinainte de a se naşte... 

Îl exasperau dealtfel în acea zi aproape toate. Şi plodul 

care-i scăpase din mâna ca să fugă lângă măica-sa unde îi 

trecuse şi durerea din pântece, şi chelia strălucitoare ca o 

oglinda a dobitocului de Raducu Opaiţ dar măi ales burta 

enormă, sferică, triumfătoare a Măriuţei Vorobchievici, pe 

care rochia stătea gata să plesnească, burta care-l viza 

direct, era într-un fel prizonierul ei, robul ei. Uitase între 

timp şi-şi reaminti abia acum, cu un frison de dezgust, 

cum sculată cu noaptea în cap, ea ţinuse morţiş sa-şi 

încreţească părul cu fierul dar şi cu o mâna nesigură până 

o auzise ţipând disperată şi o găsise cu o arsură splendidă 

pe gât. (Arsura era ascunsă acum cu un batic caraghios.) 

Trase cu ochiul la ea şi întâlni ochii umezi, buzele umede, 

vineţii, pieptănătura ridicolă. Dacă i-ar fi stat în putinţă, îi 

trecu prin minte, ar fi ţâşnit în zbor, s-ar fi ridicat până-n 

înaltul cerului unde să i se piardă urmă definitiv...! 

În pauza care intervenise, nu se găsi nimeni care să 

ceară vreo lămurire, lucru care-l derută pe orator. Femeile, 

cărora li se adresase ritos, ca la lecţie, răspundeau cu 

zâmbetele palide ale unui fals interes. Se vedea însă clar 

ca nu ştiu ce să creadă: în fond, cine era acest Dospinescu? 


51 

Cu intenţia de a-l lua parcă martor, dar şi cerşindu-i o 

mâna de ajutor, vorbitorul se răsuci spre primar. E drept 

ca badea Ghiţă îi domina cu înălţimea lui pe toţi cei din 

grupul de lângă tei, unde măi erau Uşatiuc, felcerul, şi 

încă două sau trei sau patru persoane care nu contează şi 

peste el, peste prezenta sa semeaţă, marţială n-aveai cum 

trece. Cooptat totdeauna printre domni, cu rangul sau 

care de altfel îi şi dădea acest drept el era şi singurul 

neînsoţit de nevasta care, ca ţărancă, rămânea deoparte, 

cu vecinele şi neamurile ei. Numai ca acum, roşu ca sfecla 

şi leoarcă de sudoare, recăzuse iarăşi în starea lui de 

aşteptare cataleptica, adoptata la slujba, şi se ghicea uşor 

ca n-a auzit o iota din ce s-a spus. Tavi Vorobchievici îl 

considera ca pe un obiect: orice ar fi făcut, badea Ghiţă nu 

reuşise niciodată să-l determine sa-şi iasă din fire. 

Lângă primar, un sfert de pas în faţă, adică în 

epicentrul atenţiei, se instalase ostentativ Vetuţa 

Posteuca, preoteasa. Zâmbetul ei sugera totdeauna că 

ştie măi multe decât oricine ceea ce, pentru şeful de gară, 

era un ifos muieresc care cere palme. Radioasa Vetuţa, cu 

şoldurile ei plinuţe bine strânse în catrinţa îl făcu însă saşi 

muşte limba cu un sentiment paralizant de vinovăţie - 

un sentiment perfect absurd, de altfel... Pe trei, cel puţin 

din aceşti bărbaţi care o înconjurau, socotindu-se şi pe 

sine, toţi tunşi îngrijit, raşi proaspăt, cu haina-ntre umeri 

şi gulerul cămăşii desfăcut, congestionaţi cu toate astea 

din cauza arşiţei, ea urmă să-i aibă ca oaspeţi imediat ce se 

însera, când se măi şi răcorea oleacă. Ca oaspeţi pentru 

partida de tarok îi cunoştea prea bine ca să-i inspire şi 

altceva decât nepăsare şi voie bună. Se ştia şi admirată şi 

dorită cu lăcomie, se învăţase şi cu poftele lor, cu nebunia 

lor, cu privirile lor care zgârie pielea, urzica. Ei nu-i păsa 

însă de nimic...! Cu o senzaţie ca de durere, pe furiş, cu 

coada ochiului, Tavi Vorobchievici nu se putu totuşi retine 

de a o măsura din cap până-n picioare... 

–...Au venit după asta însurătoarea, transferul, l-am 

pierdut din vedere o vreme, continuă, ridicând vocea, 

directorul Opaiţ. 

– Tot Dospinescu? sari răutăcios seful de gară. 

– Dospinescu, da, confirmă vorbitorul, sigur de sine 

în măsura în care realiza ca recâştigase atenţia celorlalţi. 

Şi, într-o buna zi, după câţiva ani, pe cine vad eu într-o 

coloana la defilare? Cu diagonala peste cămaşa verde, 

cizme, pantaloni de călărie, bufanţi, cu prapuri, icoane şi 

măi mulţi preoţi dinainte, în odăjdii, ca la înmormântare? 

Pe cine? Da, da, chiar pe drăguţul de Dospinescu de istorie, 

fostul coleg din anii tinereţii noastre nesăbuite. Era, am 

aflat după asta, şef de cuib la legionari. Nu înseamnă prea 

mult, dar nici nu-i puţin, cum ştiţi şi voi. 

– Domnule! interveni iarăşi, nepoliticos şi antipatic, 

Tavi Vorobchievici. Răducule dragă! Stai puţin! 

Celalalt ridica din umeri enervat. 

– Nu stau de loc. De ce să stau? 

– De ce? chicoti satisfăcut marele tarokist. Ca sa ne 

explici ce vrei să spui, de fapt? Fii mai clar, te rog, ca să te 

înţelegem cu toţii... 

Cei doi ţipau şi spre deosebire de membrii grupului, 

care într-adevăr, nu pricepeau ce se întâmpla, şi arborau 

zâmbete fâstâcite, cei care treceau pe potecă nu departe, 

în direcţia porţii, încetineau pasul. Erau printre cei din 

urmă ieşiţi din biserica şi bărbaţii se măi descopereau o


data ca să-i salute pe domni. În poarta se mai opreau din 

nou, pentru ultimă oară de data asta, se întorceau cu faţa 

spre biserică şi se mai închinau de câteva ori. Urmăreau 

ce se petrece, tot cu multă curiozitate, un grup gureş de 

femei şi fete strâns la fântâna de peste drum. În acea zi, 

venindu-le sorocul lunar, lor nu le era permis sa intre în 

biserică şi fiecare aştepta acolo pe cineva. Comentau între 

ele fiecare gest, fiecare sunet de peste drum. Măi cu seamă 

interesul lor mergea spre armăsarul sălbatic, înşeuat şi 

priponit nu departe. Din când în când izbucneau toate 

deodată într-un hohot de râs, repede înăbuşit însă. Grupul 

era alb, cum îl va evoca Tavi Vorobchievici. Un cer cu 

albăstreala curată, sclipitoare de vară, doar şi cu horbota 

câtorva norişori undeva foarte sus, cumpăna fântânii 

profilată şi ea pe acest cer, cămăşile albe ale femeilor şi 

cocostârcii care-şi aveau cuibul pe hornul scolii planând 

ca nişte aeroplane tot albe deasupra tuturor... 

Părintele Posteuca şi domnişorul de la fermă tocmai 

ieşeau pe uşa bisericii în acel moment, motiv pentru care 

în umbra teiului, nu prea departe, începutul de ceartă se 

stinse. Cei doi făcură câţiva paşi alături şi se opriră. 

– Lumea zice că aveţi sfecla cum n-a măi fost 

niciodată, începu zâmbind preotul. Drept e ca şi noi avem 

aici păpuşoi bun şi grâu-i la fel. Asta, dacă nu da Domnul 

vreo grindină. 

Măi făcu un pas după care, aducându-şi aminte, se 

opri iarăşi. 

– Ştii, domnule M., ce spune Sfântul Apostol. Spune, 

şi eu le tot aduc aminte oamenilor, că limba e un rău fără 

hodina şi ca are, câteodată, chiar şi venin aducător de 

moarte. Asta, în legătură cu ce-am vorbit noi ultimă oara. 

Lumea bagă de samă la ce se întâmplă, după care simte 

plăcere grozavă să spună şi celorlalţi ce-a văzut. Dar ca sa 

fim cinstiţi: ce-şi închipuie c-a văzut şi ce-l ajuta mintea sa 

înţeleagă din asta. Aşa ca nu trebuie să pui la inimă... 

Părintele se interesă după asta de mersul treburilor 

de la fermă. Făcea asta totdeauna cu aceeaşi voce 

baritonala, cântată, avertizând însă - Gavril se considera 

în tot cazul avertizat - ca răspunsul n-are nici o importanţă. 

Întreba totuşi pentru ca aşa se cuvine, aşa e frumos. 

(Fericirea, îşi spusese odată ascultându-l, e probabil 

atunci când oamenii n-au a-şi spune nimic important.) 

Îl asculta şi de data asta respectuos, cu capul plecat. 

Făcuseră între timp încă un pas, urmăriţi cu interes de cei care 

aşteptau la umbră, sub tei, oprindu-se iarăşi. Oricum, răgazul 

disponibil se tot micşora, aşa ca Gavril M. începu brusc: 

– Am venit azi anume la matale pentru un sfat. 

Amândoi ştiau prea bine ca îi urmăresc mulţi ochi 

aprinşi de curiozitate. Şi asta doar de la câţiva paşi distanta. 

Orice fel de discuţie putea fi de aceea lăsată puţin pentru 

măi târziu. Părintele Posteuca luase cunoştinţă de altfel din 

capul locului ca noul venit îşi are duhovnicul la Cernăuţi. 

Domnişorul îi spusese asta fără să i-o fi pretins, cu aceeaşi 

intenţie tăioasă de a face ca toate să fie clare. Pentru 

altcineva, un alt preot, atare declaraţie putea deveni 

ofensatoare. Pe el însă Cel de Sus îl ferise de gândul rău. 

Simţi şi de data asta gravitatea specială din vorbele celuilalt 

şi care era o gravitate imperativă cumva supărătoare. Cu 

tact, cu inteligenta se feri din nou s-o arate. 

– Un sfat? se interesa el zâmbind. În sfânta zi de 

duminica sfaturi? Ce fel? Şi eu care – şi schiţă un gest vag 

de ameninţare glumeaţă – mă gândeam văzându-te ca teai 

răzgândit şi vrei sa mă anunţi ca o sa vii cu noi deseară... 

Bineînţeles ca nu era vorba de aşa ceva. Câteva 

clipe se priviră ochi în ochi, cu atenţie. 

– Părinte, exclamă înăbuşit domnişorul, cu aceeaşi 

bruscheţe. Când am ajuns aici, am găsit ogoarele pârjolite 

de seceta, aproape distruse, dar ştii bine şi matale cum a 

fost. Nu-şi măi făcea nimeni, nici măcar la Cernăuţi, vreo 

speranţă. Eu însă m-am rugat pentru ploaie lui Dumnezeu 

din primă zi. 

– Foarte frumos, îl încuraja preotul, dar se opri 

văzându-l ca se încruntă. 

– M-am rugat din tot sufletul, părinte, şi într-o buna 

zi a venit ploaia cea mare, îndestulătoare şi izbăvitoare şi 

ar fi trebuit să fiu fericit. Nu sunt. De atunci mă chinuie 

grozav temerea ca nu de la Cel de Sus am primit ploaia şi 

nu pentru rugăciunile mele. 

Câteva clipe tăcu, plecând capul. Nici părintele nu 

găsi de cuviinţă să spună ceva. 

– De la venirea mea la fermă, pentru mine nimic n-a 

fost măi important decât ploaia. Când spun asta, înţeleg 

că a fost important pentru sufletul meu, poate mai important 

decât pentru ogoare. N-a fost uşor. Au fost şi clipe 

când m-am îndoit că Dumnezeu îmi aude rugăciunile. Cu 

toata ruşinea, ştiu că e un mare păcat. Poate spun o prostie 

şi te rog să mă ierţi. Dar a fost aşa cum îţi spun: mă rugam 

şi aveam în minte ca e degeaba. Nu mă aude nimeni. 

Ascultându-l, părintele Posteuca se posomorî. 

– Înţeleg, spuse el văzându-l că tace. Celalalt nu 

mersese până la capăt cu ce avea de spus, pentru el era 

însă suficient. De farmecele ţigăncii voiai sa-mi vorbeşti? 

Îl lua de braţ şi măi făcură doi paşi alături, dar 

îndepărtându-se de cei care îi aşteptau. 

– Dacă am fi avut timp, te-as fi sfătuit cum am făcut 

şi cu Wagner: alung-o...! Ca să ţii lângă casă o vrăjitoare 

nu-i bine. Wagner râdea de noi, români primitivi, nu vrem 

să ne civilizam şi credem în tot felul de prostii. I-am repetato 

de multe ori: nu ţine cu tine la fermă o vrăjitoare, nu-i 

bine. De fiecare data, râdea: ţiganca mea face cele măi 

bune alivenci. Nici la Curtea Imperiala de la Viena nu e 

cineva sa facă ceva măi bun. 

Se opri, ca un bun învăţător, să vadă dacă a fost 

înţeles. Celalalt îi răspunse cu o privire în care nu se putea 

citi nimic. 

– Hei, domnilor, răsună de la distanţă vocea 

răutăcioasă, enervantă a lui Tavi Vorobchievici. Ne măi 

ţineţi mult aici să vă aşteptăm?

Argument 

Simona POPESCU 

Vieţile la ţară 

Cine mai scrie despre „viaţa la ţară” în ziua de azi? 

Mai nimeni. Nu e trendy. Tocmai de-aia, pentru că nu e “în 

tendinţe”, pentru că e greu să-l apuci de undeva, subiectul 

mi se pare de-a dreptul nonconformist. Pînă tîrziu, ca temă 

literară, „viaţa la ţară” mi se părea ceva atît de „bolovănos” 

(ca să folosesc – dinadins – un cuvînt al lui Rebreanu), de 

plicticos, de împovărător, de nămolos, de lutos... Sintagme 

sau cuvinte precum „univers tradiţional”, „mediu rural”, 

„rustic”, „ţăranul în literatura română”, „sămănătorism”, 

„poporanism” mă puneau pe fugă. În adolescenţă mi se 

părea ca avem cea mai antipatică literatură din lume, atîta 

erau de rurale manualele şcolare şi direcţiile acelei „tradiţii” 

(dar şi „actualităţi”). Dacă nu erau rurale, erau proletare, 

dacă nu apăreau ţăranii sărutînd pămîntul, apăreau 

„intelectualii proletari” cu filozofia lor răsuflată. Literatura 

vieţii la ţară era o zonă împărţită între „obidiţi” şi „idilism”, 

amîndouă iremediabil teziste. Singurul lucru acceptabil 

din sfera „vieţii la ţară” a rămas tot glumeaţa poezie a 

urbanului şi simpaticului Topârceanu. Mica lui revoltă 

politicoasă, cu glanţ de şotie, faţă de ruralismele vremii mi 

se părea atît de binevenită într-o lume de iţari (iţari de 

„folclor de televizor”, vreau să spun). 

Se mai poate scrie astăzi despre viaţa la ţară? Cum? 

Poate doar pe direcţia lui Alexandru Vlad sau pe aceea a 

lui Sorin Stoica. Cu o detaşare de călugăr zen sau cu umorul 

unei la fel de egale, în fond, detaşări. Sau altfel? Ca Radu 

Petrescu, vorbind despre Lume, despre o parte din ea, ca 

şi cum Lumea ar fi şi ceva de-o neverosimilă frumuseţe, 

de-o neverosimilă puritate. 

Ţinutul Vieţii 

Cînd eram mică, abia aşteptam să plec la bunici, la 

ţară. După ce se termina şcoala, în iunie, într-o săptămînă, 


53 

cartierul meu se golea de copii. Toţi plecau în vacanţă, 

majoritatea la rude. Nimic nu e mai trist vara, pentru un 

copil, decît pustietatea locurilor pline altădată de larmă şi 

de neobositele corpuri infantile. Fără ele, eşti ca şi mort, 

chiar dacă viu. Stai pe trotuar, nu ştii încotro s-o apuci. Şi 

grădina e încremenită şi, din cauza asta, aproape sinistră. 

Cărţile sînt grele, inutile, iar soarele prea aproape de 

pămînt. Se aud muştele în casă şi muştele sînt nişte creaturi 

care aduc bătrîneţe peste lucruri cu bîzîitul lor. Albinele 

sînt monotone prin hărnicia lor neobosită, contrastînd 

respingător cu nevoia ta de a trîndăvi. Oraşul e ca un 

cimitir înflorit, plin de foşgăială măruntă, greţoasă. Chiar 

şi fluturii sînt greţoşi. Par abstracţi, ca în literatură. Ca în 

literatura pentru copii. Literatura pentru copii a anilor ’70, 

mai precis. 

Plecarea “la Ţară” este evadarea spre Ţinutul Vieţii. 

Acolo fluturii sînt de multe feluri, dacă nu te mişti te poţi 

trezi cu unul pe umăr sau pe picior. Acolo te întîlneşti cu 

tot felul de fetiţe şi băieţi din oraşe diferite. Unii vorbesc 

cu accent oltenesc, alţii cu accent moldovenesc. Ei zic că 

tu şi fratele tău, Sergiu, vorbiţi cu accent ardelenesc. Mai 

e o fată din Bucureşti, un fel de verişoară. Ea vorbeşte 

fără accent. Poate din cauza asta e atît de nesărată. Vine 

de acasă cu farfuriile ei, cu tacîmurile ei, cu săpunul ei şi 

tot aşa. Nu se amestecă, îi e frică de microbi, stă mai mult 

în curtea ei, ca o fraieră, în timp ce noi alergăm toată ziua 

ca apucaţii prin grădini, prin vii şi prin păpuşoiul care 

miroase a cărţi, a hîrtie, ne scăldăm în cele trei feluri de 

ape. Cea mai frumoasă e Oltul cel Mare. Ca să ajungi la el, 

trebuie să treci prin crîngul de mesteceni şi poţi să culegi 

pe drum o grămadă de flori nemuritoare de culoare liliachie. 

Dacă ţi-e lene să mergi la Olt te opreşti “la canal” sau, mai 

departe, la rîul ăla fără nume care se lăţeşte la un moment 

dat ca un mic lac. Acolo apa e caldă, mătăsoasă (poate de 

la nămol) şi destul de adîncă pentru ca să poţi înota. Şi ce 

dacă sînt lipitori? Problema nu sînt lipitorile, ci pescarii 

care se uită urît la noi că le speriem peştii. Unul dintre 

pescari e tata. Seara vă adunaţi toţi verişorii în jurul unei 

măsuţe rotunde, aşezaţi pe nişte scăunele ca pentru pitici, 

cu trei picioare. Aşa ceva numai aici, la ţară, mai găseşti. 

Bunica face pîine în ţest mare, mare cît cinci pîini de la 

oraş. Jumătate din ea se mănîncă goală. E şi păcat să-i 

strici gustul cu altceva. 

A vorbi despre casele ţărăneşti înseamnă a vorbi despre arta populară în general. În aceste 

mici edificii alcătuite din materiale efemere, cuiburi făcute pentru adăpostirea uneia sau a cel mult două 

generaţii, se reface mereu după intuiţia aceleiaşi voinţi, repetând în formele lor elegante şi armonioase 

aceeaşi preocupare de surâzătoare modestie. Ţăranul român reuşeşte proporţiile casei sale cu aceeaşi 

siguranţă cu care albina reuşeşte în executarea alveolelor sale. Şi ceea ce spun nu este o simplă analogie. 

Artele populare, a căror formaţie se pierde în adâncul preistoriei, gândite, visate şi executate de un 

număr incomensurabil de generaţii, fac parte integrantă din chiar însuşirile rasei, nefiind supuse nici 

modelelor trecătoare, nici şcolilor intelectuale, nici măcar civilizaţiilor superficiale, cari trec peste ele 

fără a le schimba. 

În ce constă farmecul unui sat românesc? 

În primul rând, el este expresia unei veşnice tinereţi. Prin faptul că este executat din materiale 

care nu-i asigură o durată seculară, satul este într-o perpetuă primenire. Gospodinele, în fiecare primăvară, 

îşi albesc casele, dând cu albastru în jurul ferestrelor şi, câteodată, cu un roşu cărămiziu, pe stâlpii 

prispei. După câteva luni de la clădirea casei, şindrilele acoperişurilor uşoare iau o culoare argintie, care 

variază cu cerul zilelor de vară, ca şi sălciile sau plopii. (G. M. Cantacuzino – Casa ţărănească)


O nouă zi e întotdeauna nouă, chiar dacă lucrurile 

se repetă. Nu ştii tu că peste ani una dintre cărţile tale de 

căpătîi va fi Diferenţă şi repetiţie. Ştii doar că nu-i fericire 

mai mare ca lucrurile să se repete şi ţie să ţi se pară ca şi 

noi. Aşadar, ai treabă, ca de obicei. Stai în pătul, în casa ta 

preferată, acolo studiezi o găină neagră-verzuie care 

cloceşte, te muţi în magazie unde te poţi băga într-un 

frigider vechi, dezafectat, sau în copăi de lemn cu tărîţe 

sau în butoiul cu fulgi sau chiar în coşciugul pe care şi la 

cumpărat bunica acum mulţi ani, să fie acolo. Apoi ai de 

cules corcoduşele sau de bătut fasolea din care ies boabe 

de atîtea culori sau ai de alergat la poartă, unde se adună 

femeile să scarmene lîna. Sau ai de dat bucăţi de brînză la 

căţel. Bunica vede, dar nu se supără, zîmbeşte. Sau alergi 

pînă la poartă că trec ţiganii căldărari. Unii se opresc la 

marginea satului şi fac inele frumoase din fiare oarecare. 

Sau te urci în porumbar şi te uiţi la lume de sus, împreună 

cu porumbeii. De dimineaţa pînă seara, rozi mere, rozi pere, 

rozi un castravecior tocmai desprins din arac, rozi porumb 

fiert, copt, înghiţi struguri, corcoduşe, prune, iei oul cald 

de sub găina isterizată, molfăi roşia cea mai parfumată din 

lume. Te uiţi seara la fotografii cu mama ta fetiţă şi cu 

bunicii tăi tineri, neverosimil de tineri. Apoi staţi, verişorii, 

în “salon” şi ascultaţi la un picap (pick-up) primitiv Zaraza 

şi alte chestii din anii ’50 pe diverse turaţii. Şi rîdeţi. Sau 

povestiţi lucruri de groază. Noaptea aştepţi fantomele. 

Uneori vin. Le simt orătăniile şi cîinii. Porumbeii pe care îi 

auzi cum se agită în pod. Dar poate-i doar cîte un şobolan, 

sobol sau altă creatură. 

Eşti un copil de la oraş care stă, de obicei, cu nasul 

în carte toată ziua. La ţară nu se mai stă cu nasul în carte. 

E păcat. Aici se trezesc şi nasul (care iese din carte), şi 

ochii, şi gura, şi urechile. Pielea se bucură de recele apei 

de rîu şi de fierbinţeala focului pe care tot arunci nuiele. 

Nuielele se fac scrum şi împrăştie scîntei mici. Focul se 

face în casă, într-un colţ al bucătăriei. Asta e ceva 

extraordinar. Un foc în casă! Bucătăria e uriaşă, cît patru 

bucătării de la bloc, şi toată casa bunicilor seamănă cu un 

palat. Despre bunici ai aflat că erau bogaţi. Nu chiar boieri. 

Ţie nu-ţi plac boierii. Despre boieri scrie un om, Zaharia 

Stancu, o carte. E vorba acolo, în carte, despre altă “la 

ţară”. Şi despre un copil care stînge strugurii boierului cu 

botniţă la gură. Despre “la ţară” în America ai mai citit tu 

ceva în Coliba unchiului Tom. Te-ai asigurat că ai tăi nu 

erau boieri. Boierii sînt răi, pun botniţe la copii. Nu, nu, ei 

nu au avut servitori. Nu, nu, ei îşi strîngeau singuri via. 

Nu, nu, ei erau iubiţi aici. Nu, nu, şi-au făcut casa singuri. 

Ce păcat! 

La 16 ani, la ţară e altfel. La ţară e plictiseală mare. Te 

pun să munceşti, părinţii. Aşa cred ei că se cuvine. Nu 

neapărat de ochii bunicilor, ci de ochii lumii, ai rubedeniilor. 

Ce spun rudele? Că alde (alde!) Lenuţa de la oraş sînt 

leneşi… Trebuie să te tot agiţi, harnic, să tot culegi prune 

şi corcoduşe şi să baţi fasolea şi să o şi alegi. Trebuie să 

fii săritor. Să sari în ajutor. Mă enervează hărnicia asta de 

faţadă. Duse timpurile alergatului sau ale trîndăviei. Nu 

mai poţi da brînză la cîine. Nu ajunge nici pentru voi, 

brînza a început să fie scumpă şi rară. Sîntem în 1980. 

Vechii tăi, prietenii tăi de joacă, au crescut şi s-au urîţit. 

Tu te-ai făcut o fandosită. Ai nişte pantaloni trei sferturi, 

se termină deasupra gleznei. Rîd de tine sătenii. Zic că ţiau 

intrat pantalonii la apă… nu ţi-a ajuns materialul? 

Sătenii sînt nesuferiţi. Mai bine nu mai mergi prin sat. Stai 

şi citeşti. Cărţi grele. Compendii de filosofie şi alte tîmpenii. 

Te dai mare că citeşti. Nu faţă de cineva anume, ci… în 

principiu. Frumuseţea ta devine un fel de prostie. 

Frumuseţea din oglindă e ceva ce te separă de lumea aia 

care atîta îţi plăcea cîndva. Stai cu nasul în carte, în salonul 

mare şi gol în care altădată făceau vocalize, cîntai Fluturaş 

nu mai ai aripioare… Cărţile ţi-au furat sufletul. Ce păcat! 

Grădina cu flori, via, apele – alea curgătoare, cu nisipuri 

de catifea, sau balta cu lipitori –, grădina de legume, 

rîndurile răcoroase de păpuşoi, florile nemuritoare te 

aşteaptă, dar tu nu mai ochi, nas, gură, piele pentru ele. 

Cărţile ţi-au furat sufletul. Ce păcat! 

Ca şi cum ai citi… 

La 20 de ani, eşti iar copil. Vii să-i vezi pe bunici, 

vizitezi locurile copilăriei ca şi cum ţi-ai face o vizită chiar 

ţie. Totul e neschimbat şi asta îţi dă o mare siguranţă, o 

senzaţie de linişte şi de încredere în viaţă. Nu citeşti nimic. 

Stai şi te uiţi în jurul tău. E ca şi cum ai citi… E aerul aşa de 

adînc. 

Cerul şi oamenii… 

La 22 de ani ai terminat facultatea şi eşti profesoară 

la ţară. Oraşele sînt închise pentru toţi absolvenţii, oricît 

de buni ar fi, nu mai sînt locuri, pur şi simplu. Prima dată 

cînd vezi şcoala şi satul te pufneşte plînsul. Te gîndeşti 

că aici, în pustietatea asta, se va desfăşura o parte din 

viaţa ta. Îţi spui că nu ai legătură cu locurile, nici cu ceea 

ce urmează să faci, că totul e o mare nepotrivire. O mare 

greşeală şi o pedeapsă pe care nu o meritai. Vei face naveta. 

Purtînd cărţi care să te apere de mizeria din jur (chestii ca 

Ŕ rebours, de pildă). Decizi, pînă la urmă, să dormi în sat, 

la o familie, Dumitru. Din fericire, reuşeşti să obţii o 

jumătate de normă, cu jumătate de salariu care merge 

exclusiv pe navetă. 

Înainte să intraţi la ore, copiii trebuie să facă vreo 

două luni practică agricolă, aşa cum făceai şi tu cu 10 ani 

în urmă. Măcar au avantajul că nu merg la cartofi, ci la 

struguri. Apoi, aici, în Sud, e mult mai cald decît în 

Braşovul peste care la început de septembrie cădea adesea 

bruma. Culeg struguri în găleţi, se mai şi hîrjonesc, eu nu 

stau cu ochii pe ei. Dacă găsesc vreun ciorchine uriaş, 

Napoleon (ei ştiu că se numeşte aşa), mi-l aduc mie. La 

pauza de masă, îl împărţim. Împart cu ei şi ce mai aduc eu 

de-acasă. Îi mai ajut şi la strîns ciorchinii, nu stau cu 

profesorii, mai şi citesc aşezată pe o găleată răsturnată cu 

gura în jos. Citesc Impressions d’Afrique şi iarba de-aici 

de pe deal intră în carte, se potriveşte cu ea şi lianele alea 

de imaginaţie luxuriantă înaintează printre aracii de viţă 

de vie, de unde se aud glasuri subţirele. Nu au normă, 

copiii, nu trebuie să alerge cum alergam eu, pe un cîmp de 

lîngă Braşov, cînd eram ca ei, în urma tractorului, adunînd 

cu disperare cartofii proaspăt scoşi din pămînt şi risipiţi 

pe tarla, pe care-i aruncam în sacul, uneori foarte greu, 

tîrît în urma mea.

La familia Dumitru, cînd vin miercurea, e sărbătoare. 

Pun tot ce au mai bun pe masă. Eu aduc sacoşe de pîine 

de la Bucureşti, că e criză de pîine, ca peste tot în ţară. 

Sîntem în 1988-1989. Vinul tare pe care îl beau în prima 

mea seară la ei mă face să înţeleg perfect expresia “a ţi se 

tăia filmul”. La oboseala de peste zi, două pahare de vin 

puterea ursului, la insistenţele gazdei, sînt prea mult. Am 

plecat cu trenul de 5.30 dimineaţa, am schimbat două 

maşini pînă să ajung în sat, mi-am ţinut orele, apoi am 

rămas să fac meditaţii la şcoală cu cei de clasa a VIII-a, cu 

cei care cred că vor da la liceu şi vor să mai rămînă peste 

ore. Ajung la gazda mea spre seară. Dacă e vară, aerul se 

face roz vineţiu. Citesc compuneri minunate, despre Vis, 

de pildă. Mă emoţionează ce citesc, poate şi din cauza 

amestecului de culori, a oboselii care dă un vertij plăcut, 

poate de vină e şi ce scriu ei acolo, cu tot cu greşelile lor 

de ortografie. Dacă e iarnă, se face întuneric repede, în 

casă nu se face foc pînă aproape înainte de culcare. Mi-e 

ruşine să zic că mi-e frig, mă abţin să tuşesc. Elevii, mai 

toţi, sînt îngrozitor de săraci. Îi vezi cum sînt îmbrăcaţi şi, 

cu prilejul unei compuneri, afli că visează să mănînce 

portocale sau brînză topită (că n-au mîncat niciodată) şi 

îşi doresc reviste lucioase cu fete frumoase şi maşini. Asta 

pot să le aduc. Iau tot ce găsesc în casă, vechituri de 

Paris Match sau reviste de modă din alţi ani, rup paginile 

şi le împart. Îi faci fericiţi. Nu vezi peisajul, nu-ţi aminteşti 

nimic din natură (deşi era o zonă frumoasă, de dealuri şi 

vii). Îţi aminteşti cu detalii oamenii, feţele, mîinile lor. 

Oamenii şi cerul frumos colorat. Feţele elevilor tăi, 

poveştile lor în timp ce mergi cu ei prin crîng. Vocabularul 

lor în care apar o grămadă de nume de plante, de ierburi. 

Poveştile lor infantile, de groază, adevărate! Cele pe care 

le asculţi cu plăcerea cu care, mai tîrziu, vei citi Naturalis 

historia a lui Plinius (singura carte asemănătoare cu 

vorbele copiilor). Îţi aminteşti febra aia aproape continuă. 

Senzaţia că trăieşti ca în vis şi că, deşi ar putea fi considerat 

coşmar (nu e nimic din ce ai visat că va fi viaţa ta), se 

poate trăi frumos şi aşa, cu un sentiment puternic de 

demnitate, de puritate, chiar de fericire. Din cauza 

oamenilor, a adolescenţilor de 14, 15 şi 16 ani pe care i-ai 

învăţat să scrie jurnal despre ei, despre alţii, din cauza 

cerului, atît de frumos colorat… 

Munci şi zile. Sau despre (re)crearea lumii 

De la o vreme te tot plîngi de oboseală. Nu e o 

oboseală fizică, doar că lumea e mai încurcată ca niciodată, 

mai încărcată ca niciodată. În casă roboteşti ca un 

Robocop fără cap, încerci să faci faţă, cazi răpusă seara, 

adormi, ca altădată mama ta, la televizor. Ea adormea lungită 

în pat, tu, ca bătrînii, în fotoliu. De cîte ori ieşi din casă, 

ziua e umbrită de cîte o întîlnire din asta cu Caliban, Dinu 

Păturică, Oportunilă, Tanti Ianus, Nenea Bifrons, Frau 

Viperă, Brother Lup, Sister Vulpe şi alte lighioane aparent 

urbane. Unii chiar dau să te pupe şi nici n-ai putere să 

spui NU! La Fabrică nu mai vrei să prestezi. Din literatura 

LOR te-ai extrage. N-ai loc de întors. Tot zici că ai vrea să 

te retragi. La ţară! 

Cînd părăsesc Bucureştiul, am întotdeauna senzaţia 

unei enorme eliberări. Las în spate tone de ceva aparent 

imaterial. Cel mai mult din lume îmi place să stau în maşină 


55 

lîngă Bogdan (şi Danda în spate, dormind ca o zînuţă 

frumoasă) şi să mergem aşa, înainte, pe o autostradă. 

Acum un an am cumpărat o livadă de pruni şi meri şi 

o căsuţă mică, aşa cum îmi imaginam eu cînd eram copil 

căsuţa piticului din jocul Piticot. Prunii sînt scunzi, ca 

nişte copii de pruni. Aşa e soiul lor. Între rîndurile cu 

pomi, iarbă. Într-o margine a livezii, un stejar uriaş de la 

care porneşte, în jos, pădurea. Ni s-a tăiat răsuflarea cînd 

am văzut livada. Era toată înflorită. Mi-au plăcut şi foştii 

proprietari, care ne-au lăsat multe lucruri de trebuinţă, dar 

mai ales nişte cărţi extraordinare, în engleză şi în franceză, 

printre care povestiri de Poe, Despre vieţile şi doctrinele 

filosofilor a lui Diogene Laertios şi un almanah… Gotha. 

Aşadar, locuim în comuna Băbana, satul Cotmeniţa, 

cătunul Enăcheşti. Strada noastră e singura din cătun. 

Zilele astea a primit, se pare, şi-un nume, dar vecinii mei 

nu-l ştiu. Ce contează… Avem chiar şi număr: 4. De fapt, 

strada noastră e… satul! Cînd venim dinspre cătunul 

vecin, trecem pe lîngă casa unei familii în care înainte de 

Anul Nou s-a născut un copil. Astă-iarnă ne-au ajutat să 

facem rost de lemne. Apoi, după ce şerpuieşti pe creasta 

dealului, ajungi la casele de vacanţă. Întîi la Naşul şi Finul, 

doi orăşeni simpatici, primitori, unul din Piteşti, iar celălalt 

din Bucureşti (vine aici săptămînal). După vilele lor 

elegante, cu terase şi piscină, vine casa familiei Bordea, 

tot din Piteşti. Şi-au ridicat-o cu mîna lor, şi livada e plantată 

de ei. Au o curte plină de toate florile imaginabile şi, printre 

ele, pitici de lut. Ne-au dat primăvara asta multe seminţe şi 

bulbi de tot felul (eu am cumpărat doar seminţe de 

margarete şi de maci). Urmează casa noastră, apoi cea 

geamănă, simetrică, a familiei Bădescu, piteşteni şi ei. Între 

noi am desfiinţat orice graniţă. Există doar Cărarea 

Prieteniei, străjuită de nişte tineri aluni. Putem trece de la 

unii la alţii fără probleme. Ei au vedere spre dealurile de pe 

partea cealaltă a văii. Poate din cauza unor copaci foarte 

înalţi, cu coaja roşietică şi cu coroana ca o umbrelă, 

undeva sus, am impresia că am ajuns în Brazilia (mă rog, 

zic şi eu Brazilia!). Apoi vine o perdea de pădure şi, dincolo 

de ea, cătunul vechi. Nu sînt mai mult de 10 case, dintre 

care vreo două nelocuite. Prima e a unei familii din 

Bucureşti. După ce se termină livada lor de pruni, ajungi 

la casa cîndva cea mai frumoasă de pe-aici, a bătrînei 

Ileana. Ea vorbeşte cu ea însăşi ca şi cum ar fi cu cineva. 

Face asta de singurătate, nu e nebună. E un fel de joc al ei. 

Pune întrebări şi răspunde tot ea. Mai încolo e o femeie 

care iese cu vaca şi care e tare cumsecade. Are pruni, ca 

toată lumea, dar şi un teren mare cu iarbă de-un verde 

aproape albastru.. Urmează o casă părăsită, cu o faţadă 

interesantă, cu colonete primitive. Am intrat în curte şi mam 

uitat în vale. E neverosimil de frumos. La cîţiva metri, 

un fînar din lemn, enorm, ca un conac de bîrne şi aer. La 5 

minute de mers agale e o căsoaie în construcţie, păzită de 

cîini uriaşi. Acolo stă o femeie care iese şi ea cu vacile la 

păscut. Peste drum stă o familie care s-a mutat nu demult 

aici pe deal. Bunică şi bunic tineri, băiatul lor, nora şi un 

nepoţel. Au luat şi cîteva oi, căpriţe, ca să aibă lapte pentru 

ăla mic. Am uitat de cele două căsuţe ca pentru păpuşi în 

care vin, doar peste vară, nişte femei şi bărbaţi foarte 

bătrîni. Poate au stat cîndva aici. Poarta lor e deschisă, 

chiar dacă nu-i nimeni acolo. Şi-ar mai fi o căbănuţă la

56 

capătul drumului, unde nu mai vine nimeni în ultima vreme 

şi de unde pornesc alte coame de deal şi se continuă 

pădurea. Acolo am întîlnit în vară un bătrîn cu caprele lui. 

De departe, animalele lui parcă erau din aur. 

Cam ăsta e satul nostru. Primăvara, pînă nu dau 

frunzele, prin ramuri, vezi acoperişurile celor de pe uliţa 

“vecină”, din vale. Nu ne desparte decît… un deal 

împădurit. Dacă o iei în partea opusă, dai de altă pădurice. 

În inima ei, cum mergi pe cărarea de frunze uscate, printre 

stejari şi trunchiuri îmbîrligate de copaci greu identificabili, 

începe un alt sat care se numeşte Opreşti. Acolo se opreşte 

lumea! Pe cărarea care şi ea trebuie că a primit recent un 

nume sînt vreo cinci case. În dreptul plăcuţei cu numărul 

4 (ca al casei noastre), bătut pe un ţăruş de lemn, nici 

măcar nu mai e casă, doar pomi. Ăsta e Opreştiul. Mama 

Uţa e singura locuitoare a acestui sătuc de case părăsite 

şi de mii de pomi în floare acum. E stăpîna locurilor şi 

aşteaptă să plece şi ea “la vale” (unde e cimitirul). Aşa 

zice şi rîde. Mama Uţa are 80 de ani, e subţirică dar voinică 

şi mănîncă numai brînză. Uneori cu pîine. Are o vacă şi un 

viţel. Eu zic că dacă Sfînta Vineri din poveşti ar avea un 

chip, aşa ar arăta, ca Mama Uţa. De la ea am cules leurdă 

şi urzici care cresc din belşug printre pruni. Mama Uţa le 

culege cu mîna goală, fără mănuşi. Face bine la sănătate 

să te înţepe urzicile, dar ea nici nu mai simte asta. 

Acum o săptămînă am tăiat iarba rămasă de anul 

trecut. Am greblat ore în şir frunzele aduse din toamnă 

încoace în livadă de vînt, din pădure. De sub frunze apăreau 

mereu toporaşi şi violete, flori mici ca nişte panseluţe în 

miniatură. Sau stoloni şi frunze de fragi. Împreună cu 

Danda, am săpat pămîntul din faţa casei şi am aruncat 

seminţele de la vecina mea. N-am mai săpat de vreo 20 de 

ani, de cînd am încercat să-l ajut pe bunicu’. E bine să sapi 

cu lopata sau cu săpăliga. Desţeleneşti. E o treabă să 

desţeleneşti. Dai cu sapa şi parcă te desţeleneşti pe tine. 

Şi cu scrisul e la fel. 

Ce-am mai făcut? Da’ ce n-am făcut... Am încercat să 

sparg lemne (cu puţin succes). L-am lăsat pe Bogdan să 

se ocupe de asta. Eu am studiat îndelung felul în care se 

crapă lemnul. Modele pe care le obţii prin „felierea” lui 

aleatorie. M-am uitat pe unde am pus lăstari de trandafir 

agăţător, sub cupole de plastic făcute din jumătăţi de sticle 

de Coca cola. Se pare că s-au prins, se văd semne de 

verde crud. Nu trebuie să le scot la aer decît în mai. M-am 

bucurat că au apărut cele două cuiburi de brînduşe pe 

care le-am pus prin toamnă. Uitasem complet de ele. Am 

curăţat de uscături murărişul şi tufele de coacăze. Am 

căutat lemne prin pădure. Am descoperit splendide 

cuneiforme făcute în crengile căzute de carii. În două zile 

au început să înflorească pomii. Am muncit de dimineaţa 

pînă seara. Luasem cu mine nişte cărţi minunate, vreo 

cinci. Dar n-am citit decît dimineaţa, pe terasă, înfofolită 

în pătură, pînă s-au trezit ai mei. Şi nici că se potrivea 

altceva mai bine cu ceea ce mă înconjura: Nicolas Bouvier, 

Rostul lumii (cu titlul ăla atît de frumos în franceză, 

L’Usage du monde). N-am apucat să ne ocupăm şi de 

mica vie pe care o avem. N-am mai avut timp nici de tăiat, 

nici de copcit. Peste “lucrările în uscat” am trecut oricum. 

Dar poate nu e grav. Măcar să mă ţin de “lucrările în verde” 

– care încep puţin mai tîrziu (legatul lăstarilor, copilitul, 

altoirile în verde şi tot aşa). Acum trei săptămîni am tăiat 


lăstarii pomilor. Nu doar la pruni, ci şi la meri. Am făcut 

febră musculară la palme şi degete. N-aş fi crezut că există. 

Apoi am stropit o parte din livadă ţinînd în spate 15 litri de 

lichid, dînd cu dreapta dintr-o manivelă şi ţinînd şi pompa 

de stropit în stînga. Am stat cîteva ore numai cu faţa în 

sus, ca să stropesc crengile. Mă uitam în acest timp şi la 

cer. Norii îşi tot schimbau forma. Şi culoarea cerului se tot 

schimba. Niciodată nu m-am uitat atîta timp spre cer. 

Împînzit de fractalii crenguţelor deja înmugurite. 

Abia aştept să încep lucrările în verde, să înflorească 

peste toate dealurile salcîmii şi să apară gîzele, chiar şi 

viespile, a căror înţepătură am cunoscut-o pe piele proprie 

vara trecută (fac bine la sănătate, vorba Mamei Uţa). Mă 

aşteaptă “munci şi zile”. Corpul se bucură. Am să iau cu 

mine Muncile şi zilele lui Hesiod, despre cum se creează 

lumea. N-am mai răsfoit-o demult, poate de ani de zile. Am 

găsit-o uşor în partea de bibliotecă din casă în care avem 

numai poezie. O să-i mai iau cu mine, acolo la deal, la 

pădure, cînd or înflori şi merii şi-or ieşi căpşunele, şi pe 

David Antin, pentru divina-i “cîlţoşenie” la care-mi tot 

place să scarmăn gîndind la viaţa-mi, sau pe 

“desţelenitorul” şi “lucrătorul în verde” (verde pur) 

Aleksei Krucionîh, omfevrul futurist. Şi-apoi om lua şi 

prozatori. Şi, negreşit, şi din cei care se-ocupă de “ideile 

gingaşe”. Vom schimba, de la o zi la alta sapa-n condei. 

Sapa rimează la noi cu Zappa. Condei rimează cu Barbey 

(d’Aurevilly), iar nu cu bordei sau mujdei! Voi răsfoi, voi 

desţeleni, voi citi în adîncime, voi lucra la altoi, voi rarefia, 

voi lega şi voi înmulţi, voi simplifica, voi face săculeţi 

pentru ierburi, voi cultiva lavandă, voi desena lavandă, 

voi lega, voi aprinde focuri, voi strînge şi voi culege, voi 

dezlega, Ich werde schreiben, voi trîndăvi privind Vîntul, 

voi munci, voi sta, voi căuta iar şi iar, pe cerul atît de 

aproape, Luceafărul de Seară. Nu-i vorba aici de viaţa la 

ţară, ci de viaţa mea. 

Sorin R. ŢIGĂREANU 

„Vremurile trec; vremurile vin” 

Cu vorbele acestea pregătesc o vizită împreună cu 

copiii în satul în care fusesem navetist pe vremuri. Satul 

acela modest îmi păruse atunci că se ivise de-a dreptul 

din strădaniile unui Popa Tanda. 

Totul începuse de la coastele pustii şi dezolante, ca 

ale Sărăcenilor. Undeva, într-un cotlon al văii eu mai 

prinsesem încă o casă dărăpănată şi refăcută asemeni casei 

popii, cu muruială de lut călcat în picioare. Acoperişul din 

trestii aşternute în straturi se încărcase cu timpul de muşchi 

verde. Gardul de nuiele înconjura o ogradă în care se aflau 

straturi cu legume, iar în spatele casei creştea din 

totdeauna porumb. De la un timp, şi ţarinile se învioraseră, 

iar când am ajuns eu prima data acolo, satul parcă roia, 

toţi fiind ocupaţi cu muncile lor. Gospodăriile abia de se 

mai zăreau printre pomii grădinilor. Pe uliţe era întotdeauna 

mişcare, iar câmpurile rodeau an de an. Aşa înflorise viaţa 

acolo, ca în Sărăcenii lui Slavici. 

Nimic mai educativ decât asta. O poveste cu tâlc, 

numai bună de spus copiilor.

„Vremurile trec; vremurile vin”. 

Naveta mea săptămânală începea cu cei doi kilometri 

făcuţi pe jos, de la „haltă” până în sat. Pe drum, gropile 

adunau apa în mereu aceleaşi bălţi. Cele câteva case 

răsfirate de-a lungul drumului îmbătrâneau fără grabă. Între 

ele, când arături, când livezi şi, de la o vreme, nucii aşezaţi 

cu multă vreme în urmă la distanţe egale pe marginea 

drumului. Vara, înainte de seceriş, soarele pulsa tihnit în 

zumzetul difuz al amiezii. 

Mergând pe drum uitam de înghesuiala cursei de 

navetişti, plină de portari de noapte ce reveneau de la 

slujbă. Moţăiau pe scaunele incomode şi miroseau 

întotdeauna a băutură ieftină. 

Mergeam apoi fără grabă pe jos cei doi kilometri şi, 

treptat, mă limpezeam. 

Nimic mai bun pentru a scăpa de apăsările oraşului 

şi de servituţile vremurilor potrivnice. 

„Vremurile trec; vremurile vin”. 

Împroşcând până departe apa din bălţile eterne de 

pe drumul bine ştiut, o fastuoasă maşină de teren argintie, 

cu număr spaniol, ne alungă în şanţ. Copiii sancţionează 

prompt şi colorat şoferul, în timp ce maşina dispare grăbită 

după o curbă. Mergem mai departe, însoţiţi de comentariile 

nemulţumite ale copiilor: mai bine veneam cu maşina 

noastră; ce plictiseală, mersul ăsta pe jos. 

De-o parte şi de alta a drumului, câmpurile zac 

nelucrate. Din loc în loc se mai vede câte un copac mutilat, 

iar casele zac prăvălite într-o rână. La intrarea în sat, sub 

pod, grămezi de moloz şi, peste tot, pungi şi recipiente de 

plastic. E o linişte nefirească. 

Ceva mai sus pe uliţă regăsim maşina de teren, 

parcată în faţa unei ogrăzi în plin şantier. Câţiva muncitori 

ucraineni tocmai izolează o vilă nouă, îngrămădită între 

alte vile proaspete şi pustii, cu gratii la geamuri şi lacăte la 

uşi. 

În jur, vechile gospodării au fost parcelate, livezile 

tăiate şi, peste tot sunt alei placate cu beton. În spatele 

acestor case noi şi zăvorâte se află altele – un al doilea 

rând – în fostele grădini de pe vremuri. 

Pe hotar, printre ierburi înalte, necosite, vechile grâne 

se iţesc victorioase pe ici şi acolo. Un drum înierbat urcă 

pe deal şi se pierde printre buruienile înalte. Vechea pădure 

de pe coamă a dispărut. Coastele povârnite sunt pustii şi 

dezolante şi, în afară de bâzâitul unei drujbe, în sat nu se 

mişcă nimic. 

Mi-e greu să recunosc ceva printre atâtea construcţii 

noi, aşa încât o pornim înapoi. La podul de la intrarea în 

sat ne ajunge din urmă „tancul” argintiu, împroşcând iarăşi 

apa din bălţi. Copiii îl boscorodesc şi mai colorat ca înainte. 

Ne aşezăm pe marginea şanţului şi ne desfacem gustările. 

Nimic mai sănătos decât un sandvici la aer curat şi 

în liniştea naturii. 

Băiatul cel mare, mestecă liniştit şi mă priveşte dintro 

parte. 

– Ştii, tată, veşnicia s-o fi născut la sat, dar a plecat 

între timp la muncă în Spania şi vine acasă doar de 

sărbători… 


Liviu Ioan STOICIU 

Visez să am „o casă pe pământ”. 

Doar visez 

I. Pentru a ne lămuri cu cine aveţi de a face 

57 

Am crescut până la 15 ani suspendat între sat şi 

oraş, pe o graniţă sufletească: izolat la un canton CFR 

(haltă, la 248 de kilometri de Bucureşti, pe linia spre Bacău- 

Suceava), la doi kilometri de comună (Adjudu Vechi) şi 

patru kilometri de oraş (Adjud). N-am fost nici ţăran, nici 

orăşean: tata era salariat la stat, „şef de echipă la întreţinere 

de cale ferată”, aparţinea de Linii 4 Bacău (oraş la care se 

raporta permanent), şi în locuinţa lui de serviciu, la canton, 

unde am copilărit, aveam în anii ’50 radio cu 

acumulatori (încărcaţi de o lampă uriaşă, care dădea şi 

lumină maximă şi căldură; era suspendată în camera mare, 

centrală, era de producţie imperială sovietică), şi pâine pe 

masă continuu, dulciuri şi jucării, trotinetă, bicicletă, Pom 

de Crăciun ca-n poveşti în fiecare an, eram îmbrăcaţi şi 

încălţaţi „ca la oraş”. Cantonul, asemenea comunei, nu 

avea curent electric pe atunci… Pentru cei din sat eram 

considerat orăşean, pentru cei de la oraş (unde am venit 

din clasa a VII-a) eram considerat ţăran. Toată viaţa m-am 

confruntat cu această schizofrenie a graniţei, de a fi una 

şi a fi considerat alta, de a fi ba Vărsător ba Peşte (născut 

pe linia de graniţă a zodiilor); de a fi născut la munte întrun 

canton CFR (lângă Piatra Neamţ) şi crescut la un canton 

de câmpie; de a avea şi a nu avea mamă (mama mea a 

murit când eu aveam la un an şi patru luni, dar tata s-a 

recăsătorit după un an, deci am avut mamă adoptivă), să 

rămân numai la exemplele primilor mei ani de viaţă… Am 

crescut între ţărani şi între orăşeni toată viaţa (nici nu te 

puteai delimita, oraşele înmulţindu-se cu ţărani orăşenizaţi 

de „industrializarea comunistă”): Cantonul 248 era 

înconjurat de proprietăţi ale ţăranilor din Adjudu Vechi 

(de la vii şi livezi, la pepenării şi „bucăţi” cu culturi de 

cereale sau legume) şi am copilărit cu copiii lor pe zona 

căii ferate. Păşteam împreună vaca şi furam struguri sau 

puneam capace pe linia ferată şi adunam „chiştoace”. Până 

în clasa a VI-a am fost elev în comuna Adjudu Vechi. 

Rudele dinspre mama mea şi dinspre mama adoptivă erau 

de la ţară, de la Adjudu Vechi (localitate pe malul Siretului) 

şi din Bâlca (sat de deal de pe malul Trotuşului; Trotuşul 

se varsă în Siret lângă Adjud). Tata era orăşean din Adjud 

(aici îşi avea casa părintească). Am avut parte, o tot repet, 

de o copilărie fabuloasă la ţară, în sudul Moldovei 

(Cantonului 248 nu-i lipsea nimic; avea comunitatea lui; 

în afara numeroasei familii a cantonierului care deschidea 

bariera la şoseaua spre Podu Turcului-Bârlad, cu casa, 

grădina şi cu anexele lui gospodăreşti, era şi o cazarmă 

plină permanent de ţărani veniţi să câştige o pâine amară 

la întreţinere de cale ferată, ei m-au învăţat istorie; în plus, 

erau peroanele pline de călători, călători care urcau şi 

coborau, pe atunci trenul era baza în transporturi, prezenţa 

lor m-a emancipat; doar că iarna la canton, unde aveam şi


telefon cu manivelă, zăpezile viscolite acopereau uşile şi 

geamurile şi lupii ne stăteau la gard, înfometaţi), chiar 

dacă am trăit în condiţii de orăşean… 

Pot să constat azi că tematica de la ţară a primat la 

debutul meu literar! Habar nu am de ce am dat de gustul 

literaturii din copilărie. Ce ştiu e că am debutat cu versuri, 

proză, publicistică (şi teatru naiv) în… propriile-mi 

„reviste”, scrise de mână la Cantonul 248, în 1965 şi 1966 

(când aveam 15 şi 16 ani, eram în liceu). Trei „reviste” ale 

mele care mi-au regularizat scrisul, o mică parte dintre 

numerele scoase le-am mai păstrat (că le vindeam colegilor 

de liceu sau părinţilor şi rudelor) — la începutul acestui 

an le-am recitit (obligat să pun la cale „cu limbă de moarte” 

o Carte a zădărniciei, care cuprinde şi începuturile mele 

literare). În tot ce scriam pe atunci, ţăranul şi satul erau 

totul. De altfel, cine-mi citeşte cărţile (de versuri, de proză, 

de teatru) poate cu uşurinţă să descopere şi azi 

atotprezenţa vieţii de la ţară. Pot să pun pariu că la ţară mi 

s-a definitivat „conştiinţa de sine” (adică 

subconştientul?). Iubesc şi azi „viaţa originară de la sat”: 

e adevărat, tânjesc doar după o lume a mea, a copilăriei, 

dispărută, din păcate (ţăranul de azi n-are legătură cu 

amintirile mele „care mă inspiră”). 

II. Pentru a da culoare acestui text 

Am să vă redau prima mea poezie, scrisă la 14 ani 

(păstrată din 1964) şi o proză scurtă, scrisă la 17 ani (în 

1967) — să aveţi idee, amândouă sunt din sertar (amuzant, 

pe micul poem intitulat „Sunt trist” l-am citit la o întâlnire 

de vis cu Băutorii de absint, moderată de Al. Cistelecan, 

la Teatru-74, la Bastionul Măcelarilor din Cetate, la Târgu 

Mureş, pe 28 martie). Viaţa la ţară „ca la mine în minte”: 

Sunt trist 

- Retro 14 - 

Din ceaţa albă a căldurii, de sub un strat de ceară, 

se aud combine şi tractoare până 

pe malul 

Siretului: unde eu am venit la 

la scăldat. 

Mulţi sunt la prăşit acum, la depăşit planul. 

Sunt trist, nu ştiu de ce. 

Îl distruge singurătatea 

- Retro 17 - 

Iarnă, scârbă de viaţă, bagă în el băutură cât încape. 

Alcoolul îl iluminează pe dinăuntru, păcat că nu durează 

mult. Că e iarnă grea. Pe Ion Alupei îl distruge singurătatea. 

Când se trezeşte din beţie, merge acasă la un bătrân ramolit 

şi-i cere zeamă de varză, îi dă o hârtie de 25 de lei, bătrânul 

o primeşte tremurând de satisfacţie. Într-o zi, Ion a scăpat 

oala cu zeamă de varză nu departe de ieşirea din casa 

bătrânului, zeama a îngheţat şi bătrânul ramolit a alunecat 

pe ea când a venit să încuie poarta, pe întuneric, dar n-a 

păţit nimic, s-a speriat de moarte numai, a doua zi i-a spus 

că putea să-şi rupă mâinile sau picioarele şi l-a înjurat de 

mamă. Ion a ridicat paşnic din umeri, că se mai întâmplă. 

N-o să-l ia la bătaie pe bătrân numai fiindcă are gura mare. 

Vine la bătrân de trei ori pe săptămână, de câte ori se 

îmbată. Bătrânul îl tot întreabă de ce nu-şi caută o fată, 

asta îl enervează cel mai tare, dar nu-şi pune mintea, dă 

numai din cap. L-a răbdat până într-o zi, când l-a auzit că 

alţii fac dragoste de trei ori pe săptămână, nu-şi beau 

minţile ca el. 

Şi bătrânul s-a trezit cu oala plină de zeamă de varză 

trântită în cap. Cum făcea economie şi nu aprinsese focul 

în cameră, a doua zi bătrânul a fost găsit îngheţat. 

Dumnezeu să-l ierte! 

Ion a participat la înmormântare, nu se simţea vinovat, 

îi turnase doar zeama de varză în cap, nu-l lovise cu oala pe 

bătrânul ramolit. Nu ştia nimeni ce se întâmplase între ei, lau 

îngropat rudele. Ion a băut cu măsură la pomană. În 

aceeaşi săptămână s-a dus la o nuntă, la care a fost invitat 

cu o lună înainte. Nici aici nu s-a îmbătat, din contră, a 

urmărit cu curiozitate ritualul. Întors de la nuntă, i-a relatat 

cum a fost, într-o scrisoare, fostei lui iubite, părăsită la rândul 

ei de cel cu care fugise. Ion a iertat-o, dar nu poate s-o uite. 

Fosta lui iubită e acum retrasă la o mănăstire: 

Dacă-ţi mai aminteşti, sâmbătă am fost invitat la o 

nuntă. Tu ai fost vreodată la o nuntă, în Moldova? Pe mire 

îl cheamă Nicolae şi pe mireasă Cecilia. Cu Nicolae eu sunt 

văr de mamă de-a doua, de loc din Bâlca, pe malul 

Trotuşului, e mai complicat. Nunta începe acasă la mire, cu 

lăutari şi vin. Lumea adunată, o lume pestriţă, obositoare, 

pare a fi veselă, dar eu o percep prefăcută, stânjenită, jenată, 

nu ştiu de ce, poate fiindcă nu era încă ameţită de băutură, 

eu oricum eram trist. După un timp mirele îşi cere iertare 

părinţilor şi rudelor lui (şi mie mi-a cerut iertare, dându-mi 

un pahar de vin) şi, înconjurat de cavaleri de onoare, 

porneşte cu alai spre casa nunului, aflată într-un alt sat. 

Ajunşi aici, s-a dansat şi s-a băut. Apoi, în frunte cu mirele 

şi cu nunul, toată lumea a pornit spre casa miresei, care se 

află în alt sat, aşa s-a potrivit. Din când în când, copii sau 

tineri le ies în drum, cu găleţi pline cu apă, în care nunul şi 

mirele pun bani, în semn de mulţumire (conform superstiţiei 

„ţi-a ieşit în faţă cu găleata plină de apă, îţi merge bine”). La 

casa miresei se dansează şi se bea iar, pentru mine lumea 

aceea era „ca de sticlă”, transparentă, mă uitam prin ea, nu 

ştiu cum să-ţi spun. Mireasa e frumoasă. Spre seară, mirele, 

mireasa, nunul şi alaiul merg la biserică în sat, după care se 

opresc la mire acasă. Nunul pleacă la el în sat, şi se întoarce 

acasă la mire cu o grămadă de oameni dispuşi să petreacă la 

nuntă. Se serveşte masa cu mai multe feluri de mâncare, nu

ţi le enumăr, dar sarmalele sunt baza, după care se dau 

darurile. Se anunţă câştigul mirilor: 25.000 lei. Urmează ceva 

culminant la nuntă: mama mirelui, îmbrăcată în sperietoare 

bătrână, cu dinţi negri de fasole, este scoasă afară pe poartă 

pe o grapă ţărănească. Se dansează, se bea. E veselie cu 

adevărat. Doi beţivi se bat cu încetinitorul, unul dă un 

pumn, celălalt dă şi el după ce se mai gândeşte, parcă ar 

juca teatru, dar nu joacă, se bat cap în cap, la sfârşit cad 

amândoi laţi, adormiţi buştean, unuia îi curge sânge pe 

nas, e şters de o femeie care plânge… Apar zorile, nuntaşii 

se retrag, gata cu petrecerea, se trezesc la necazurile lor. 

Întors la mine acasă, am visat că în oraş, la Adjud, 

au crescut crengile copacilor în asemenea hal, că nu mai 

puteam să mergem pe străzi, oamenii se strecurau printre 

crengi. Ploua şi nu se mai oprea şi crengile se încârligau 

unele cu altele şi abia mai reuşeam să-mi fac loc printre 

ele. Mi-era teribil de frică să nu mă strângă de gât vreo 

creangă, prin surprindere, că se încolăceau, se asemănau 

şerpilor mari, văzuţi de mine în filme, din junglă. Mă înfior 

şi acum, când îţi scriu. Bătrânul de la care cumpăram zeamă 

de varză, care a murit săptămâna trecută îngheţat la el 

acasă, se ruga în genunchi la o icoană mare, scoasă în 

stradă, era înconjurat de crengi cu capete de diavoli cu 

limba lungă, ascuţită, sâsâiau… 

M-am trezit ud leoarcă. Ce a putut să însemne acest 

vis? Poate maica stareţă îi găseşte tâlcul, să i-l povesteşti. 

Poate sunt bolnav grav. N-am putut să mă abţin să nu 

beau atunci, să uit visul. Sau să uit mireasa. Adevărul e 

că-l invidiez pe vărul meu că s-a însurat cu femeia pe care 

o iubeşte, ceva în mine s-a răsculat că n-am noroc. 

Păcătuiesc permanent, şi când nu vreau. E în mine un rău 

care se răzbună. Ar trebui să mă las de tot de băut, dar 

cum să fac? Eu te mai iubesc… 

III. Pentru moral (cu văicăreli retorice) 

Se lasă impresia că azi orăşenii de rând visează să 

locuiască la vilă la ţară (cu apă curentă şi canalizare, nu 

cu closetul în fundul curţii, cu încălzire la calorifer şi apă 

caldă non-stop, cu gaz metan şi străzi asfaltate, cu maşină 

mică în garaj) şi sătenii de rând visează să locuiască la vilă 

la oraş (tocmai fiindcă n-au la ţară apă curentă, ci closetul 

în fundul curţii, n-au nici apă caldă decât dacă pun oala cu 

apă adusă de la fântână pe aragaz, la butelie, sau pe plita 

sobei, n-au gaz metan şi nici străzi asfaltate, sau maşină în 

garaj; n-au de niciunele şi tare şi-ar dori să aibă). Nu 

contează că n-au bani să construiască vila la ţară sau la 

oraş, visul e gratis. Las la o parte faptul că sunt sate cu apă 

curentă, canalizare, gaz metan şi şoseaua principală asfaltată 

(care e drum naţional sau european). Trăim într-o eră a 

confortului (inclusiv mental)? După cum las la o parte faptul 

că sunt orăşeni „cu bani” care au vile la ţară cu apă curentă 

trasă la hidrofor, cu fosă septică şi WC şi baie în casă, cu 

„centrală termică” pe lemne sau pe gaz metan depozitat în 

cisternă instalată în grădină. Mărturisesc, eu sunt unul 

dintre muritorii de rând care visez să am o casă la ţară — 

dar eu fac parte dintre cei amărâţi şi fraieri, n-o voi avea în 

vecii vecilor (amin; cu un salariu de 200 de euro, fără alt 

venit, e o prostie să-ţi faci iluzii; cu atât mai mult cu cât nu 

mai joc demult la Loto)… Normal ar fi ca pensionarii de la 


* 

59 

oraş să-şi vândă locuinţa la bloc şi să se retragă la ţară, să 

cultive o grădină şi să crească un animal de curte, să trăiască 

„ecologic” — poate în viitor pensionarilor le vor fi acordate 

facilităţi în acest sens. E adevărat, guvernanţii ar trebui să 

introducă şi satele româneşti în Europa, fiecare sat să aibă 

apă curentă, canalizare, gaz metan şi străzi asfaltate: poveşti. 

E o chestiune de civilizaţie românească să n-ai, de fapt. 

Generaţia mea nu mai apucă o asemenea minune, să vadă 

satele că se urbanizează „în stil occidental”. În România 

abia dacă se canalizează şi asfaltează străzile de la marginea 

oraşelor (nici Bucureştiul nu e tot canalizat şi cu străzi 

asfaltate)… Ar fi de domeniul fantasticului să nu mai aud 

muzica non-stop a cârciumii irlandeze de sub apartamentul 

meu de la bloc şi să nu mă mai sufoce zilnic mirosurile 

bucătăriei ei infecte, să fiu trezit dimineaţa de cocoşul de la 

ţară (de fapt eu nu dorm noaptea, mă trezesc la prânz) şi să 

vibrez toată ziua în cântec de păsărele, susur de apă 

curgătoare, lătrat de câini. Să pun în farfurie salată din 

grădină, cu o ridiche şi o legătură de ceapă nouă, vara să 

culeg cireşe din pomul meu şi toamna mere sau gutui, sau 

să gust struguri de pe viţa de vie întinsă pe sârmă în 

ogradă… Să ies la vecini să cumpăr lapte şi brânză, ouă de 

găină proaspete şi carne de porc de sărbători (că nu-s în 

stare să curăţ grajdurile şi coteţele zilnic, nici să mă 

aprovizionez cu cereale pentru animale şi păsări de curte, 

bune de sacrificat când nu ne mai servesc interesele, pe 

care eu nu vreau să le cresc). Să fac apoi o plimbare pe uliţă, 

ieşind în luncă sau spre deal — şi nu să intru în subsol, la 

metrou, să mă enervez în aglomeraţia bucureşteană, pentru 

a ajunge la o piaţă scumpă şi cu produse agricole fără gust… 

Sau să intru la biserica din sat şi să aprind o lumânare pentru 

ai mei. Să fiu sincer, azi nu-mi mai permit să cred cu adevărat 

în visul să am odată o „casă a mea pe pământ”, că mă 

stresez şi mai rău îmi fac. Am şi aşa destule frustrări incurabile 

acumulate. Şi fiindcă nu-mi mai permit nici să visez (cum am 

făcut-o toată tinereţea), sunt bolnav grav de nostalgia aceea 

literară de a duce o viaţă simplă, la ţară. Îmi ajunge că sunt 

neputincios să iau măsuri, să mă salvez… Pe de altă parte, 

mă sperie gândul: la ţară nu mai ai Internet, nu mai ai cablu 

TV, şi curentul electric se taie la prima furtună (şi fără curent 

electric rămâi în aer şi cu frigiderul şi cu televizorul), nu 

găseşti ziare şi reviste literare, nici cărţi noi să citeşti. E praf 

când nu plouă şi e noroi când plouă. Ţăranii localnici te 

consideră un intrus oricum, dacă vii de la oraş, nu eşti din 

lumea lor, te izolează, te ignoră. Sigur, te poţi apuca de băut 

(în cazul meu), că e alcool pe toate drumurile şi la ţară, să uiţi 

de toate şi de tot. În definitiv, unul ca mine cât mai are de 

trăit, să aibă atâtea pretenţii? Ideal pentru altul ca mine (nici 

ţăran, nici orăşean) ar fi să am o casă la ţară, la care să vin de 

la oraş la fiecare sfârşit de săptămână şi să stau în vacanţe 

— dar pentru asta îţi trebuie şi maşină mică (şi ceva bani 

economisiţi). Iar eu n-am nici maşină mică, nici economii. 

Cu atât mai puţin nu am posibilitatea să investesc într-o 

casă la ţară. 

Am îmbătrânit degeaba, recunosc: paradisul de la ţară 

îl voi redescoperi, fără speranţă, pe lumea cealaltă, reluând 

eventual ciclul copilăriei (plin de cazne şi lipsuri). Că eu nam 

ştiut să mă bucur de viaţă, cât am trecut în vizită pe 

această lume, deşi am fost conştient că moartea e veşnică. 

9 aprilie 2008. Bucureşti


Ioana CISTELECAN 

Aruncuta city... 

Deşi născută la oraş, „săracă pădure...”, viaţa la 

ţară se conservă-n mintea mea drept refugiu binevenit 

(dar consumat cam răruţ!) şi drept reper obligatoriu, drept 

locaţie firească de sărbători. Citadină în structură, relaţia 

mea cu satul a parcurs şi a ars mai multe etape, ele 

coincizînd, în fapt, cu evoluţia mea biologică: în copilărie, 

de cum suna clopoţelul anunţînd miraculoasa vacanţă, 

eu şi frate-meu eram parcaţi la bunicii din partea tatălui, în 

Aruncuta. – Prietenii mei încă fac mişto de numele cu 

pricina, rebotezîndu-l, evident, Aruncata... Habar n-au că 

nu sunt tocmai departe de adevăr, căci e la 40 de km. de 

Cluj, însă încă îmi pare la capătul pămîntului: între şi pe 

dealuri, fără asfalt, respirînd doar 200 de case tot mai 

îmbătrînite şi mai îmbetegite, e retragerea optimă din 

civilizaţia răsunătoare şi epuizantă. Are chiar şi o legendă: 

îşi ia numele din ungurescul „aranykůt”, adică „fîntîna de 

aur” şi a fost dat, după ştiinţa mea, de soldaţii care se tot 

retrăgeau şi sufereau de sete. Garantez că-şi merită 

titulatura, căci una din magiile locului e reprezentată de 

apa într-atît de paradoxal- delicioasă, încît nu te saturi 

nicicînd şi, în consecinţă, odată ce-ai pus gura pe cană nu 

te mai poţi opri din băut, e ca un drog binecuvîntat. - 

Amintirile vacanţelor la ţară, în ce mă priveşte, sînt senine, 

dar comune şi altor copii, bănuiesc, în acelaşi timp: 

ocupaţia preferată – căruţatul cu Nonu (Alex îl alegea pe 

Gheorghe); fotbalul pe concinit (alias cîmpul de joacă din 

faţa casei); furatul de cartofi de la C.A.P.-ul care îl avea ca 

şef tocmai pe bunicu’; mersul desculţ pe pămîntul cald şi 

prin noroi. La ţară aveam gaşca mea de prieteni, nu eram 

niciodată singură, în pericol de a mă plictisi (de aceea măntorceam 

mereu cu temele nefăcute la matematică), acolo 

am fost pentru prima dată la discotecă, la căminul cultural, 

de unde am evadat sărind geamul, pentru că se 

încinsese o bătaie între junii satului, acolo mă ascundeam 

în porumb de frate-meu duminica seara, cînd prietenele 

mă aşteptau să o tulim în sat (a se înţelege: în centrul 

satului), acolo s-a-ntîmplat primul meu sărut inocent în 

urma căruia, avînd 16 ani, am fost oarecum traumatizată 

niscaiva zile de pericolul de a fi rămas însărcinată... La 

Aruncuta se adună şi-acum neamurile, umplînd casa de 

ironii şi voie bună, de fiece Crăciun şi Paşti. Nu-mi pot 

imagina cum e să-ţi petreci sărbătorile în oraş; cele două 

dăţi în care am fost nevoită să rămîn în Oradea de Crăciun 

mi-au lăsat gustul amar al neîmplinirii şi al însingurării, al 

absenţei acute a sacrului şi a petrecerii autentice. La ţară, 

la bunici, vara, în postul sfintei Mării mari, se adună 

oamenii serile pe la crucile din sat, preotul slujeşte, cu 

toţii cîntă, iar în 15 august, cei rămaşi îi aşteaptă pe pelerinii 

care se-ntorc neapărat pe jos de la Nicula. – aici îmi exprim 

un regret: în fiecare an am fost amăgită de bunica şi 

niciodată lăsată să-ngroş rîndurile călătorilor ce poposeau 

la mănăstirea Nicula, ceea ce-mi miroase a dulce frustrare... 

Doar la Aruncuta îmi face plăcere să merg la biserică, doar 

acolo sunt dispusă să rezist ritualului slujbei, care ritual, 

pe la 5-13 ani, mi se părea nesfîrşit şi de la care mă fofilam 

ieşind în cimitirul sauvage şi omorîndu-mi timpul cu textele 

de pe cruci. Singurul preot care nu-mi zgîrie urechile e 

popa Gore, preotul copilăriei mele, singurul căruia-i trec 

creştineşte cu vederea păcatele şi slăbiciunile pur 

omeneşti. Şi iată cum tonul meu s-a-ndulcit şi s-a 

melancolizat ŕ la Ion Creangă... 

Aruncuta e la capătul lumii, dar e imago mundi. Nu 

o vreau sistematizată, nici europenizată, o vreau aşa cum 

e: aspră, aprigă şi şarmantă, cu palanieţi cu varză, cu 

sarmale în cuptor, cu rotocoale de pîine aburindă, toate 

lăsate înainte de a fi mîncate „să meargă întîi la Dumnezeu”, 

vorba bunicii mele şi cu ograda plină de găini care să sară 

gardul la flori ca nişte nesimţite, cu purceii veşnic flămînzi 

din rît (din josul casei, lîngă pîrîu), cu livada pe care o 

piguleşte Cis şi cu mereu un alt cal pe care-l schimbă 

periodic bunicu’, dar obligatoriu fără „curva aia de mîţă”, 

care-i displace bunicii şi, din cînd în cînd, poate, cu radioul 

la care să urle nesupravegheat „curva aia de Beethoven”, 

cu larmă, colinde şi băşcălie în casă, cu cîte şi mai cîte, cu 

un neam Cistelecan care, cu siguranţă, e nemuritor, căci la 

Sînziene coroniţa nici unuia nu s-a prăbuşit de pe acoperiş, 

carevasăzică... 

Copilăria e de altfel vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zarişte integrală, are 

nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura 

poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie… 

Lucian Blaga – Elogiul satului românesc (Discurs de recepţie la Academia Română, la 5 

iunie 1937)

Nicolae PRELIPCEANU 

Satul văzut din avion sau de pe munte, da! 

Suntem înclinaţi să dăm visului ceea ce este al 

realului şi realului ceea ce este al visului. Asupra acestui 

fapt nu am nici o îndoială. Tot aşa şi cu viaţa la ţară, 

idealizată până la irealitate, dar ţinută undeva, într-un mai 

mult sau mai puţin secret, ca o soluţie ultimă pentru viaţa 

noastră. Dar eu ştiu că viaţa la ţară nu ar fi o soluţie pentru 

mine. 

În adolescenţă, am făcut mare haz, împreună cu ai 

mei, admiratori ai lui Topârceanu, de „locuinţa mea de 

vară e la ţară, acolo eu vreau să mor, beat de soare şi pârlit 

îngrozitor”, cunoscuta, pe atunci, parodie la altădată 

cunoscuta poezie a lui Alexandru Depărăţeanu. Am şi trăit 

o vreme la ţară, dar “absolut din întâmplare”, vorba 

aceluiaşi George Topârceanu, dar despre altceva. Peatunci, 

însă, nu cunoşteam “luminile oraşului” mare, aşa 

că prezentul mă satisfăcea pe deplin. De altfel, cred că a 

fost şi singura perioadă din viaţa mea în care am trăit 

numai şi numai în prezent - sau cel puţin aşa mi se pare cămi 

aduc aminte - cu bucuriile simple, cum ar spune o poetă 

de mai târziu, ale vârstei, cu prietenii simpli, egalii mei, 

copiii din sat. Voi fi fost fericit, poate. Dar nu pentru că 

eram la ţară, ci pentru că îmi eram suficient. Pe urmă, când 

am început să nu-mi mai fiu suficient cu prezentul meu şil 

voiam mereu pe altul şi pe altul, nu cred că satul m-ar mai 

fi satisfăcut. Dimpotrivă. Când vrei să fugi de tine, cam 

trebuie să fugi de sat şi de singurătate, pentru că satul, 

liniştea şi singurătatea de la ţară te obligă la reflecţii asupra 

ta, asupra vieţii tale, sau cel puţin eu aşa cred că s-ar 

întâmpla cu mine, dacă aş fi proiectat acolo, iar atunci 

când eşti nemulţumit reflecţiile accentuează răul. 

Ştiu toate poveştile cu aerul curat, apa limpede, cu 

păsărelele, le aud şi eu uneori, când mi se mai întâmplă să 

nimeresc, absolut accidental, în vreun sat din România 

sau de pe altundeva. Ultima imagine a unui sat care-mi 

vine în minte este aceea de la Treporti, un sat din laguna 

veneţiană, civilizat, pustiu, dar de o curăţenie cum nu poţi 

visa în satul românesc, civilizat, aşa cum ţi-ai dori să fie 

satul pe care l-ai alege ca ultim refugiu. Altădată preferam 

Torcello, dar acum e un şantier acolo, care tulbură liniştea 

locurilor şi le face neplăcute, în ciuda pustietăţii întrerupte 

şi, de fapt, subliniate de mici grupuri de turişti. 

Sigur, e frumos, sau pare frumos să mori retras de 

tot undeva, într-un sat, departe de lumea dezlănţuită. Cred 

chiar că e şi mai uşor să te desprinzi de o astfel de lume, 

mai apropiată viziunilor naive despre paradis, în timp ce 

desprinderea sufletului de tine e, probabil, mult mai 

dureroasă într-o aglomeraţie urbană, zgomotoasă şi 

neliniştită. 

Dar domniile voastre vă refereaţi la a trăi la ţară, 

desigur, nu a muri la ţară, iar eu am deturnat discuţia. Nu, 

n-aş vrea să trăiesc la ţară, ar însemna să mă simt aruncat 

în afara vieţii sociale care, oricât dezgust îmi trezeşte 

adesea, îmi e necesară mai ceva ca apa de izvor, de care, 

totuşi, de atâţia ani, mă pot lipsi, iată. 


61 

N-aş compara satele româneşti, necivilizate, 

înglodate în praf sau noroi şi obscuritate, cu cele, de fapt 

adevărate orăşele, din Occident. Nu le-aş compara nici cu 

cele din Irlanda, o ţară fostă înapoiată, renăscută din propria-i 

cenuşă în mod miraculos, prin forţa şi inteligenţa 

oamenilor săi. Acolo, oamenii trăiesc deseori chiar mai 

izolaţi chiar decât cei dintr-un sat, în mici ferme presărate 

pe dealuri, printre lacuri, prin tot acel spaţiu mioritic care 

se ignoră, şi cu toate acestea nu le lipseşte nici una dintre 

comodităţile lumii civilizate, în fond o caracteristică 

definitorie a Occidentului. 

Eu nu am nici părinţi şi nu mi-am cunoscut nici bunicii 

de la ţară, pentru mine nu există nici un pod unde să-mi mai 

pot regăsi vreo urmă a unei vârste de altădată. Era unul, 

unde mi-am uitat nişte fotografii şi poate scrisori de amor, 

la gazda mea din Clujul anilor 60, nea Bede, dar am văzut nu 

de mult că toată casa aceea, de pe strada Matei Millo, 3, e în 

refacere, s-a dărâmat mansarda, se amplifica şi se făcea 

etaj, astfel încât pot fi sigur că şi acele urme au dispărut. 

Am, în schimb, imaginea unor sate presărate sub 

munte, aşa cum le-am văzut cândva de pe crestele 

Făgăraşilor, acolo unde acum îmi e din ce în ce mai imposibil 

să ajung şi asta chiar regret. Căci dacă este o pustietate 

unde aş mai vrea să revin, aceea e creasta munţilor. Nu 

acolo pe unde se preumblă (că altfel nu pot să spun) 

turiştii, ci prin locurile neştiute de multă lume pe unde am 

călcat eu altădată. De acolo, vă asigur, satele argeşene se 

văd extraordinar de frumoase, aşa cum se văd, se pare, 

pentru cei care nu au urcat munţii, şi de la oraş, aşa, ca din 

avion, sau, măcar, ca din elicopter, de departe. De sus, 

satele sunt extraordinar de atractive, ţi se pare că îţi vei 

regăsi în ele liniştea, dar odată ajuns jos, în mijlocul lor, 

lucrurile se mai schimbă şi, chiar dacă satul argeşean de 

sub munte mai beneficia, acum câţiva ani, când am trecut 

eu ultima oară pe-acolo, de o anumită puritate, el nu se 

potriveşte mai deloc cu “socoteala de-acasă”, adică de 

sus, din avion sau de pe munte. 

E o modă acum în lume să se pustiiască orăşenii 

prin sate, ca la ciuma lui Caragea, şi asta în mai toată 

lumea. Satele franţuzeşti sunt pline de americani mai mult 

sau mai puţin originali care-şi cumpără case acolo, fac 

grădinărit sau cultivă viţă de vie şi schimbă, încet-încet, 

modul de viaţă tihnit, zice-se, dinainte. Şi orăşenii noştri 

mai ajunşi au câte o casă la ţară şi “strică” satul cu 

obiceiurile lor, cu civilizaţia lor, încât, în vreo sută două de 

ani parcă-i văd pe toţi foştii ţărani posesori de băi şi closete 

în casă, că antene parabolice au de mult. Şi-atunci să vă 

văd, dragi prieteni de la Vatra, dacă o să vă mai dea mâna 

să căutaţi, împreună cu unul şi cu altul, liniştea patriarhală 

a satului românesc, providenţial.


Mihai DRAGOLEA 

O scrisoare fără urmare 

Chiar şi aşa, bolnavă şi speriată, întinsă pe un pat 

oarecare al noului spital, doamna profesoară Negrea rămâne 

aceeaşi femeie frumoasă, brunetă mignonă, desăvârşit 

alcătuită în toate detaliile anatomice, de la călcâiele 

luminoase până la fruntea încă netedă, de deasupra ochilor 

negri, încercănaţi de suferinţă. La internare, ştiind că va 

avea mult de pătimit în spital, după operaţie, profesoara 

Negrea şi-a adus nu numai pijamale şi alte mărunţişuri, dar 

şi câte ceva de citit, să-i mai treacă urâtul; ce a uitat la 

internare, completează Livia, fiica cea mare, ea a preluat 

prerogativele „capului familiei”, domnul căpitan Adrian 

Negrea fiind în misiune, în Afganistan, să câştige bani, cât 

să-şi cumpere o casă, să scape de bloc. Doamna profesoară 

Elena Negrea s-a împăcat cu toate şi de multă vreme, stă 

cuminte în patul surprinzător de comod, vecinele de salon 

sunt femei de treabă, nişte necăjite ca ea, atente mai ales la 

disfuncţiile şi durerile propriului organism şi la problemele 

din gospodăria lăsată, inevitabil, pe mâna bărbaţilor şi 

copiilor; trei sunt de la ţară, la ele se adaugă şi neliniştile cu 

privire la animalele pe care le au şi, evident, le iubesc, se 

gândesc la ele precum la nişte membri ai familiei. Una dintre 

ele, cea mai în vârstă, nu prea are vizitatori, vine dintr-un 

sat de departe, dintr-o comună aflată aproape de graniţa 

ţării. Când, prima dată, a auzit numele comunei, Berezeni, 

profesoara Elena Negrea chiar a tresărit, numele mai era 

într-o cută a memoriei ei, deşi s-a străduit să-l uite, era cumva 

legat de cea mai neplăcută perioadă a vieţii ei; femeia 

povesteşte despre nepoţii care lucrează pe meleaguri străine, 

doamna profesoară tace, pe sub pătură atinge locul unde 

erau sânii ei glorioşi, cei după care au alergat, chiar la propriu, 

nu numai domnul căpitan, ci mai mulţi; pe foarte puţini i-a 

lăsat să-i atingă, să-i mângâie, să-i sărute, să se joace cât le 

e pofta cu emisferele lor pline, încununate cu sfârcurile 

negre, mari, tari, „murele”, cum le numea marele ticălos din 

viaţa ei, Octavian, Tavi. Nici acum nu pricepea exact ce s-a 

petrecut, a păstrat singura scrisoare primită de la Tavi, săi 

spună Liviei unde s-o caute, să i-o aducă, n-a mai recitit-o 

deloc, acum nu mai contează în alt fel decât să înţeleagă, 

viaţa ei s-a cam dus, aşa a fost să fie! 

Cuminte şi devotată, Livia i-a adus scrisoarea chiar 

de dimineaţă, fata a plecat la şcoala ei, a trecut vizita 

doctorilor, e linişte în salon, femeia de lângă ea doarme, una 

croşetează, altele două, cele mai tinere, povestesc încet 

între ele. Doamna profesoară Negrea îşi potriveşte mai bine 

perna, deschide sertarul şi scoate plicul îngălbenit, destul 

de voluminos, despătureşte foile acoperite cu scrisul 

înghesuit al lui Tavi şi se pune pe recitit scrisoarea 

nenorocită: „Dragă Tiţa, sunt la capătul unui an mizerabil, 

cel mai urât din viaţa mea. Sigur că, la rigoare, aş fi putut săţi 

scriu mai demult, dar nici n-am putut, nici n-am dorit. 

Motivele sunt mai multe, de la mizeria din mine, până la cea 

a locului în care mi-a fost dat să trăiesc, mai izolat ca 

niciodată. Am început viaţa aici prin a fi speriat; satul ales 

doar după nume, Muşata, s-a dovedit chiar un capăt de 

lume, pe lângă graniţă. Orice navetă este exclusă, de la 

centrul de comună numai până la şcoală sunt opt kilometri 

care trebuie parcurşi pe jos, din care trei peste arătură. Nu 

mi-a plăcut de cum l-am văzut şi aşa mi-a rămas până acum, 

la plecarea (sper!) definitivă. Am fost primit cu reticenţă, la 

început se uitau la mine ca la maimuţă, nu mai văzuseră 

absolvent de universitate din Transilvania, parcă veneam 

de pe altă planetă. Trebuie să-ţi spun că prima noapte aici 

am petrecut-o în cancelarie, am dormit pe masă şi m-am 

învelit, în lipsă de altceva, cu drapelul patriei. Apoi am stat 

într-o căsuţă părăsită, proprietarii plecând doar cu hainele, 

ca să mă încălzesc cât de cât făceam foc cu coceni, era chiar 

să mă asfixiez când s-a înfundat hornul, îşi făcuseră cuib 

nişte ciori. Ceva mai bine a fost când am stat la şeful 

magazinului sătesc, de fapt singura autoritate a locului, 

până şi preotul venind doar la două săptămâni, de la comună. 

Nu mai intru în amănunte de acest fel, ştiu că n-au cum să 

te mai intereseze. Sunt înainte de plecare şi nu ştiu dacă am 

înţeles ceva din viaţa de aici, altceva decât ciudăţenii fără 

pereche. Înafara orelor, am tăcut în cantităţi enorme şi am 

stat uitându-mă la oamenii locului, mai ales la tractorişti, cei 

mai de fală locuitori ai comunităţii, asta pentru că sunt 

singurii care se deplasează mai repede la oraş şi la comună 

(până şi gravidele merg să nască cu tractorul). De atâta 

tăcere m-am şi speriat la un moment dat. La un sfârşit de 

săptămână am aflat un tractorist care mergea la oraş şi l-am 

rugat să mă ducă şi pe mine, mai ales că luasem salariul. Ma 

lăsat în centru, m-am plimbat, am luat masa la un restaurant, 

am fost şi într-o librărie, mi-am luat două cărţi; am 

întâlnit o colegă, învăţătoare, surprinsă că mă vede în oraş. 

M-a invitat la ea, avea un apartament acolo. M-am mai 

plimbat, voiam să merg la hotel; totuşi, m-am dus şi în vizită 

la învăţătoare; mai era acolo un tip, ceva şef pe la partid, nu 

prea aveam ce povesti nici unul, mai mult ne-am uitat la 

televizor. După cina improvizată de învăţătoare, omul de 

partid a plecat. Atunci dăscăliţa mi-a oferit găzduire până a 

doua zi într-una din camere. Am făcut o baie şi m-am pus pe 

Foarte mulţi români, s-ar putea zice chiar majoritatea românilor, nu îşi dau seama de frumuseţea 

ţării lor din pricina drumurilor. 

De un utilitarism redus la nevoile carului cu boi, şoseaua fie naţională, fie judeţeană sau vicinală, 

pare a fi concepută exclusiv pentru trebuinţele rurale, făcând dintr-un automobil o anomalie. 

Largă cât o turmă de oi, mai întotdeauna convexă şi făcând una cu şanţurile astupate, măcinată de 

şinele înguste ale roşilor de căruţă, prăfuită şi fără umbră, trădând mereu în traseul ei preocuparea 

economiei şi efortului minim, cu poduri frânte sau crăpate, cu cantoanele ei părăsite, şoseaua românească 

este imaginea leneviei. 

A te grăbi pe astfel de drumuri cari parcă nu duc nicăieri, nu numai că este o imprudenţă, dar pare 

chiar o obrăznicie faţă de aceia care te văd trecând. Pierzându-se în zare, lipsite de popasuri şi de fântâni, 

drumurile noastre parcă ar fi căile pocăinţei. (G. M. Cantacuzino - Despre drumuri)

pat, să citesc dintr-una din cărţile cumpărate. După ce am 

stins lumina, să mă culc, la ceva vreme uşa s-a deschis şi 

învăţătoarea, spunând că îi este frig, s-a strecurat în 

aşternutul meu. Sigur că am raşchetat-o, nu ştiu cât timp; 

dar fără să scot o singură silabă. Ştiam că foarte devreme 

există un autobuz spre comună; m-am spălat şi îmbrăcat tot 

în tăcere, doar când am plecat spre autogară am spus un 

palid la revedere. Era încă întuneric, am mers în urma unor 

lăutari care veneau de la o nuntă. N-am mai scos un cuvânt 

decât când am ajuns, pe la amiază, în sat. M-am sălbăticit şi 

nu ştiu dacă, unde, cum şi când mă voi întoarce la 

normalitate. Dacă poţi, iartă-mă. Îţi doresc numai bine şi mă 

rog să fii iubită mai mult şi mai frumos decât am fost eu în 

stare s-o fac. Cu multă tristeţe, Tavi”. Doamna profesoară 

Elena Negrea îşi şterge discret colţul ochilor, împătureşte 

scrisoarea, o pune în plic şi, apoi, în sertar. Se uită spre 

vecina ei de suferinţă, încă doarme, când se va trezi o va 

întreba cum mai e pe la ţara ei, dacă l-a cunoscut pe Tavi. 

Lucian POP 

De ziua morţilor 

De ziua morţilor, pe lungul drum de la casa părintească 

până la cimitir, am trecut în revistă toate gospodăriile pe lângă 

care am trecut. Vizavi de casa noastră stă Naşa. Optzeci şi trei 

de ani. Invidiată de toate celelalte văduve ale uliţei pentru că 

umblă bine, fără cârjă. Vine apoi casa lui Negru. Un început de 

neorânduială prin curtea lui. Tocmai l-a lăsat piciorul stâng. O 

satisfacţie discretă printre văduve. Când se adunau pe banca 

din faţa casei noastre, apărea Negru, spectaculos, făcându-le 

în ciudă, pocnind din degete şi sărind în sus ca un mânz prea 

plin de energie. Urmează gospodăria stinsă a Itei. Prietenă cu 

mama din copilărie. Cocîrjată la nouăzeci de grade. Dar are o 

privire jucăuşă de copil, permanent în căutarea a ceva hazliu. 

În spatele casei ei se întinde grădina largă a doamnei Roji. Cea 

mai veche casă din sat, în vremuri imemoriale, primărie, sub ea 

cu o pivniţă înaltă, pe post de arest. Aceeaşi generaţie cu 

mama. Nu mai poate aduce de la fântână decât o găletuţă mică 

de apă. Sfătoasă, cu o voce de predicator, ce se aude peste 

întreaga uliţă. Ultima casă a uliţei, înainte de-a se intersecta cu 

şoseaua asfaltată, este a lui Ica. Să nu strice regula, la numai 

şaizeci şi doi de ani, are şi ea statut de văduvă. Când vara, se 

lăuda cât de mult a lucrat ea în grădină, văduvele o temperau. 

– Tu eşti tânără, habar n-ai. 

Ica şi-a cumpărat casa de la urmaşii lui Beskay. Lam 

prins şi eu în copilărie pe bătrân. Un meşter ştie tot, de 

pe urma căruia profitase întreaga uliţă. Se pricepea să 


63 

blocheze ceasurile de înregistrat curentul electric. Pe 

jumătate surd şi orb, îl confundă cu un sătean de-al nostru 

pe funcţionarul venit din Dej pentru citirea contoarelor. 

– Am venit la curent! răcni funcţionarul, pus în 

temă cu surzenia bătrânului. 

– Apoi draghe, bine ai nimerit, întreabă la toţi, che 

aşa meşter de oprit ceasu, mai rar! 

Pe partea stângă a şoselei, în prima casă de după 

pod, locuiesc doi dintre copii Anei Tanabocului, unul de 

nouăsprăzece ani şi celălalt de douăzeci. Părinţii, cu ceilalţi 

trei copii mai mici, sunt ameninţaţi în Cluj cu evacuarea 

din apartament pentru neplata cheltuielilor. Văduvele i-au 

poreclit pe cei doi abandonaţi, Mapepşi. Pirpirii şi 

nemâncaţi, lucrează cu ziua. 

Urmează casa lui Ioji, vândută unui domn colonel. 

Acesta a mansardat-o şi dus a fost! 

Apoi vine casa lui Petriuca, tipică pentru vremea de 

dinaintea războiului, cu cerdac, albastră şi cu două ferestre 

mici. Petriuca a fost un uriaş care se vâra cu spatele sub 

căruţa încărcată cu fân şi o răsturna! Ca o ultimă ispravă, şi 

casa cu pereţii strâmbi pare a fi fost săltată de spatele lui 

Petriuca înaintea drumului fără întoarcere. Trec pe lângă 

alte câteva case pustii, neinteresante, şi ajung în dreptul 

gospodăriei lui Mănăilă. Proprietar de tractoare, combine 

şi alte agregate agricole. Construcţii pe măsură, falnice şi 

sigure, cu un aer superior de fermă americană. Apoi, lovite 

de soartă, alte case umile, printre care şi casa cu ziare 

decolorate în ferestre ce îmi aduce aminte de prima dragoste, 

trăită la dimensiuni cosmice, când mi se părea că până şi 

nopţile înstelate ale acelei veri unice, erau în proprietatea 

satului. După şirul de case dezumflate, sorbite parcă de 

pământ, apare uşurător, gospodăria prosperă a unei 

verişoare îndepărtate, profesoară pensionată. Casa veche, 

renovată, acareturile, şi vechi şi noi, unificate prin aceeaşi 

zugrăveală portocalie, la modă. şi cum n-ar fi de-ajuns, prea 

plinul paharului, în spatele casei renovate se înalţă un fel 

de motel, în întregime din lemn lăcuit, sclipitor, cu etaj. 

Cum soră-mea făcuse ordine cu o săptămână 

înainte la mormintele bunicilor şi a lui tata, în amiaza aceea 

de toamnă târzie, cu un cer liniştit, egal înnorat, mie nu mia 

mai rămas decât să veghez lumânările aprinse. Venit 

printre primii pe dealul ca o acuarelă umedă, cu nuanţe 

incerte de verde şi cenuşiu, cimitirul s-a umplut de orăşeni 

grăbiţi, ce aduceau buchete mari de flori, de un alb strident. 

şi pe nesimţite, cimitirul s-a transformat într-o piaţă 

publică a reîntâlnirilor de peste ani, ne cunoşteam cu toţii 

şi ne aduceam la zi cu informaţii legate de actualele adrese 

şi slujbe. De pe deal, aveam o panoramă completă a satului, 

ajuns un fel de azil în aer liber pentru bătrânii care i-au mai 

rămas. 

Satul e cea mai frumoasă podoabă a pământului românesc. În el se găsesc toate premizele civilizaţiei 

noastre. Prin felul lui de a se pierde în verdeaţă, cu aspectu-i de grădină, satul românesc afirmă acea 

înţelegere a naturii şi acea noţiune sensibilă a vieţii care se răsfrânge în toate artele noastre populare. 

Hai deci să trecem printr-un sat cu multă luare aminte şi cu paşi înceţi. 

Acel sat va fi undeva, când pământul începe să fie îndoit de primele dealuri, la adăpostul prafului 

drumurilor mari, în apropierea unei ape, retras de lume. Nu îi vom şti numele, nici judeţul. E un sat ca mii 

de sate, al cărui clopot sună ca un gals de copil, iar în serile de vară se aşterne peste dânsul ceaţa 

albăstruie a fumului din vetre. La intrare întâlnim o fântână care curge sub o icoană ştearsă. (G. M. 

Cantacuzino – Satul românesc)

64 triptic 

mici amănunte 

Ion DUMBRAVĂ 

starea asta de aşteptare ca şi cum 

ceva ce urma să se-ntîmple 

încă nu s-a-ntîmplat 

ca şi cum ai simţi 

cum ceva pluteşte în aer 

adevărul e că de fapt 

în aer nu pluteşte nimic 

doar pasul discret doar norii 

rupînd-o la fugă te-ar mai putea 

face să mai speri şi să crezi 

mărturie a unei zile 

în care toate se-ntîmplă 

de regulă altcuiva 

sînt zile ca astea 

despre care ai putea 

să nu scrii pagini întregi. 

sînt una din cauzele 

a ceea ce sînt 

adevărul e că puţine 

se mai pot întîmpla e aproape 

ieri încă o zi în care 

nu ai avut pentru ce să ieşi 

nici cu flori în întîmpinare 

nici cu sabia trasă din teacă. 

genul poemului: comedie 

un poem atît de real în care 

totul e gata să se întîmple 

genul poemului: comedie 

interzis adulţilor 

sub cinşpe ani fără 

acordul autorului 

ficţiune visînd 

un posibil real un fel 

de încarnare-a imaginaţiei 

titul poemului: „muza 

distrată” un poem 

în care ceea ce se întîmplă 

e ca şi cum s-ar fi întîmplat 

oraş peste rîu 

baie de mulţime în plin 

buric al tîrgului lume 

în mişcare continuă 

mogîldeţe bizare 

în oglinzile 

false ale vitrinelor 

încă o ieşire care începe 

şi sfîrşeşte la fel 

de fiecare dată e tot 

mai tîrziu tot 

mai frig pe străzi ceea ce 

te desparte de 

fiecare dată de oraş e 

mult mai convingător 

decît ceea ce te apropie 

şi totuşi 

sub semnul irepetabilului 

se petrec toate 

sub semnul lipsei de 

şansă dorinţa 

unei simţiri aidoma 

a unei trăiri identice 

timp pierdut 

căutarea niciodată 

întîmplarea nu îşi desface 

picioarele primitoare la fel 

cîmp de bătaie 

nouri negri ca nişte hoarde barbare 

se agită la marginea cerului 

semne clare ale unei furtuni 

violente poate chiar 

un nou potop de sfîrşit 

de lume de lumi 

vară imprevizibilă pendulînd 

între potop şi amieze de iad 

doar despărţirile uneori 

mai deprimante ca ploaia 

doar cele pierdute pe veci 

oriunde cînd plouă senzaţiile 

sînt trăite la fel urme de zeu 

urme de om urme de dobitoace 

sînt luate în ameţitoare vîrtejuri 

odată cu praful din drum nori 

negri ca nişte hoarde hune 

trec linia orizontului 

cerul e un cîmp de bătaie 

într-o schimbare continuă 

de roluri între învinşi şi învingători 

scriu despre tine 

nu întotdeauna ce cauţi găseşti 

eu mă tot căutam pe mine 

şi ai apărut tu 


nici nu ai crede 

pînă unde se poate ajunge 

cînd cauţi ceva 

şi găseşti altceva 


înainte de tăcerile lungi 

nu întotdeauna ce cauţi găseşti 

e ceea ce cauţi scriu 

despre toate acestea 

cum aş alerga după fluturi 

pe cîmpiile însorite ale memoriei

Taine 

Andrei FISCHOF 

Omul fără vreo taină de-a lui 

Este precum norul umflat pocnind 

Fără să aducă ploaie. 

Seamănă doar uscăciune. 

Taina aceluia e singurul lucru 

Doar al lui. 

Aidoma AND-ului din suflet. 

Ea rămâne cu omul până la capăt. 

Dincolo de capăt. 

În veci. 

Chiar dincolo. 

În absenţa tainei 

Omul nu seamănă cu el însuşi. 

Sunt şi taine ştiute de toţi, 

Dar despre ele nu se vorbeşte. 

Ele nu se rostesc. 

Ca numele lui Dumnezeu. 

Sau ca aroma primei iubiri. 

Cea prea târzie. 

Ca un semn de întrebare 

La început, poemul e o planetă 

pentru unul singur. 

Vine dintr-un undeva al cuvîntului, 

ameninţă şi cucereşte, 

oprindu-se la o respiraţie înainte de ciocnire. 

Despre ceea ce se-ntîmplă apoi, 

nu-mi amintesc nimic. 

La sfîrşit, gol de durerea vrajei, 

adorm încolăcit ca un embrion 

pe patul procustian al celor nescrise. 

Ca un semn de întrebare respirînd. 

Despre singurătatea creatorului 

Omul se vede deodată 

în faţa propriei creaţii, 

un fel de mic dumnezeu 

în faţa unei lumi 

căzută dintr-însul 

fără să se spargă. 

Omul se teme că va trebui 

să dea nişte explicaţii 

sau să corecteze ici-colo, 

altfel – i se va spune – creaţia 

nu va supravieţui, 

ori nu va fi înţeleasă. 

Omul, acest mic dumnezeu, 

se-nchide în adîncul sîngelui din suflet 

în căutarea dumnezeului cel mare 

bogat în nereuşite, 

să i se adreseze, 

dar nici glas, nici alt semn nu e, 

şi astfel, creaţie după creaţie, 

creşte pădurea muţeniei umilitoare, 

monument al singurătăţii creatorului. 

triptic 

Poezie fără titlu 

poate ar trebui s-o iau încet-încet 

spre capăt, 

să nu m-ajung din urmă. 

câtă vreme mă recunosc, 

ştiu unde mă aflu. 

nici pe unde am fost nu am uitat 

încă. 

dar ce va fi cu voi, muşcături 

pe hârtie, 

urme ale dinţilor mei scrâşniţi 

pe pielea voastră albă 

primindu-mă 

aruncându-vă la coş 

când simţisem că nu sunt singurul 

care. 

tot mai înalt 

triunghiul isoscel al cumpenei, 

tot mai ascuţit piscul lui, 

subţiindu-se în aer, până când 

nu mai e decât un punct. 

acesta va fi semnalul trecerii 

cu clipa în buzunarul de la piept. 

secundarul. 

Şi iată cum, scriind 

(sonet) 

Şi iată cum, scriind, devin mai aspru 

Şi nu mă mai uimesc cîte nu ştiu. 

Amin, doar, moartea timpului neviu 

Ascuns în dosul visului sihastru, 

Cu tălpile crăpate prin pustiu 

Sub cerul surd, dumnezeiesc de-albastru. 

Acesta sînt: fărîma dintr-un astru 

Atins pe nelăsate de-un tîrziu. 

Şi iată cum, cînd scrisul meu presimte 

Din tîmplele aducerii aminte 

Un gol ascuns sub faldul vreunui verb, 

Eu strig, ameninţînd cîrduri de spaimă 

Şi le înec în propria lor faimă. 

Apoi, dispar. 

Ca goana unui cerb. 

Punctul de sprijin 

65 

Caut punctul de sprijin în visele mele, rosti femeia 

ca pentru sine, punctul de sprijin în 

jurul căruia viaţa mea s-a încolăcit ca viţa de vie în 

jurul aracului, ca şi cum asta i-ar 

fi fost singura menire. 

…ţi-am făcut o surpriză am venit şi azi deşi n-avem 

şcoală dar dacă vrei azi nu vom exersa voi rămâne aici 

lângă fotoliu cât vrei în nemişcare… 

Dar ce ştii tu, băiete, ce ştii tu, continuă femeia, uite, 

până şi revolta norilor este altfel decât mi se păruse 

odinioară: cum se umflă şi se înnegresc, ameninţă şi strigă 

şi fulgeră, pentru ca ploaia, lacrimile zeilor, să-i facă într-o 

clipă dispăruţi ca şi cum

66 

n-ar fi fost niciodată. O revoltă falsă, ieftină, băiete, 

căci sunt nori care nu dispar în veci, negri, grei, fără apăn 

ei, purtând respiraţii sufocate. 

…cred că e linişte la tine ca şi cum ai fi fost totdeauna 

singură ca într-o peşteră adâncă şi umedă cred că până şi 

pianul tău simte liniştea clapele rânjesc înfricoşate iar 

corzile drepte întinse pândesc orice atingere fiecare 

atingere… 

Liniştea aceasta, umbră a ţipătului fără noimă, ca 

mila copacului pentru zelul tăietorilor de lemne, mă apasă 

şi îndeasă în mine timpul, secundă cu secundă, ca nucleele 

unor atomi într-o bombă, invizibile cu ochiul liber, 

dar grele de atâta 

spaimă. Apoi, după explozie, voi trăi în cuvintele ce le-am 

semănat şi-n fotografiile acelea vechi, rămase undeva de 

la părinţii mei pe când eram cu toţii împreună, iar eu ca tine 

acum, băiete, credeam că menirea focului e să încălzească 

mâinile şi hrana, şi nu ştiam că poate arde trupuri şi suflete 

şi să le prefacă în fum şi în nori veşnici, uscaţi şi tari, coajă 

a cerului, ca o mască ce acoperă ruşinea. Chipurile astea, 

băiete, sunt floarea pământului în poala căruia am iubit şi, 

ca un curcubeu, ele ating marea iar focul nisipului naşte 

mereu o nouă pasăre al cărei cânt e cântul meu de jale 

până la ceruri. 

…eu vin în fiecare zi la tine şi nici nu te întreb dacă 

vrei să vin şi mâine şi n-am povestit nimănui este 

secretul nostru poate că tu ai şi alte secrete ale tale 

numai ale tale… 

Mă uit în căuşul palmei, băiete, zise femeia, şi văd chipurile, 

singura amintire rămasă, iar pielea-mi, veşmânt sărbătoresc 

al nuntirii şi giulgiu pentru mai târziu, arde de focul 

sufletului neputincios şi e în stare să se vindece. Nopţile 

mele se prefac în viermi, băiete, iar zilele în pasarea flămânda 

a neuitării, duşmani unul altuia, duşmani fără mântuire. 

Şi-atunci caut punctul acela de sprijin în visele mele 

scornite iar şi iar, pe care mi le povestesc singura şi, ca 

tatăl meu odinioară, povestindu-mi, pe când eram cu toţii, 

mă opresc undeva la un pas de deznodământ, ca la buza 

prăpastiei, şi mă-ntorc în urmă şi iar pornesc şi nu mai dau 

de nici un capăt. 

Şi iarăşi, băiete, liniştea de care mă-ntrebi şi care doare, ca 

uimirea fluviului sugrumat de prăbuşirea muntelui de 

cuvinte peste albie, după ce fruntea-i stâncoasă şi 

îngrijorată, oglindindu-se în apele tihnei, se unise cu ele 

ca două lucruri care se întregesc unul pe altul. 

… dar nu ştiu ce va fi mai târziu poate că părinţii mei 

vor spune nu am timp aşa vor crede ei dar eu voi veni 

la tine în fiecare zi am să inventez de fiecare dată 

altceva 

ca să pot veni… 

Timpul le îndură pe toate, băiete, dar cum să te legi de 

timp – şi el o invenţie a visului în rătăcirile sale spre 

piscul inexistent al împlinirii. Cum să te legi de timp, acest 

2 

triptic 

animal feroce care mereu se naşte doar pe el însuşi, ca să 

distreze zeii în plictiseala veşniciei, să-i fac să râdă, să-i 

facă să plângă, să-i scoată din amorţeala rece şi 

neîndurătoare. 

Cum să te legi de timp, băiete, căci iată, se subţiază timpul 

sufletului în mine, păşeşte verdele pădurilor din amintiri, 

zăpezile dorului se topesc în arşiţa lipsei, dezvăluind un 

gol imens, ca rânjetul orbitelor din craniul dezgropat 

întâmplător la temelia casei. 

Şi-atunci am scris, băiete, am scris, am scris, am scris, iar 

apele cerului mi-au spălat faţa şi abia le-am simţit răcoarea, 

căci focul pielii şi incendiul viselor sunt mai puternice 

decât lacrimile zeilor. 

Uneori cuvintele apăreau din străfunduri, pe apele fluviului 

celor petrecute, şi erau prinse în zbor de păsările trezirii 

care ţâşneau apoi, purtându-le în gheare ca o săgeată 

către norii de rugă. Chiar când hotarele bucuriei nesfârşite 

îmi erau aproape, 

aproape-mi era şi tristeţea acoperind bogăţia hârtiei pe 

care atingerea mâinii mele era ca râsul sugrumat de teama 

trezirii stafiilor. 

Căci am trecut ca un drumeţ peste pământuri, uneori 

speranţa pentru alţii, alteori împinsă de propria-mi nădejde. 

Ploile sufletului ştergeau urmele paşilor de ieri şi-n 

drumeţiile mele am rămas rătăcind între mine şi propria-mi 

umbră, de atunci şi de acum, iar lucirile de-o clipă de pe 

fruntea-mi, false luciri erau, ca hârtia de celofan care 

acoperă dulciurile greţoase. Nici pentru viaţă, cum nici 

pentru moarte nu am avut 

…şi nu mi-ai spus niciodată când e ziua ta de naştere 

ai şi tu zi de naştere şi aş vrea să-ţi pregătesc un 

cadou cred că de multă vreme n-ai primit nici un 

cadou toate lucrurile aici sunt vechi şi au miros de 

oboseală… 

Iar lupta este grea, băiete, nu e nici un drapel pentru 

încurajare, ci doar coaja semitransparentă a cuvintelor – 

uneori dinlăuntrul lor, alteori dinafară, şi câmpul de bătaie 

e luciul oglinzii orbind vânturile care suflă din toate 

direcţiile şi încremenesc morile din mine. Amintirile 

cumplite, nemăcinate, cresc şi se umflă şi milioane de 

grăunţe otrăvite de fumul acela cu miros de om se 

răspândesc şi se îneacă iar. 

… ce bine că mă înţelegi uite eu nu pot vorbi dar tu 

înţelegi semnele mele înţelegi dansul mâinilor mele 

iar eu înţeleg fără să aud ceea ce spui… 

O, durerea poetului gonit de frumosul născut în propriul 

său vers, ca durerea florilor de câmp în îmbrăţişarea vazei. 

Durerea ochilor deschişi sub greutatea nopţii grele, ca ale 

orbului care-şi imaginează albastrul cerului după gustul 

sărat al marii. Durerea căutării, băiete, când nimic nu mai 

ajută, iar grozăvia din cuvinte nu mai e crezută… 

Vino şi mâine, băiete, vino mereu, poate că tu, tocmai tu, 

neauzind şi neştiind să vorbeşti, vei înţelege, poate 

strigătul din tine va fi mai puternic. 

3

Prea târziu 

Maria PAL 

ca un ciopor de ciumaţi 

trec păsări prin pustiite păduri 

tu priveşti înspăimântat viitorul 

cum îşi întinde rădăcinile putrede 

şi tragi din adâncuri năvoade cu strigăte 

cu răspunsuri date la-ntrebări prea târziu 

singur 

părăsit de toţi şi de toate 

te-nchini prin aurite altare 

scoase-n cale de sfinţii cu priviri aburite 

Răvăşit de furtună 

mai captiv decât un fluture 

aranjezi tulburat insectarul 

răvăşit de furtuna produsă-n jur 

de stihiile ce se rotesc mulţumite pe lângă tine 

aducându-ţi verzi ramuri 

şi-ţi reînnoiesc crucea 

rănile descărnatul tău craniu 

Atunci 

singurătatea plantează alţi arbori 

Dumnezeu le scurmă adormit prin tăceri 

când îşi scapă bănuţii 

dăruiţi cu zgârcenie de nepăsătorii cezari 

atunci 

din muţenia sfinxului se revarsă miriapozii 

gem pietrele sub convoiul de umbre 

un recviem monoton se prelinge-n pământ 

însoţit de cavalul înlăcrimat al ploii 

Trenul misterios 

în Alexandria 

veac după veac 

cărţile-şi duc faima lor tristă pe umeri 

la fel cum tu-ţi porţi cenuşa pe pleoape 

şi urci la fel de singur 

în trenul misterios cu destinaţii multiple 

dar niciodată-nspre timpul trecut 

înspre neatinsele ţinte 

Fără regrete 

refuzi orele ce-ţi intră-n ochi ca nisipul 

un clown le adună 

îţi culege şi paşii ca pe nişte ciuperci 

îţi însemnează vorbele cu pietre 

când îi recunoşti singurătatea 

după praful ce-l stârneşte pe străzi 

triptic 

când îi arăţi cum se decojeşte 

şi-n miezul pufos locuieşte cel ce-i fură cărarea 

pe care tocmai voia s-o apuce 

fără regrete 

scurt şi concis 

ca un bilet de sinucigaş 

în faţa ta 

cu privirile pierdute 

un clown ca un contabil caraghios 

adună ziua de mâine la ce ţi-a rămas neplătit 

Peste resturi 

rugăciuni rămase nerostite 

unde-s chipurile de polen 

ce-nmulţesc străvezii orizonturi 

de neatins 

gândurile umede alunecoase 

cu cercuri largi împletite de ape 

din care sorb însetaţi nepăsătorii corbi 

fără vârstă şi umbre 

spaime ajută fluturii 

să-ţi traverseze inima creierii 

peste resturi 

un ecou de clopote 

frica biciuieşte-ndelung cu urzici 

A sosit vremea 

încă nu-i prea târziu 

să-ţi calculezi şansele 

fără ajutorul ierbii 

ce se-nfige-n locul tău în pământ 

fără ajutorul mării 

în care semnul tău zodiacal s-a născut 

e vremea 

a sosit vremea 

să calci fără stânjeneală pe ape 

să-ţi îndrepţi paşii şovăitori înspre larg 

în timp ce mâna-ţi desenează pasărea 

ce cu ochii tăi va zbura 

Ce faci 

bulversată inima ta 

bate la porţi închise şi-nalte 

bântuie lumea cu oasele rupte 

şi-mpinge sângele-ncet spre canal 

sinucigaşii zâmbesc privindu-ţi 

părul albit peste noapte 

ce faci cu ecoul ce munţii târăşte 

cu spaima şi fuga nebună 

cu mâinile ce-atârnă de plumb 

la culesul stelar 

67

68 cu cãrþile pe masã 

Mihai TOGĂNEL 

O nouă «Groapa» 

„Trecătorii, înhămaţi la griji ca la nişte care 

împotmolite în nămol, se opinteau pe caldarâm, umblând 

fără ţintă.” Iată imaginea României postrevoluţionare, a 

României rătăcite în labirintul tranziţiei continue, a 

românilor mult prea subjugaţi de sintagma „Time is money” 

şi de atingerea unui scop (care de cele mai multe ori scuză 

mijloacele) strict material. Despre această Românie, 

predispusă construirii „scârnăviilor sfârşitului lumii”(aşa 

cum i se revelează lui nea Mişu’ - şofer de TIR) scrie Dan 

Perşa în romanul Cu ou şi cu oţet (Editura Cartea 

Românească, Bucureşti, 2007), particularizând socialul în 

Bucureştiul „plin de gropi şi de praf”, etern hăitut de 

şantiere ale căror tentacule se întind fie pe verticală, fie pe 

orizontală. 

În acest Bucureşti întâmplarea (sau nu?) face ca 

braţul mecanic al unei maşini, săpând o groapă pentru 

fundaţia viitoarei „catedrale a neamului”, să atingă, 

îndeajuns de mult pentru a scutura din temelii structura şi 

aşa şubredă a capitalei, un capăt de os. Os care mai apoi 

se va dovedi a fi doar o mică fărâmă din scheletul unei 

fiinţe care, pe rând, este identificată ba cu strămoşul Bucur, 

ba chiar cu Dumnezeu – Tatăl. Cum ar reacţiona oamenii 

de ştiinţă, artiştii, afaceriştii, vrăjitoarele, elevii, şoferii de 

TIR, politicienii, călugării, babele, amantele, soţiile la 

descoperirea, „peste noapte”, a unei gropi imense în 

centrul Bucureştiului, în adâncurile căreia să zacă cu 

siguranţă cea mai mare descoperire a secolului? 

Răspunsul, în viziune proprie, îl oferă Dan Perşa în romanul 

său, eliberându-şi personajele de orice constrângere 

scriitoricească. Construite asemenea caracterelor 

dramatice şi postulate la începutul cărţii sub forma unei 

liste, personajele îşi iau zborul în paginile romanului şi 

atunci când naratorul constată că podul, şi aşa instabil, 

care îl leagă de propriile-i creaţii se clatină, el singur îl 

„dinamitează”, urmărind mai apoi, cu un ochi avizat, 

transformarea lor. Că personajele nu rămân indiferente la 

schimbarea mediului social în care trăiesc este uşor de 

observat atâta timp cât fiecare dintre ele suferă o 

schimbare de mai mici sau mai mari proporţii. Metamorfoza 

unei pensionare, care cu greu îşi „trage” concepţiile întro 

lume străină de educaţia primită, într-o vizionară 

înzestrată cu simţuri supranaturale confirmă această idee 

de „turnură” a destinului personajelor. De fapt, doamna 

Porumbescu trăieşte o ruptură faţă de viaţa ei adevărată, 

transformându-se într-un Prometeu dezlănţuit, protector 

al omului în luptă cu răul. Şi toată această surprinzătoare 

forţă sub impulsul unui flux de energie înrâurit dinspre 

„perimetrul sepulcral” al gropii. Şi mai evidentă este, tot 

sub coviltirul Bucureştiului transformat, intelectualizarea 

domnului Fărăţară. Florentin Fărăţară, „afaceristul cu 

sânge de rrom” aşezat în fruntea personajelor al căror 

scop scuză mijloacele, „amfitrionul” şantierelor 

bucureştene, animatorul armatelor de buldozere, este cel 

care, printr-o neobişnuită forţă filozofală, esenţializează 

concepţia întregului roman: „Nu te poţi apropia de 

Dumnezeu[...] decât dacă ajungi o flacără vie, 

asemănătoare luminii dintâi, lumină din care a luat naştere 

lumea şi care nu putea izvorî decât din făptura divină.” 

Într-adevăr, Cu ou şi cu oţet este un roman al 

apropierii de Dumnezeu, al redescoperirii Tatălui, al 

„misticizării betoanelor”, al revelării sacrului în profan. 

Florin Şlapac găsea pretextul romanului, acela al unui 

Dumnezeu mort, ca fiind o premisă grotesc-apocaliptică. 

Dar dacă Dumnezeu a fost în tot acest timp doar ascuns, 

îngropat, dar viu în acelaşi timp? Nu putem să credem că 

Dumnezeu şi-a dorit această revelare tocmai acum, în 

România aceasta postcomunistă? Este atât de greu, în 

contextul social de azi, să ne închipuim un Dumnezeu 

căruia chiar îi pasă? Ce i-ar mai rămâne Lui, aşa scârbit, 

dar în acelaşi timp plin de dragoste paternă faţă de oameni, 

să facă? Să-şi retrimită Fiul între oameni? Dar şi-ar încălca 

astfel cuvântul dat. (Deşi nu-i exclus să avem de-a face 

aici cu un dialog „inter-romanesc” cu Simion Liftnicul lui 

Cimpoeşu; acolo, într-una din parabolele lui Simion, 

Dumnezeu îşi trimite Fiul în România, dar acesta eşuează 

în alegerile pentru preşedinţie; Dan Perşa îşi va fi zis că 

acum nu mai rămâne decât să vină Tatăl în persoană). Şi 

atunci acestuia nu-i rămâne decât să se „autosacrifice”, 

să se releve chiar El însuşi. Vorbim, aici, de un Tată pus la 

grea încercare de faptele fiilor, de un Dumnezeu nepregătit 

de apocalipsă, dar incapabil de pasivitate faţă de mozaicul 

păcătos al omenirii. Nu este, totuşi, o revelare gratuită, 

pur caricaturală, pentru că, la rândul său, diavolul se arată 

în chip de om. Întruchipat de un politician „fără nume”, 

preşedinte de partid nou înfiinţat, Necuratul încearcă săşi 

desăvârşească menirea diavolescă în aceste condiţii de 

vertij social. E vorba, aşadar, de iruperea în cotidian a 

unei eterne dispute ontologice între bine şi rău, între 

Dumnezeu şi Satana, iar omului i se oferă, la fel ca în 

Paradisul primordial, posibilitatea alegerii. Forţele câştigă 

rând pe rând adepţi din cele mai diferite medii sociale. 

Tematic, romanul poate fi situat în descendenţa operelor 

„mistice” ale lui Eliade. Şi la Dan Perşa se poate observa o 

dorinţă arzătoare de a găsi în banalul cotidian promontorii 

ale sacrului de care să se agaţe şi în jurul cărora să 

construiască întregul stabiliment romanesc. Diferenţa 

substanţială care apare între cei doi autori ţine de 

caracterul misticului, pentru că la Dan Perşa el poartă 

numele de creştinism, chiar de ortodoxism. Tocmai de 

aceea lupta continuă a binelui cu răul ia aici chipul unei 

dispute transpuse parcă din picturalul bisericilor bizantine. 

Paradoxal, în urma luptei câştigate de forţele binelui, 

Bucureştiul se degradează şi mai mult. Cerul este pământul 

unei gropi astupate în care, ca printr-o uşă de cavou, se 

zăreşte luna, pusă ca pe un catafalc. Imaginea catedralei 

alunecând în tenebrele gropii prevesteşte apropierea 

sfârşitului. Cortina o trage Cuviosul Evagrie, la 100 de ani 

după întâmplările povestite: „Ascultă, române, cuvântul 

Domnului.[...] Dintr-o întrebare născându-te, într-o 

întrebare nedezlegată o să mori”. Se desprinde de aici un 

fel de morală, aceea a scepticismului continuu, care nu 

face altceva decât să genereze noi întrebări fără răspuns. 

Dan Perşa se opune, astfel, cu tărie, nihilismului religios, 

construind un roman mistic, al reafirmării sacrului în profan,

al regăsirii lui Dumnezeu într-o societate mult prea 

raţională, înclinată spre negarea valorilor. Întregul roman 

se bazează pe concepţia cunoaşterii luciferice a lui Lucian 

Blaga care urmăreşte, spre deosebire de cea raţională, 

căile unui intelect extatic, o cunoaştere ce urmăreşte nu 

suprimarea valorilor, ci sporirea misterelor lumii, a tainelor 

care pornesc de la premise axiomatice. 

Dincolo de tematica abordată, din roman răzbat 

semne evidente ale unui postmodernism foarte ingenios 

investit. Titlul nu este altceva decât o expresie peiorativă, 

prea bine cunoscută, dar identificată de autor ca semn al 

pătimirii lui Hristos. Oul şi oţetul sunt, mai degrabă, 

embleme ale necredinţei în Iisus, ale profanării suferinţelor 

Fiului. Oul trimite la un alt fel de „ou dogmatic” barbian, 

concept care explică cosmogonia primordială raţional, fără 

urmă de Dumnezeu, în timp ce buretele îmbibat cu oţet 

care îi este oferit lui Iisus pe cruce în loc de apă semnifică 

ridiculizarea întregii epopei christice pe pământ. 

Ca narator, Dan Perşa se situează, în romanul de 

faţă, în descendenţa lui Creangă. El este, aici, un povestitor 

postmodern care nu ezită în nici un fel atunci când 

reinterpretează miturile clasice sau pastişează celebre 

toposuri literare. Sala de internet în care adolescenţii îşi 

formează personalitatea se numeşte „La Medeleni”, jocul 

Loto este „6 din 47” (pentru a mări şansele de câştig), iar 

noua „catedrală a neamului” va fi o imensă hală pentru 

comerţul hainelor second-hand. Capitolelor li se atribuie 

nume, folosind aceeaşi tehnică reinterpretativă: „Tainele 

inimei”, „La porţile Orientului”, „Căderea Bastiliei”. Sunt 

doar câteva din sintagmele social-literare, deja consacrate, 

de care Dan Perşa se foloseşte în sondarea prezentului 

autohton. Tot de postmodernismul aluziv, pastişant, ţin 

asocierile de cuvinte şi metaforele şi simbolurile folosite. 

Astfel, gura plină de carii este un „tărâm pustiit”, groapa 

– „perimetrul sepulcral”, actul iubirii – „îmbârligarea...a 

doi oameni îmbrăţişaţi şi chirciţi ca un fetus”, partidul 

politic „Oala şi Ciocanul” (aluzie la reminiscenţele 

comuniste din politica actuală). Toate acestea sunt coagulate 

de un narator prezent în text de câte ori e nevoie 

pentru a explora cot la cot cu cititorul complexitatea 

socialului bucureştean, un povestitor „sfătos” care aduce 

aminte de dascălul Junimii. 

A patra carte de proză a lui Dan Perşa desenează, cu 

vervă, un tablou complex al unei Românii care se învârte 

în jurul unei gropi în adâncurile căreia se află cea mai mare 

(dacă nu ca importanţă, măcar ca dimensiune) descoperire 

a omenirii. Groapa nu este un abis citadin, ci mai degrabă 

o cristelniţă folosită pentru a reboteza şi, astfel, a 

reîncreştina pe oricine se scufundă în apele ei. De aici şi 

metamorfoza personajelor aflate sub influenţa 

„perimetrului sepulcral”. Este o groapă a redescoperirii 

sensului lumii, a revelării unei primordialităţi dispărute, a 

reapropierii de Dumnezeu printr-o gnoseologie extatică, 

luciferică. Iar dacă pentru îndeplinirea acestui scop este 

nevoie de o nouă luptă între bine şi rău, ea apare şi se 

dezvăluie cititorului treptat, oferindu-i acestuia, asemenea 

personajelor, posibilitatea alegerii. Cu alte cuvinte, tema 

romanului Cu ou şi cu oţet nu este una nouă, nou este 

doar contextul în care ea este aşezată; un context social 

pitoresc şi picaresc şi un context „scriptural” de tip 

postmodern. 

cu cãrþile pe masã 

Mariana GORCZYCA 

…la noi cărţile originale nu suscită 

discuţii… 

69 

Horia-Roman Patapievici porneşte în cartea sa 

Despre idei & blocaje 1 de la motivul călătorului străin, 2 

poposit în România culturală a ultimelor decenii. Ceea ce 

urmează sunt constatări, alternate de interstiţii de 

argumentare auctorială a cauzelor celor consemnate. 

Vom alege dintr-o listă substanţială de observaţii 

asupra culturii române, făcute de călătorul virtual, doar 

pe cele care ni s-au părut teribil de diagnosticante. După 

care vom vedea explicaţiile din perspectiva contextului 

sociologic şi istoric făcute de Horia-Roman Patapievici. 

Iată o succintă selecţie de constatări: „cărţile originale nu 

suscită discuţii”; „şcolile de gândire sunt mode de 

împrumut”, „sub raport uman, competenţele cedează 

totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, 

adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei 

mai solide reputaţii, iar mersul ideilor este un povârniş al 

elanurilor avortate.” 

Pentru ca originalitatea cărţilor să suscite discuţii 

trebuie să existe un teren fertil, un teren pregătit în prealabil. 

Deşi suntem la aproape două decenii de la Revoluţie, încă 

plătim tribut cutumelor instituite înainte de 1989, 

absenţelor de atunci. Şi ce lipsea în comunism? Lipseau 

multe, dar în planul strict al culturii lipsea piaţa liberă de 

idei. Interstiţiile de libertate textuală nu au putut coagula 

nuclee de societate deschisă. Nu exista o piaţă liberă a 

mărfurilor, după cum nu exista o piaţă liberă a ideilor. 

Schimbul liber de idei se producea în spaţii mult prea 

restrânse pentru a putea reverbera eficient: în cafenele, 

acasă la prieteni. Cauza era cea ştiută de toţi: frica. Într-un 

regim totalitar frica de regim, suspiciune, teama de 

delaţiune limitau ceea ce are fiinţa umană mai de preţ: 

libertatea de exprimare. Ori „enzima”, elementul care 

dinamizează o societate este, nu bârfa clipocindă în 

băltoaca de mahala a comunităţilor umane, ci schimbul 

liber de idei pe un areal cât mai mare, reverberând dinspre 

elite spre clasele de mijloc, cele care indică despre o ţară 

dacă e sănătoasă sau bolnavă. 

Prin urmare, ne lipseşte exerciţiul dezbaterii civilizate 

(idee formulată persuasiv şi plastic în Politice şi reiterată 

şi în această carte, Despre idei & blocaje). Nu ştim să 

respectăm puncte de vedere diferite de ale noastre, nu 

ştim să respectăm pe cei care gândesc diferit, în planul 

ideilor, nu ştim să argumentăm cu răbdare propriile opinii. 

Săritul degrabă al muştarului nu ţine atât de temperament 

sau de factori climatici, cât mai ales de educaţie. Atâta 

vreme cât în comunism ni s-a cerut doar obedienţă, aliniere, 

adeziune la singura instanţă admisă: partidul comunist 

suprapus pe Nicolae Ceauşescu, nu trebuie să ne mai 

mire cele câteva generaţii aflate încă în viaţă, 

manifestându-se plenar în cotidianul românesc, 

acţionând în inerţia background- lui acumulat. Iar cei mai

70 cu cãrþile pe masã 

tineri acuză comportamentul laş al părinţilor şi bunicilor, 

fără cel mai mic exerciţiu empatic: dacă am fi trăit atunci, 

ce atitudine faţă de sistem am fi exersat? A da sfaturi s-ar 

înscrie într-o falsă didactică de care tinerii nu ar ţine seama. 

Demersul propedeutic, absolut obligatoriu în orice 

societate care se respectă, ar trebui să se desfăşoare mult 

mai subtil, cu o strategie naţională de vindecare la care 

politica şi mass-media ar trebui să se înhame în proporţii 

egale cu sistemul de învăţământ. 

O altă temă care se reiterează în comentariile lui H.- 

R. Patapievici este cultura generală la români: „Dacă ne 

gândim la declinul progresiv al prestigiului culturii 

generale în ţările postindustriale (după 1960), declin solidar 

cu izolarea noţiunii de high culture în sferele din ce în ce 

mai separate de publicul larg ale specialiştilor şi 

cunoscătorilor, România a rămas şi azi un paradis al culturii 

generale: la noi, categoria de public larg cultivat este 

încă o realitate.” De la acest apetit tangent la epistemofilie 

al românilor decurge curricula încărcată din şcolile noastre. 

De două decenii dorim să descongestionăm programa (am 

fost într-o comisie naţională alcătuită în acest scop şi am 

văzut câtă înverşunare conservatoare a existat pentru orice 

era propus a fi scos) şi elevii noştri tot mai învaţă detalii şi 

sunt nevoiţi să îngurgiteze informaţii care, după un 

occidental, ar trebui să se regăsească abia în facultăţile 

de profil. Şi urmează paradoxul pe care îl ştim cu toţii: 

elevilor noştri din licee cu profil teoretic li se cer şi de 

foarte multe ori ei chiar ştiu mult mai multe decât colegi 

de-ai lor din Germania, Austria, Spania, Italia. Dar nivelul 

de trai din ţara noastră este mai scăzut, economia mai 

puţin performantă. În planul eficienţei de ţară, la ce ne 

ajută că ştim toate capitalele statelor lumii, toate enzimele, 

cine a fost Napoleon, când şi unde a murit el etc.? Dacă 

epistemofilia noastră ne-ar face filozofi, dacă ne-ar ajuta 

să creăm sisteme de gândire ar fi un mare câştig. Dar nici 

aici nu excelăm. Kant, Nietzsche, Heidegger, ca să nu 

lungesc lista, aparţin Germaniei. Ţară care are la bază un 

sistem şcolar în care, (puterea exemplului concret), în clasa 

a XI-a, o elevă plecată din România, cu o bursă la Bremen, 

dezvoltă la o lecţie nou predată la Erdkunde (geografie) 

toate lanţurile muntoase din Europa şi înălţimile cele mai 

mari în cifre exacte. Ce feed-back a avut eleva româncă de 

la auditoriu? O sinceră admiraţie ironică. 

Patapievici explică mai departe cum s-a ajuns la noi 

la selectarea dintre mai multe tipuri de intelectual (tehnic, 

artistic) pe cel de tip umanist, capabil să ilustreze cu 

dexteritate mai multe domenii ale culturii. Concluzia 

celor discutate este formulată astfel: „în timp ce cultura 

generală e tipică societăţilor care nu au cunoscut revoluţia 

ştiinţifică şi industrială, cultura ideilor e tipică societăţilor 

care au descoperit diviziunea muncii […] Cultura generală 

formează interiorităţi cultivate; cultura ideilor formează 

competenţe precise.”3 

O carte despre idei şi blocaje, după ce le numeşte şi 

le disecă, reuşeşte să treacă spre cititor ca ferment ale 

unor noi idei care, la rândul lor, pot întâmpina blocaje. 

Tocmai pentru că la noi (acest etnicizant la noi 

înseamnă o atragere posesivă a părţii de cer sub care ne 

formăm şi trăim) orice se transformă în bârfă, cade în 

derizoriu, mulţi autori preferă în locul dezbaterii pro şi 

contra a propriilor cărţi, călduţul ignorării. Decât subiect 

de confirmare şi, automat, de contestare, mai bine 

întruparea autorului într-o persoană cuminte, echilibrată, 

la locul ei (în socialism locuţiunea la locul ei a acoperit 

semantic doar acele persoane care nu ieşeau din rând, 

conformându-se ideilor partidului unic), aflată în pluton, 

care bifează cărţi şi isebeneuri la curriculum vitae. Foarte 

puţini au curajul ieşirii din tranşeele-văgăuni în faţa 

batalionului criticii literare. 

_____ 

1 Editura Humanitas, 2007; 

2 Tema călătorului închipuit care ar obiectiva realităţile 

autohtone fie doar şi pentru că vine din altă parte, cu ochi 

proaspăt, are o lungă istorie, a mai fost aleasă în demersuri 

critice; a uzitat-o, în ultimii ani, de exemplu, Gheorghe Crăciun 

în „Observator cultural”, s-a făcut apel la ea în „Vatra”, nr. 6, 

2006 etc.; 

3 H.-R. Patapievici, Despre idei & blocaje, Humanitas, 

2007, p.67; 

Caludiu TURCUŞ 

Ţara în care descind profeţii 

Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că reeditările 

de la Polirom nu l-au cuprins, alături de Filip Florian sau T. 

O. Bobe (pentru a numi doar celebrităţile), pe Bogdan 

Suceavă. Romanul său, Venea din timpul diez, apărut în 

2004, ar fi meritat, cred, o a doua ediţie. Dacă ar fi să 

găsesc o hibă selecţiei făcute de editura ieşeană, aş spune 

că aceasta a greşit nu prin inversiune de valori, ci prin 

omisiune. În literatură, însă, spre deosebire de viaţă, se 

pare că niciodată nu-i prea târziu. Sau, cel puţin, ipocriziile 

culturale care sunt, adesea, chiar temeiul relaţiilor dintre 

literaţi, aşa ne-au învăţat să credem. Sper, totuşi, ca această 

târzie cronică să fie concomitent şi o avanpremieră. Sau 

poate naivitatea mea a şi atins, deja, cote alarmante. 

Geometrie şi autenticitate 

Bogdan Suceavă nu se grăbeşte să prindă cu orice 

preţ un loc în loja tendinţelor la zi. Poetica lui e matură, 

greu de înghesuit sub cupola unui grup. Îţi vine mai uşor 

să o disociezi, decât să o asociezi. Totuşi, dacă e să găsim 

un punct de interferenţă cu colegii de generaţie, ar trebui 

să spunem că „geometrul” (Bogdan Suceavă este doctor 

în matematică) a luat parte la „plonjonul” romancierilor 

neliteraţi în literatura română contemporană. Prospeţimea 

acestui val de prozatori vine din faptul că se eliberează de 

dogmatismul utopiilor estetice mai vechi sau mai noi. Altfel, 

scrisul lor „se mişcă” în registre cât se poate de diferite. 

Ce faţă cumplită am (Cosmin Manolache), de pildă, 

antrenează cu totul alte mize decât romanul de faţă. 

„Regula cea mai importantă – mărturiseşte Bogdan 

Suceavă într-un interviu din Ziua (13 august 2005) – e să 

nu scrii decât despre ceea ce ai trăit şi ai văzut, despre 

ceea ce simţi, neinfluenţat de momente, direcţii şi mode. 

Cred în autenticitatea textului literar (s.m.) în sensul 

acesta şi cred că nu merită să pierzi vremea cititorului 

dacă nu ai ce spune”. Departe de a înţelege autenticitatea

conform reţetei interbelice, prozatorul nu se expune ca 

interioritate. Evită „dramele personale”, miezul 

autenticităţii cuibărindu-se, pentru el, în vagul trebuiesă-ai-ce-spune, 

corelat cu nevoia imperioasă a 

verosimilităţii epice: „Povestitorul sunt eu. Tu ştiai încă 

de pe atunci sfârşitul istoriei” – afirmă naratorul la 

începutul romanului – pentru ca, după derularea întregii 

poveşti, aceeaşi voce să afirme: „Ascultă-mă şi crede-mă, 

căci povestitorul sunt eu”. Autenticitatea survine, aşadar, 

odată cu recuperarea verosimilităţii istorisirii, opoziţia 

interbelică dintre cele două (autenticitate / verosimilitate) 

dizolvându-se. 

Ţara lui lerui ler 

Să luăm mai întâi titlul: Venea din timpul diez. E 

genul de sintagmă care te „imobilizează” intelectual, în 

sensul că nu ştii exact la ce se referă, dar îţi place la nebunie. 

Mai mult decât tasta de telefon omonimă, diezul este – 

din câte ştiu – un ricoşeu ascendent, sunet suspendat 

între două tonuri. A veni dintr-un timp diez, dacă păstrăm 

corespondenţa cu solfegiul, ar echivala cu o descindere 

muzicală stranie, dintr-o altă gamă (a se citi lume), într-o 

realitate care până atunci „se întâmpla” firesc. Tot astfel 

cum o partitură scrisă în do major ar lăsa să i se strecoare 

în interpretare un diez. 

Romanul înfăţişează un Bucureşti al anilor ’90, 

obosit, gri, adulmecând ofertele libertăţii. Schizofrenia 

fanatismului religios / naţionalist care atinge, prin 

contaminare, toate categoriile de indivizi, este marea temă 

a romanului. Iată, pe scurt, subiectul. Vespasian Moisa, 

omul cu două naşteri şi cu harta Bucureştilor pe piept, 

este profetul, învăţătorul grupării neoortodoxe Vestea 

Domnului. Convertiri fabuloase, popularitate câştigată 

într-un timp record, buget de milioane de dolari – iată 

numai câteva coordonate pentru a sugera amploarea 

socială a mişcării. În celălalt taler al balanţei „atârnă” 

ştefaniştii. Un grup de homeless people, adăpostindu-se 

într-un bloc neterminat pe care scriseseră cu alb Guvern, 

cultivă necondiţionat mitul lui Ştefan cel Mare, iar când 

domnitorul se reîncarnează într-un cetăţean lovit de un 

camion, nu ezită să-l recunoască. După o încăierare de 

stradă, „Ştefan cel Mare” este arestat. I se distribuie 

tranchilizante, după care îi dezamăgeşte pe „răzeşi”, 

amintindu-şi că, de fapt, el fusese în viaţa anterioară Ion 

Vodă cel Cumplit. Între cele două „orientări” se va isca un 

conflict pentru supremaţie. Ştefaniştii îl răpesc pe 

Vespasian pentru a-l judeca. Scena suprapune două 

imagini: Isus în faţa lui Caiafa, dar într-un proces kafkian. 

Urmează condamnarea la moarte prin tragere în ţeapă, 

sentinţă la care, în cele din urmă, se renunţă. Vespasian 

Moisa scapă pe jumătate viu, fără glorie, într-o baltă de 

urină, evaporându-se. „Despre el se vor auzi mai multe 

zvonuri: că una dintre umbre s-a pierdut în înalturi, că 

cealaltă a fost călcată de tramvaiul 32, sau că s-a pierdut 

ca un abur în văzduh”. Pe un fundal al demenţei colective, 

facem cunoştinţă şi cu secta Arhanghelului Mihail, cu 

cea a diogeniştilor, cu Sfântul Petru şi teoria vibraţiilor, şi, 

nu în cele din urmă, cu agentul Treistaru metamorfozat, 

cu ocazia unui experiment uzbec, într-un motan roşcat. 

cu cãrþile pe masã 

71 

Finalul romanului descrie descinderea în Bucureşti a 

buzoianului Marian Tihomir – profetul s-a volatilizat, 

trăiască profetul! – care „venea de departe, dintr-o lume 

pierdută, din timpul diez al simţurilor noastre rănite, 

deschise, acutizate (s.m.)”. Citim pe ultimele pagini despre 

„acel iulie al anului I după Tihomir”. 

„Profeţii” reprezintă un deziderat social în Venea 

din timpul diez, deziderat impus pe de o parte de natura 

unor indivizi aflaţi în plină criză de identitate – după cum 

afirmă un personaj, iar pe de alta, de „explozia celui mai 

variat imaginar din câte a dat vreodată vreo versiune de 

homo sapiens”. Lumea lui Bogdan Suceavă (România 

anilor ’90) este o lume a teoriilor naţionaliste, religioase, 

schizofrenice fără excepţie. Toate personajele îşi leagă 

viaţa de o „idee”. În căutarea de proteze ale totalitarismului 

apus, nimeni nu mai poate adera la o credinţă decât dacă 

urmează (inconştient) cuiva (unui ţel chintesenţiat într-o 

persoană). Orice efort de abstractizare în absenţa unui 

„lider spiritual” ar eşua. Şi pentru că „în fiecare scorbură 

se află un zeu”, ţara lui leru-i ler devine concomitent şi 

ţara unde descind profeţii. Deoarece, fără concreteţea 

întrupării, specia umană pe care romanul o creionează sar 

împotmoli în elanuri mistice individuale. Şi asta nici 

măcar n-ar fi tragic. Căci tragic-grotescă, deşi deghizată 

într-un realism magic, este nebunia maselor convertite, 

de la medicul Arghir, descoperitorul antidotului pentru 

calviţie, profesorul Diaconescu, cu teoria lui conform 

căreia ridiche, decodat, înseamnă pe mine mie redă-mă, 

şi până la trubadurul Toni, cel cu două iubite, Barbie şi 

Margot, Iulius, colecţionarul de săruturi sau deputatul 

Vasile Gheorghe, care-şi pune la dispoziţia lui Vespasian 

Moisa vila din piaţa Lahovary. 

Fără nici un dubiu, atmosfera creată de narator 

îndulceşte seriozitatea perspectivei, parodiind cu mijloace 

rafinate fanatismul de orice fel. Cu alte cuvinte, râdem pe 

bune citind Venea din timpul diez. Dar, indiferent de accent, 

Bogdan Suceavă nu se angajează până la capăt întro 

incursiune realistă; dimpotrivă, va lăsa „necorectat” orice 

derapaj în literaturizare. Şi bine face, acest gest 

traducându-se pe versantul interpretării într-un subtil 

mecanism care te lasă să citeşti semnele ca noduri şi 

nodurile ca semne. 

_____ 

* Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, Editura Polirom, 

2004

72 lecturi 

Iulian BOLDEA 

Intelectualii şi memoria 

Cartea lui Leon Volovici De la Iaşi la Ierusalim şi 

înapoi* are, în ciuda aspectului său aparent compozit (e 

alcătuită din dialoguri, articole, confesiuni, portrete) 

câteva constante ideatice care îi configurează o structură 

unitară, o arhitectură de indiscutabilă coerenţă interioară. 

În primul rând, relevanţa cărţii e dată de caracterul ei 

confesiv. Mărturisirea, mărturia, aspectul depoziţional 

sunt axe ideatice ale acestui volum ce îşi are punctul de 

pornire într-un consistent dialog al autorului cu Sandu 

Frunză. De altfel, la începutul dialogului, Leon Volovici 

precizează cu suficientă claritate măsura în care implicarea 

autobiografică se împleteşte cu meditaţia obiectivată 

asupra evoluţiei şi condiţiei comunităţii evreieşti din 

România: „Tendinţa mea este de a nu-ţi oferi o 

autobiografie, nici nu-mi dau seama în ce măsură ar 

prezenta interes pentru altcineva, ci de a evoca oameni şi 

întâmplări din viaţa mea în măsura în care au vreo 

semnificaţie pentru evoluţia comunităţii evreieşti din Iaşi 

din care provin, în condiţiile războiului şi în perioada 

comunistă. O să mă refer la datele mele numai din acest 

punct de vedere. De altfel, datorită preocupărilor mele din 

ultimele două decenii legate de istoria contemporană a 

evreilor din România şi în general din estul Europei, tind 

să îmbin lecturile pe tema asta cu un fel de reflex de a 

«testa» concluziile mele sau ale altora, prin referire la propria 

mea biografie, să verific în ce măsură aceste analize, 

studii istorice care există sunt confirmate de propria mea 

experienţă şi în ce măsură experienţa familiei mele evreieşti, 

atât cât o cunosc eu, are semnificaţie în raport cu acest 

destin colectiv”. Relevante sunt, din perspectiva laturii 

evocatoare a cărţii, detaliile legate de mediul în care s-a 

format viitorul istoric şi critic literar, tradiţiile şi datinile 

care şi-au pus amprenta asupra sensibilităţii sale, formele 

şi modalităţile de viaţă culturală care structurau viaţa 

comunităţii evreieşti din Moldova primilor ani de după 

război. O astfel de modalitate culturală era teatrul idiş, în 

care, după cum observă autorul, erau transpuse scenic 

limbajul şi simbolistica religioasă („Forma esenţială de 

experienţă culturală, de fapt cultural-religioasă, a 

colectivităţii evreieşti era participarea la spectacolele 

teatrului idiş. Eu am fost luat din copilărie la aceste 

spectacole. Nu s-a scris destul despre importanţa teatrului 

în limba idiş pentru evreii din România şi din estul Europei. 

E un fenomen fascinant. Mersul la teatru devenise un 

ritual aproape religios, un fel de înlocuitor al unei practici 

religioase mai intense şi al lecturii în limba ebraică, 

deprindere care s-a păstrat numai într-un mediu restrâns, 

mai cultivat. Teatrul idiş a însemnat şi menţinerea legăturii 

cu universul Bibliei, la nivel popular. Tot mai puţini 

înţelegeau textul Bibliei, rămăsese o obligaţie de cult, foarte 

puţini mai cunoşteau ebraica biblică. Miturile biblice 

fundamentale s-au perpetuat tocmai prin prelucrarea 

populară în teatrul idiş, plin de melodrame despre Abraham 

şi Sara, sacrificarea lui Isac, ieşirea din Egipt, Esther şi 

Ahaşveroş, în montări populare, ca melodramă, cu muzica 

tradiţională. Un fel de Biblie pentru săraci”). 

Dincolo de întâmplările şi faptele evocate, din care 

se alcătuieşte un adevărat univers al copilăriei şi 

adolescenţei, reconstituit din fragmente de timp şi 

intermitenţe ale unei memorii atente la detaliul revelator, 

ies în relief câteva figuri de prim-plan, desenate cu peniţă 

afectivă. Dintre acestea, cel mai pregnant portret este cel 

al mamei, păstrătoare a tradiţiilor şi ritualurilor religioase, 

caracterizată, însă, şi de pasiunea pentru învăţătură. 

Demne de interes sunt întâlnirile exemplare, modelatoare, 

pe care studentul Leon Volovici le are cu istoricul 

Alexandru Zub, de pildă, sau cu Tudor Vianu, întâlniri 

transcrise în pagini lipsite de crispări stilistice, pe cât de 

echidistante, pe atât de revelatorii. Obsedantă, în paginile 

acestei cărţi, e mai ales ideea regăsirii originilor, a 

universului genezic al evreităţii, acela care conferă 

legitimitate fiinţei, readucând-o în spaţiul unei identităţi 

adesea frustrate, în care fervoarea şi luciditatea reculeasă 

promit să aducă în faţa cititorilor o lume ascunsă, deşi 

perfect legitimă: „Reacţia mea în faţa acestei lumi evreieşti 

fantomatice, umbrele unei lumi apuse, a fost cu totul 

neaşteptată şi tulburătoare. Senzaţia bizară că mă întorc 

într-un univers pe care îl cunosc foarte bine, este universul 

meu, dintr-un trecut foarte îndepărtat, parcă am mai fost 

aici foarte demult şi acum încep să-mi reamintesc. Ştiam 

că aceasta a fost lumea strămoşilor mamei mele, totul îmi 

era familiar, chiar şi polona în care depistam cuvinte pe 

care le cunoşteam, pentru că intraseră în limba idiş (...). 

Acum regăseam vatra, ruinele vetrei evreimii părinţilor 

mei”. De altfel, meditaţia despre condiţia evreilor din 

România comunistă capătă, de multe ori, accente ascuţite; 

Leon Volovici subliniază duplicitatea regimului comunist, 

care menţinea comunitatea evreiască într-o postură 

privilegiată şi marginalizată în egală măsură, deoarece 

„condiţia de evreu îţi dădea şi statutul de emigrant 

potenţial”. Conştiinţa unei astfel de ambiguităţi este, însă, 

resimţită cu şi mai multă acuitate de către autor, care 

găseşte, însă, şi o consecinţă benefică a unei astfel de 

atitudini („Evreul care pleca ştia că e undeva o ţară dispusă 

să-l primească, să-l considere de îndată cetăţean al ei. 

Acest statut al evreului din România era destul de ambiguu 

şi se bizuia pe un fel de acord nescris, politiceşte şi moral 

«impur» cu regimul lui Ceauşescu, un acord care avea, la 

rândul lui, efecte amestecate, ambivalente asupra 

oamenilor. Efectul pozitiv a fost stimularea unei reîntoarceri 

laice la iudaism, s-o numim astfel. Un fenomen vizibil în 

scrisul unor intelectuali şi artişti evrei din România. Intru 

şi eu, cred, în această categorie. În acelaşi timp, însă, 

asumarea mai decisă a identităţii te face mai sensibil la 

formele ei de pervertire şi de duplicitate, provocate de 

ambiguitatea situaţiei tale, tot mai greu de suportat. Mulţi

au optat, ca şi mine, pentru plecarea în Israel, chiar dacă 

erau, tot ca şi mine, foarte integraţi în cultura română şi au 

suportat foarte greu ruptura”). 

O temă asupra căreia autorul nu insistă prea mult, 

dar pe care o situează în context adecvat şi căreia îi conferă 

un relief moral suficient de bine articulat este aceea a 

depoziţiilor cu privire la traumele pe care populaţia 

evreiască din România le-a suferit în perioada celui de-al 

doilea război mondial. E vorba, cu alte cuvinte, de tema 

memoriei şi a rolului intelectualilor în conservarea veridică 

a faptelor trecutului. Asumarea pogromului din Iaşi, de 

pildă, este, şi acum, lacunară, iar „amnezia” de care suferă 

conştiinţele unor intelectuali români este şi ea culpabilă, 

repercutându-se aici şi efluvii ale ideologiei naţionalcomuniste 

a lui Ceauşescu, cel care a încercat să-şi 

legitimeze regimul mai ales prin argumente patriotice şi 

naţionale („Acel «naţional-comunism» ceauşist, cum a 

fost numit, a prins mult mai mult decât suntem noi dispuşi 

să recunoaştem. Iar impulsul de a privi critic spre trecut e 

mult mai slab. Clişeele privind istoria naţională şi mai ales 

«temele delicate» s-au păstrat şi se reproduc şi acum, 

inclusiv în mediile intelectuale. Multe s-au schimbat în 

ultimii ani, observ asta în special la studenţi şi tineri istorici, 

felul lor de a privi aceste chestiuni e mult mai deschis, 

sunt mai interesaţi să cunoască, decât să preia «patriotic» 

versiunile «normative» până atunci”). 

Paginile cărţii lui Leon Volovici ne vorbesc, însă, şi 

despre nostalgiile, frustrările şi aspiraţiile celui care e 

nevoit de împrejurări să se refugieze într-un alt spaţiu 

geografic; sentimentul dezrădăcinării se conjugă, aici, cu 

nevoia imperioasă a integrării într-un nou mediu lingvistic 

şi cultural. Integrarea e privită, chiar, în mai multe trepte: 

prima treaptă, legătura spontană cu intelectuali veniţi din 

România (Virgil Duda, Alex. Mirodan, Mircea Săucan, Ion 

Ştiubea ş.a.), a doua treaptă, reprezentată de întâlnirea cu 

doi evrei originari din România (Michael Finkenthal şi 

Moshe Idel), întâlnire ce constituia o punte între cele două 

universuri culturale şi, în sfârşit, a treia treaptă a integrării, 

aceea a „israelienilor”, fără origine românească. Desigur, 

Leon Volovici mărturiseşte şi rolul important pe care l-a 

jucat păstrarea dialogului cultural şi a legăturii afective 

cu intelectualii din România (Paul Cornea, Mircea 

lecturi 

73 

Anghelescu, Andrei Corbea, Lucian Raicu, Mircea 

Iorgulescu sau Norman Manea). Incitante sunt şi celelalte 

texte, cu caracter memorialistic sau mai pronunţat teoretic, 

ce alcătuiesc volumul lui Leon Volovici. Figura tatălui 

(evocată în Cum se face o potcoavă) e circumscrisă sub 

spectrul unui anti-model („aspru, închis, lipsit de afecţiune 

faţă de copii, mereu pus pe confruntare cu mama şi cu 

copiii, mai ales când nu avea de lucru şi banii nu 

ajungeau”). Însemnările unui călător străin transcriu 

episoade, figuri umane, întâmplări şi gesturi din timpul 

unei şederi în Polonia, în timp ce De la Ierusalim la 

Bucureşti şi înapoi e un text ce priveşte cu relativă 

detaşare relaţia dintre România şi Israel, pornindu-se de 

la întrebarea „Este Ierusalimul o «fereastră» potrivită de 

la care să priveşti spre România?”. Şi în acest text, Leon 

Volovici se referă la „problema evreiască”, devenită, pentru 

conştiinţa colectivă şi, mai ales, pentru intelectualii români, 

un fel de test moral, un „prag” etic, cu încărcătură 

simbolică. Interesante, prin fior afectiv şi detenta 

rememorării implicate sunt portretele unor scriitori sau 

cărturari, în care „exerciţiul de admiraţie” se împleteşte cu 

reverberaţia subiectivă (Frere Marcel Dubois, Însemnări 

despre Paul Cornea, Singur cu Norman Manea, Virgil 

Duda – sfârşit de decembrie). Temele-cheie, obsedante, 

ale cărţii lui Leon Volovici, acelea care îi structurează în 

adânc substanţa (problema evreiască, memoria, 

transparenţa, relaţia trecut-prezent, relaţia dintre identitate 

şi alteritate) sunt transpuse într-un stil lipsit de crispări 

ori intransigenţe inutile, ce-şi asumă, mai degrabă, 

beneficiile echidistanţei şi ale cumpănirii. E o carte din 

care lipseşte, cum remarca şi Gelu Ionescu, resentimentul. 

Acesta e unul din meritele de căpătâi ale unei cărţi alcătuite 

din revelaţii ale confesiunii şi meditaţii, din amintiri şi 

reflecţii, dominante care îi conferă, de altfel, şi statutul de 

document afectiv şi spiritual. 

_____ 

* Editura Ideea Europeană, 2007

74 metamorfozele cercului 

Rodica ILIE 

Antropofagia culturală – o 

contraideologie poetică 

Modernismul paulist – resemnificarea futurismului 

Precum modelul societal ce caracterizează 

avangardele europene, revoluţia modernistă braziliană are 

actorii săi, în centrul mişcării potenţate de Săptămâna de 

Artă modernă din Săo Paulo (11-18 februarie, 1922) aflânduse 

Paulo Prado, Graça Aranha, Menotti del Picchia, Oswald 

de Andrade, Manuel Bandeira, Mário de Andrade, 

intelectuali care vor constitui vârful de lance al 

modernismului paulist. 

Potrivit consideraţiilor lui Wilson Martins 

„moderniştii au fost cei care au făcut Săptămâna de Artă 

modernă şi nu Săptămâna de Artă modernă cea care a făcut 

modernismul” (apud. Luciana Stegagno Picchio, p. 461). 

Premisele acestei manifestări anti-festiviste care se dorea o 

contrapartidă la sărbătorirea oficială a Centenarului 

Independenţei Braziliei se află în influxurile venite din partea 

futurismului, în acţiunile contestatare şi polemice care 

fondează atât un discurs estetic, cât şi unul politic, acesta 

din urmă, e adevărat, înflăcătat de spiritul naţionalist 

importat din Italia, Franţa, Anglia şi Germania, spirit ce 

dobândeşte coloratura „verde-amarelo” braziliană, 

coloratura naţionalist xenofobă, ritualic-primitivistă, miticindianistă 

şi patriotic-antropofagă a diferitelor grupări 

autohtone. 

Deşi manifestul lui Marinetti prin care acesta fonda 

în 1909 doctrina futurismului italian fusese tradus, la numai 

un an distanţă, de către Almáquio Dinís, adevărata 

cunoaştere a scrierilor milanezului în Brazilia se va produce 

mai târziu, şi aceasta datorită lui Graça Aranha care va 

sincroniza vizita mentorului italian cu relansarea programelor 

sale în portugheză (Manifestos de Marinetti e seus 

companheiros, 1926). Pentru Aranha, futurismul însemna 

„eliberarea de teroarea estetică”, aşa cum precizează însuşi 

Marinetti în manifestul său Per una Società di Protezione 

delle Macchine. În acest text, numele lui Aranha este aşezat 

alături de cel al lui Benedetto Croce, care înţelegea prin 

futurism „antiistorismul”, Marinetti subliniind în acest context 

propaganda internaţională pentru arta-acţiune, pentru 

arta progresistă, pentru noua religie a vitezei şi pentru 

„estetica della macchina”. Contactele diplomaţilor şi 

intelectualilor brazilieni cu europenii sunt fructificate mai 

cu seamă prin Ronald de Carvalho şi Luís de Montalvor 

care vor publica alături de Fernando Pessoa şi Marío de 

Sá-Carneiro în revista acestora, Orpheu. Luciana Stegagno 

Picchio (p.454) precizează că influenţele futuriste nu se 

propagă în Brazilia pe filiera spaniolă, ci fie direct prin 

modelul italian, fie prin intermediere franceză (sau 

portugheză, putem adăuga). 

Cu toate legăturile internaţionale, reacţiile faţă de 

mişcarea italiană nu întârzie să apară, Menotti del Picchia 

precizează în Correiro Paulistano (1920) în ce constă reala 

contribuţie a acestui curent de avangardă: „Futurismul se 

defineşte ca un curent înnoitor, frumos şi puternic, actual 

şi îndrăzneţ, fâlfâind un steag în suflul unui ideal anarhic în 

artă (...) Fără să accept nebuniile, fără să aplaud aberaţiile, 

i-am admirat frumuseţile” (apud. Luciana Stegagno Picchio, 

p. 455). Alături de poziţia critică a lui del Picchia se situează, 

la început, şi Mário de Andrade, care detestă scandalul, 

concepţia fascistă ce plana asupra doctrinei futurismului 

marinettian, ambii scriitori brazilieni contestând excesele 

de natură ideologică, însă apreciind vigoarea acţiunii 

estetice. Impulsul de „a construi un futurism autohton, 

diferit de cel european” se remarcă în acţiunile concertate 

ale tinerilor care semnează, în revista „Fon-Fon!”, apoi în 

urmaşa ei, „Klaxon”, pagini-semnal care atestă divorţul de 

Marinetti. Sérgio Buarque de Holanda îi defineşte pe 

futuriştii pauli?ti prin acţiunea lor de eliberare de modelele 

şi de convenţiile devenite deja anacronice, prin actul de 

reformă originală şi „unică”. Menotti del Picchia dezaprobă 

organizarea de castă a grupării futuriste italiene şi, prin 

comparaţie cu aceasta, detestă înregimentarea futuriştilor 

paulişti într-o şcoală. Critica modelului avangardist 

european capătă accente mai mult decât acide, semnatarul 

acestei depoziţii devenind chiar sarcastic: „a folosi, cu 

improprietate, un termen care a servit în Europa, spre a 

desemna reacţia genială şi idioată a unei hoarde de 

avangardişti, reacţionari, ai cărei generali erau nişte talente 

şi ai cărei aderenţi erau nişte imbecili” echivala cu a 

împrumuta nefiresc o etichetă şi un mod de a fi care nu se 

potrivesc fondului autohton. Futurismul brazilian înseamnă 

altceva, el „s-a născut tocmai ca o răzvrătire împotriva 

şcolilor organizate în rituri şi liturghii literare... Formula 

futurismului paulist este, în fapt: maxima libertate înlăuntrul 

celei mai spontane originalităţi” (idem. p. 458). În direcţie 

futurist-creaţionistă, Ronald de Carvalho proclamă arta 

eliberată de constângerile prozodice ale tradiţiei: „Cria o 

teu ritmo e criarás o mundo / Creează-ţi ritmul şi-ai să creezi 

lumea”. Crezul dinamist al acestui scriitor valorifică teoriile 

marinettiene, depăşind cadrele doctrinare ale mişcării 

europene prin însăşi legea futuristă a mişcării. În 

accepţiunea braziliană, ritmul înseamnă viaţă, aparţine vieţii 

cotidiene, naturale şi fireşti, pulsaţiilor originare, şi nu 

mişcării mecanice ordonate de motor. În evoluţia originală 

a modernismului brazilian se vor revela momente 

semnificative, precum acţiunile lui Oswald de Andrade, 

scriitorul de un pitoresc marinettian, care, „mereu în urmă 

cu o carte şi mereu înainte cu un manifest”, va lansa mai 

multe direcţii de avangardă, opunându-se profilului politic 

al mentorului european prin ideologia de stânga pe care o 

îmbrăţişează după anii ’30, ideologie din care totuşi „va şti 

să surprindă numai aspectele anarhice şi distructive (care 

repetă lucida şi mereu reîntrupata sa viziune antropofagică 

a lumii)” (Stegagno Picchio, p. 473). 

Contramanifestele primitivismului 

„Înainte ca doi portughezi să descopere Brazilia, 

Brazilia a descoperit fericirea” (O. de Andrade) 

În 1924, Oswald de Andrade lansează o mişcare de 

natură reacţionară, proclamând primitivismul «Pau Brasil» 

(după numele unui arbore tropical, exploatat pentru lemnul 

său folosit la construirea mobilei sau în obţinerea unui colorant 

roşiatic). Contestarea modei primitiviste importate 

din Europa aduce cu sine afirmarea unei valori autohtone, 

folosite ca monedă de schimb în comerţul brazilian cu 

exteriorul. Iată cum motivează scriitorul naşterea noii direcţii 

de avangardă: „Primitivismul, care apărea în Franţa ca 

exotism, era pentru noi, în Brazilia, un autentic primitivism. 

Atunci m-am gândit să fac o poezie de export nu de import 

pe baza habitat-ului nostru, geografic, istoric şi social. Şi 

întrucât «pau brasil» fusese prima bogăţie braziliană 

exportată, am numit mişcarea «Pau Brasil»” (apud Stegagno 

Picchio, p. 467). Atitudinea lui Oswald de Andrade este în 

primul rând marcată de critica împrumuturilor culturale, apoi 

ea se delimitează net de ideea de şcoală, punctând dezideratul 

afirmării originale. Apărut într-o revistă din Rio („Correio 

da Manhă”), manifestul din 18 martie 1924 legitimează 

concepţia nativistă asupra artei, făcând apologia unui 

exotism natural, „cu semn schimbat” – aşa cum precizează

Luciana Stegagno Picchio –, un exotism autohtonizat, 

preluat negativ şi reinvestit cu for?a arhaică a elementelor 

cronotopului brazilian. 

Cu toate accentele construcţiei identitare, manifestul 

«Pau Brasil» impune un concept modern de poezie, un 

model universal, susţinut de o limbă „fără arhaisme. Fără 

erudiţie. Naturală şi neologică”, o limbă în care cuvântul se 

bucură de vitalitatea începuturilor, dar şi de antrenul 

progresului tehnic ce impune invenţia rapidă a unui nou 

dicţionar. Înţeleasă de Oswald drept „Contribuţia milionară 

a tuturor erorilor”, această poezie se legitimează prin actul 

demistificator şi anarhic, marcată fiind de o discursivitate 

feroce, ironică şi provocatoare. Blaise Cendrars, căruia 

poetul brazilian îi dedică volumul de versuri ce preia numele 

mişcării, va remarca, dincolo de „talentul nebun” al acestor 

modernişti paulişti, spiritul burlesc al întreprinderii lor „un 

vocabulaire argotique, nègre, et un sens aigu de la provocation, 

de la polémique, de l’actualité”(idem. p. 468). 

După un an de la apariţia sa, manifestul «Pau Brasil» 

va fi urmat de o serie de reacţii care se orientează vehement 

spre ideolgia fascistă. Părăsind dezideratele estetice, se 

vor genera, cu o frecvenţă anuală, mişcări precum 

«Verdamarelo» (1925), susţinută de naţionalistul Menotti 

del Picchia, de Cassiano Ricardo, Plínio Salgado, apoi 

«Anta», în 1926 regionalismul, propus de Gilberto Freyre, 

în 1927 mişcarea din jurul revistei „Festa”, publicată la Rio, 

susţinută de Tasso da Silveira, Barreto Filho, Cecília 

Meireles ş.a. Ca urmare a acestor manifestări, Oswald de 

Andrade va replica printr-un alt manifest, lansat în paginile 

unei noi reviste. 

În mai 1928, apare la Săo Paulo, „Revista de 

Antropofagia”, publicată sub conducerea lui Antônio de 

Alcântara Machado şi a lui Raul Bopp. În paginile acesteia 

se vor afirma cele mai puternice voci anticonvenţionaliste, 

anti-paseiste care îşi aleg ca ţel contestaţia modelelor 

europene şi nu numai. Configuraţia modernismului brazilian 

se va defini prin cadrul pe care îl va asigura „Manifestul 

antropofag” al lui Oswald de Andrade, liderul mişcării 

canibalismului. 

Caracterul sectar al acestei grupări se evidenţiază prin 

însăşi retorica impusă în paginile revistei, retorică agresiv 

primitivistă, impusă de semnatarul manifestului, dar şi de 

Mário de Andrade sau de Alcântara Machado. Aceştia 

fondează prin discursul lor teoretic sau poetic o conştiinţă 

aurorală, nefalsificată de dogmele culturii europene şi ale 

moralei creştine. 

Precum în manifestul lui Huidobro (Non serviam) în 

care acesta deriva principiile creaţionismului de la „o 

invocaţie religioasă în limba unei etnii indigene care locuia 

în zonele Perú-Bolivia” (Clemente Padín, 2000), moderniştii 

brazilieni reacţionează la spiritul mimetic şi la invazia 

europenităţii prin etalarea valorilor autohtoniei. În acest 

sens vor fi puse în valoare mituri şi embleme naţionale, 

însemne identitare (pau-brazil, tapirul) care să confere atât 

contraponderea la influenţele colonizatoare, cât şi barajul 

de securitate şi forţa afirmării personale. Pau-brazil, 

dialectele şi elementele etnologico-antropologice, structurile 

de imaginar şi de comportament ale autohtonilor vor fi 

valorificate în scrierile programatice, dar şi în cele literare 

cu aceeaşi angajare şi cu aceeaşi inflamare discursivă, 

aspecte motivate de dorinţa de exprimare a unei identităţi 

inconfundabile (ex Brazilia, poemul whitmanian al lui 

Ronald de Carvalho, Cobra Norato, capodopera 

modernismului antropofag semnată de Raul Bopp, poemele 

cotidianului şi ale ritmurilor moderne braziliene semnate de 

Rui Ribeiro Couto: Săo Paulo, Rio de Janeiro, Bahia, 

Recife, Naşterea poeziei braziliene, etc). 

În consecinţă, Manifesto Antropófago se doreşte 

răspunsul la atacul civilizaţiei, un răspuns sălbatic, critic şi 

metamorfozele cercului 

75 

polemic: „Numai antropofagia ne uneşte. Social. Economic. 

Filosofic. Legea unică a lumii. Expresia deghizată a tuturor 

individualismelor, a tuturor colectivizărilor. A tuturor 

religiilor. A tuturor tratatelor de pace. Tupi or not tupi, that 

is the question”. Redactat în formula apodictică a 

înţelepciunii arhaice, manifestul debutează, paradoxal, cu 

parafrazarea unei celebre fraze shakespeariene a 

monologului lui Hamlet, care devine, în spirit demistificator, 

funambulesc, o butadă la fel de celebră precum dilema 

personajului european. Problema existenţială este 

transplantată culturii de adopţie care însă se defineşte la 

nivel colectiv prin aceeaşi conştiin?ă tragic-hamletiană, 

afirmată în contextul ameninţării identităţii sociale, politice 

şi culturale. Emblema pe care o foloseşte autorul 

manifestului este aceea a denumirii canibalilor indieni Tupi 

din Brazilia, care s-au răzbunat gastronomic pe un episcop 

nepoftit. 

Utopia nativist antropofagă – o privire distopică 

(dezvrăjită) asupra paradigmei culturale europene 

Părăsind gluma metaliterară, Oswald de Andrade va 

face din manifestul său o adevărată armă de apărare 

împotriva istoriei, împotriva progresului burghez şi a 

reificării individului, împotriva importului cultural, împotriva 

clişeizării şi a dogmatizării, a literarului şi artificialului. Reacţia 

sa capătă dimensiuni universale, iar acestea se traduc în 

plan retoric prin redundanţa raportului negare-afirmare. Sunt 

atacate valorile paradigmei europene: semnatarul se situează 

vehement împotrivă, uzând de instrumente de asalt precum 

replica sarcastică, ironia şi parodia. Refuzul tradiţiei literare, 

contestarea filosofiei clasice şi a gândirii moderne, a 

psihanalizei şi a antropologiei pun într-o nouă lumină 

valorile autohtone. Manifestul se bazează pe asocierile 

contrastante, îşi articulează programul indirect, prin 

expunerea problemelor în perechi de contrarii care se pun 

reciproc în valoare. 

„Împotriva tuturor catehismelor. Şi împotriva mamei 

celor Gracos. 

Mă interesează doar ceea ce nu e al meu. Legea 

oamenilor. Legea canibalilor. 

Ne-am săturat de toţi soţii catolici din piesele de 

teatru. Freud a distrus enigma femeii şi pe ceilalţi profeţi 

psihologi. (...) 

Împotriva tuturor importatorilor de conştiinţă la 

conservă. Pentru existenţa palpabilă a vieţii. Şi lăsaţi-l pe 

Levy-Bruhl să meargă să studieze mentalităţile prelogice. 

Vrem Revoluţia Cariba. Mai mare decît Revoluţia 

Franceză. Pentru unificarea tuturor revoluţiilor eficiente în 

beneficiul umanităţii. Fără noi, Europa n-ar fi cunoscut 

niciodată amărîta ei de declaraţie a drepturilor omului”. 

Disputa dintre artificial şi natural se poartă pe paliere 

diferite: mai întâi este angajată ironic o referire la societatea 

civilizată, la comportamentele care sunt afiliate cultului 

veşmintelor vs. cultului nudităţii, semnalându-se în aceeaşi 

cheie problema filosofică a separării aparenţei de esenţă: 

„Ceea ce a dominat adevărul e îmbrăcămintea, un strat 

impermeabil între lumea interioară şi cea exterioară. O reacţie 

împotriva oamenilor îmbrăcaţi. Cinematografia americană 

poate să ne spună totul despre asta”. Revoluţia moravurilor 

se situează apoi la nivelul conştiinţei falsului, pledoaria lui 

Oswald de Andrade părăseşte construcţia în palimpsest şi 

îşi limpezeşte preocupările prin sublinierea dezideratelor: 

„Vrem Revoluţia Cariba”, „O singură conştiinţă activă, un 

singur ritm religios”, „N-am fost niciodată botezaţi. Trăim 

cu dreptul de a fi adormiţi. Pentru noi Hristos s-a născut în 

Bahia. Sau în Belem do Pata. // Cît despre noi, n-am 

recunoscut niciodată naşterea logicii”. Construirea 

autoportretului mişcării antropofage se bazează pe furia

76 

invectivei, pe reacţia imediată, pe răspunsul umoristicosarcastic, 

afirmând libertatea de expresie, proclamând 

autonomia modelului său nativist şi o conştiinţă 

caracteristică existenţei adamice, reiterând nostalgic sensul 

utopiei şi punctând profetic distopia: 

„Fii ai soarelui, mamă a tuturor vietăţilor. Întîlnită şi 

iubită cu ardoare, cu toată ipocrizia dorinţei: import, schimb 

şi turişti. În ţara marelui şarpe. 

Pentru că noi nu am avut niciodată structuri 

gramaticale sau provizii de legume uscate. Şi nu am deosebit 

niciodată urbanul de suburban, ţara de frontieră de ţara 

continentală. Leneşi pe harta Braziliei. (...) 

Epoca de aur proclamată de America. Epoca de aur. Şi 

toate fetele”. 

Mişcare contradictorie, născută din dubla privire, 

dinspre exterior spre sine, şi dinspre sine spre lume, 

antropofagismul oferă de fapt imaginea unei conştiinţe 

scindate, antitradiţionaliste, dar care se scrutează prin tradiţia 

ancestrală, prin grila vechilor reprezentări mitologice; 

distopică şi în acelaşi timp reîntemeind o utopie regresivă, 

cu o uşoară tentă naţionalistă (prin tematica htoniană, a lenei 

creatoare, a abundenţei şi senzualităţii nativiste, a riturilor şi 

miturilor încă vii); contestând valoarea schimbului, a 

importului cultural, dar în acelaşi timp bazată pe răsturnarea, 

pe reconversia acestei operaţii, deteriorându-i rosturile 

colonizatoare şi semnificaţiile exotice. 

Dacă manifestul lui Oswald de Andrade se înrudeşte 

cu dadaismul, prin numele revistei „Cannibale”, sau cu 

spiritul energic primitivist al cubo-futuriştilor şi al 

raioniştilor ruşi care semnau manifeste cu titluri incisive 

(„O palmă gustului public” sau „De ce ne pictăm feţele”), 

aceasta se datorează unei sincronizări de atitudine, nu 

neapărat influenţelor, care în cazul de faţă sunt detestate. 

Modernistul brazilian face din textul său programatic mai 

mult decât o scriere doctrinară, asemeni lui Tzara – care 

sublinia că se opune sistemelor, regulilor, modelelor – de 

Andrade propune un mod de existenţă, un 

Weltanschauung, îl afirmă ca modul eminamente brazilian, 

repudiind orice cod de maniere sau orice structură 

gramaticală / prozodică, orice determinare socio-politică, 

orice lege economică sau a muncii, cultivând în schimb 

imaginarul ingenuităţii, al inocenţei vârstei primordiale. 

Regăsirea condiţiei paradisiace nu trece prin barierele 

culturale şi istorice pe care dadaismul (poemele negre, 

traducerile şi adaptările lui Tzara din dialectele africane ale 

triburilor Kinga, Lordja) sau cubo-futurismul (Hlebnikov, 

Krucionîh) sunt forţate să le parcurgă. Prin mişcarea 

antropofagismului, Oswald de Andrade redescoperă 

condiţia adamică a culturii braziliene, făcând însă saltul 

regresiv în acelaşi spaţiu – el nu se depeizează, asemeni lui 

Tzara – spre a surprinde timpurile / ritmurile originare ale 

unei senzualităţi necontaminate prin influxurile 

colonizatorare. 

Vârsta preimperială recuperată simbolic prin exerciţiul 

său retoric şi imaginativ corespunde identităţii 

autosuficiente a tribului indigen, fiind elogiată aşadar 

inocenţa revitalizată a bunului sălbatic, trecând cu o ironie 

usturătoare prin momentele culturale care au segregat 

accepţiunile europene ale acestui topos. În aceeaşi 

tonalitate a deriziunii şi parodiei, cu care ne-a obişnuit deja, 

semnatarul manifestului notează clişeele iluministe, 

demistificîndu-le semnificaţiile: „Filiaţie. Contactul cu indienii 

Cariba. Ou Villegaignon print terre. Montaigne. Omul 

natural. Rousseau. De la Revoluţia Franceză la Romantism, 

la Revoluţia Bolşevică, la Revoluţia Suprarealistă şi la 

barbaria tehnologică a lui Keyserling. Sîntem pe drumul cel 

bun. (...) Am întrebat pe cineva ce e Bine. Mi-a răspuns că 

e certitudinea punerii în practică a tuturor posibilităţilor. Pe 

acel om îl chema Galli Mathias. L-am mîncat”. Răsturnările 


de situaţie în expunerea ideilor fac din manifestul lui Oswald 

de Andrade un adevărat spectacol desfăşurat în registrul 

voit grotesc-umoristic-parodic. O motivaţie a canibalismului 

estetic rezumat de Manifesto Antropófago constă în faptul 

că, prin expunerea acestui model existenţial, se impune nu 

doar o cultură autohtonă, ci şi o contra-cultură, anticreştină 

şi antieuropeană, antiacademică şi anticonservatoare. 

Conceput ca mişcare de frondă, antropofagismul îşi 

găseşte explicaţiile nu atât în jocul negaţiei futuriste, cât 

mai ales în necesitatea depăşirii tradiţiei europene, printr-o 

gargantuescă îngurgitare a acesteia: „o asimilare a culturii 

occidentale, un mod de a «devora inamicul pentru ca virtuţile 

sale să treacă la noi»”, după cum afirmă inventatorul mişcării 

într-un interviu din 1928, acordat revistei „Nouvelles 

Littéraires” (apud Stegagno Picchio, p.471). Un mod arhaic 

de consum excesiv - conotat ca fast, potlach, cheltuire - care 

asigura păstrarea suveranităţii, potrivit semnificaţiilor 

regalităţii în viziunea lui Georges Bataille (2004). Această 

formă a consumării merge „dincolo de utilitate”, 

îngemănându-se cu „divinul, miraculosul, sacrul” (p. 12) prin 

simbolistica prestigiului şi a faimei asigurate subiectului 

suveran de către obiectele cheltuirii. În cazul canibalismului 

estetic oswaldian mecanismul bataillean al ospăţului fastuos 

este transpus atât la nivel imaginar (prin metafora culturalistă 

a devorării paradigmei europene), cât şi la nivel structural, 

în arhitectura şi în retorica manifestului care se alimentează 

din textura consistentă a referinţelor culturale, sfâşiind violent 

corpul hranei spirituale / al tradiţiei importate. 

Răspunsul cultural propus de Oswald şi Mário de 

Andrade va fi aşadar cel care va legitima faptul că - aşa cum 

aprecia Cătălin Avramescu – indigenul canibal reprezintă, 

în mod paradoxal, „un suveran peste o specie de libertate”, 

povestea sa stranie fiind „una care luminează originile 

statului modern şi hotarele civilizaţiei moderne şi le 

cântăreşte dreptul lor de a fi” (2003, p. 10). Nu întâmplător, 

în text revin imaginile aurorale ce definesc un stadiu al 

unităţii fiinţei, timpul libertăţii nedetronate de reguli din 

exterior impuse. Prin contrast cu acestea, se marchează, la 

un nivel dramatic de asumare, criza lumii moderne, lume a 

simulacrului, a regiei / religiei oficiale, a artificialului: 

„Am avut codul adevărat al răzbunării. Ştiinţa 

codificată a Magiei. Canibalism. Pentru transformarea 

permanentă a tabu-ului în totem. 

Împotriva lumii reversibile şi a ideilor obiectificate. 

Transformate în cadavre. Curmarea gîndirii dinamice. 

Individul, o victimă a sistemului. Sursă a nedreptăţilor 

clasice. A nedreptăţilor romantice. Şi uitarea cuceririlor 

interioare. 

Scenarii. Scenarii. Scenarii. Scenarii. Scenarii. Scenarii. 

Scenarii. 

Instinct Cariba”. 

Ca urmare a constatării răului, Oswald de Andrade 

propune eliberarea individului, salvarea lui din condiţia de 

marionetă, iar revoluţia este pregătită mai întâi prin 

conştientizarea lipsei de coerenţă eu-cosmos, apoi prin 

demistificarea contractelor sociale, prin abrogarea statutului 

de obiect al subiectului, prin repudierea formelor de reificare 

a individului exercitate de mecanismele civilizării, ale gândirii 

filosofice şi politice occidentale. De aici, reacţia similară cu 

urletul dadaist care se propagă parcă iraţional în ultima 

parte a Manifestului despre amorul slab şi amorul amar. 

Diferenţa este că scriitorul brazilian construieşte un discurs 

contrapunctic ce se autolimitează parcă prin tensiunile 

cuprinse în fiecare enunţ demistificator, critic şi în acelaşi 

timp concentrat, redus la o formulare gnomic-apodictică. 

Rezumatul filosofiei antropofage expuse de întemeietorul 

acestei viziuni poate fi următorul: „Moartea şi viaţa 

ipotezelor. De la ecuaţia Eu venind din Cosmos la axioma

Cosmosul venind din Mine. Subsistenţă. Cunoaştere. 

Canibalism. (...) Nu am fost niciodată botezaţi. Am avut 

Carnavalul. Indianul îmbrăcat în Senator al Imperiului. În 

rolul lui Pitt. Sau jucînd în operele lui Alencar cu multe 

sentimente binevoitoare portugheze. // Pentru noi 

comunismul a existat deja. Am avut deja un limbaj 

suprarealist. Epoca de aur”. Paleta retorică este foarte 

generoasă în aceste rânduri, apelul simbolic la existenţa 

dionisiacă, la modelul carnavalesc al lumii nu este 

întâmplător, de Andrade amestecă registrul seriosului cu 

cel al ironiei şi al zeflemisirii, punctând divorţul radical de 

puterea colonială sau de forma de supremaţie culturală din 

orice parte sau timp ar veni ea. Adecvarea utopiei generate 

de stânga politică europeană la formula autohtonă se face 

nu prin transplant şi adaptare, ci prin convingerile nativiste 

care atribuiau concretizarea Arcadiei în Outopia braziliană, 

în fapt o Eutopia conturată mistic şi magic, un tărâm fără 

Memorie, fără a fi bântuit de „teroarea istoriei”, o lume „fără 

date. Fără Napoleon. Fără Cezar”, ucronă şi autosuficientă: 

„Magie şi viaţă. Am avut relaţii şi o împărţire a proprietăţii 

fiscale, a proprietăţii morale şi a proprietăţii onorifice. Şi am 

ştiut cum să exprimăm misterul şi moartea doar cu ajutorul 

cîtorva forme gramaticale”. Această proiecţie utopică se 

poate descrie prin trăsăturile unei societăţi specifice 

comunismului primitiv, identificat ca model de existenţă şi de 

acţiune în societatea canibală. Termenii în care descrie Cătălin 

Avramescu acest model societal sunt aproape identici celor 

folosiţi de Oswald de Andrade în manifestul său: 

„Să ne imaginăm o societate în care toţi sunt egali şi 

liberi, unde nu există autoritate de stat şi nici delicte, unde 

proprietatea privată e necunoscută şi unde fiecare are suficient 

pentru nevoile sale, unde nu există bani, unde oamenii sunt 

sănătoşi, robuşti şi trăiesc peste o sută de ani, unde nu este 

nevoie să munceşti, unde sunt practicate plăcerile cele mai 

diverse, unde femeile sunt la dispoziţia oricui are poftă de ele 

şi de unde religia a fost izgonită. O utopie comunistă? Posibil, 

dacă ne plasăm în orizontul aşteptărilor socialismului secolului 

al XIX-lea. Însă până în secolul al XVIII-lea în descrierea de 

mai sus un cititor ar fi identificat mai degrabă trăsăturile unei 

societăţi de canibali”. (idem. p.290). 

Nuanţa ideologică socialist-comunistă a 

antropofagismului oswaldian este aşadar o componentă 

organică a filosofiei de viaţă indigene, iar notele caracteristice 

reveriilor acestui comunism arhaic, al epocii de aur (teoria 

dreptului natural, libertatea, egalitatea, comunismul 

proprietăţii, prosperitatea şi consumul extatic) vor fi preluate, 

cu deformările politice de rigoare, de către comunismul 

modern. Constituindu-se într-un adevărat „cod al 

răzbunării”, canibalismul cultural optează pentru 

„transformarea permanentă a tabu-ului în totem”, sfidând 

însăşi legea proprie. Modernismul brazilian cunoaşte astfel 

prin personalitatea lui Oswald de Andrade poziţia radicală 

a acţiunii negatoare şi autonegatoare, conştiinţa critică 


77 

demistificatoare şi autodemistificatoare specifică 

intelectualului disident în propria-i ţară, care prin atitudinea 

sa impune modele nativiste, opunându-se de fapt dinspre 

stânga mişcărilor naţionalist-xenofobe (verdeamarelismului, 

Antei), opunându-se progresului înţeles de futuriştii italieni 

la nivel empiric, contestând în esenţă mare parte din aporiile 

marinettiene (maşinismul, publicitatea, urbanismul, teoria 

eroului dezumanizat, devenit un corp mecanic „cu piese de 

schimb” – „Împotriva sclerozei urbane. Împotriva 

Conservatorilor şi a plictiselii speculative”). Critica 

robotizării, a angajării în manifestări impuse / induse de 

modele social-politice se multiplică progresiv, 

transformându-se în contestaţie ce îmbracă cele mai 

virulente moduri de enunţare: 

„Sîntem reali. Luăm cunoştinţă de idei, reacţionăm, 

ardem oameni în pieţe publice. Suprimăm idei şi alte forme 

de paralizie. Prin scenarii. Credem în semnele noastre, 

credem în instrumentele noastre şi în stelele noastre. (...) 

Canibalism. Absorbţia duşmanului sacru. Transformarea 

lui în totem. Aventura umană. Finalitate mundană. Totuşi, 

doar elita pură reuşeşte să-şi interiorizeze canibalismul carnal, 

evitînd toate neajunsurile identificate de Freud, 

neajunsurile religioase. Doar sublimarea instinctului sexual 

nu cedează nimic. E ca un termometru de măsurare a 

instinctului canibal. Odată devenit carnal, acesta devine 

electiv şi creează prietenie. Afectivitate sau dragoste. 

Speculativă, ştiinţa. Deviază şi transferă. Se ajunge la o 

adevărată calomnie. În canibalismul de bază, păcatele 

noastre botezate se aglomerează – invidie, cămătărie, 

calomnie sau crimă. O ciumă venită din partea aşa-zişilor 

culturalizaţi şi creştinaţi, împotriva acesteia acţionăm noi. 

Canibali. (...) Împotiva realităţii sociale, îmbrăcată şi opresivă, 

definită de Freud – în realitate sîntem complecşi, sîntem 

nebuni, sîntem tîrfe şi nu avem nici închisori ale 

matriarhatului Pindorama”. 

De la reacţie şi atac, manifestul ajunge la exprimarea 

frondei prin însăşi formula autoumilirii de tip dadaist, doar 

Tzara mai procedează astfel pentru a întreţine şocul şi implicit 

longevitatea mişcării sale, calculând, cu fiecare frază, 

efectele deriziunii şi ale autoderiziunii, ale contradicţiilor, 

ironiilor şi autoironiilor. În ceea ce priveşte reacţia 

modernismului brazilian la obişnuinţele de receptare a 

literaturii, din afirmaţiile lui Mário de Andrade, coparticipant 

la revoluţia antropofagă, se poate observa în mod transparent 

detaşarea de futurism, ba mai mult, chiar 

reinterpretarea revoluţiei estetice întreprinse de Marinetti 

şi comilitonii săi referitor la democratizarea artei prin 

valorificarea ideologiei tip musik-hall. Ataşamentul faţă de 

dadaism pare mult mai pregnant în aceste fraze care par să 

subscrie concepţiei specifice poemului concret, poemuluispectacol 

fono-gestual sau poemului autotelic, performance 

şi act al reacţiunii cultural-sociale totodată: „Versurile... 

nu se scriu pentru lectura unor ochi muţi. Versurile se cântă, 

se strigă, se plâng. Cine nu ştie să cânte să nu citească 

Peisaj 1. Cine nu ştie să urle să nu citească Oda către 

burghez. Cine nu ştie să se roage să nu citească A dispreţui 

religia, Escalada, A suferi, Colocviu sentimental... Nu 

continuu. Îmi repugnă să dau cheia cărţii mele” (apud 

Stegagno Picchio, p. 465). Reacţia antiburgheză se reflectă 

în imperativele unei lecturi care se doreşte conştientă de 

sine şi de faptul că recrează opera, anticonformismul şi 

caracterul nondirectiv al acestor însemnări peritextuale fac 

din semnatarul lor un demn succesor al elitismului 

baudelaireian. Scriitorul care îşi interpretează creaţia pierde 

statulul său de fiinţă demiurgică şi devine gazetar, doctrinar 

sau simplu scriptor (în termenii lui Roland Barthes). Căderea 

din acest rol sacru atrage după sine reconversia, din şaman, 

vrăjitor sau mag, Profet sau rival divinităţii, în grămătic, 

intelectual ori interpret care vulgarizează sensul celor

78 

comunicate orfic, mistic şi magic prin invenţia unui limbaj 

poetic autosuficient. Metaforele preluate de Barthes de la 

Claude Lévi-Strauss sunt în acest context mai mult decât 

potrivite, ele motivează acţiunea avangardist-paulistă în 

însăşi organicitatea întreprinderii sale, o motivează prin 

dezideratele nativist-antropofage, primitivist-estetice care 

au stat la baza manifestelor şi a operelor lui Oswald sau 

Mário de Andrade, Ronald de Carvalho sau Raul Bopp, 

Manuel Bandeira sau Ribeiro Couto. 

Manifestul „antropofag” demonstrează că 

reinventarea literaturii braziliene este posibilă printr-o 

acţiune de forţă, el justificând cultural renaşterea 

spontaneităţii ca o contrareacţie la influenţele canonului 

european tradiţionalist sau avangardist, oricum ar fi el 

preluat. Deşi are o fină ţesătură livrescă, aceasta antrenează 

receptorul în seria contrastelor şi a refrenelor care 

dinamizează rostirea. Arhitectura inedită, fondată pe 

construcţia în duplex, îi conferă textului o alertă organizare 

şi un mod de dicţiune ce converg spre descoperirea faptului 

că, prin acest act se legitimează o cultură, Oswald de 

Andrade datând manifestul în „anul 374 al Înghiţirii 

Episcopului Sardinha”. Prin această precizare de factură 

metaistorică, manifestul se întoarce asupra propriei 

denominaţii, asupra propriei fiinţe, devenind un joc interşi 

intratextual cu reguli postmoderne. Referinţele mitologice, 

literare sau istorice pot trece nebăgate în seamă în mod 

punctual, însă, în activismul rostirii preceptelor sale, textul 

acţionează integrator, pregătind de fapt un altoi la sistemul 

cinic-metaliterar european, sistem care îi are ca piloni pe 

Lautréamont, Rimbaud, Urmuz, Tzara, Breton. Savoarea 

argumentelor şi ineditul nuanţelor Manifestului Antropofag 

rezidă tocmai în alăturarea citatelor şi a referinţelor culturale 

la ideologia primitivist-nativistă a spontaneităţii şi libertăţii. 

Aşadar, soluţia canibalismului propus de Oswald de 

Andrade nu este altceva decât o rezolvare estetică a crizei 

literaturii / culturii indigene, iar forma ei paradoxală se 

regăseşte de asemenea, ca invariant tipologic (Adrian 

Marino, 1974), în profilul avangardismului european care 

vedea în doctrina primitivismului o cale de recuperare a 

plenitudinii începuturilor, o cale de remotivare a limbajului 

şi de rearmonizare a subiectului cu universul. 

O privire convergentă a exegezei asupra deceniilor al 

doilea şi al treilea din secolul XX subliniază atât multitudinea 

tendinţelor reformatoare, cât şi arzătoarea pasiune a negaţiei 

şi a schimbării. Alături de teoreticienii şi criticii europeni ai 

avangardei, Fernando Aínsa rezumă caracterul criticnovator 

al mişcărilor experimentale din America latină la 

exerciţiul reactiv al contestaţiei modernismului, înţeles, în 

sensul conceptului european, ca tradiţie în raport cu spiritul 

dinamitard şi caustic al avangardiştilor: 

„La prosa y la poesía de los ańos veinte, aparecen en 

el centro de la gran reacción contra el modernismo. Sus 

autores son particularmente permeables a los nuevos 

“ismos” con que el fin de la primera guerra mundial marca 

a las nuevas generaciones europeas. Tónica general de 

“insolencia”, como la llamara un crítico, derrumbe del 

andamiaje lógico levantado por el racionalismo en el correr 

del siglo XIX, como se lamentara un filósofo, o una nueva 

afirmación de algo que el mismo modernismo había 

propuesto en sus orígenes: la literatura entendida como 

una revolución permanente” (apud. Padín). 

Difuziunea şcolilor europene ale avangardei istorice 

determină în spaţiul latino-american ivirea unei varietăţi de 

doctrine estetice, de programe şi tendinţe care îşi găsesc 

nucleul ideologiei artistice în futurism, în creaţionism şi 

apoi în ultraism: nativismul, runrúnismo, estridentismo, 

„gaucismo cósmico”, „pastoralismo”, „gongorismo”, 

antropofagismo, mişcarea parodico-bufonescă a grupului 

„Aliverti Liquida. 1er. Libro Neosensible de Letras 


Atenienses. Apto para Seńoritas” (1932), al unor scriitori 

din Montevideo, care, deşi se îndepărtează ironic de 

procedurile futuriste şi cubiste, practică poemul vizual, dar 

şi recrearea la nivel sonor a formei obiectului prezentat 

semantic (poemul onomatopeic, concret). 

Toate aceste mişcări confirmă vitalitatea 

prototipului, chiar dacă mai devreme sau mai târziu se dezic 

de el, îl repudiază sau îi reformulează doctrina. De obicei, 

delimitările se organizează pornind de la problema 

amalgamului estetic-politic, de la febrilitatea dogmatizării 

programelor literare, de la schematizarea ideologizantă a 

retoricii futuriste. În ceea ce priveşte opţiunile mişcărilorsatelit, 

acestea se orientează critic faţă de belicismul fascist, 

fie rămănînd neutre în faţa unei angajări ideologice istorice, 

fie simpatizând mai degrabă cu stânga politică. Ele se afirmă 

de fapt ca mişcări contraideologice şi contrateoretice, detestă 

rigiditatea şi rigorismul punctelor de program, refuză emfaza 

şi atitudinile pur anarhice, retorica bombastică şi proliferarea 

ei doar la nivel paratextual, descoperind în schimb necesitatea 

renovării codurilor artistice şi dorinţa întemeierii logosului 

creator şi „creaţionist”. În schimb, trebuie să subliniem că 

aceste mişcări, situate dincolo de futurism, scriu în mod real 

adevărata literatură futuristă şi nu numai, prin Memoriile 

sentimentale ale lui Joăo Miramar, prin Pau Brasil sau 

Primero Caderno do Aluno de Poesia Oswald de Andrade, 

prin Lira Paulistana sau Macunaima (semnate de Mário 

de Andrade), prin Cobra Norato a lui Raul Bopp ori prin 

marile poeme ale lui Pessoa-de Campos. 

Referinţe: 

AVRAMESCU, Cătălin – Filosoful crud – o istorie a 

canibalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003 

BARTHES, Roland – „Scriitori şi scriptori”, Romanul 

scriiturii, Univers, 1987 

BATAILLE, Georges – Suveranitatea, Editura Paralela 45, 

Piteşti, Braşov, Bucureşti, 2004 

DE ANDRADE, Oswald – „Manifesto Antropófago”, 

Exquisit Corpse, www.corpse.org 

HUIDOBRO, Vicente – „El Creacionismo”, „Manifiesto 

de Manifiestos”, „Manifiesto tal vez”, „Non Serviam”, http:// 

thales.cica.es/rd/Recursos/rd99/ed99-0055-01/manicreacion.html 

MARINO, Adrian–„Avangarda”, Dicţionarul ideilor 

literare, vol I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974 

MARINO, Adrian – „Le comparatisme des invariants: le 

cas des avant-gardes”, în Cahiers roumains d’ Etudes littéraires - 

Comparatisme et actualité, 1 / 1976, p. 81-95 

ORTEGA Y GASSET, José – El Tema de nuestro tiempo, 

[1923], Revista de Occidente, S.A., Madrid, 1981, (Tema vremii 

noastre, Humanitas, Bucureşti, 1997). 

ORTEGA Y GASSET, José – La deshumanización del 

arte y otros ensyos de estetica, [1925], (Dezumanizarea artei şi 

alte eseuri de estetică, Humanitas, Bucureşti, 2000) 

PADÍN, Clemente – „El ultraísmo en el latinoamerica”, în 

„Escáner cultural”, número 21, 12.09- 12.10.2000, Santiago de 

Chile. Revista virtual. Ańo 2 

PAZ, Octavio - Los Hijos de Limo, [1974], trad. fr. Point 

de convergence. Du romantisme ŕ l’avant-garde, Éditions 

Gallimard, 1976 

ARTUONDO, Patricia – „Entre «La aventura y la orden»: 

los hermanos Borges y el Ultraísmo argentino”, în Cuadernos de 

Recienvenido, núm. 10, http://www.fflch.usp.br/dlm/ 

postgraduacao/espanhol/cuadernos/Cuadernos10_artuondo.htm 

RIVAS, Pierre - „Le futurisme. Portugal et Brésil” în Les 

Avant-gardes littéraires au XX siècle, vol.I, HISTOIRE, publié 

par le centre d’Étude des Avant-Gardes Littéraires de L’Université 

de Bruxelles, sous la direction de Jean Weisgerber, Académiai 

Kiadó-Budapest, 1984 

STEGAGNO PICCHIO, Luciana – Literatura braziliană, 

Univers, Bucureşti, 1986

Stefano BENNI 

Nişte bătrânei trecând strada 

Bătrânii ar trebui să fie exploratori… 

(Thomas S. ELIOT) 

Erau odată doi bătrânei care trebuiau să treacă 

strada. Aflaseră că de cealaltă parte se găsea un parc cu un 

mic lac. Bătrâneilor, care se numeau Aldo şi Alberto, tare lear 

fi plăcut să meargă acolo. 

Încercară aşadar să traverseze strada, dar era ora de 

vârf şi un şir interminabil de maşini. 

- Haide să căutăm un semafor – spuse Aldo. 

- Bună idee – replică Alberto. 

Şi merseră până găsiră unul, dar blocajul era atât de 

mare, încât maşinile se opriseră până şi pe trecerea de 

pietoni. 

Aldo încercă să avanseze câţiva metri, dar fu imediat 

trimis înapoi de un claxon şi de cuvinte urâte. Atunci spuse: 

să incercăm să trecem când sunt toţi opriţi. Dar blocajul era 

atât de mare încât, deşi batrâneii erau deşiraţi, nu reuşiră să 

traverseze. Ba mai mult, Aldo rămase prins într-o apărătoare, 

iar proprietarul maşinii coborî foarte furios, îl luă de 

subsuori, îl smulse de acolo şi, neştiind unde să îl pună, îl 

aşeză pe capota unei alte maşini. 

- Ei nu, aici nu – spuse proprietarul celei de-a doua 

maşini, apoi îl ridică şi îl aşeză pe pavilionul unei camionete. 

Astfel, puţin câte puţin, Aldo era cât pe ce să ajungă 

de cealaltă parte a străzii. Dar bărbatul din camionetă, 

semnaliză la dreapta şi, cu înjurături şi insulte, reuşi să 

traverseze strada, parcând pe partea de unde plecaseră 

batrâneii. 

Era aproape seară cand lui Aldo îi veni o altă idee. 

-Mă întind în mijlocul străzii şi mă prefac mort – 

spuse – când maşinile se opresc tu treci rapid, apoi mă ridic 

şi trec eu. 

- De data asta nu putem da greş – spuse Alberto. 

Atunci, Aldo se întinse în mijlocul străzii, dar veni o 

maşină neagră şi nu frână, îl izbi cu putere, aruncându-l 

aproape de cealaltă parte a străzii. 

- Hai că reuşeşti! – strigă Alberto. 

Dar trecu o motocicletă zdravănă şi cu o lovitură îl 

aruncă din nou pe Aldo spre partea greşită. Bătrânelul făcu 

vreo trei sau patru salturi, trezindu-se în cele din urmă zdrobit 

la locul de plecare. 

- Ce facem? – întrebă. 

- Deturnăm o bicicletă – spuse Alberto. 

Aşteptară astfel ca un al treilea bătrânel să treacă pe 

bicicletă şi săltară pe scaun (încăpeau pentru că erau piele 

şi os toţi trei). Aldo îşi înfipse pipa în spinarea celui de-al 

treilea bătrânel, care se numea Alfredo, şi spuse: 

- Coteşte la stânga că de nu e vai de tine! 

- La stânga? Dar eu trebuie să merg înainte. 

- Du-te – spuse Aldo – sau te umplu de tutun. 

Alfredo nu înţelese bine ameninţarea, dar se sperie şi 

încercă să cotească la stânga; se ivi însă un Mercedes care 

îi izbi în plin. Sosi poliţia. 

- Cum s-a întâmplat? – întrebă. 

- Eu sunt stimabilul De Balla – spuse şoferul 

Mercedesului. 

- Atunci puteţi pleca – zise poliţistul, iar voi, ce aveţi 

de spus pentru a vă dezvinovăţi? 

- Voiam să trecem strada – spuseră cei trei bătrânei. 

biblioteca babel 

79 

- Ia auzi! – zise poliţistul- Vai, şi bătrânii din zilele 

noastre! Imprudenţi. E prea aglomerat şi sunteţi bătrâni şi 

ca vai de voi. 

-Vă rog, ajutaţi-ne să trecem strada – spuse Aldo. 

- Trebuie să mergem în parc – spuse Alberto. 

- Dacă nu, mă vor umple de tutun – spuse Alfredo. 

- Nici prin gând nu-mi trece, vă conduc înapoi. De 

unde aţi plecat? – întrebă poliţistul. 

- De acolo – spuse Alberto arătând trotuarul unde 

doreau să ajungă. 

- Atunci vă duc acolo, şi vai de voi dacă mai încercaţi 

să traversaţi – spuse poliţistul. 

Astfel, escortaţi de poliţie, cei trei bătrânei reuşiră să 

treacă de cealaltă parte a străzii şi sosiră apoi în parc. 

Într-adevăr, se afla acolo un lac tare frumos. Se simţiră 

atât de bine, că nu mai trecură niciodată înapoi. 

Chitara magică 

Orice nedreptate ne ofensează atunci când 

nu ne aduce în mod direct vreun profit. 

(Luc de VAUVENARGUES) 

A fost odată un tânăr muzician numit Peter, care 

cânta la chitară pe la colţurile străzilor. Strângea astfel bani 

pentru a-şi putea continua studiile la Conservator: îşi dorea 

să devină o mare vedetă rock. Însă banii nu îi ajungeau, 

pentru că era tare frig şi pe stradă treceau puţini oameni. 

Într-o zi, pe când Peter cânta „Crossroads”, se 

apropie de el un bătrân cu o mandolină. 

- Ai putea să mă laşi în locul tău? Este deasupra unui 

canal şi e mai cald. 

- Desigur, îi spuse Peter care avea o inimă bună. 

- Ai putea să îmi împrumuţi fularul tău? Mi-e aşa de 

frig. 

- Desigur, îi spuse Peter care avea o inimă bună. 

- Ai putea să îmi dai nişte bani? Azi nu trece nimeni, 

am adunat puţin de tot şi mi-este foame. 

- Desigur, îi spuse Peter care ... etcetera. În pălărie 

avea doar zece monede: i le dădu pe toate bătrânului. 

Atunci se întâmplă o minune: bătrânul se transformă 

într-un om zdravăn dat cu rimel şi cu ruj, cu o coamă 

portocalie, o manta de lamé şi pantofi cu tălpi groase de 

zece centimetri. 

Bărbatul îi zise: - Eu sunt Lucifumándro, magicianul 

efectelor speciale. Pentru că ai fost bun cu mine îţi voi dărui 

o chitară magică. Cântă singură orice bucată, e de-ajuns să 

i-o ceri. Însă aminteşte-ţi: pot cânta la ea doar cei care au 

inima neprihănită. Vai de sufletul rău care va cânta la ea! Sar 

întâmpla lucruri îngrozitoare! 

Acestea fiind spuse, se auzi un teribil acord în mi de 

septimă şi magicianul dispăru. Rămase pe pământ o chitară 

electrică în formă de săgeată, cu cutia de sidef şi corzile de 

aur. Peter şi-o trecu peste umăr şi spuse: 

- Cântă-mi „Ehi Joe”. 

Chitara începu să cânte acea bucată mai ceva decât 

Jimi Hendrix, iar Peter nu trebui să facă altceva decât să se 

prefacă că cântă. Astfel se opri multă lume şi banii începură 

să curgă gârlă în pălăria lui Peter. 

Când Peter termină de cântat se apropie de el un om 

cu un palton de caiman. Îi zise că e un impresar şi că îl va 

face o vedetă rock. Într-adevăr, după trei luni, Peter era 

primul în toate topurile americane, italiene, franceze şi 

malgaşe. Chitara lui în formă de săgeată deveni un simbol

80 

pentru milioane de tineri, iar tehnica lui era invidiată de toţi 

chitariştii. 

Într-o noapte, după un spectacol triumfător, Peter, 

crezându-se singur pe scenă, îi spuse chitării să îi cânte 

ceva pentru a se relaxa. Chitara îi cântă un cântec de leagăn. 

Însă răutăciosul Black Martin, un chitarist invidios pe 

succesul lui Peter, stătea ascuns după cortină. Descoperi 

astfel că era o chitară magică. Se strecură pe la spatele lui 

Peter şi îi strecură pe după guler un fir electric la trei mii de 

volţi, ucigându-l. Apoi fură chitara şi o vopsi în roşu. 

O seară mai târziu, artiştii se adunară într-un concert 

pentru a-l comemora pe Peter, dispărut prematur dintre ei. 

Cântară Prince, Ponce şi Parmentier, Sting, Stingsteen e 

Stronhaim. Apoi urcă pe scenă rautăciosul Black Martin. 

În şoaptă îi ordonă chitării: 

- Cântă-mi „Satisfaction”. 

Şi ştiţi ce s-a întâmplat? 

Chitara cântă mai bine decât toţi Rolling Stones 

împreună. Astfel răutăciosul Black Martin deveni o vedetă 

rock şi în scurt timp nimeni nu îşi mai aminti de bunul Peter. 

Era o chitară magică cu un defect de fabricaţie. 

Cele patru văluri ale lui Kulala 

SOMNUL! ... cel ce alungă ranchiuna! 

(Tristan CORBIÈRE) 

Într-un sat de pe râul Yuele trăia un om care se numea 

Doruma şi care era foarte norocos. Avea o nevastă 

frumoasă, doi copii sănătoşi şi un pământ roditor. Era un 

bun vânător, iar în sat nu avea duşmani. Astfel că Shabunda, 

diavolul pădurii, văzându-l cum cânta şi fuma în faţa colibei 

ca omul cel mai fericit de pe pământ, fu invidios pe el. Ca săl 

necăjească, într-o noapte intră în colibă, îi strecură unghiile 

încovoiate în păr, iar somnul i se destrămă de îndată. Doruma 

se trezi numaidecât, îşi trezi şi nevasta Oda şi îi spuse că o 

umbră rea îl atinsese. – A fost doar un vis urât – spuse Oda 

– dormi mai departe. 

Însă Doruma nu dormi nici în acea noapte, nici în 

noaptea următoare, şi nici într-o noapte din acea lună. Cu 

toate că lucra şi vâna mereu, încât se întorcea acasă atât de 

obosit că abia se mai ţinea pe picioare, somnul nu venea. 

Încercă să se vindece lăsându-se mângâiat cu coada unui 

pârş Chaqui, bău iarba de leac Terené care adoarme până şi 

elefanţii, încercă să doarmă pe pământ şi în copaci şi pe 

pietrele râului, însă nimic nu se putea face. 

Veni vrăjitorul satului şi văzu în ce hal se afla. Spuse 

că diavolul Shabunda îi furase somnul, şi că nu era vrăjitorie 

care să i-l poată readuce; astfel urma să moară în scurt timp. 

Îl putea salva doar Kulala, duhul somnului, a cărui tărâm se 

afla dincolo de munţi. El avea, de bună seamă, multe somnuri, 

pentru că era el cel care le făcea pentru Yumau, creatorul. 

Însă Doruma era prea slăbit pentru călătorie. 

Atunci Oda, nevasta lui, spuse: voi merge eu la 

Kulala, duhul somnului. Şi fiindcă era o femeie curajoasă, 

îşi luă puţină apă, puţintică mâncare şi un băţ, şi plecă spre 

munţi. Merse multe zile, aproape fără să se odihnească. 

Trecu de munţii albaştri din Alowa şi ajunse în valea pădurii 

sacre a lui Kulala. 

La marginea pădurii păsărelele cântau, maimuţele 

urlau şi vântul îndoia copacii. Dar de îndată ce Oda intră în 

desişul umbros, o mare linişte o cuprinse. În pădurea 

somnului nu se mişca nici o frunză, păsările erau mute şi 

vedeai târându-se doar şerpi silenţioşi. Oda merse mult, iar 

frunzele nu foşneau sub paşii săi. Pădurea se făcea tot mai 

biblioteca babel 

deasă şi mai întunecoasă, până ce ajunse la un copac cu o 

scorbură, casa lui Kulala. Oda intră şi văzu duhul dormind 

într-un hamac. Aşteptă să se trezească. Kulala dormi un 

sfert de lună, iar când se trezi o văzu pe micuţa femeie întrun 

ungher al casei. 

- Cine eşti şi de ce ai venit? – urlă furios. 

- Kulala, duh al întunericului care dai odihnă, eu te 

rog. Un diavol nemernic a furat somnul bărbatului meu şi el 

va muri dacă nu îi voi duce un alt somn. 

- Şi de ce ar trebui să ţi-l dau? 

- Pentru că am mers atâta drum, picioarele îmi sunt 

rănite şi sunt istovită, iar când te-am văzut dormind nu team 

trezit, ci am aşteptat răbdătoare. 

- Ei bine, fie – spuse Kulala – acolo, pe acea masă 

sunt frânturile somnului unui om. Fiecare somn este făcut 

din patru văluri. Dacă vei şti să le recunoşti, le vei putea 

duce bărbatului tău şi acesta va redobândi somnul pierdut. 

Dar fii atentă să alegi vălurile bune, că de nu, soarta îţi va fi 

amarnică. 

- Nu mi-e teamă – zise Oda. 

Atunci Kulala o duse în faţa unei pietre pe care erau 

întinse vălurile. 

- Iată două văluri albe – spuse. – Unul este cel al 

liniştii, celălalt este cel al zgomotelor nopţii. Alege. 

Oda privi cele două văluri şi îi părură la fel. Dar o 

muscă zbură deasupra lor. Băzâi deasupra primului, dar nu 

făcu nici un zgomot deasupra celuilalt. Oda îl luă pe al 

doilea şi şi-l puse pe cap. 

- Ai ghicit - spuse Kulala. – Acum uită-te la aceste 

două văluri colorate. Unul este cel al viselor, iar celălalt cel 

al fantasmelor nopţii. Dacă îl iei pe cel greşit, toţi demonii şi 

toate coşmarurile vor veni asupra ta şi te vor ucide. 

Oda le privi şi i se părură la fel. Atunci luă un păianjen 

şi îl aşeză între ele. Dintr-unul ieşi un guşter cumplit cu trei 

capete care mâncă păianjenul. Oda îl luă pe celălalt. 

- Eşti vicleană, femeie a râului – spuse Kulala –, acum 

iată cele două văluri negre. Unul este cel al întunericului, 

iar celălalt cel al luminii focului. Unul aduce somnul, celălalt 

orbeşte. 

Oda le privi. Apoi luă de pe o frunză două picături de 

apă şi le lăsă să cadă pe văluri. Una dintre ele se evaporă 

din pricina căldurii. Oda luă celălalt văl. 

- Foarte bine, femeie a râului – spuse Kulala – dar 

acum te aşteaptă încercarea cea mai grea. Iată două văluri 

roşii. Unul este cel al somnului, care alături de celelalte trei 

va da linişte nopţilor băbatului tău şi ale tale. Celălalt este 

vălul nopţii veşnice, moartea. Dacă îl vei atinge, vei muri. 

Oda nu ezită de data aceasta şi alese unul de îndată. 

Era chiar vălul somnului. Şi-l aşeză pe cap şi adormi pe loc. 

Când se trezi, Kulala o privea zâmbitor, întinzându-i o ceaşcă 

de hakara cald. 

- M-ai surprins, femeie a râului. Prin ce magie ai 

recunoscut vălul somnului, cel mai misterios dintre toate? 

- Nu e vorba de nici o magie – spuse femeia - am 

spălat timp de atâţia ani hainele la râu, şi ştiu să le recunosc. 

Vălul somnului era cel mai destrămat, pentru că e folosit de 

atâtea ori, în atâtea nopţi. Vălul morţii era mai nou, pentru 

că se foloseşte o singură dată. 

Kulala râse şi cu o suflare o făcu să zboare până în 

pragul colibei sale. Oda aşeză cele patru văluri pe capul 

bărbatului ei şi acesta adormi în sfârşit şi astfel se însănătoşi. 

Il bar sotto il mare (Barul de pe fundul mării), 

Feltrinelli, Milano, 2005 

Traducere din limba italiană de Anamaria 

COLCERIU

Ligia PAMFILIE 

Cântecul de dragoste se termină 

atunci când începe să-ţi pese 

Simt cum pleoapele mi se îngreunează… o muzică 

cunoscută îmi dezmiardă simţurile. În noapte, m-am mai 

întrebat: de ce mai are nevoie o persoană atunci când 

sufletul său zboară? E ceva cu adevărat superior visului 

înălţat pe chiar cerul plăsmuit? Unde cad visele care 

eşuează? Cum le putem găsi epava? 

Şi am luat lopata şi am început să sap. Nu după vise, 

după răspunsuri. Răspunsurile m-ar putea conduce la vise 

şi apoi, cu elanul (re)descoperirii, aş putea să încerc să le 

înalţ din nou. De câte ori putem înălţa un vis? Şi cât de 

sus trebuie să ajungă pentru a fi mulţumiţi? Îşi cunoaşte 

visul traiectoria? Întrebările mi-au amintit de tine. Povestea 

aceasta a început ca mai toate poveştile, din lipsa unei 

alte poveşti. Într-o seară de vineri, ea, mai plictisită ca 

niciodată, îl întâlneşte pe el, un posibil Făt- Frumos. E 

ceaţă. Misterul ne învăluie. E o joacă, sau cel puţin aşa 

începe. Te laşi învăluit, mă las purtată de val. Cuvintele 

încep să danseze şi să ne aducă din ce în ce mai aproape. 

Fără să ne străduim sau să depunem un efort, sufletele 

noastre aproape se ating. În fundal e un cântec de 

dragoste. Ştim amândoi. Simţim pericolul dezgolirii 

sufletului, dar suntem încă învăluiţi, şi, parcă, tot mai 

învăluiţi. 

Tu îmi oferi un deal, eu îţi ofer o vale. Îmi spui că 

sunt întunecată numai pentru că îţi ofer valea plângerii şi 

pentru că voiai să fii tu cel alintat, înaintând în joc masca 

suferinţei. Nimic nu pare să-ţi meargă de data aceasta. Va 

trebui să descoperi noi reguli, pentru un joc vechi şi totuşi 

nou. Încerci să mă aduci în real, dar nu vreau să mă trezesc 

încă. Se va termina totul când mă voi trezi; acum vreau să 

văd continuarea poveştii. Accepţi. E o provocare sau 

poate doar farmecul necunoscutului. Ştii doar că mă placi. 

Că uneori joc fotbal folosind cuvintele pe post de minge. 

Te las să-mi vezi umbra, şi, neaşteptat, te rătăceşti. Începi 

să visezi. La mine. La noi. Înaintăm în noapte zâmbind. 

Încerci să îndepărtezi vălul, dar vălul s-a contopit cu mine. 

De acum sunt singura care-l mai poate îndepărta. Va trebui 

să înveţi să aştepţi. În frenezia vieţii tale eu voi fi un punct 

de oprire, de meditare, de conştientizare a zâmbetului. 

Te întâlnesc la miezul nopţii. Confunzi visul şi 

realitatea. Te zbaţi între două lumi, dar nu ştii unde să mă 

întâlneşti. Nu-i nimic. Te privesc, închid ochii şi te aduc 

înapoi în vis. Nu te ating decât cu privirea, dar îmi spui că 

uºa deschisã 

81 

îţi ating inima. Simt şi eu, nu ştiam dacă tu simţi. Ai multe 

întrebări. Nu înţelegi nici măcar că nu trebuie să înţelegi. 

Te simţi tot mai aproape de mine, aşa că începi să mă alinţi 

înaintând în joc cuvinte. Iubito, îmi spui, sunt cel mai 

norocos om de pe pământ, şi-i mulţumesc Creatorului 

pentru că te-am întâlnit. Îţi fac jocul şi-ţi spun că sunt aşa 

numai din cauza ta. E adevărat. Regula jocului e chiar 

lipsa regulilor. Noi facem jocul, jucându-ne. Vrei să mă 

atingi, dar redescoperi vălul. Îţi amintesc discret că nu-l 

poţi îndepărta. Iată ceva ce nu depinde numai de tine. E 

ciudat. Îmi spui că mă iubeşti mai mult decât te iubeşti pe 

tine. Nu mă cunoşti, nu te cunoşti. Cum poţi să compari 

două necunoscute? Nu ai un punct de reper. Oscilezi. Nu 

ştii încotro te îndrepţi. 

Nu mai dormi. Mergi pe străzi cunoscute, dar totul 

îţi pare schimbat. La birou colegii te privesc cu suspiciune. 

Nu ai fost niciodată pierdut, deşi nu ai fost niciodată găsit. 

Trăieşti un vis sau un coşmar? Oraşul se transformă în 

pustiu. Aştepţi tot mai mult umbra, noaptea. Ceilalţi nu 

reuşesc să te înţeleagă. Le zăreşti zâmbetul ironic, dar de 

data asta nu-ţi pasă. E ceva nou pentru tine. Zâmbesc. Te 

laşi purtat de vrajă. Te laşi învăluit. Visezi? Îmi cauţi buzele 

în noapte. Ai vrea să mă săruţi, dar, deşi mă simţi aproape, 

nu sunt destul de aproape. Eşti atât de prins de joc, încât 

ai putea să-mi spui orice. Uiţi că văd dincolo de cuvinte şi 

că mi-am lăsat inima să bată lângă inima ta. 

E noiembrie. Te las liber pentru o clipă şi-mi amintesc 

că altcineva a folosit deja cuvintele pe care le foloseşti în 

acelaşi joc de-a iubirea. Nu-ţi spun nimic. E şi jocul tău, 

aşa că te las să te bucuri de el. Te sărut pe frunte. Am uitat 

că nu poţi simţi sărutul meu. Îmi întorc privirea spre mine. 

Nu vreau să mă golesc privindu-te. 

Încă mai crezi că e magic ceea ce ţi se întâmplă. Vrei 

să mă iei de nevastă. Vrei să mă legi cumva de tine, să nu 

mai plec, să nu mai dispar. Dar nu lanţurile m-ar putea ţine 

aproape. Nu înţelegi. Nu îţi explic. Nu pot. Ar fi oricum 

inutil. Ar dispărea atunci tot visul. Cauţi replici în memorie. 

Le-am auzit pe toate. Te las să cauţi şi să rosteşti. Încă mai 

sper că vei găsi ieşirea din joc spre poarta dorită. Te 

rătăceşti însă din ce în ce mai tare în locuri comune şi 

încercări de seducţie. Crezi că semănăm. Dar ce au în comun 

soarele şi luna? Albul şi negrul? Fericirea şi durerea? 

Sufletul îţi zboară. Cel puţin pentru o clipă eşti fericit. Dar 

merită să fii fericit în vis? Vei duce sentimentul cu tine în 

conştient? Îl vei transforma în alt vis? 

Nu pot să nu mă opresc şi să nu mă întreb ce te face 

să te simţi atât de fascinat de mine. Vrei să-mi spui adevărul, 

dar ţi-e frică să mă minţi. Zâmbesc iar. Ai făcut primul tău 

pas. Nu te ţin de mână, dar continui să te privesc. Ştii ce? 

Am să te las să-mi spui o poveste. Nu te voi asculta. Nu 

vei ştii niciodată asta. Dar te vei spune. Şi, deşi, nu te voi 

asculta, o să-mi scot vălul, pentru că tu vei închide ochii. 

Zici că m-ai căuta până la capătul pământului, nu 

vezi însă până la capătul nopţii. Tac. Nu e nimic de spus 

acum. Tăcerea şi vălul spun tot. Mă inviţi la dans şi-mi 

oferi inima ta. Dar unde e? Nu-mi oferi decât pustiu şi 

noapte. Nu vreau (să iau) nimic. Plănuieşti să ajungi la 

mine cu inima ta pregătită pe tavă. Ştiu că nu vei ajunge 

niciodată, aşa că te las să visezi. Te prefaci sau ai uitat 

pentru un moment, cântecul de dragoste se va termina în 

momentul în care începe să-ţi pese. Te răsfeţi ca un pisoi 

ce doarme sub sobă într-o noapte geroasă, numai pentru 

că te privesc. Nu recunoşti. Preferi să fii bărbat şi să te 

sacrifici. Te las. Vrei să-mi vezi ochii, nu ştii că ochii mei 

sunt ciudaţi, că-şi schimbă culoarea în funcţie de vreme. 

Nu ştiu ce legi ale universului te fac să crezi că semănăm.

82 uºa deschisã 

Tu ţi-ai jucat viaţa la loterie. Ai pierdut, dar un miracol tea 

lăsat să bântui pe aceleaşi drumuri. Ai supravieţuit, dar 

nu eşti decât o epavă. Şi totuşi contează că eşti. Ce minune 

că eşti! Cei ce au pierdut tot, pot câştiga tot. Nu suntem 

oare cu toţii închişi? Dacă te crezi liber şi tu visezi. Aş 

vrea să văd că-mi cauţi inima, nu trupul. E aşa de aproape 

de tine, dar totuşi nu o vezi. Ţi-aş da un indiciu, dar atunci 

aş dispărea pur şi simplu. Zici că sunt unică, că sunt un 

exemplar pe cale de dispariţie. Nu eşti obişnuit cu o astfel 

de relaţie. Obişnuinţa! N-am să te las să te obişnuieşti cu 

mine. Aşa e jocul. 

Îmi cauţi urmele în noapte. Te las să le descoperi. Te 

privesc de dincolo de ocean. Încet îmi vei pierde urma sau 

te vei rătăci căutând. Jucându-mă, m-am pierdut şi eu de 

câteva ori în amintire. A venit însă ploaia. Mi-a atins delicat 

obrajii şi mi-a şoptit că mă iubeşte. Am îmbrăţişat-o zâmbind 

fericită că sunt aici, nu acolo. Trebuie doar să nu uit: 

cântecul de dragoste se va termina atunci când va începe 

să-mi pese. 

Azi eşti deprimat. Te-ai privit în sfârşit pe tine şi teai 

văzut gol. Te-a cuprins teama. Simţi că trăieşti degeaba. 

Inutilitatea doare. Îmi spui că nu te mai atrage nimic în jur, 

vezi goliciunea peste tot şi din prea-plinul ei trăieşti o 

criză de luciditate. Continui însă să joci totul pe o carte. 

Ce speri? Să câştigi la loto? Ai să-ţi joci iar viaţa sau ai săţi 

vinzi sufletul? O lacrimă ca o picătură de ploaie se 

furişează printre genele mele lungi. Aş vrea să o opresc, 

dar e prea târziu. Îţi scoţi masca şi mă laşi să-ţi văd o altă 

faţă. Închid ochii, dar vocea ta pătrunde vălul. Aş vrea să 

plec fără să mai adaug nimic, dar fără să vreau, fără să 

ştiu, ai reuşit să mă capturezi în jocul tău. Va trebui să joc 

până la sfârşit sau să creez sfârşitul. Eşti plin de regret, 

ură, frustrare. Îţi spun: scapă de regret, apreciază experienţa 

de viaţă şi du-te mai departe. Eşti confuz. Te învârţi în 

jurul propriei tale axe şi crezi că descoperi lumea. Măcar 

de ai descoperi lumea ta şi drumul tău, privirea ta şi 

zâmbetul! Aş vrea să te pot ajuta, dar numai tu te poţi 

ajuta, devenind micul tău prinţ! 

Porneşti la drum. Te duci în pădure. Cauţi. Ce cauţi? 

Doar cauţi. Ai vrea să mă întâlneşti în pădure, să-mi 

construieşti o colibă şi să uităm de lume. Îţi înţeleg 

căutarea ca fugă. Te desparţi de lume şi ai nevoie de mine 

într-o pauză de lume. Ai vrea să mă convingi că nu eşti 

superficial. Încerc să-ţi spun că oamenii definesc aceleaşi 

lucruri în mod diferit. Nu mă auzi. Continui să-mi vorbeşti. 

Îmi spui că noapte îţi aparţin. E doar imaginaţia ta. Visezi 

iar şi confunzi visul cu realitatea. Te droghezi cu mine. Ai 

ajuns rapid la dependenţă. Tu zici că se numeşte dor. 

Tragi aer în piept, zâmbeşti, închizi ochii şi te pierzi în 

visare. Acest tu nu seamănă cu tine. 

Încerci să înţelegi lumea din care vin. Ai vrea să ştii 

dacă e totul doar un joc. Nu-ţi răspund. Ce ţi-aş putea 

spune? Te las să decizi singur. Să crezi sau să nu crezi. Îţi 

spun doar că lucrez sub acoperire, că mă ascund sub 

şuviţe blonde şi un văl. Să facem schimb pentru o zi, să 

inversăm rolurile, pasiunile şi vieţile. Tu vei citi o carte, eu 

o să conduc nebuneşte pe stradă. Tu te vei lăsa alintat, 

eu o să rătăcesc prin baruri. Tu o să admiri un buchet de 

zambile, eu o să fumez o ţigară. Şi tot aşa până când seara 

ne va aduce iar împreună: un tu şi un eu; chiar dacă un alt 

tu şi un alt eu. 

Aduci vorba de destin şi spui că e un drum de la 

care te poţi abate, deşi ai tendinţa de a-l urma îndeaproape. 

Crezi în supranatural, dar îl reduci apoi discret la 

subconştient. Nu ai nevoie de demonstraţii, de certitudini. 

Preferi să ai încredere în tine. Crezi în instincte, dar le 

ignori în momentele cruciale. 

Şi vorbim despre fericire. Îmi spui că ai călătorit în 

căutarea sinelui, departe, în munţi. Acum crezi că fericirea 

există, că lucrurile mărunte ne pot face fericiţi, deşi o căutăm 

de cele mai multe ori în lucruri efemere, inutile, cu care ne 

complicăm gratuit viaţa. Aşa uităm cine suntem, ne lăsăm 

duşi de curent, ne pierdem personalitatea. Păşesc spre 

tine, încerc să te ating şi să-ţi spun că înţeleg despre ce 

vorbeşti. Dar ne desparte acelaşi văl. Pentru o clipă am 

uitat cu totul de existenţa lui. Povestea ta a fost atât de 

reală, încât am intrat în ea cu totul. Vrei să-mi smulgi o 

promisiune, dar ştiu că nu pot să-ţi promit decât că nu-ţi 

voi promite nimic. Şi atunci îmi spui că vrei doar să exist. 

Mă întristez pentru că ştiu că jocul se va termina. Ştii si tu, 

preferi însă să visezi la un alt joc suprapus jocului nostru. 

Un joc fără sfârşit, fără limite, magic. Simt cum îţi alegi 

cuvintele. Simt cum te schimbi sub privirea mea. Te întreb 

cum îţi petreci timpul. Tu îmi răspunzi: visând. Visând cu 

ochii deschişi. Încerci să stabileşti o punte de legătură 

între noi. Nu vrei să mai pleci de lângă mine. Ţi-e teamă că 

mă vei pierde. Tot nu înţelegi că nu de lanţuri ai nevoie 

pentru a mă avea aproape. Crezi că am atitudine şi că asta 

mă va face unica prezentă feminină din viaţa ta. Continui 

să crezi că trebuie să plecăm undeva departe, să fim doar 

noi şi orizontul. Încerci să înlături vălul. Roşesc de prea 

multe cuvinte, de prea multă vrajă. Îmi şopteşti că mă 

placi, că mă vrei, sub orice formă, în orice condiţii. Mă 

simt ca o jucărie râvnită de un copil, deşi spui că vrei să 

împarţi totul cu mine. Ce e totul promis? Cuvintele îmi par 

din ce în ce mai fade, golite de uz şi de prezenţa încrederii. 

Jocul devine din ce în ce mai previzibil. Cuvintele 

nu mai trebuie rostite. Le ştim amândoi. Nu le crede însă 

niciunul. Cu timpul te simt din ce în ce mai fals. Nu-ţi place 

tăcerea. Cuvintele te fac puternic, te simţi stăpân şi crezi 

că în sfârşit mă domini. Aşa că îmi spui că ai un vis, dar că 

nu poţi să mi-l împărtăşeşti încă. Accept. Te las să pleci. 

Te simţi singur şi pierdut. Ai nevoie de răspunsuri, dar nu 

ştii unde să le găseşti. Te duci iar în pădure. Gol, speri să 

găseşti ceva care să te umple. Îţi place pericolul, te face să 

simţi. Alungat de ploaie, te întorci în oraş. Visezi în 

continuare la pădure. Ai vrea să ştii cine eşti, care e rostul 

tău în lume. Ştii că ai un scop în viaţă, dar e pierdut în 

ceaţă şi nu-l poţi desluşi. Îmi spui că eşti un mister. Îţi 

spun că fiecare dintre noi este un mister. Unii dintre noi 

încearcă să-l descopere, alţii să-l adâncească. Şi totuşi, 

dacă ar fi să mori mâine ce ţi-ai dori să fi realizat până în 

acel moment? Tăcere. Zâmbesc şi-ţi spun: dacă ai fi fost 

câinele meu, ai fi fost cel mai fericit om-animal de pe 

pământ. Ţi-ar fi plăcut în sfârşit răsfăţul, nu ar mai fi trebuit 

să te sacrifici. E bine că încă mai cauţi, te mai cauţi. Crezi 

că sfidezi moartea căutând pericolul. În joc te joci de-a 

viaţa şi de-a moartea. Joci totul pe-o carte. Însă te rătăceşti 

mereu în trecut. Curajul nu e curaj, e bravură şi nevoie de 

curaj. Nu mai poţi dormi. Te simţi ciudat, parcă ai pluti 

undeva deasupra ta, rupt de realitate. Îţi amintesc de ultima 

pictură a lui Gauguin. Îmi spui: Frumoaso, acum Eu 

am nevoie de Tine! 

Îmi ceri o noapte, eu îţi ofer o clipă. Îmi spui că o 

persoană ca mine e rar de întâlnit. Gândesc: e greu de 

întâlnit o persoană în continuul carnaval al vieţii. Atâtea 

măşti şi aşa puţine feţe. Şi aşa zilele trec. Se scurg 

săptămânile, lunile, anii. Viaţa. 

Mă inviţi la operă. Cred că nu ai rezista două 

săptămâni lângă mine, dar te atrage provocarea. Te 

consideri irezistibil şi oarecum eşti. Îmi spui că femeia de 

lângă tine ar trebui să fie exact aşa ca mine: ca o panteră,

sălbatică, misterioasă, periculoasă, dar atractivă. Încerci 

să mă convingi că o să mă găseşti, chiar dacă îţi va lua o 

veşnicie. Mă rogi să-ţi vorbesc: te alinţi cu vocea mea. 

Cedez. Te trezeşti dimineaţa şi nu sunt lângă tine. Păstrezi 

în minte vocea din vis. Visezi la ea. Aştepţi noaptea. Nu 

înţelegi ce se întâmplă cu tine. Eşti plin de energie. Te 

simţi în stare să cutreieri lumea şi să muţi munţii. Îmi spui 

că totul mi se datorează. Nu fac nimic şi totuşi te fac să 

adormi fericit. 

Îţi spun o poveste. Îţi privesc ochii albaştri-verzui. 

Nu mai strălucesc. Pleoapele ţi se îngreunează şi printre 

gene se furişează o lacrimă. Nu mă mai vezi. Ating lacrima 

şi te simt mai intens ca niciodată. Lacrima mă preschimbă 

într-o lacrimă uriaşă. Mă scurg spre pământ. Priveşti tăcut 

în noapte. Întinzi mâna, ai vrea să mă atingi. Simţi că 

înnebuneşti. Dispar. 

P.S. N-am traversat niciodată strada din calea iubirii... 

poate însă am greşit traversând în întâmpinarea ei. Tu 

crezi că mi-e frică de suferinţa cauzată de iubire, dar nu 

suferă oare toţi cei ce iubesc? 

Diana-Alexandra BUSUIOC 

premiul revistei Vatra la a XII-a ediţie a 

Festivalului-concurs de poezie „Gheorghe Pituţ”, 

Beiuş, 2008 

Scântei de timp 

Bacteriile sufletului meu 

s-au săturat să tot descompună 

resturi de idei. 

Mă macin pe muchia ascuţită a gândului 

îmi doresc să fiu momentul ce va urma 

împachetată în piele de lună 

planşa viselor vibrează 

întorc pe toate părţile clipa 

aştept într-o gară părăsită 

veşnicul VIITOR. 

Reflecţie 

În vârtejul luminii 

în fiecare zi 

se sinucide o zi 

se consumă o lumânare. 

De pe lujerul înalt 

cade o petală împlinită 

pe pământul în care s-a visat. 

De sărbători 

Crăciunul speranţelor 

ars de nepăsarea unor suflete uscate. 

Dialogurile s-au mutat 

într-un ciclon de credinţă. 

Amabilitatea suspendată 

pe piloni de hârtie 

se risipeşte fără urmă. 

De bună voie şi nesilită de nimeni 

ideea-mi pleacă la plimbare. 

Reflux de sentimente 

uºa deschisã 

în sacul roşu 

al lui Moş Gerilă. 

Povestea toamnei 

Trag linii... 

Contur incandescent al toamnei 

cu soarele în boabele de rouă. 

Pleoapele se ridică 

reci. 

Plumbul cerului bătut 

cu nasturi mici de rândunele. 

Caut o poveste... 

Identificare 

Ţi-e frică să nu pierzi controlul 

când întâmplarea iese din tipare, 

repeţi poezii patetice 

pe marginea abisului 

de ce să acoperim gunoiul cu dantelă 

dacă Dumnezeu oricum vede totul? 

jumătate din mine 

poartă un văl negru 

cealaltă jumătate nici n-o cunosc. 

Influenţe 

Am scos de sub 

carapacea imposibilului 

o speranţă. 

O stare care are urgent nevoie 

de un transplant de lumină 

o şansă. 

În vântul destinului 

zborul unor fluturi haotici. 

83

84 crispãri 

Liviu Ioan STOICIU 

Experienţa unei noi iniţieri 

IV. Anomalii energetice 

Tot miercuri, 26 iulie 2006. Se încăpăţânează să plouă 

torenţial. Eu sunt încă sub impresia rătăcirii mentale de 

moment, plăcute, deşi mă dureau pielea şi osul capului, 

lovit puternic de peretele tunelului extrem de strâmt, 

întunecat, în care intrasem în genunchi în căutarea izvorului 

miraculos şi mă blocasem în el. Tunel din cadrul Grotei lui 

Zamolxe (sau Grota Pustnicului), „aflată deasupra Peşterii 

Ialomicioarei”, după percepţia maestrului Reiki, Dumitru 

Hristenco (datorită lui eram aici, în căutare de surse 

energetice universale). Grotă negăsită ieri, degeaba am 

căutat-o. Nimic nu era întâmplător. Conform indicaţiilor 

maestrului, ieri ne ajunsese că Doina, condusă de mine 

intuitiv la „Ursoaică”, se încărcase energetic de la univers 

în Peştera Ialomicioarei, la stânca din uriaşa sală a Urşilor, 

unde iniţiaţilor li se deschide cică al treilea ochi. Mie nu 

mi s-a deschis nimic. Ştiţi, eu sunt scepticul de serviciu… 

Sau mi s-a deschis acolo apetitul sexual. E adevărat, unii 

susţin că ochii sunt o prelungire a organelor sexuale… şi 

când ţi se deschide şi al treilea ochi… Mamă-mamă ce 

prostii mai gândeam. Se vede că nu-mi revenisem din 

lovitura la cap, care mă făcuse să-mi pierd cunoştinţa pe 

moment în tunelul din Grota Pustnicului. Că am eu capul 

tare (sau sunt eu greu de cap), dar totul are o limită: o 

păţisem. Persista nemulţumirea că nu reuşisem să ajung 

la izvorul cu apă tămăduitoare. 

Privim la apele trecute prin sită care curg din ceruri. 

Stăm, eu şi Doina, sub o cupolă de piatră, nu departe de 

albia izvoarelor vijelioase ale Ialomiţei, cu faţa spre Grota 

Pustnicului, aflată undeva sus, la mijlocul muntelui 

Bătrâna, căreia nu-i vedem intrarea din cauza brazilor ce o 

străjuiesc. Sunt gunoaie aici, în „găuroiul” de la baza 

muntelui, sub care ne adăpostim, admirăm ierburile înalte 

crescute pe aici, unele înflorite, sălbatice. Era un miros de 

profunzime, de nedescris, care-mi amintea de copilărie… 

Contemplam. Eu, şi cu ochii în gol. Frumuseţea locului te 

încărca automat de energie. Se spune că atunci când 

percepi frumuseţea, înseamnă că ai puterea să vezi energia 

– chiar aşa, să o vezi. E extraordinar să percepi ceea ce nu 

se vede, ceea ce e subtil (fizica la modă azi, cuantică, 

demonstrează că nu tot ce nu se vede nu există; într-o zi 

ne vom vedea „ştiinţific” şi sufletul, nu numai câmpurile 

biologice energetice)… Chestiune de adaptare. Şi când ai 

şi al treilea ochi deschis… 

Se dă peste cap planul nostru de azi, de a merge şi la 

Cabana Piatra Arsă. Ploaia torenţială ne-a stricat potecile 

şi nu dă nici un semn că se opreşte, plafonul de nori e 

lăsat până la pământ. Nu eram impresionaţi, pe ziua de azi 

ne atinsesem obiectivul, să escaladăm muntele la Grota 

Pustnicului (sau a lui Zamolxe) şi să ne conectăm la energia 

universală – regula cerea să consacrăm câte o zi acestor 

zone cu totul mirifice, relevate călugărilor îmbunătăţiţi 

spiritual, numite şi „plaiuri” (sinonime cu Gura de Rai), cu 

caracter sacru. Romulus Vulcănescu atrăgea atenţia în 

„Mitologia română” că nu întâmplător titulatura 

mitropoliţilor români e de „exarhi ai plaiurilor”. Plaiul („un 

loc benefic”) se întinde de la Peştera Ialomicioarei la 

Masivul Doamnele! E vorba de un kilometru pătrat, aici 

se manifestă o anomalie magnetică atipică, după cum o 

definesc specialiştii. Zona a fost supusă regulat la studii 

geofizice, „de magnometrie diferenţială şi medicală”, după 

spusele ziaristului Ion Golea. „Anomaliile cunoscute de 

specialiştii din domeniu apar în rupturile de falii, în reflexii 

ale scoarţei terestre sau în alte asemenea fenomene 

geologice, care se înregistrează într-o formă atipică pe 

diagrame”, i-a declarat profesorul Dumitru Stănică. Zona 

are efecte uluitoare asupra organismului nostru. 

Organismul pur şi simplu nu oboseşte, iar funcţiile 

fiziologice se revigorează brusc! Adică: nu e numai o 

speculaţie, asta cu încărcarea energetică de la univers 

prin metoda Reiki, ci e şi o ştiinţă… 

Mă bucur că Doina şi-a realizat „visul cosmic” – o zi 

să se încarce energetic în Peşteră şi o altă zi în Grotă, 

amândouă controlate de Mănăstirea de aici (în munţii 

Bucegi), de forţele spirituale consacrate ale locului. Punem 

în discuţie ceea ce ştim cu toţii, instinctiv: că omul se 

plasează de bunăvoie sub influenţa energiei demonice, 

de la naştere şi până la moarte. Energia demonică e 

„negativul” din sursa de curent electric, subînţeles, fără 

de care nu poţi să aprinzi un bec? Fie şi prin pervertirea 

minţii, prin invocarea explicită a Diavolului, energia 

demonică e atotprezentă, important e să n-o conştientizezi 

şi să nu-i dai putere mentală distructivă. Fiindcă, din 

dorinţa de a dobândi putere asupra oamenilor, energia 

demonică acumulată, necontrolabilă, te poate scurtcircuita, 

te poate arde. De energia demonică făceau caz şi un 

Dyonysios Farasiotis (în „Marii iniţiaţi”, carte dăruită mie 

să o citesc de un ieromonah-poet de la Mănăstirea Cernica) 

şi un James Redfield (în „Profeţiile de la Celestine”, în top 

azi), deşi de pe poziţii diferite. Vedeţi, nici nu mai fac referire 

la practica Reiki. Constat acum, când scriu aceste rânduri, 

că toţi iniţiaţii, clarvăzători dezinteresaţi, ajung la aceeaşi 

concluzie: a dorinţei noastre de a dobândi putere asupra 

oamenilor, de a ne încărca energetic de la cei din jur (fie şi 

rude de sânge), de a le acapara energia. E o bătălie 

inconştientă pentru a te încărca zi de zi cu energie demonică 

de la oameni (mai ales când depinzi de acei oameni şi nu te 

poţi desprinde de ei), pierzând legătura cu Dumnezeu, cu 

sursa primară, cu energia universului. Trebuie să avem 

grijă să nu deschidem porta sufletului către demoni, ne 

recomandă Dyonysios Farasiotis. Rugăciunea creştină e 

o soluţie: vibraţiile mentale produse de ea energizează 

esenţial anumiţi „centri” dinlăuntrul omului. Prin rugăciune

(concentraţi la noi înşine) putem relua legătura cu sursa 

primară energetică, a universului. E uşor de zis, dar e greu 

de făcut: prea puţini dintre noi rămân în priză energetică 

divină. 

M-am lungit cu explicaţii care să justifice titlul acestui 

text: „Experienţa unei noi iniţieri”. Plecat la drum la derută, 

bucuros că merg la munte în vacanţă, în Bucegi, „luat pe 

sus” de Doina Popa, practiciană de tip Reiki (a captării 

„energiei albe”), observ că în timp am început să 

aprofundez fără să vreau „fenomenul”: acesta o fi rezultatul 

ei? În orice caz, se pare că vă pot asigura cu mâna pe 

inimă că sursele energetice universale din Bucegi nu sunt 

doar o poveste… Şi că trebuie să fii extrem de atent cu 

„asemenea lucruri inexplicabile”, să nu devii o victimă 

naivă a întreprinderilor tale (pe care le poţi denumi şi 

„literare”)… E cazul să mă întorc la jurnalul ţinut „ pe 

scurt” atunci şi acolo, unde am rămas, pe 26 iulie 2006, 

cazaţi nu departe de Cabana Padina (dincolo de munte e 

Buşteniul, să vă orientez), la un hotel nou, în faţă cu izvorul 

Ialomiţei şi în spate cu o pădure de brazi virgină… 

Ploaia torenţială s-a transformat într-o ploaie 

mocănească, după care s-a oprit, dar cerul are „burţi” 

lăsate la pământ şi e total înnourat – aşa că am părăsit 

„găuroiul” din munte, unde ne adăposteam, şi am plecat, 

ocolind bălţile mari cum am putut, la hotelul nostru (de 

regulă, de la hotel la Peşteră facem cam jumătate de oră). 

Ne prinde iar ploaia, în drumul spre hotel, ne udă, adidaşii 

mei sunt „fleaşcă” (sunt adidaşi cu fâş pe ei, din vremea 

tinereţii, că mir că le mai rezistă „lipiciul”) – ajunşi la hotel, 

îmi spăl adidaşii, dar unde să-i şi usuc (e umezeală)? 

Apropo, astă noapte s-au încălzit caloriferele, de necrezut! 

Suntem, totuşi, în „luna lui cuptor”, în 26 iulie. Chiar dacă 

la munte e vreme ploioasă. Aşa avem noi noroc, să prindem 

vreme ploioasă când venim la munte (sau la mare; sunt 

convins că eu atrag energia negativă). Avem în cameră 

duş cu apă caldă continuu, televizor şi căldură noaptea, 

adevărat lux la munte. Din păcate, ziua caloriferele nu se 

încălzesc, poate e o defecţiune? Sau a fost o păcăleală 

încălzirea caloriferelor astă noapte? Acum, ziua, cu un 

calorifer cald mi-aş fi uscat şi eu adidaşii şi hainele udate 

pe noi... Mâncăm sandvişuri, ultimele aduse de acasă, de 

la Bucureşti. Ne culcăm, e grozav să auzi ploaia afară când 

te culci într-un pat curat, într-o cameră de vis… La ora 

crispãri 

85 

16.30 ne hotărâm să plecăm totuşi la Cabana Piatra Arsă, 

doar n-am venit la munte să dormim numai, „trebuie să ne 

mai mişcăm oasele”. Plecăm (în alte haine, uscate, şi cu 

alţi adidaşi) – dar ne prinde iar ploaia! Şi ce ploaie, că nu 

mai vedeam în faţa ochilor. Iar suntem udaţi, „acesta e 

efectul încărcării energetice”? Abia reuşim să ajungem la 

clădirea încuiată a Telecabinei, pe alocuri drumul e noroios, 

mergem pe iarbă, dar apa bălteşte peste tot: ne-am 

adăpostit aici, sub un acoperiş exterior, voiam să urcăm 

cu telecabina la Babele şi de acolo să mergem pe platou la 

Cabana Piatra Arsă şi să ne întoarcem pe jos. Dar deja se 

terminase programul de funcţionare a telecabinei (ultima 

pleacă la ora 16, prima la ora 9; sunt destui drumeţi care 

rămân să se cazeze aici, în zona Peşterii, deşi au plătit o 

gazdă la Buşteni, se ceartă degeaba cu lucrătorii 

Telecabinei, fac inutil reclamaţii pe telefonul mobil, nu se 

mai urneşte nici o telecabină). Ciudat pentru mine e că nu 

mai găsesc semnul potecii spre Cabana Piatra Arsă: banda 

albastră, pe care am venit până la Telecabină, e comună şi 

pentru Vârful Omu! Se opreşte într-un târziu ploaia… Ne 

întoarcem, urcăm la Hotelul Peştera: aici, în spatele lui, 

găsim poteca spre Cabana Piatra Arsă, dar e prea târziu să 

ne mai aventurăm la drum, e ora 18.30. Nu ne grăbeşte 

nimeni, nu avem nici o grijă, de ce să nu ne supraîncărcăm 

sufletul cu priveliştile zonei dumnezeieşti în care ne aflăm, 

cu o pădure de brazi protejată şi cu cele două izvoare 

(unul tulbure, altul limpede) ale Ialomiţei. De ce să nu ne 

umplem plămânii cu aer curat, cu exerciţii reglate 

(numărate) de inspiraţie şi expiraţie? Venim împăcaţi iar 

spre hotelul nostru fără nume… În spaţiul vechiului schit 

se construieşte o nouă biserică (e gata arhondaricul 

mănăstirii, care sfidează prin opulenţă), e şantier. Biserica 

veche a schitului e închisă. Coborâm la „cascade” (acolo 

unde e îndiguită şi e acumulată apa unuia dintre izvoarele 

Ialomiţei pentru un generator hidroelectric şi un depozit 

de apă curentă pentru călugări; de aici o poţi lua spre 

Peşteră sau spre Grotă), e o fascinaţie a amestecului 

câştigurilor civilizaţiei cu sălbăticia. Întârziem admirând 

„natura”… Dincolo de Cabana Padina, pe marginea 

Ialomiţei, în poiană (pe alocuri e mlaştină) sunt zeci de 

corturi şi maşini ale turiştilor care stau şi cu lunile aici, 

îndeosebi bucureşteni pensionari (e interesant, peste 

munte e altă zonă preferată de asemenea turişti care stau 

toată vara în cort, pe Valea Cerbului, celebră), deşi dorm 

cu frica în sân că sunt atacaţi de urşi flămânzi noaptea. De 

altfel, obsesia înmulţirii urşilor (care nu pot fi vânaţi) a 

devenit o problemă pentru cei singuratici, care merg pe 

traseele marcate, urşii nu mai evită aceste trasee montane, 

nu se mai tem de nimic. 

La ora 19.30 suntem la hotelul nostru cochet 

(jumătate din el se construieşte). Pe telefonul mobil aflu 

că Mircea Dinescu pleacă de la ziarul Gândul, unde era 

acţionar (din curtea lui Adrian Sârbu-Pro) la ziarul Adevărul 

(în curtea lui Dinu Patriciu, care a cumpărat de curând 

ziarul Adevărul; unde şi aşa Mircea Dinescu era pe cai 

mari, având împreună cu Dinu Patriciu o societate 

comercială care edita şi difuza revista Dilema Veche şi 

revista România literară), e indignare generală la Gândul, 

ziar constituit din cei ce s-au desprins de ziarul Adevărul. 

În afaceri imoralitatea e regulă, iar Mircea Dinescu e un 

capitalist sălbatic (probabil cel mai bogat scriitor român

86 crispãri 

în viaţă), mare descurcăreţ cum e. Mănânc împreună cu 

Doina pui şi salată cu de toate (ardei, roşii, ceapă, oţet, 

ulei), plus grepfrut, aduse de acasă. Sunt supărat că sub 

fereastra noastră de la hotel nişte şmecheri bucureşteni 

stau ore la rând la masă (în aer liber) şi fumul de la grătarul 

lor ne intră în cameră, au un aparat cu muzică dată la 

maximum, sunt abuzivi. E un blestem să fiu urmărit peste 

tot de asemenea nesimţiţi, anume sunt chinuit (să nu pot 

să mă bucur cu adevărat de nimic; energia Diavolului, 

atotprezentă, e mult mai puternică decât îmi pot imagina 

eu; iar eu sunt o ispită neîncetată pentru Diavol, am 

observat) – vă reamintesc, la Bucureşti am, din 1997, 

imediat sub apartamentul meu o cârciumă irlandeză cu 

program non-stop, cu muzică stresantă şi miros infect de 

mâncare de la bucătăria ei, care ne-au îmbolnăvit (dar pe 

cine să intereseze nefericirea noastră?). Mă abţin să nu-i 

reped pe bucureştenii de sub fereastra hotelului, stăm cu 

televizorul deschis în camera unde suntem cazaţi... Cobor 

din cameră şi-i fac hotelierului o cinste cu bere (eu nu 

beau), o altă sticlă o aduc Doinei la cameră. Scriu aici, în 

acest caiet-jurnal. Am veşnicele mele dureri cu „şezutul”, 

mă ruşinez să dau de gol aici, în amănunt, despre ce e 

vorba, după „scaun”. Bineînţeles, eu zilnic trebuie să am 

şi dureri fizice – doar atrag „energia demonică” (bat în 

lemn). Eu sunt un fel de paratrăsnet universal, atrag 

energia negativă a tuturor. E clar că eu sunt descărcat de 

energie de cei ce se luptă pentru putere cât trăiesc… Doina 

stă nedezlipită de serialul „Neveste disperate”, la care eu 

nu mă uit niciodată (eu de regulă nu stau la televizor, rar 

întârzii la un film artistic; prefer filmele documentare, dar 

nici pentru ele nu găsesc timp; zilnic deschid televizorul 

la ora 19 la ştiri şi la 20.30 îl închid; dacă sunt „evenimente 

politice care ard”, cu emisiuni în direct, rămân în faţa 

micului ecran; mai stau la câte un meci de fotbal în care o 

echipă românească e calificată în cupele europene). Îmi 

fac singur în ibric un ceai, apoi o cafea (eu beau cafea şi 

înainte de mă culca; nu mai are nici un efect „împotriva 

somnului”; m-am învăţat să beau două căni mari pe zi de 

cafea, amăgit că am hipotensiune). Fac duş. De la ora 22 

stau la fotbal pe TVR, Steaua joacă în Slovenia, cu 

campioana ei. Steaua câştigă în deplasare cu 2-0 (în 

calificările pentru Liga Campionilor Europeni), am o stare 

de efuziune nesperată. Teribil, aflu că premierul Călin 

Popescu Tăriceanu a avut un accident de motocicletă, pe 

care o conducea, bineînţeles (motocicletă mai scumpă 

decât o limuzină), a intrat în curbă pe contrasens, frontal 

într-o maşină mică. Îmi imaginez ce tumbe a făcut (la cât 

de greu este) şi mă mir că nu s-a ales decât cu ligamente 

rupte, cel puţin aşa se anunţă la televizor… Mă culc la 

0.30, cei cu grătarul s-au retras, Doina doarme demult. 

Peste noapte dorm prost, pe sărite (acesta e somnul 

meu obişnuit, dar speram la munte să intru în normal, să 

dorm profund; îmi e imposibil să reintru într-un ciclu 

biologic natural, învăţat cum sunt de acasă să fac nopţile 

albe şi să dorm „pe furate” dimineaţa, de la 6 la 12; aici, 

la munte, trebuie să mă acomodez la programul tuturor). 

Îmi e frig, caloriferele, mult lăudate astă noapte, acum 

sunt reci (dimineaţă aveam să aflu că „s-a spart ieri o 

ţeavă, o reparăm azi”), strănut în somn, la apariţia zorilor 

mă trezeşte gălăgia celor din hotel. Mă trezesc şi readorm 

cât stau în pat, pe întuneric. O fi fost tot efectul energie 

universale, care prin această zonă trebuie că bântuie cu 

intermitenţe… Are legătură energia asta cu începuturile 

mele literare? Mă întreb serios, fiindcă la un moment dat 

m-am trezit într-o gară, pe un peron, în pielea unor 

personaje… Eram personaj într-un fel de proză a mea? 

Eram când în pielea unui băietan entuziast, când în pielea 

unui pictor obsedat de sinucidere, ratat în viaţa de zi cu 

zi. Cunoşteam perfect subiectul, mă priveam din afară. 

Nu înţelegeam mecanismul interior, dar eram intrat în 

mintea mea de acum 40 de ani, ştiu sigur asta, fiindcă am 

verificat! În calendarul cu file, din casa mea părintească 

din Adjud, era anul 1967, am văzut bine. Eram într-un fel 

de hipnoză, mă trimisesem singur în trecut: mă citeam? 

Stăteam parcă deasupra mea, aveam numai 17 ani – şi 

scriam o proză scurtă? Aveam acest obicei de pe atunci: 

când sunt exasperat de condiţia mea, scriu literatură, 

poezie şi proză, în principal. Tocmai ratasem în 1967 un 

examen de admitere la facultate, după ce luasem cu media 

7 bacalaureatul la Liceul teoretic din Adjud. 

Scrisesem titlul: „Sinucigaşul”. 

Sinucigaşul 

În gară, pe peron, după o zi de arşiţă insuportabilă. 

Un băietan privea, de pe bancă, printre crengile unui 

copac bătrân, la stele. Oraşul, în spatele lui, era o 

cazarmă încinsă încă, dinspre el vine un val cald şi un 

miros de picioare nespălate. Dacă te urci pe deal, 

departe, oraşul seamănă cu o pasăre care merge pe 

pământ. În dreapta băietanului e depoul de locomotive 

cu abur, unde la ora asta era pustiu. În stânga, pe altă 

bancă, era un domn cu o bască de pictor, pusă pe o 

parte. 

– Ascultă, piciule, vine trenul ăla ori nu vine? 

– Trebuie să vină, domnule, mai întârzie şi el, s-or 

fi strâmbat şinele de atâta căldură.

Trenul trebuia să vină de o oră. Domnul cu bască 

îl tot întreba pe băietan dacă vine trenul. De fapt, domnul 

cu bască nu ştia dacă trebuie să aştepte trenul, i s-a 

spus să aştepte lângă stejarul cu cruce din gară până la 

ora 9, în seara asta, şi dacă nu vine până la ora 21, să 

plece. De felul lui nu e un aventurier. Un prieten îl 

trimisese aici, în gară, la o întâlnire, fără să-i dea alte 

amănunte. Sosit în gară, s-a uitat la tabela cu trenuri şi 

a văzut că soseşte un personal la ora 20.30, probabil că 

persoana cu care se întâlneşte vine cu trenul, dacă l-a 

trimis în gară. Să fie sincer, n-a găsit nici crucea pe 

stejarul de lângă banca pe care stă. Ciudat, prietenul ia 

cerut să fie prudent, să aştepte să fie abordat, să nu 

dea peste nimeni, şi i-a repetat să aştepte numai până la 

ora 21. Se uită la ceas, e 21.30, a trecut şi mama sfertului 

academic, o fi având trenul întârziere neprevăzută… 

– Nene, mi-e sete. Hai să bem puţină apă la 

fântână. 

Pe băietanul ăsta, domnul cu bască l-a luat cu el 

din oraş, vagabonda pe stradă şi i-a cerut bani, se lăuda 

că tatăl şi mama lui sunt plecaţi la rude, în altă localitate 

şi vrea să-şi cumpere o îngheţată. I-a cumpărat el 

îngheţata. Şi băietanul s-a ţinut după el, „mai are cu 

cine să schimbe o vorbă”, că şi aşa nu avea ce face. 

S-au ridicat amândoi de pe bancă şi au plecat, 

domnul cu bască l-a trimis pe băietan acasă la el, după 

care a intrat într-o cârciumă. Ciudată păcăleală. 

A doua zi, prietenul lui i-a cerut scuze, că n-a putut 

să vină persoana aseară, dar azi vine sigur, că de azi i se 

va schimba viaţa. Domnul cu bască era de felul lui 

depresiv, singuratic, nefericit. Nu-şi putea imagina de 

ce i-ar strica o aventură, să-şi mai schimbe stilul de 

viaţă. Îi era şi indiferent. Plus că prietenul lui atâta a 

insistat… De data asta întâlnirea era în parcul de la 

marginea oraşului, o fostă pădure, amenajată cu bănci 

şi alei, tot la ora 21, şi tot la un stejar, care va avea pe el 

o cruce mare de lemn bătută cu un cui, i-a dat îndrumări 

în amănunt cum să ajungă. Coincidenţa a făcut că l-a 

întâlnit iar pe băietan, care i s-a alăturat la drum fără 

să-l întrebe. Nu e exclus să-l fi urmărit băietanul, dar 

nu-şi bate capul, treaba lui, o fi îngerul lui păzitor. 

Au ajuns pe o alee mai degrabă abandonată, deşi 

era luminată din loc în loc, rar: doar nebunii se 

aventurează pe aici la ora asta, s-a gândit. 

– O să ne ţinem amândoi de urât şi în această 

seară, i-a spus băietanului. 

Băietanul se simţea important, băgat în seamă de 

un pictor, cine mai e ca el? Poate o să-i pozeze, a văzut 

el într-un film, păcat că nu e fată. Domnul cu bască nu se 

simţea în apele lui, presimţea ceva? L-a rugat pe băietan 

să se urce în stejar, să fie observator, fiindcă trebuie să 

vină cineva pe aleea pe care am mers şi noi până la 

stejarul cu cruce. Băietanul i-a atras atenţia că e oricum 

întuneric şi n-are ce să vadă de sus, mai bine să se ducă 

el în întâmpinarea persoanei pe care o aşteaptă, era 

ora 21, neapărat trebuia să apară. Până să vină 

amândoi la stejarul cu cruce, au văzut un izvor în pădure, 

ce-ar fi să meargă la izvor? Le e sete la amândoi. Au 

intrat în pădure, spre izvor. Domnul cu bască nu i-a mai 

văzut decât un timp conturul băietanului, care o luase 

crispãri 

87 

înainte, ajuns la izvor s-a aplecat şi a băut pe bâjbâite 

apă cu pumnul. 

– Hei, piciule, unde te-ai ascuns? Lasă gluma, 

trebuie să ne întoarcem. 

Fără să ştie de ce, domnul cu bască a început să 

tremure, fălcile i se încleştaseră, auzise un ţipăt înfundat, 

era al băietanului? Îi pusese cineva mâna pe gură? Nu 

e sigur, dar a văzut o umbră uriaşă şi a mai auzit o 

împuşcătură, după care s-a prăbuşit. 

Şi-a revenit în zori, când a început să plouă mărunt, 

ploua şi se oprea: domnul cu bască avea capul greu, se 

simţea rău. S-a pipăit, era ceva lipicios pe el, o fi sânge, şia 

amintit că ultima oară când era conştient a auzit o 

împuşcătură: a fost el cel împuşcat? Pierde sânge? Sau a 

murit şi se priveşte pe el însuşi, de deasupra, că aşa se 

percepea. Nu era speriat. De ce nu era speriat? Poate 

visează urât. Îşi pipăie fruntea, era sânge închegat acolo. 

Era ameţit, a încercat să se ridice pe picioare şi a căzut, sa 

lovit de ceva tare. Acum a văzut lângă el un pistol. Din 

reflex, s-a controlat în buzunarele de la pantalon (erau 

singurele buzunare pe care le avea), a găsit un bilet. S-a 

frecat la ochi, şi-a dat o palmă, să se trezească la realitate. 

A ridicat pistolul şi l-a studiat, era prima oară când punea 

mâna pe un pistol adevărat, era greu, la miliţieni a mai 

văzut aşa ceva (avea un văr miliţian), în armată el a avut în 

dotare o carabină. A deschis biletul, cunoştea scrisul, era 

chiar scrisul lui – cum de era posibil? Era şi semnătura lui 

la sfârşit. A citit ce scria: „M-am sinucis. E pristolul vărului 

meu, îi rog pe toţi să mă ierte, n-am mai suportat 

singurătatea, scapă lumea de încă un pictor nebun”. 

Stătea în fund şi nu ştia ce să facă. L-a împuşcat 

prietenul lui? De ce? Să mă scape de nefericire? Că mereu 

mă plângeam lui că nu mai pot. Sau a pus pe altul să o 

facă? Criminalul a fost încurcat de faptul că nu eram 

singur? Asta da aventură… Simţea că-şi pierde cunoştinţa. 

Poate că e mai bine să moară, şi aşa nu mai dă doi bani pe 

viaţa pe care o ducea: ratare şi atât. Dar băietanul? 

Domnul cu bască (o bască fixată cu un ac în părul 

bogat) ridică pistolul şi şi-l lipeşte de tâmplă. E convins 

că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat. 

Apasă pe trăgaci. 

(11 aprilie 2008. Bucureşti)

88 spirit 

Dorin ŞTEFĂNESCU 

Spiritul de fineţe 

9. Revelarea Vieţii sau Arhi-înţelegerea 

nevăzutului întrupat 

„Ce trebuie să fie trupul pentru a fi revelaţie în şi 

prin el însuşi? Ce trebuie să fie revelaţia pentru a se realiza 

ca trup ?” – iată întrebările esenţiale la care Michel Henry 

dă un amplu răspuns în Incarnation. Une philosophie de 

la chair (Seuil, 2000). În această ultimă meditaţie, vom 

încerca să însoţim răspunsul filosofului, concentrândune 

asupra semnificaţiilor ce se întrevăd pe cei doi versanţi 

ai problemei puse în discuţie. Vom deschide aşadar, pentru 

început, orizontul fenomenologic al trupului înţeles ca 

naştere transcendentală în Viaţa absolută sau, altfel spus, 

ca materie fenomenologică a Vieţii ce se auto-revelează 

drept pulsiune trupească imanentă, dincolo de 

corporalitatea sensibilului mundan. Apoi, vom desprinde, 

în sensul mântuirii creştine, felul în care, pentru a se realiza 

ca trup, revelaţia se constituie ca fapt de a apărea originar 

lipsit de orice intenţionalitate, ca Întrupare a nevăzutului 

în prezentul viu al celor văzute. Nu cu ajutorul unei 

înţelegeri sau al unei gândiri vom păşi pe cărările acestei 

treptate luminări; dacă fenomenologia trupului şi cea a 

Întrupării pun în lumină o apariţie para-doxală, atunci doar 

o arhi-înţelegere va fi în măsură să dea seamă de suprasemnificaţia 

ce transpare în mărturisirea Cuvântului care 

S-a făcut trup (Ioan 1, 14). Căci „orice duh care 

mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la 

Dumnezeu” (1 Ioan 4, 2). 

1. Ce trebuie să fie trupul pentru a fi revelaţie în şi 

prin el însuşi? 

Distingând între conţinutul unui fenomen şi modul 

în care el apare, sau între ceea ce apare şi actul de a apărea 

(phainesthai), fenomenologia dezvăluie raportul subtil 

între adevăr şi lucrul adevărat. Pentru ca acesta din urmă 

să fie în mod real adevărat, el trebuie să se arate ca 

fenomenul cel mai originar al adevărului, cum spune 

Heidegger, faptul de a apărea nelimitându-se la a face să 

apară în lucru un conţinut adevărat (sau conţinutul 

adevărului însuşi); el desemnează apariţia pură a unui 

adevăr originar care se dă ca dezvăluire de sine, cu 

neputinţă de învăluit decât tocmai în ceea ce îl dezvăluie 

ca atare. Înaintea oricărei apariţii – punându-se drept 

condiţie necesară a acesteia – faptul de a apărea apare în 

şi prin el însuşi. Nimic nu ar apărea prin propria natură, 

care este cea a materiei oarbe, dacă faptul de a apărea nu 

ar apărea mai întâi el însuşi, ca putere diferită de lucrurile 

pe care le face să apară. De aceea, spune M. Henry, „faptul 

de a apărea care străluceşte în orice fenomen e faptul 

faptului de a apărea şi al lui singur”, ca fapt originar pur, 

donator al oricărui fapt de a apărea. În acest context, cum 

am putea şti dacă revelarea trupului e diferită sau identică 

cu trupul însuşi; dacă în trup ceea ce dă trup apare ca 

atare în ceea ce ia trup şi se revelează drept propriul 

trupului, drept propriul său fapt de a apărea originar? 

Luând în considerare principiul „câtă apariţie, atâta 

fiinţă”, se poate vedea, într-un prim sens, că raportul ce 

leagă conţinutul care apare de apariţia lui ca atare porneşte 

de la fiinţă: pentru a apărea, lucrurile trebuie mai întâi să 

fie. A fi se pune în acest caz drept condiţie prealabilă a 

lumii, astfel încât lucrurile sunt în lume şi doar în virtutea 

acestui statut ontologic ele pot să apară în lume. Citit în 

sens invers, principul enunţat spune că un lucru care 

apare este totodată, şi nu este decât în măsura în care 

apare. Acum faptul de a apărea este chiar faptul de a fi. 

Însă, observă M. Henry, „faptul de a apărea şi faptul de a 

fi nu stau deloc pe acelaşi plan”, căci al doilea e determinat 

de cel dintâi fără de care nu ar fi nimic. Apariţia întemeiază 

fiinţa, deşi o aceeaşi putere operează în ambele, dar 

această putere este a faptului de a apărea. Astfel încât 

esenţa faptului-de-a-fi vine din esenţa-faptului-de-aapărea 

(şi doar în virtutea apariţiei acestuia în faptul-dea-fi), 

din acest prealabil al auto-apariţiei nedeterminat de 

nici o existenţă, dar determinând orice existent. Chiar dacă 

aici fenomenologia e pusă înaintea ontologiei, avem încă 

de a face cu două concepte formale, cel de apariţie şi cel 

de fiinţă, întrucât determinarea faptului-de-a-fi de către 

faptul-de-a-apărea rămâne în sine nedeterminată, adică 

neinterogată din interiorul apariţiei înseşi, în şi prin care 

ceea ce apare ia fiinţă în măsura în care apariţia ca atare 

dă fiinţă. Conform unui alt principiu fenomenologic – 

„spre lucrurile însele!”, – esenţa apariţională „redusă” a 

lucrurilor nu e dată de conţinutul fenomenului în care ele 

se arată în lume, ci de fenomenalitatea pură a acestui 

conţinut, de faptul său de a apărea. Or, faptul de a apărea 

e atât de legat de vederea a ceea ce se arată, încât orice 

act de cunoaştere a lucrurilor-fenomene ţine de vizibilitatea 

acestora, sau mai exact de modul în care, pentru a fi 

cunoscute, ele se prezintă vederii, dau de văzut. 

Cunoaşterea nu cunoaşte decât prin aducerea obiectului 

său în orizontul vizibilului, lucrul de cunoscut fiind un 

lucru de văzut. E o metodă prin care lucrul este adus treptat 

în lumină, până la deplina claritate a evidenţei. „Spre 

lucrurile însele !” reprezintă aici principiul oricărei intuiţii 

intelective care trimite spre prealabilul unei puteri de 

cunoaştere, spre condiţia apriorică a unei experienţe 

posibile. Dacă există însă un inteligibil care se sustrage 

oricărei condiţii prealabile, înseamnă că inteligibilitatea 

sa nu poate fi supusă gândirii, nu se subordonează unei 

cunoaşteri metodice, cu alte cuvinte scapă oricărei 

încercări de a-l aduce la lumină şi la vedere. Nu o intuiţie 

intelectivă e în stare să dea seamă de acest inteligibil 

incognoscibil, neprecedat de nici o putere de cunoaştere 

care să deschidă o cale spre înţelegerea apariţiei sale. 

Dacă un astfel de inteligibil există, în sensul că faptul său 

de a apărea determină faptul său de a fi, el nu poate să 

apară şi să fie decât într-o înţelegere situată la început, 

într-o pre-înţelegere care este chiar calea deschisă de propria 

sa apariţie şi fiinţă, sau mai degrabă într-o arhiînţelegere 

„încă neînţeleasă”, întru care totul este pentru 

că nu încetează să apară înaintea oricărei lumini din afară. 

Dacă acceptăm însă, deocamdată, că orice apariţie 

nu se manifestă decât ca apariţie a lumii, că orice apariţie 

în lume dă fiinţă unui obiect inteligibil, de cunoscut şi de 

văzut, şi că, prin urmare, orice apariţie în afară este o ve-

nire în vizibilitatea lumii, atunci atât raportul dintre apariţie 

şi fiinţă, cât şi calea ce duce spre lucrurile însele reprezintă 

reducţii ruinătoare ale apariţiei la faptul de a apărea al 

lumii. „A revela într-o atare venire în afară, într-o punere la 

distanţă înseamnă a face să se vadă. Posibilitatea vederii 

stă în această punere la distanţă a ceea ce este pus în faţa 

vederii şi astfel e văzut de ea”. Revelare ekstatică ce nu 

presupune doar venirea a ceva în afară, căci ceea ce apare 

nu se poate revela ca atare decât într-o vedere care vede 

ceea ce se dă dincolo de ea; ceea ce e văzut ca „transcendent” 

oricărei vederi, în sensul fenomenologic al 

cuvântului, nu face parte din conştiinţă, dar atârnă de 

intenţionalitatea acesteia, se dă în orizontul deschis de 

exterioritatea obiectului. Distanţa instaurată este aceea 

dintre actul de a vedea şi actul prin care ceva dă de văzut, 

punerea la distanţă definind însuşi obiectul pus în faţă şi 

făcut vizibil. Obiectul se revelează ca fiind ceea ce apare 

în intenţionalitatea care îl face să se vadă, punându-şi-l în 

faţă şi dându-l astfel pe faţă. „Această punere la distanţă 

în care se iveşte vizibilitatea a tot ceea ce este susceptibil 

să devină vizibil pentru noi” dă măsura faptului de a apărea 

propriu obiectului. Astfel că a face să se vadă leagă în 

mod intim faptul-de-a-apărea de faptul-de-a-fi: ceea ce 

apare este întrucât e văzut ca fiind ceea ce apare. Prealabilul 

fiinţei este apariţia care dă de văzut, prin urmare lucrarea 

vederii este criteriul ultim ce trebuie desfăşurat, aşa cum 

declară Eugen Fink: „vederea nu se legitimează decât în 

lucrarea ei (…). Nu se poate trece dincolo de vedere” (Le 

problème de la phénoménologie, în De la 

phénoménologie, Ed. de Minuit, Paris, 1974, pp.212, 225). 

Accesul la fiinţă e implicat în intenţionalitatea unei 

conştiinţe care vede ceea ce apare ca obiect al unei fiinţări 

transcendente. 

Cum putem însă vedea însăşi această vedere care 

se raportează la obiectul pe care îl vede în afara sa? Altfel 

spus, „cum se revelează ei înseşi intenţionalitatea care 

revelează orice lucru ?” Fie e nevoie de o altă 

intenţionalitate care ar face vizibil actul intenţional prin 

care ceea ce apare e adus la vedere, ş.a.m.d. prin regresie 

la infinit, fie există un alt mod de revelare decât faptul de 

a face să se vadă al intenţionalităţii. În acest al doilea caz, 

revelarea nu ar mai fi o venire în afară, în lumina lumii, iar 

cunoaşterea nu ar mai fi o vedere ce pune în lucrare 

conceptul fenomenalităţii. Nu am ajunge însă pe ambele 

căi la o reducţie sau la un impas cu neputinţă de ocolit? 

Căci, pe de o parte, cunoaşterea ar regresa cu fiecare 

apariţie care îi dă de văzut şi care ar avea nevoie de o altă 

operaţie care să vadă vederea în care ceva apare; pe de 

altă parte, vederea nu se poate vedea pe ea însăşi, şi ar fi 

spirit 

89 

nevoie de o altă vedere care să vadă distanţa dintre prima 

vedere şi ceea ce i se dă de văzut. Doar că ambele procese 

revin la aceeaşi neputinţă – care aparţine oricărei 

experienţe teoretice – de a închide cunoaşterea în lumina 

limitată a inteligibilităţii, în relaţia dintre a vedea şi ceea ce 

e văzut. Cu alte cuvinte, „ceea ce e văzut mai poate fi 

văzut dacă vederea însăşi se prăbuşeşte în noapte şi nu 

mai e nimic ?” 

Ceea ce se vede este un fenomen, adică – potrivit 

lui Heidegger – „ceea-ce-se-arată-în-sine-însuşi, ceea ce 

este manifest” şi se prezintă în plină lumină a zilei sau 

poate fi adus la lumină (Fiinţă şi timp, Ed. Humanitas, 

Bucureşti, 2003, p.38). Fenomenul care se arată în sine 

însuşi este vizibil în el însuşi, luînd loc în lumină ca întrun 

orizont de vizibilitate. Orizont care este chiar cel al 

lumii, în care ceva nu numai că vine la lumină şi devine 

vizibil, ci arată orizontul în care lumea vine şi se iveşte în 

propria ei lumină. Ceea ce se manifestă acum, dincolo de 

apariţia luminoasă a oricărui alt fenomen care vine în lume, 

este chiar faptul de a apărea al lumii. Fapt ce are, după M. 

Henry, trei trăsături decisive. În primul rând, tot ce se 

arată în lume „se arată în afară: ca exterior, ca altul ca 

diferit”, punând în joc exterioritatea structurii ek-statice, 

alteritatea primordială şi diferenţa ca punere în distanţă. 

Trăsături care conferă faptului de a apărea al lumii o 

perspectivă dublă: pe de o parte, orizontul deschis în 

distanţa diferenţei şi care este cel al lumii; pe de altă parte, 

ceea ce apare ca fenomen diferit de orizontul lumii, dar 

care, apărând în lume, apare în orizontul îndepărtat al 

acesteia. E o diferenţă între ceea ce apare şi orizontul în 

care apare, între ceea ce apare şi faptul de a apărea ca 

atare. Fenomenele care nu se pot arăta decât în orizontul 

lumii şi în faptul de a apărea al lumii sunt fenomene ale 

lumii; orizontul apariţiei lor este chiar fenomenalitatea lumii. 

Ceea ce înseamnă că orice astfel de fenomen – pus în 

exterioritatea, alteritatea şi diferenţa manifestării – se 

îndepărtează de propria sa esenţă, „alungat din adevăratul 

său Sălaş”; căzut pradă fiinţării în lume, el nu poate fi 

decât o fiinţă a acestei lumi. În al doilea rând, „faptul de a 

apărea care se dezvăluie în diferenţa lumii nu face doar 

diferit tot ceea ce se dezvăluie în acest fel, el îi este în 

principiu cu totul indiferent”. Indiferenţă a strălucirii 

înseşi, căci tot ceea ce vine în lumină şi luminează „există” 

la modul cel mai neutru cu putinţă. În al treilea rând, „faptul 

de a apărea al lumii nu este numai indiferent faţă de tot 

ceea ce dezvăluie, e şi incapabil de a-i conferi existenţa”. 

Dezvăluirea în diferenţa lumii pune între esenţa 

fenomenului astfel ivit şi modul său de a apărea o distanţă 

ontologică; prin apariţia în orizontul lumii, fenomenul încă 

nu există ca atare sau există doar în felul de a fi al lumii. 

Faptul de a apărea este indiferent faţă de ceea ce apare, 

astfel încât fiinţarea – ceea ce este – , deşi intim legată de 

apariţia care o determină, e străină de puterea care o 

dezvăluie. Ea se rezumă la faptul că este, fără a putea 

spune ceea ce este; definitoriu pentru ea e faptul că apare 

şi nu drept ceea ce apare; „dezvăluirea dezvăluie, 

descoperă, deschide, dar nu creează”. Prin cele trei trăsături 

enunţate (diferenţă, indiferenţă, neputinţa conferirii unei 

existenţe), la care se adaugă alteritatea, exterioritatea şi 

punerea în distanţă, întâietatea faptului-de-a-apărea în 

raport cu faptul-de-a-fi (şi, implicit, a fenomenologiei 

asupra ontologiei) este ruptă. Căci faptul de a apărea al 

lumii nu poate pune în fiinţă; „deşi apare efectiv în ea, 

ceea ce apare în lume nu există totuşi. Mai mult: nu există 

pentru că apare în lume”. Lumea duce la un divorţ 

ireconciliabil, la o excludere reciprocă a fiinţei şi a apariţiei,

90 spirit 

deoarece în lume faptul-de-a-apărea descoperă fiinţarea, 

nu o şi creează. Astfel că incapacitatea apariţiei lumii 

sensibile de a da seamă de ceea ce apare în ea trădează 

carenţa ontologică a acestei apariţii şi paradoxul derealizării 

mundane. 

În acest punct al discuţiei problema se despică, 

interesul mutându-se mai întâi asupra posibilităţii ca ceva 

să survină înaintea lumii şi în afara ei, şi apoi asupra felului 

în care apare această apariţie. În ceea ce priveşte prima 

temă, ea pune problema originarului ce vine în sine înaintea 

oricărei intenţionalităţi şi independent de ea. Prealabilul 

originarului, acel „înainte” al temeiului este un început 

absolut, de dinaintea lumii şi prin urmare în afara ei. Străin 

de materia fenomenologică a lumii, originarul e dincoace 

de orice concept şi de orice lume concepută. Nu e vorba 

de începutul unui proces care duce spre lume, ci de o 

condiţie permanentă prin care esenţa e mereu posibilă şi 

disponibilă. Nu însă disponibilă de a se pune drept condiţie 

de posibilitate a unei lumi, căci esenţa originară nu va 

veni niciodată în lume, din simplul motiv că nu se poate 

arăta în orizontul acesteia. Tot ce apare în lume dispare în 

ea, deoarece fiinţarea pe care ea o face posibilă nu e o 

realitate care să răspundă de sine, nesubstanţială întrucât 

e ruptă de originarul apariţiei sale. Neîntemeiată prin 

urmare, supusă dispariţiei în chiar clipa apariţiei. În faptul 

de a apărea al lumii nu funcţionează decât principiul 

răsturnat conform căruia câtă apariţie, atâta dispariţie. 

În ceea ce priveşte tematizarea modului în care 

apariţia apare cu adevărat, nu se poate porni decât de la 

auto-apariţia originară ca afectivitate radicală: această 

apariţie care mă face să fiu şi mi se dă drept esenţă originară 

fără de care nu sunt nimic. Când Descartes stabileşte drept 

prim principiu al filosofiei adevărul potrivit căruia 

„gândesc, deci sunt”, el pune între parantezele îndoielii 

lumea în care ceva e dat să fie: „din însuşi faptul că mă 

gândeam să mă îndoiesc de adevărul celorlalte lucruri, 

decurgea în mod evident şi sigur că eram” (Discours de 

la méthode, IV). Apariţia fiinţei nu depinde aici de apariţia 

orizontului lumii, ci doar de faptul de a apărea originar al 

gândirii. Desprinsă de orice determinare mundană, 

gândirea este în schimb autoafectare; „doar ea nu poate fi 

desprinsă de mine, sunt, exist, în mod cert – adaugă el în 

Meditaţia a doua – . Dar cât timp? atât timp cât gândesc” 

(Discours de la méthode suivi des Méditations, Union 

Générale d’Éditions, 10-18, 1975, pp.62, 183). În sensul 

auto-apariţiei primordiale care este a mea, cogito-ul poartă 

în sine un ego drept marcă inconfundabilă a ipseităţii 

prezente în faptul de a apărea originar. „În aşa fel încât – 

subliniază M. Henry – nu este cu putinţă nici o viaţă care 

să nu închidă în ea ipseitatea unui ego – nici o cogitatio 

care să nu trebuiască să se spună cogito”. Redusă la 

propria sa apariţie de sine, care e propria sa materie 

fenomenologică desprinsă de faptul de a apărea al lumii, 

viaţa omului nu e lutul pământului acestei lumi, ea nu mai 

e ceva care apare într-o materie care îi „răpeşte” esenţa 

originară; e apariţia însăşi, faptul de a apărea ca atare 

considerat în originaritatea sa. Din moment ce faptul de a 

apărea al lumii e descalificat prin punerea sa la îndoială, 

faptul de a vedea este la rândul lui înşelător; a vedea nu 

înseamnă că ceva este, căci de îndată ce gândesc faptul 

de a vedea, îl supun îndoielii; dar abia în gândirea acestui 

fapt ca dispariţie necesară, poate să apară ceea ce este : 

sunt, exist. Astfel că „faptul de a vedea e însărcinat cu 

dovedirea incompetenţei sale şi în el trebuie să citim eşecul 

său”. E ca şi cum vederea nu vede decât ceea ce îi dezminte 

însăşi posibilitatea de a vedea, alterând ceea ce face să se 

vadă. Nici o altă vedere nu poate corecta vederea falsă, 

întrucât orice vedere în care apare faptul de a apărea al 

lumii e locuită de propria sa neputinţă de a-şi apărea sieşi 

altfel decât în orizontul unei exteriorităţi în noaptea căreia 

lumea dispare. 

Trebuie prin urmare „ca vederea să fie dată ei înseşi, 

ca ea să apară ei înseşi altundeva decât într-o vedere şi 

altfel decât prin ea”. Este chiar vederea în care apare 

dispariţia lumii, vederea care nu mai are nimic de văzut şi 

nu mai face să se vadă nimic. Descalificând întreg 

universul vizibilului, care este cel al exteriorităţii mundane, 

vederea nu mai vede, dar se lasă fulgerată de invizibilul 

revelaţiei originare, de auto-revelarea Vieţii absolute. Lumina 

lumii a amurgit, împreună cu adevărul ei pus la 

îndoială; ce mai poate să apară – în însăşi această 

dispariţie – decât lumina unui adevăr eliberat, „developat” 

în câmpul obscur al lumii, un adevăr „mai înalt în origine 

numit şi certitudine: Adevărul Vieţii”? Între faptul de a 

apărea al lumii şi faptul de a apărea al Vieţii absolute este 

o deosebire esenţială. Dacă cel dintâi se manifestă în 

exterioritatea, în diferenţa şi în indiferenţa neutralităţii şi a 

impersonalului care nu fac decât să definească această 

apariţie drept o dispariţie ontologică şi o irealitate 

metafizică (câtă apariţie, atâta nefiinţă), în cel de al doilea 

, faptul de a vedea se revelează lui însuşi, ca act imanent, 

in-diferent şi non-intenţional al auto-afectării originare 

(câtă apariţie, atâta fiinţă). Este chiar „trecerea faptului de 

a vedea ek-static în auto-revelarea imanentă a Vieţii”. Abia 

acum privirea intenţionalităţii nu mai soarbe viaţa; Viaţa 

neprivită intenţional poate să apară şi să dăruiască viaţă, 

căci orice existenţă singulară locuită de un ego originar 

se întemeiază într-o esenţă a existenţei de la care ia fiinţă 

şi care, la rândul ei, se auto-revelează în existenţa singulară 

dându-i fiinţă. Nu se mai pune acum în joc un raport de 

transcendenţă, în sens fenomenologic, între ceea ce apare 

şi ceea ce este văzut ca apariţie ca atare; singurul raport 

posibil este cel instituit de Viaţa transcendentală care se 

dăruieşte şi se vede pe ea însăşi în conţinutul particular a 

ceea ce este de văzut. Ceea ce se dezvăluie în autorevelarea 

Vieţii este chiar Viaţa dăruită care luminează şi 

străluceşte în tot ce e viu; în tot ce e viu, nu se dezvăluie 

faptul de a vedea al lumii amurgite, nici lumina văzută de 

o vedere intenţională, ci lumina care dă de văzut, apărând 

în conţinutul particular de care dă seamă, dându-i fiinţă şi 

realitate. Este „realitatea vieţii, carnea ei patetică invizibilă”, 

care nu se arată niciodată în vizibilitatea lumii. 

Şi atunci, „dacă viaţa e invizibilă, cum să avem acces 

la ea într-o gândire ?” Accesul la viaţă nu e cu putinţă din 

afara ei, din exterioritatea lumii; dacă lumea se oferă ca 

vizibilitate sau, mai degrabă, este instituită de vederea 

intenţionalităţii drept ceea ce e de văzut şi de cunoscut, 

viaţa nu poate fi luată în vedere. Accesul la viaţă e posibil 

doar din viaţa însăşi, pornind de la noi înşine. Or, tocmai 

această venire în noi înşine precede orice venire în lume. 

Dar nu venim în noi înşine ca şi cum am veni la noi în 

lumea în care ne apărem ca noi înşine; în lume ceea ce 

apare este sinele nostru lumesc, decăzut din viaţa originară 

care ne generează; venim la noi înşine – şi suntem ca atare 

în mod real – doar în procesul veşnic în care Viaţa absolută 

vine în sine. Numai în şi prin acest proces „vin cei vii la 

Viaţă. Întrucât suntem vii, suntem fiinţe ale nevăzutului. 

Nu suntem inteligibili decât în invizibil, plecând de la el”. 

Astfel că nu corpul vizibil, care e întotdeauna constituit 

din materia fenomenologică a lumii, ne este definitoriu; 

nu corpul care apare în lume pentru a nu fi, pentru a se 

evapora în vizibilitatea pe care vederea şi-o pune în faţă

absorbind-o până la dispariţie. Dacă Viaţa absolută se 

auto-donează, ea se revelează într-un trup patetic, afectat 

până în cele mai obscure zone ale vieţii care îl încearcă, 

„un trup viu, un trup nevăzut, inteligibil în invizibilul vieţii 

şi numai plecând de la ea”. Vederea gândirii nu vede acest 

trup pe care nu poate să-l facă să apară în vizibilitatea 

orizontului lumii. El nu poate fi înţeles de o cunoaştere 

raţională care-l consideră pe om un obiect. Doar o arhiînţelegere 

– o inteligibilitate de alt ordin – e în măsură să 

înţeleagă înainte de orice vedere, înainte de orizontul de 

vizibilitate a oricărui vizibil ce poate fi conceput, înainte 

de faptul de a apărea al lumii. E vorba de o arhi-înţelegere 

care aparţine Vieţii absolute, invizibilului care se înţelege 

revelându-se pe sine în trupul în care se încearcă. În arhiînţelegerea 

ei de sine, Viaţa vine înaintea gândirii şi a 

vederii; vine în ea însăşi fără a gândi şi deci a fi. Dincolo 

de postularea carteziană a întâietăţii cogito-ului în raport 

cu fiinţa (care rămâne până la urmă în limitele inteligibilului 

pur), „nici o gândire nu ne îngăduie să fim vii”, nu se pune 

drept condiţie de posibilitate a revelării Vieţii absolute. 

Pentru a veni la sine, gândirea nu trebuie să vadă apariţia 

în lume a ceea ce gândeşte; ea vine la sine nevăzând, 

lipsită de intenţionalitate, survine în propria sa revelare 

de sine ca viaţă care o face cu putinţă. În faptul-de-aapărea, 

faptul-de-a-vedea e revelat lui însuşi în absenţa 

lumii şi a vederii, în totala eclipsă mundană. De aceea, 

gândirea nu luminează decât pentru că e luminată; 

„cogitatio e o auto-revelare”: sunt viu, deci gândesc, deci 

exist. „Nu gândirea ne dă acces la viaţă, ci viaţa îngăduie 

gândirii să acceadă la sine”, iar acest acces vital e un mod 

de manifestare originar, auto-revelarea imanentă a vieţii 

în patosul ei invizibil. „Invizibilul precede orice vizibil ce 

poate fi conceput”; el îngăduie gândirii vii să vadă ceea 

ce e de văzut, să se vadă ca încercare de sine în arhiînţelegerea 

acestui nevăzut întemeietor care, dând de 

văzut, nu se arată ca atare, ci lucrează în vederea propriei 

sale străluciri. 

Dacă faptul de a apărea ek-static al lumii, în care 

vederea nu vede decât vizibilul dispariţiei, determină 

structura fenomenologică a corpului mundan, drept obiect 

al unei reprezentări intenţionale pe care gândirea o poate 

gândi ca pe propriul ei obiect, faptul de a apărea al Vieţii 

originare, punând întâietatea Vieţii asupra gândirii, este 

auto-revelarea corpului-subiectiv transcendental, 

imposibil de obiectivat într-o gândire. Este trupul originar, 

non-intenţional şi non-sensibil, a cărui esenţă e viaţa 

invizibilă. Nu corpul simţit, văzut şi atins, ci corpul care 

simte şi face să se simtă, în care invizibilul se învăluie în 

vedere şi se atinge în ceea ce îl atinge: un subiect întrupat. 

Ceea ce apare în şi ca trup nu mai e faptul de a apărea 

afară din sine, specific apariţiei lumii şi a corpului-obiect, 

ci e totuna cu faptul apariţiei ca atare. „O corporalitate 

originară invizibilă aşadar, despuiată de orice caracter 

mundan”, în care viaţa ce se revelează pe sine este însăşi 

revelaţia trupului luminos şi nevăzut care ne susţine corpul 

vizibil. „Lumea dezvăluie un corp pe care nu-l creează. 

Viaţa revelează carnea trupului născând-o drept ceea ce 

ia naştere în ea”. În trupul în care Viaţa se autocreează, ea 

poate veni la sine, căci „nu există Viaţă fără trup, dar nici 

trup fără Viaţă”. Prin urmare, nu există Viaţă fără pătimirea 

sa absolută de sine în revelaţia trupească. Viaţă 

transcendentală şi totuşi transcendentă, în sensul 

metafizic şi teologic al termenului, întrucât auto-revelarea 

imanentă a esenţei ce face cu putinţă apariţia însăşi a 

unui trup desemnează posibilitatea interioară a unui Sine 

care precede orice corporalitate şi vizibilitate, dar care, 

spirit 

91 

luminând de dincolo de materia fenomenologică a lumii, 

este un a-fi-altul al unui mister inepuizabil ce marchează 

diferenţa abisală între faptul de a apărea al lumii şi faptul 

de a apărea al Vieţii. Este ceea ce Rudolf Bultmann numeşte 

„paradoxul prezenţei lui Dumnezeu în imanenţă şi radicala 

alteritate a lumii în raport cu Dumnezeu” (Foi et 

Compréhension, II, Seuil, Paris, 1969, p.367). Alteritatea 

însă nu se pune aici ca exterioritate alteratoare, ca în cazul 

faptului de a apărea al lumii, ci ca un cu totul altceva care 

irumpe în interiorul vieţii ca Viaţă ce îi e dată ab origine. 

„Transcendenţa, spune M. Henry, desemnează imanenţa 

Vieţii în fiecare viu”, proximul de neaproximat care, din 

adâncul nostru, ne cuprinde în necuprinsul său. Dacă, 

după Karl Jaspers, „Dumnezeu nu e nicăieri în lume”, el 

nu e în nedesăvârşirea şi în evanescenţa lumii, lume cu 

care nu ne putem mulţumi: „Nu ne putem baza pe nimic 

din ce este al lumii”. Căci lumea nu e încă săvârşită pentru 

a se fi putut desăvârşi; ea continuă să se transforme, iar 

această transformare nu se explică prin sine. Fiind dăruită 

de Dumnezeu, existenţa noastră trebuie să se dăruiască 

lui Dumnezeu şi nu lumii, un dar pe care îl afirmăm în lume. 

De aceea, lumea ocupă în economia mântuirii un loc 

privilegiat: pe de o parte, ea „are o prezenţă evanescentă 

între Dumnezeu şi existenţă”; pe de altă parte, ea „implică 

în evanescenţa ei ceva real: Dumnezeu şi existenţa” (Introduction 

ŕ la philosophie, Plon, Paris, 1987, pp.20-22, 

84-88). Aici, teologia protestantă şi cea catolică spun în 

esenţă acelaşi lucru. „Dumnezeu este transcendent în 

sânul vieţii noastre”, afirmă Dietrich Bonhoeffer, căci 

„transcendentul nu e departele nesfârşit, ci tocmai 

aproapele” (Widerstand und Ergebung, 1954, p.255); dar, 

adaugă Karl Rahner, „Extrem de aproape care este totodată 

Cel mai îndepărtat” (Tratat fundamental despre credinţă, 

Galaxia Gutenberg, 2005, p.336). Or, această apariţie nu e 

mundană, nu e o venire pe lume, ci o venire la Sine într-un 

trup, în trupul pur al propriei sale apariţii. 

2. Ce trebuie să fie revelaţia pentru a se realiza ca 

trup ? 

Am văzut că pentru a fi revelaţie în şi prin el însuşi, 

trupul trebuie să fie Viaţa ca auto-revelare a esenţei sale 

transcendentale şi transcendente. Ce înseamnă acum 

această revelaţie care îşi dă un trup pentru ca prin ea să 

strălucească Viaţa absolută ? Ce înseamnă, prin urmare, 

paradoxul conform căruia „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 

1, 14) şi mărturisirea că „Iisus Hristos a venit în trup” (1 

Ioan 4, 2; 2 Ioan, 1, 7) ? Relaţia între Cuvânt şi trup apare 

cu atât mai para-doxală cu cât ea defineşte consistenţa 

aceleiaşi persoane, Hristos, şi – ca atare – e definitorie 

pentru relaţia între Dumnezeu şi om. „Se poate face un 

Dumnezeu om sub forma Cuvântului care Se face trup – 

se întreabă M. Henry – şi aceasta în una şi aceeaşi 

persoană ? Cum să situăm o existenţă la încheietura a 

două substanţe eterogene ?” Acolo unde Cuvântul se 

face trup se realizează unitatea dintre aceste substanţe, 

iar ceea ce apare drept eterogenitate se dovedeşte a fi 

asumare reciprocă sau co-participare a lor la acelaşi act al 

apariţiei. Căci venirea lui Dumnezeu în om este venirea 

Cuvântului în trup, întruparea prin care el se revelează ca 

deja venit. Îi revine deci trupului nu doar să fie revelaţie în 

şi prin el însuşi, ci şi să realizeze ca atare autorevelarea lui 

Dumnezeu. Trupul însuşi este revelare, iar revelarea se 

realizează ca trup; trupul este orizontul de trans-vizibilitate 

al Cuvântului invizibil. Nu este vorba însă de un veşmânt 

pe care Cuvântul l-ar îmbrăca pentru a apărea, caz în care 

trupul nu ar fi decât corpul obiectiv ca fapt al apariţiei

92 spirit 

lumeşti. În corp, Cuvântul ar rămâne nevăzut, travestit 

într-o substanţă care nu-l poate revela, ci îl ascunde întrun 

incognito insurmontabil. Cuvântul nu ia un corp aşa 

cum ar lua o haină; El se face trup, vine în trupul 

autorevelării sale, devine întrupat. Această facere de sine 

– sur-venire prin în-trupare – nu ţine de formă ori de 

înfăţişare, de aparenţa vreunei reprezentări, ci de realitatea 

apariţiei prin care Cuvântul se face trup iar trupul e deja 

Cuvânt. Dincolo chiar şi de Fiinţă, spune şi André Scrima, 

„dumnezeirea se dezvăluie nu ca formă – conceptuală, 

morală, teologică – , ci ca viaţă: Viul-Absolut” (Timpul 

rugului aprins, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.151). 

Or, trupul Cuvântului nu poate fi corpul de lut, vizibilul în 

care Cuvântul s-ar exterioriza în lume; trupul Cuvântului e 

din Cuvântul însuşi, trup făcut din propria sa lumină. 

Asistăm aici la un alt mod de revelare decât cel prin care 

devine vizibilă lumea; ceea ce se revelează – chiar dacă se 

revelează în lume – este o realitate invizibilă acestei lumi, 

pentru că nu e din lume. La rândul nostru, aşa cum spune 

Paul Claudel în Un počte regarde la croix (Gallimard, 

Paris, 1938), noi „nu mai suntem în lume, din lume, sub 

lume, ci împreună cu Cel care a biruit lumea”. Arhiînţelegerea 

acestei apariţii pune în lumină o nouă definiţie 

a omului: „definiţia unui om invizibil şi în acelaşi timp trupesc 

– invizibil ca trupesc”. Nu este oare chiar chipul omului 

creat după „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 

15), ceea ce implică un mod de a apărea total străin de cel al 

lumii ? Şi atunci, omul ar trebui redefinit – conform arhiînţelegerii 

dublei sale naturi – nu după condiţia umană ce 

îmbracă un corp pentru a veni în lume, ci plecând de la 

condiţia sa de chip trupesc revelat ca asemănare cu Chipul 

nevăzut al lui Dumnezeu, cu acel arhi-chip invizibil care se 

dă ca trup şi luminează dinlăuntrul vederii. 

Venirea într-un trup menit morţii, plămădit din lutul 

pământului, vorbeşte însă despre caracterul muritor al 

acestui trup şi – din nou – despre caracterul său omenesc. 

Pe de o parte, trupul se arată drept corp exterior, materia 

sa fiind conţinutul lumii vizibile. Dar acest corp-obiect 

născut în lume este insensibil întrucât, neputând atinge 

ceea ce îl atinge, e, într-un fel, intangibil, nu suferă nici o 

atingere care l-ar putea afecta. Masa nu atinge peretele, 

nu suferă prin urmare nici atingerea mâinii şi nici a cuţitului 

care se înfige în ea, precum orice corp mort, orice cadavru 

din care viaţa s-a scurs. Acolo unde viaţa nu îşi face 

apariţia, unde ea nu se face trup, nu putem vorbi decât de 

corpuri date lumii. Nimic invizibil nu le locuieşte, pentru 

că ele nu au interior, fiind exterioritate pură, vizibilitate care 

se devoră pe sine. Nici un om viu nu are un astfel de corp, 

căci orice om vine în lume cu propria sa viaţă – şi vine în 

viaţă înainte de a veni în lume – , cu un trup real care suferă 

şi se bucură, căruia îi e foame ori sete, care e atins de ceea 

ce atinge: un trup sensibil afectat. Un astfel de trup se 

revelează drept suferinţă ori bucurie, foame ori sete, drept 

carne interioară însufleţită de realitatea absolută din care 

purcede: „un trup suferitor care deţine realitatea suferinţei 

lui prin fenomenalizarea sa patetică în viaţă”. Pe de altă 

parte, Hristos a venit într-un trup căruia nu El i-a dat viaţă, 

situaţie în care trupul ar fi fost un corp-obiect preexistent, 

ci a venit în felul de a fi al trupului, ca acest trup definit prin 

suferinţa lui. Nu un trup mort şi înviat, ci un trup muritor, 

suferind patimile fiecărui pas spre moarte; cu alte cuvinte, 

un trup omenesc ce trebuie să moară. Asumarea condiţiei 

umane e mai mult decât palpabilă, cumplit de reală, în 

pătimirea trupului care moare în lume, în părăsirea absolută, 

căci dacă acest trup n-ar fi fost real, cu adevărat pătimitor, 

Hristos n-ar fi suferit nimic, iar răstignirea ar fi fost o teribilă 

iluzie. Hristos suferă ca om, ca orice om în trupul său 

pământesc; „nu înţelegem aceasta – spune Sf. Anselm – 

potrivit cu măreţia naturii care nu poate suferi, ci după 

neputinţa firii omeneşti pe care o purta” (De ce s-a făcut 

Dumnezeu om, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.83). 

Ce înseamnă această moarte şi care e rolul Vieţii 

absolute revelate în şi ca trup ? Dacă a-ţi da viaţa înseamnă 

a accepta moartea, Iisus îşi dă duhul (Ioan 19, 30), 

asumându-şi până la capăt condiţia omenească muritoare. 

Dar a accepta moartea înseamnă a-ţi da viaţa fără să-ţi fi 

dat tu însuţi viaţă; oferindu-şi propria viaţă, Iisus oferă 

ceva ce nu are de la sine şi care deja îi aparţine lui 

Dumnezeu: „întrucât era om, afirmă Sf. Anselm, nu avea 

de la sine, ci de la Tatăl, voinţa de a trăi după dreptate” 

(op.cit., p.95). Prin urmare, voinţa de a fi Viaţa, de a fi viu 

în trupul Vieţii, nu provine din natura umană, ci din 

divinitatea sa. Moartea e tocmai veriga ce leagă misterul 

Întrupării de cel al Învierii, într-o reciprocă revelare. Dacă 

Întruparea e asumarea de către Cuvânt a naturii umane 

(assumere hominem), cu putinţă doar dacă natura umană 

e asumată fără păcat (trebuie ca „întruparea să se realizeze 

fără asumarea păcatului”, ibid., p.241), Iisus îşi dă viaţa 

„ca jertfă pentru păcat” şi astfel „îşi va lungi viaţa” (Is. 53, 

10). Coborârea Cuvântului în trup se realizează prin 

revelarea de sine a Vieţii care înalţă natura umană; 

asumând-o, o eliberează; creând-o, o restaurează. Singurul 

raport real între instaurarea şi restaurarea Vieţii se realizează 

prin intermediul morţii. Or, moartea e chiar dăruirea de 

sine a Vieţii; nu oferirea unui dar exterior, ci a unuia care 

provine din însăşi fiinţa celui dăruit. Ceea ce presupune 

în ultimă instanţă arhi-înţelegerea esenţei mântuirii 

omeneşti şi a naşterii în Viaţa absolută, precum o spune 

Sf. Anselm: „acest om trebuie să deţină ceva mai de preţ 

decât tot ceea ce este inferior lui Dumnezeu, ceva pe care 

să-l ofere lui Dumnezeu din propria voinţă şi nu din datorie 

(…). Însă acest ceva nu e de găsit nici în afara lui 

Dumnezeu, nici între cele subordonate lui (…). Prin urmare, 

în el însuşi trebuie găsit (…). Aşadar, va oferi fie ceva din 

sine, fie se va oferi pe sine însuşi” (op. cit., p.219). Singurul 

lucru nepreţuit pe care omul îl poate oferi este Viaţa pe 

care nu o are de la sine, acest trup al autorevelării Vieţii în 

care natura divină a venit de sus, iar natura umană e deja 

asumată şi înălţată prin Întrupare. Viaţa nu se află în afara 

lui Dumnezeu, în sensul în care, exteriorizându-se ca fapt 

al apariţiei lumii, ar deveni vieţuire mundană, existenţă 

neluminată. Maurice Blondel spune acelaşi lucru: „Nu 

trebuie să cucerim universul, să-l găsim pe Hristos în 

Natură; trebuie să dăm toată lumea creată pentru Perla 

nepreţuită, să murim lumii pentru a trăi o viaţă nouă” 

(Maurice Blondel et P. Teilhard de Chardin, mémoires 

échangés en décembre 1919, présentés par H. de Lubac, 

în Archives de philosophie, janvier-mars 1961, Paris, 

Beauchesne, p.132). Tot ce vine în lume se află în afara 

Vieţii şi sub Viaţă; atât timp cât stă în pura vizibilitate 

mundană, omul nu-şi poate oferi decât corpul, dar şi-l 

oferă ca pe un obiect de care nu mai are nevoie, de care se 

dezbracă precum sinucigaşul în actul lepădării de sine. 

Or, nu ceea ce are trebuie el să ofere, ci ceea ce este, viaţa 

sa cea mai preţioasă pe care nu o poate pierde, căci, 

observă Sf. Anselm, „deşi creatura nu are nimic de la sine 

(…), de la sine oferă ceea ce-i aparţine” (op. cit., p.267). 

Cum putem înţelege darul prin care oferim ceea ce nu 

avem cuiva care îl are deja ? 

Atunci când Sf. Anselm spune: „ceea ce vrea trebuie 

să existe” (op. cit., p.269), el se referă la viaţa Celui care, 

jertfindu-şi-o, o „lungeşte”, adică o mântuieşte în veşnicie,

voinţa lucrând în miezul donaţiei conform libertăţii actului 

de restaurare a existenţei. Or, am văzut că voinţa („vrerea 

dreaptă”) pe care o are nu provine din natura umană, ci 

din divinitatea sa. „Fiul din proprie voinţă s-a oferit pe 

sine însuşi Tatălui”, dar „i s-a oferit după natura umană” 

(ibid., p.271); propriul voinţei este de a fi pre-dată naturii 

umane de către natura divină; în oferirea de sine a Vieţii, 

voinţa naturii umane nu e alta decât cea a naturii divine, 

dar ceea ce ea vrea să ofere nu este ceea ce are din sine, ci 

ceea ce este deja oferit sau, mai exact, ceea ce e deja dat 

spre oferire. Propriul naturii umane este de a fi apropriată 

de natura divină, căci atunci „când s-a făcut om, în natura 

umană a primit de la natura divină (…) facultatea de a 

deţine ca propriu ceea ce avea” (ibid., p.269). Astfel încât 

oferirea după natura umană este cu putinţă pentru că în 

ea e activă oferirea după natura divină, instaurarea uneia 

implicând în propriul ei act restaurarea celeilalte. „Pentru 

aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca 

iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine 

Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi 

să-l iau” (Ioan 10, 17-18). Moartea şi Învierea nu sunt 

posibile fără evenimentul Întrupării; Hristos se revelează 

pe sine ca Viaţă absolută făcându-se trup, asumând natura 

umană în oferirea de sine, înălţând-o astfel la puterea naturii 

divine. El îşi dă Viaţa – îşi pune sufletul în jugul morţii 

acestei lumi – , luându-şi-o înapoi, ca trup neprihănit; şi-o 

dă sieşi pentru a o lua de la sine; o pune revelându-se ca 

putere ce biruie neputinţa morţii, luând asupra sa ceea cei 

aparţine, Viaţa jertfită şi înnoită. Dar dându-şi-o sieşi, o dă 

de fapt Tatălui care l-a dăruit cu puterea de a da, la fel cum 

omul oferă ceea ce este, punându-şi viaţa în mâinile Celui 

care i-a dat-o, şi care mereu i-o dă chemând-o pururi la Sine. 

Prin urmare, cel care moare e corpul-obiect din care 

Dumnezeu face un trup insuflându-i viaţa, trupul fiind 

efectuarea fenomenologică a acesteia. „Trupul, spune Sf. 

Irineu de Lyon, e în stare să primească şi să conţină puterea 

lui Dumnezeu”; „Că trupul e în stare să primească Viaţa se 

dovedeşte prin însăşi Viaţa pe care (trupul) o trăieşte deja” 

(Contre les hérésies, Le Cerf, Paris, 1991, pp. 577, 578). 

Trupul primeşte viaţa, dându-se el însuşi Vieţii care îl face 

viu; îşi dă viaţa acestei Vieţi pe care a primit-o şi în imanenţa 

căreia trăieşte, ca într-un originar care se autorevelează în 

şi prin el. Dacă orice trup provine din Cuvânt – „Toate 

prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a 

făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” 

(Ioan 1, 3-4) – , înseamnă că există un raport de 

conaturalitate între esenţa divină şi esenţa umană, fapt ce 

fundamentează afinitatea esenţială între Creaţia originară 

a omului şi Întruparea Cuvântului. „Dacă Cuvântul Vieţii 

spirit 

93 

– afirmă M. Henry – a născut trupul dându-i Viaţa în afara 

căreia nu e cu putinţă nici un trup, în care rămâne orice 

trup, e deoarece Cuvântul nu e absent niciodată din creaţia 

sa”. Cele două naturi ale lui Iisus Hristos sunt co-esenţiale, 

întrucât o aceeaşi prezenţă a Vieţii lucrează în ambele, dar 

ele nu sunt egale, căci cea divină a născut-o pe cea umană. 

Or restaurarea naturii umane – după săvârşirea păcatului şi 

dobândirea caracterului muritor – nu se poate realiza decât 

tot din partea naturii divine creatoare; doar faptul-de-aapărea 

al naturii divine dă Viaţă faptului-de-a-fi al naturii 

umane. Trupul nu uită nimic, întrucât el e însuşi „cifrul” sau 

imaginea inaparentă a divinităţii care ne întemeiază, izvor al 

unui adevăr fără vârstă, a cărui putere imemorială ni se 

dăruieşte fără încetare; natura umană ia fiinţă de fiecare 

dată când faptul de a apărea al Vieţii care apare în ea reface 

revelaţia originară, aşa cum „amintirea unui act – observă 

Maine de Biran – poartă în sine sentimentul puterii de a-l 

repeta” (Essai sur les fondements de la psychologie et sur 

ses rapports avec l’étude de la nature, Alcan, Paris, 1932, 

t. VIII, p.605 n.). 

„Această restaurare nu e cu putinţă decât dacă 

Însuşi Cuvântul S-a întrupat în acest trup devenit păcătos 

şi muritor, în aşa fel încât din distrugerea lui să se ivească 

Cuvântul Însuşi şi o dată cu El naşterea noastră în El ca 

îmbrăţişare a Vieţii absolute”. Este actul iubirii 

supraabundente prin care devenim fii ai Celui care ne 

înfiază; dar nu o putem face decât întrucât am primit prin 

Fiul comuniunea cu Tatăl. Cuvântul născut şi întrupat 

este mediatorul între om şi Dumnezeu, astfel încât – spune 

Sf. Bonaventura – „eternul şi nevăzutul să se facă vizibile 

şi să se întrupeze ca să ne readucă la Tatăl” (Despre 

reducerea artelor la teologie, Ed. Charmides, Bistriţa, 1999, 

paragr.12, p.73). Mediator activ în a cărui Întrupare se 

răsfrânge dublul mister al Facerii şi al Învierii, sau – în 

termeni neoplatonicieni – al procesiunii (proodos) şi al 

conversiunii (anodos): „Este necesar – adaugă sfântul 

franciscan – să plasăm un mediator în procesiunea şi în 

reîntoarcerea lucrurilor ; în procesiune mediul trebuie să 

ţină mai mult partea celui care creează, iar în reîntoarcerea 

lucrurilor, el trebuie să ţină mai degrabă partea celui care se 

întoarce, căci aşa cum toate au venit de la Dumnezeu prin 

Cuvântul lui, tot astfel trebuie ca pentru împlinirea 

reîntoarcerii, mediatorul între « Dumnezeu şi oameni » să 

nu fie doar Dumnezeu, ci şi om, ca să îi reîntoarcă pe oameni 

la Dumnezeu” (ibid., paragr.23, pp.99-100). O aceeaşi arhiînţelegere 

străbate Cuvântul şi omul pentru a-i uni în 

Hristos; „această Arhi-înţelegere, spune M. Henry, e autorevelarea 

Vieţii absolute” sau a „Arhi-trupului presupus în 

orice trup”. Ceea ce luminează o dublă relaţie 

fenomenologică de interioritate reciprocă: aceea între Viaţa 

absolută şi Cuvânt, pe de o parte, şi aceea între acest Cuvânt 

şi toţi cei vii în Hristos, pe de altă parte: „Şi slava pe care Tu 

Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca să fie una, precum Noi una 

suntem. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi 

întru unime” (Ioan 17, 22-23). Iată modul în care Întruparea 

Vieţii realizează legătura de nezdruncinat între Dumnezeu şi 

om, trupul fiind chiar faptul de a apărea al Vieţii, autorevelarea 

ei într-un trup viu. Faptul că revelaţia îşi dă un 

trup şi că ea trebuie să fie auto-revelarea Vieţii absolute 

pentru a se realiza ca trup nu sustrage corpul din orizontul 

vizibilităţii, dar îl străluminează întemeindu-l în pre-venirea 

originară a Vieţii în sine însăşi, în arhi-înţelegerea esenţei 

sale invizibile. „Ceea ce vine înainte de orice trup e propria 

sa venire în sine, e întruparea lui”, ceea ce „este mai înainte 

decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Col. 1, 17) – 

Cuvântul Vieţii care dă viaţă în Ipseitatea sa originară.

94 talmeº - balmeº 

Despre poezie, la Reggio Calabria 

(din L’Osservatore romano, 7-8 aprilie 

2008) 

„Poezia e asemeni păsării Fenix” 

Dacă pentru Antonio Spadaro 

poetul e asemeni lui Adam, pentru Al. 

Cistelecan trebuie să ne întoarcem la 

privirea inocentă a copilului din clasele 

primare şi doar cu privirea lui vom putea 

descoperi poezia. Spadaro şi Cistelecan 

au fost primii din cei doisprezece referenţi 

care au luat parte la lucrările celui de-al 

cincilea Simpozion naţional organizat de 

asociaţia culturală „Pietre di scarto” din 

Reggio Calabria şi intitulat „Poezia: a trăi 

în posibil”. Titlul se revendică de la versul 

lui Emily Dickinson – I dwell in possibility 

-, vers în care celebra poetă americană 

afirmă că trăieşte, „locuieşte” „posibilul”, 

care devine, astfel, locul poeziei. Dar ce 

anume e poezia? În jurul acestei întrebări 

s-au învîrtit conferinţele şi dezbaterile care 

s-au desfăşurat între 3 şi 5 aprilie a.c. în 

aula Departamentului de ştiinţe istorice 

al Universităţii din Reggio. 

Multe din aceste intervenţii au 

declinat întrebarea de bază pornind de la 

experienţa unor figuri exemplare de poeţi, 

vorbindu-se, astfel, de pildă, de Mario 

Luzi – a făcut-o poetul şi criticul Giuliano 

Ladolfi -, subliniind şi forţa „filosofică” a 

poeziei sale, după cum, în schimb, de un 

filosof ca Tommaso Campanella s-a vorbit 

ca poet (a făcut-o criticul literar Giovanni 

Carteri). Un alt poet cu puternic „accent 

filosofic” a fost Lorenzo Calogero – şi el 

calabrez -, azi căzut într-o nemeritată 

uitare din care s-a străduit să-l smulgă, cu 

o intensă conferinţă, poetul roman 

Claudio Damiani. Iar dacă doi tineri 

studioşi, Tonino Pintacuda şi Maria 

Renda, s-au aventurat cu un avîntat, dar 

izbutit, discurs care i-a pus laolaltă pe 

Aristotel, Leopardi şi Zanzotto, sub firul 

conducător al „lunii”, adică al naturii, un 

alt tînăr critic literar, vicentinul Paolo 

Pegoraro, ne-a făcut să simţim întreaga 

putere a poeziei suedezului Pal 

Lagerqvist, o poezie sfîşiată între angoasă 

şi căutarea credinţei. 

Între multele intervenţii, două s-au 

axat explicit pe textul biblic: cea a lui don 

Valerio Chiovaro, profesor de exegeză 

biblică în capitala provinciei calabreze, 

care s-a ocupat de Cartea proverbelor, în 

care exultă concreteţea absolută a poeziei 

biblice, o poezie care porneşte de la 

experienţa umană cotidiană şi se întoarce 

aici iluminată de deschiderea spre transcendent, 

şi cea a lui don Giovanni 

Cananzi despre poezia din Cîntarea 

Cîntărilor. Printre citate din Ricoeur, 

Ravasi şi Ioan Paul al II-lea, sacerdotul 

calabrez s-a oprit îndeosebi asupra 

faimoasei celebrări biblice a iubirii 

omeneşti, un text doar aparent 

„scandalos” din perspectivă erotică, 

deoarece nu e nimic din cele omeneşti care 

să nu fie demn de binecuvîntarea divină. 

Textul biblic, de altfel, chiar şi 

atunci cînd n-a fost citat direct, s-a aflat 

mereu în centrul reflecţiilor din aceste trei 

zile petrecute la Reggio Calabria, începînd 

cu alocuţiunea de deschidere rostită de 

Antonio Spadaro, în care figura poetului 

a fost identificată cu cea a lui Adam. Adam 

e primul om care priveşte lumea şi, prin 

urmare, poate „da nume” lumii: aceasta e 

poezia pentru p. Spadaro, iezuit şi critic 

literar aflat în căutarea „cuvintelor 

originare”, a acelor cuvinte care, dacă sînt 

cu adevărat poetice, preced gîndirea, 

deoarece „cuvîntul poetic reprezintă 

înflorirea gîndirii în faţa lumii”. Şi pentru 

Al. Cistelecan, profesor de literatură 

română la Universitatea din Tîrgu-Mureş, 

referinţa necesară e aceea la Geneză, dar 

nu atît la Adam, cît la Turnul Babel. În 

poezia adevărată se simte întotdeauna 

foşnetul limbilor pierdute, rumoarea de 

la Turnul Babel, de unde a pornit aventura 

misterioasă a limbajului uman. Poezia nu 

e doar prima artă, ea e şi o artă sintetică, 

cuprinzîndu-le în sine, sublimate, pe toate 

celelalte, deoarece poezia închide în sine 

o dimensiune plasmatică (gestul, 

corporalitatea), muzicală (sunetul), 

grafică (semnul), semantică (sensul). 

Eroarea criticii e aceea de a fi redus adesea 

complexitatea „discursului” poetic doar 

la interpretarea semnificaţiei, care e, deşi 

cel mai important, doar ultimul produs al 

poeziei. Pentru Cistelecan, poetul 

vorbeşte despre lucruri pe care încă nu le 

ştie exprima şi încearcă, prin poezie, să 

exprime chiar inexprimabilul, întocmai 

primului om pus în faţa lumii: e obligat să 

emită, aproape cu spaimă, strigătul său 

de bucurie dureroasă care e poezia, ceva, 

după cum afirmă titlul relatării sale, „ce 

nu poate fi citit”. 

Pe o linie opusă, în aparenţă, se 

mişcă Nicola Merola, profesor de 

literatură italiană la Universitatea 

calabreză, cu intervenţia sa intitulată 

„Poezia ca lectură”. Poezia ne ajută să 

citim lumea – o lume care, după cum o 

arată poezia şi arta contemporane, pare 

cu totul fărîmiţată. Fractura e deja veche 

şi ea durează de cîteva secole; în sinteza 

sa rapidă, dar eficientă, Merola s-a oprit 

asupra distincţiei operate de Schiller între 

poezia naivă, a anticilor, şi cea 

sentimentală, a modernilor; această 

distincţie exprimă ruptura dintre Cuvînt 

şi Realitate, dintre conştiinţă şi obiect. 

Poezia ultimelor veacuri nu mai cîntă 

realitatea, ci pe ea însăşi, a devenit 

sentimentală şi intelectualistică. Şi în 

vorbele lui Merola se simte, aşadar, nostalgia 

cuvintelor „genuine”, originare. Pe 

această linie s-au aşezat, de fapt, toate 

intervenţiile din cadrul simpozionului, şi 

cele din ultima zi, cu o nouă intervenţie a 

lui Antonio Spadaro care a vorbit, de 

această dată, de poezia lui Gerald Manley 

Hopkins (prezent chiar în aceste zile în 

librării cu o antologie), iezuit, genial 

cîntăreţ al acelei lumi primordiale în care 

se ascunde „prospeţimea cea mai iubită” 

(e chiar titlul antologiei editată de Bur şi 

îngrijită de Antonio Spadaro); dar şi 

intervenţia, dintre cele mai interesante, a 

profesorului Cristiano Gaston care, pe 

urmele lui Merola şi Ladolfi, care au 

invocat criza poeziei din secolul XX, a 

vorbit despre raportul dintre viaţă, poezie 

şi realitate. 

Reconstituind lunga parabolă 

poetică a lui Mario Luzi, Ladolfi a 

observat că exegeza încă nu s-a implicat 

în studierea fecundei perioade ultime a 

poetului florentin, aceea a stuporii şi a 

re-vrăjirii valorilor împotriva oricărei derive 

ideologice, o re-vrăjire care trece prin 

revalorizarea Logosului, termen care 

exprimă simultan „cuvîntul” şi „raţiunea” 

– iar în acest punct referinţa la magisterul 

lui Benedict al XVI-lea a fost inevitabilă 

şi foarte potrivită. Pornind de la 

experienţa sa de psihoterapeut, Cristiano 

Gaston, coordonator al Asociaţiei 

„BombaCarta”, a subliniat că, azi, în criză 

nu e ideea de poezie, ci cea de realitate; 

potrivit lui Gaston, problema s-a născut 

odată cu afirmarea sistemului experimental 

care, aplicat iniţial corect în ştiinţele 

naturii, a sfîrşit prin a reduce întreaga 

gîndire la „calcul şi experienţă”, excluzînd 

concreteţea vieţii şi a adevărului din orice 

orizont uman. „Se poate afirma că e 

adevărat ceea ce poate fi experimentat”, 

observă Gaston, „dar e teribil să afirmăm 

că e fals tot ceea ce nu poate fi 

experimentat”. Toate astea au dus la un 

exces de raţionalism care a redus raţiunea 

la ceea ce spunea Chesterton: e nebun nu 

cel care îşi pierde raţiunea, ci cel care 

pierde totul în afară de raţiune. Şi aici se 

aud ecourile gîndirii lui Ratzinger – şi nu 

întîmplător. Abordarea profesorului 

Gaston, prin afirmarea experienţei ca 

inimă vie a oricărei cunoaşteri şi activităţi 

umane, e, de altminteri, chiar cea a 

Asociaţiei „BombaCarta”, organizatoare, 

împreună cu „Pietre di scarto”, a acestei a 

cincea ediţii a simpozionului. (Traducere 

de V. B.) 

La Alba Iulia a avut loc 

simpozionul: 

„Romanul românesc 

contemporan şi noile provocări ale 

realului” 

În zilele de 18 şi 19 aprilie a.c. a 

avut loc, la Alba Iulia, într-o nouă ediţie, 

simpozionul „Romanul românesc 

contemporan şi noile provocări ale 

realului”. Şi pentru că la început a fost 

poezia, manifestările dedicate acestui important 

eveniment (nu doar în plan local) 

au debutat cu lansarea a două cărţi despre 

poezie. Este vorba de volumul „O 

panoramă critică a poeziei româneşti din 

secolul al XX-lea”, a criticului şi istoricului 

literar Marin Mincu şi „Douămiismul 

poetic românesc”, al criticului, 

traducătorului şi eseistului Ştefania 

Mincu, apărute la Editura Pontica. 

Discursul celor două personalităţi a 

stârnit vii aplauze în rândul celor peste o

sută de participanţi la simpozion - iubitori 

de literatură, studenţi, profesori şi scriitori. 

Cele două personalităţi sunt, fără îndoială, 

arhicunoscute în mediul literar românesc, 

şi nu numai, temele propuse până acum 

de domniile lor au provocat, în cultura 

română, reacţii dintre cele mai vii, şi nu 

mai trebuie să insistăm. 

Pe parcursul celor două zile, în 

Aula Magna a Universităţii „1 Decembrie 

1918” au susţinut comunicări despre 

romanul românesc contemporan – dar nu 

numai – şi au purtat intense dialoguri 

scriitorii şi criticii literari Nicolae Breban, 

Radu Mareş, Mircea Muthu, Mihai Sin, 

Ioan Groşan, Al. Cistelecan, Mariana 

Gorczyca, Radu Aldulescu, Marin 

Mincu, Ştefania Mincu, Aurel Pantea. Ca 

de fiecare dată, Nicolae Breban a fost 

inepuizabil prin excursurile şi analizele 

făcute în universul său romanesc, de-a 

lungul carierei sale de scriitor. Asaltat de 

întrebări, marele scriitor a făcut o sinteză 

a ideilor filosofice şi literare ce străbat 

vasta sa operă; pe de-o parte, în relaţie cu 

tema simpozionului, şi, pe de alta, privind 

curiozităţile unor cititori prezenţi în sală. 

Juriul, format din criticii literari Ion 

Pop, Al. Cistelecan şi mai tânărul Andrei 

Terian, a acordat următoarele premii: 

• Premiul pentru cea mai bună 

exegeză a romanului românesc - Eugen 

Negrici, pentru „Literatura română sub 

comunism, volumul I, proza”; 

• Premiul pentru cel mai valoros 

roman de debut - Florina Ilis, pentru 

Coborârea de pe cruce; 

• Premiul pentru cel mai valoros 

roman - Petru Cimpoeşu, pentru „Simion 

Liftnicul”. 

Premierea s-a făcut la Hotelul 

„Cetate”, în prezenţa preşedintelui 

Consiliului Judeţean Alba, Ion Dumitrel, 

care doreşte, prin proiectele pe care le 

derulează, să facă din Alba Iulia un 

municipiu de rangul întâi. „Ne dorim, a 

ţinut să precizeze preşedintele, ca Alba 

Iulia să fie nu numai capitala de suflet a 

tuturor românilor, ci să devină şi o capitală 

a scriitorilor din România”. Cu această 

ocazie, Al. Cistelecan a avansat ideea ca 

acest simpozion să fie piatra de temelie 

pentru o nouă tradiţie aici la Alba Iulia, 

iar preşedintele Ion Dumitrel i-a propus 

lui Nicolae Breban să conducă viitoarele 

ediţii din funcţia de preşedinte al acestui 

simpozion. Autorul Buneivestiri a 

acceptat propunerea. (M.S.) 

Larisa TUREA – Cartea 

foametei 

- în curs de apariţie - 

În literatura despre comunism s-a 

tot scris despre teroare, arestări, epurări, 

crime şi foamete. S-a scris mult despre 

foametea din 1932-1933 din Ucraina, dar 

câtă lume ştie că a mai fost o foamete, la 

fel de cruntă, în Moldova — datorată nu 

secetei, cum se pretinde în documentele 

vremii, ci zelului autorităţilor comuniste 

— care a ucis peste 200 000 de oameni? 

talmeº - balmeº 

Cartea Larisei Turea vine să umple 

acest gol, cu mărturii cutremurătoare ale 

supravieţuitorilor, documente şi fotografii 

de arhivă. Deşi lectura este aproape 

insuportabilă, odată ce ai deschis cartea 

n-o poţi lăsa din mână, pentru că totul 

pare scos dintr-un roman de groază inabil 

exagerat. Numai că e perfect autentic, iar 

fotografiile vin să completeze imaginea. 

Larisa Turea este jurnalist, critic 

de artă, membru al Uniunii Scriitorilor din 

Moldova, Membru al Asociaţiei 

Internaţionale a Criticilor de Teatru (cu 

sediul la Paris). Actualmente este şeful 

secţiei relaţii externe; secretar literar al 

Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“; 

colaborator al revistelor 

Timpul, Contrafort, Sud-Est cultural; 

fondator şi redactor-şef al Gazetei 

Teatrului Naţional. 

A bate romanul în piuă 

Nu ştiu ce şablon stendhalian sau 

balzacian, ori ce doruri după librăresele 

de altădată or fi având în minte cei care 

răspund anchetei realizate de revista 

Orizont în numerele 3,4/2008, intitulată 

apocaliptic Ce mai poate, azi, romanul? 

Un aer dulceag de nostalgie cu privire la 

romanul „mare”, atât de inefabil încât nici 

n-ar avea cum fi palpabil, „azi”, pluteşte 

în opiniile acestora. Atunci când nu 

revarsă opinii profetice pornind de la 

statutul platonic al literaturii în general 

(I.V. Boldureanu – specie „incomodă 

pentru mai-marii lumii acesteia (...), 

ostenitoare pentru cititor, prin neliniştile 

ce i le provoacă”), cei mai mulţi se 

exprimă cu totul aplicat, dar despre orice 

altceva decât subiectul în cauză. 

Insistenţa marketing-ului, presiunea 

televiziunilor, predarea defectuoasă în 

şcoli – constituie toate argumente 

lăudabile şi indiscutabile pentru orice şi 

pentru nimic, pentru starea românului 

la o adică, dar la fel de bine pentru cea a 

criminalităţii sau a fotbalului. Din 

95 

fericire, L. Ionică tocmai a aflat că „există 

o disciplină ce se ocupă de 

psihosociologia receptării, care ne 

dezvăluie că oamenii sînt supuşi unor 

legi discrete, chiar şi atunci cînd cred că 

hotărăsc în deplină libertate.” (numele 

revoluţionarei disipline – probabil în 

numărul viitor!). 

Extrema o atinge, fără îndoială, Ioan 

Radin, care scandează cu flăcări 

păunescian-păşuniste: „Dar ce mai poate 

nuvela? Dar ce mai poate poezia? Dar ce 

mai poate drama? Ce mai poate, azi, 

cuvântul? Ce mai poate, azi, cartea?”, crescendo 

dramatic încheiat cu totul 

imprevizibil prin „Ce mai poate 

agricultura?” (!!!) Înţeleg totuşi că Radin 

nu face decât să radicalizeze oratoric 

opoziţia simplă literatură-consumism pe 

care şi colegii săi de pagină o împărtăşesc: 

„Dar, ce nu poate banul!(...) Iată: Harry 

Potter!(...) Romanul care aduce banul.” 

În aceste condiţii, observaţia foarte de bunsimţ 

a lui Radu Pavel Gheo, că de fapt se 

publică şi se citeşte chiar mult şi bine 

proză în ultimii 4 ani în România, sună 

de-a dreptul funambulesc! Mai ales că 

omul şi vorbeşte concret despre câteva 

titluri şi nume recent afirmate. (Adriana 

Stan) 

Nobelul şi urticaria 

“De ce nu avem Nobel ?” se 

întreabă, mai mult de formă, Paul Cernat 

în Suplimentul de cultură, din 17-23 mai 

2008…un Supliment consistent, care 

atacă o obsesie culturală naţională, 

formulată deseori sub forma aceleiaşi 

interogaţii iritante. „Ei, de ce, de ce” iam 

răspunde noi. Iar Paul Cernat, 

bănuind inutilitatea întrebării, nu se 

aventurează să scormonească în straturile 

de adâncime ale sâcâitoarei urticarii 

culturale, eternă sursă de nemulţumire, 

ci se lansează direct în jocul, mai seren, 

al propunerilor şi o nominalizează pe 

Gabriela Adameşteanu. Nominalizare la 

care subscriem. Răspicat, el afirmă cu 

toată autoritatea criticului: „A venit 

timpul să spunem deschis şi apăsat: 

Gabriela Adameşteanu este unul dintre 

cei mai importanţi şi mai valoroşi scriitori 

români postbelici.” Dimineaţa pierdută 

e aşezată în imediata apropiere a 

Moromeţilor. De la Drumul egal al 

fiecărei zile la Întâlnirea, cărţile ei „au 

lăsat urme adânci, cu relevanţă 

categorială”. Pentru ca suplimentul să fie 

complet, cel puţin în ceea ce priveşte 

literatura, nu lipseşte nici poezia 

românească, pre care Constantin Vică o 

găseşte tocmai la ICR New York, recitată, 

în cadrul unor lecturi publice, de nouă 

poeţi români, care au încercat şi să 

răspundă la o întrebare extrem de 

importantă, se pare, şi anume „ce a făcut 

America poeţilor români”? Mărturisim 

că murim de curiozitate. Dar răspunsul 

e tot retoric-interogativ., unul afirmativ 

poate în Suplimetul următor. (C.T.)

96 

ce scriu ungurii 

Despre cinstirea celor mari 

Gesturile pe care le etalează cultura 

maghiară de câteva decenii încoace 

vorbesc despre un adevărat cult al 

propriilor valori, dar mai ales despre o 

mentalitate uimitoare, de mare cultură, 

ceva în genul celei germane ori franceze. 

Indiscutabil, cultura maghiară are valori 

de vârf, scriitori cu nimic mai prejos de 

confraţii lor din culturi de primă mărime, 

dar valori la fel de importante au şi celelalte 

aşa-zis „culturi mici“, însă diferenţa, în 

multe cazuri, e dată exact de respectul 

faţă ele, de grija şi promovarea de care ar 

trebui să se bucure mai întâi din partea 

celor consideraţi primi beneficiari. 

Ungurii, chiar acum, în era virtuală, au 

redescoperit gustul lecturii pe suport 

clasic, plăcerea atingerii şi răsfoirii cărţii, 

bucuria pipăirii obiectului. Şi încă un lucru 

„aristocratic“: orgoliul etalării sale. Nu 

întâmplător, s-au făcut cercetări, studii 

referitoare la bibliotecile vechi, 

impunătoare, celebre, precum cea a lui 

Matia Corvin, s-a reaprins patima unor 

Batthány ori Teleki pentru colecţia de 

carte valoroasă. Academia lor a scos 

lexicoane, dicţionare impozante pentru 

aproape toate domeniile, în zeci de volume, 

extrem de bine documentate. Au pus 

pe primul raft, la vedere, propriile valori, 

în ediţii care stârnesc invidia şi, în acelaşi 

timp, afirmă ritos spiritualitatea specifică. 

În faţa oricui, asemenea „argumente“ grele 

îşi ating menirea. 

Aceste rânduri au fost „smulse“ de 

recenta ediţie a operei lirice a lui Kányádi 

Sándor, Meditaţie sub stele, scoasă de 

editura Helikon din Budapesta, primul 

volum (mai sunt proiectate, din câte am 

aflat, alte două), în finalul fiecărui volum 

fiind incluse şi traducerile autorului. 

Obiectul este extraordinar sub toate 

aspectele, stârneşte admiraţia, impune. O 

astfel de carte, chiar dacă ar avea pe 

copertă numele unui autor mai puţin 

prestigios, te-ar obliga să-ţi revizuieşti 

imperios convingerile. Despre Kányádi 

şi locul său de primă mărime în lirica 

maghiară am mai scris, acum ar mai fi de 

adăugat doară că o astfel de ediţie 

definitivă ar putea înclina balanţa chiar şi 

la Stockholm. 

Într-o addendă, Meditaţie despre 

cele trecute, poetul rememorează motivele 

şi potecile apropierii sale de culturile 

„vecinăţăţilor“ transilvane. Se ştie, 

Kányádi a fost unul dintre cei mai buni 

traducători din poezia populară săsească 

(în acest prim volum apar aceste 

traduceri, ca şi cele din limba idiş), din 

creaţia orală a evreilor, precum şi din lirica 

românească. Un scurt fragment confesiv 

este edificator: „De altfel, cum trece 

timpul şi omul priveşte mai insistent 

împrejur, ca să vadă unde se va odihni şi 

talmeº - balmeº 

se gândeşte la ce-i va creşte pe mormânt, 

cum se pune întrebarea într-o baladă, şi 

priveşte repetat îndărăt spre orizontul 

tinereţii, ori şi mai încolo, spre secolele 

mijind în negură, începe să resimtă 

responsabilitatea pentru învăţătura pe 

care, în timpul războiului, unul dintre 

profesorii noştri dragi ne-o tot repeta în 

timpul orelor de română la colegiul 

reformat din Odorheiul Secuiesc: «Dragi 

copii, de veacuri trăim împreună, trebuie 

să trăim alături, trebuie să învăţăm unul 

limba celuilalt, ca să ne putem cunoaşte 

reciproc culturile, ca să putem trăi în pace 

timp cât mai îndelungat pe acest pământ». 

Limba, cultura fraţilor români o 

cunoaştem binişor. Mai mult, putem fi 

mândri că nu există o altă limbă pe lume 

în care să se fi tradus atâtea opere literare 

româneşti – şi la un asemenea nivel – ca 

maghiara“. Ceea ce înseamnă că în 

următoarele volume vom regăsi şi acele 

traduceri din poezia românească pe care 

Kányádi le include în capitolul mare al 

creaţiei sale lirice, aşa cum este obiceiul în 

literatura vecină, autorii publicându-şi 

tălmăcirile între copertele propriilor cărţi. 

Din respect şi asumare. (K.F.) 

Bătălia... Prezentului 

Una dintre revistele maghiare care 

tinde să polarizeze deopotrivă interesul 

creatorilor şi al cititorilor cu o tenacitate 

(calitativă) ce aminteşte de Ignotus şi 

revista Nyugat de la începutul secolului 

trecut, cel mai important forum de cultură 

la care se raportează istoria presei 

culturale ungureşti. Pentru polemica din 

preajma sa, iată o mostră „semnată 

anonim” de pe un blog: Prezentul literar 

deja are câţiva ani în urma sa, şi câteva 

volume, nu toate pe de-a-ntregul reuşite. 

Concursurile de proză scurtă, apoi de 

roman, au reuşit să mişte ceva în viaţa 

literară. În scriitori şi cititori deopotrivă. 

Şi întreb: le-a reuşit ceva asemănător 

revistelor Helikon, Látó, Székelyföld, 

Korunk? Nu i se poate reproşa nimic nici 

colectivului de autori şi redactori. Că 

miroase de departe capitalul din spatele 

publicaţiei? Dumnezeule, cel puţin există. 

Cum-necum, dar în mâini pricepute. În 

Parnas, lăutele a răsunat deja şi pentru un 

mecenat cu mult mai derizoriu. Prezentul 

literar (Irodalmi Jelen) a apărut cu 

numărul pe luna mai 2008, cu un sumar 

extrem de divers, din care voi spicui la 

început o scurtă confesiune la apariţia 

cărţii bilingve Concertino, a lui Şerban 

Foarţă şi Eszteró István, în care cei doi 

autori apar în original şi în traducere 

reciprocă. Iată ce spune Eszteró: „Multe 

lucruri nu ştiam şi încă nu ştiu despre 

Şerban Foarţă. Ştiam că-i unul dintre cei 

mai cunoscuţi poeţi, eseişti români 

contemporani, dar nu şi că-i un artist 

familiarizat şi cu arta plastică şi muzica. 

(...) Deja îi tradusesem câteva poeme, când 

am auzit, apoi am şi citit, că-i un poet 

intraductibil... N-aş fi îndrăznit nici să 

sper că vom avea un volum comun de 

traduceri. Unul în care cititorul bilingv 

poate savura simultan creaţiile a doi poeţi: 

în româneşte, respectiv în maghiară, în 

timp ce autorii, schimbându-şi rolurile, 

se prezintă, pe rând, ca poeţi şi ca 

traducători”. 

O altă carte prezentată este cea 

semnată de Siklósi Horváth Klára, Iezefat 

(chipurile timpului) (Iezefat – az idő 

arcai), carte distinsă cu menţiune la 

concursul de debut (iniţiat şi încheiat 

anul trecut, care a înregistrat un 

copleşitor record de participare, 

stimulat poate şi de premiul consistent 

pus la bătaie) în roman al Prezentului 

literar. Câteva fragmente ne introduc 

în tema romanului: „«Justiţia? Curva 

puterii; şi puterea? Curva forţei, iar forţa 

e a banului, a grămezilor de bani. Vedeţi? 

Un întreg rotund, o unitate 

indestructibilă, formă perfectă!» Astfel 

îi „prepară” Maestro, resimţit pe tot 

parcursul romanului ca un spirit al 

răului, prezenţă invizibilă în toate 

momentele, pe cei patru studenţi 

conservatorişti dintr-un grup de 

prieteni, dintre care trei au un cu totul alt 

mod de gândire, bazată pe alte valori. Viaţa 

este însă de o formidabilă diversitate, mult 

prea complexă pentru a o aprecia în albnegru, 

pe paralela dintre da şi nu în 

tentativa de judecare şi supravieţuire. 

Autoarea derulează, în timp şi spaţiu, cu 

dexteritate de maestru firul evenimentelor 

existenţei femeii în pragul îmbătrânirii, 

Jezefat, în timp ce rosteşte maxime pe 

marginea eternelor, niciodată definitiv 

limpezitelor interogaţii despre prietenie, 

iubire, fericire, decepţie, rezistenţă şi 

asumarea responsabilităţii, verticalitate şi 

neprincipialitate, visare şi lipsuri, 

resorturile acţiunii umane”. Cum s-ar 

spune, nimic nou sub soare. Poate la 

nivelul limbajului, dar despre asta nu ni 

se spune nimic. (Autoarea s-a născut în 

1939, la Siklós, a terminat clasa de pian la 

Conservatorul din Pécs, domeniu în care 

a activat până în 1971, când s-a mutat la 

Budapesta şi a lucrat ca ziarist. Din 1991 

trăieşte din scris. A publicat până în 

prezent şase volume, trei de nuvele şi trei 

romane). 

Din restul sumarului remarc spaţiul 

generos rezervat poeziei (Gömöri 

György, Makkai Ádám, Ármos Lóránd, 

Balaskó Ákos, Varga László, Kádár 

Ferenc), prozei (Váradi B. László, 

Najmányi László, Adonyi Sztancs János, 

Magyar Csaba, Bene Zoltán, Serdián 

Miklós György, Simó Márton, Stiller 

Kriszta, Márton László, Bianki 

Annamária, Őry Kovács Katalin) şi criticii 

de întâmpinare (Darvasi Ferenc, Koncz 

Tamás, Szabó Tibor, Pécsi Györgyi, 

Thimár Attila, Márkus Béla, N. Pál 

József), precum şi un incitant eseu semnat 

de Kemény Katalin, Aşteptare, pe tema 

orizontului de aşteptare, în care omul 

începutului de mileniu îşi caută, îşi 

justifică şi îşi speră împlinite proiecţiile 

de viitor. (K.F.)

tolle lege - Vatra

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template ?