30.11.2012 Views

expertiza comunismului - Vatra

expertiza comunismului - Vatra

expertiza comunismului - Vatra

SHOW MORE
SHOW LESS

Create successful ePaper yourself

Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.

tolle lege<br />

Traian T. COŞOVEI<br />

Somnul de veci<br />

Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele –<br />

în zbor, în somn, pe pământ?<br />

Toţi sapă gropi şi se întreabă într­o limbă<br />

de pe lumea de apoi.<br />

Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag<br />

gaz metan şi apă care să le sature întrebările.<br />

Şi toţi spun că şi­au iubit patria<br />

în zbor, în somn, pe pământ<br />

răsucind între degete medalia bunicului infanterist<br />

căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării.<br />

Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale,<br />

ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se<br />

întreabă nimeni. Despre cum moare Limba Română:<br />

nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat<br />

printre cuvinte.<br />

Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară<br />

Luceafărul lui Eminescu!<br />

Este o moarte uşoară a unui popor<br />

care nu se mai înţelege pe sine.<br />

1


2<br />

inedit<br />

de la vatra adunate şi iarăşi la vatra date<br />

7. Radu Petrescu către D. C.<br />

Stimate domnule Dan Culcer,<br />

Ieri am fugit de ploaia şi vîntul de la Costineşti în fantasticii curenţi reci ai Constanţei, printre<br />

numeroasele foarte frumoase picturi de la Muzeul de artă de acolo şi printre halucinaţiile arheologiei.<br />

Mi­ar fi făcut plăcere să peripatetizăm prin acele locuri sau prin siciliana Mangalie. Aştept veştile<br />

Dumneavoastră despre cartea despre care mi­aţi vorbit la Bucureşti.<br />

Cu toată prietenia,<br />

Radu Petrescu<br />

Costineşti, 22 iulie 1974<br />

Iubite Domnule Dan Culcer<br />

,Vă colind de sărbători şi în prejma înnoirii anului, urîndu­vă dumneavoastră şi tuturor celor pe<br />

care­i iubiţi tot binele din lume, împlinirea dorinţelor. La mulţi ani !<br />

Profit şi vă mulţumesc pentru prieteneasca scrisoare din 26 noiembrie. Da, după primul diagnostic,<br />

am redus ţigările la 10 pe zi, nu a fost greu şi sperăm să ajung la 5 şi apoi să renunţ de tot. A urmat însă<br />

cel de­al doilea diagnostic, ateroscleroză, şi apoi o călătorie de 10 zile la Leningrad şi la Moscova, şi am<br />

revenit la regimul de dinainte. On revient toujours, în ce mă priveşte, ceea ce înseamnă că voi reveni şi<br />

la cele zece, apoi voi ajunge la cinci etc. Ştiaţi că Jules Renard s­a prăpădit de ateroscleroză deşi nu<br />

fuma decît „…des cigarettes d’air pur”? Iată însă, pentru mine singurul caz cînd literatura nu este un<br />

argument.<br />

Vă mulţumesc pentru cordialitatea perfectă a rîndurilor dumneavoastră, vă aştept la Bucureşti cu<br />

familia de a revedea un prieten şi vă doresc din nou la mulţi ani, fericire.<br />

Radu Petrescu<br />

28 dec.1975<br />

13 decembrie 1975<br />

8. Norman Manea către D. C.<br />

Dragă Domnule Culcer,<br />

Nu ştiu dacă aţi remarcat că revista „Orizont” a publicat, în cele din urmă, în nr. 32 (8 august 1975)<br />

articolul destinat „Vetrei”, cîndva, şi m­aţi sfătuit să­i dau această nouă destinaţie. Articolul apare fără<br />

nici o modificare faţă de manuscris, încît poate servi ca argument în orice discuţie aţi dori să iniţiaţi cu<br />

organele de avizare locale.<br />

Nădăjduiesc că, deşi trimisă tocmai în nefasta perioadă a inundaţiilor, ultima mea carte a ajuns,<br />

totuşi, în mîna tuturor prietenilor de la „<strong>Vatra</strong>”.<br />

Folosesc acest prilej (cu oarecare stînjenire, fireşte… atît din cauza subiectului, totdeauna delicat,<br />

cît şi raportat la punctualitatea financiară mereu exemplară a administraţiei de la „<strong>Vatra</strong>”) pentru a vă<br />

întreba dacă întîrzierea plăţilor pentru numărul 6 – la care am avut bucuria de a colabora – are vreo<br />

legătură cu aceste catastrofe şi evenimente, produse şi la Tg. Mure?, chiar în luna iunie…<br />

Vă doresc o toamnă rodnică pentru scris şi veşti bune pentru dificila dar atît de încurajatoarea<br />

acţiune spirituală a „Vetrei”.<br />

Cu toată prietenia<br />

Norman Manea


carmen saeculare<br />

Romanul în versuri Euromorphotikón şi estetica disparenţialului<br />

Avînd o energie creatoare debordantă, Caius Dobrescu este, poate, scriitorul cel mai policalificat din<br />

România de azi. Geniul său se manifestă în toate genurile literare, în poezie, proză, eseu, ba chiar şi în teatru, şi<br />

niciunul dintre ele nu pare, deocamdată, să-l încapă, adjudecîndu-şi prioritatea. O vreme, însă, pînă la apariţia<br />

romanului monumental Teză de doctorat, capodopera sa cervantin-rabelaisiană şi a narativei noastre de azi de<br />

ieri, am crezut că, în megaorchestra disponibilităţilor sale creatoare, vioara-ntîi ar fi fost eseul – un gen în care<br />

el este deja, de departe şi de aproape două decenii, cel mai dinamic, specteaculos şi creativ dintre intelectualii<br />

români contemporani. Graţie ebuliţiei ideatice şi puzderiei de idei manevrate, acesta ar putea fi calificat, la<br />

prima vedere, ca un roman-eseu, de tipul Doctor-ului Faustus de Thomas Mann, dar numai dacă componenta<br />

narativă, care aici dă în clocot şi ea, nu ar fi cel puţin la fel de puternică precum cea eseistică. Mai mult, Teză<br />

de doctorat e o sinteză în care se revarsă, în diferite proporţii, elementele tuturor genurilor de discurs literar<br />

practicate de Caius Dobrescu pînă acum şi s-ar prea putea ca romanul, cu laxitatea sa proteică, să fie singura<br />

formă care să poată capta disponibilităţile geniului său plurimorf. Şi să le disciplineze oarecum, strunindu-i cît<br />

de cît temerităţile creatoare.<br />

Iată, şi acum, în Euromorphotikón, Caius Dobrescu adoptă tot forma romanescă, însă cu o temeritate<br />

fără precedent. Acum, el se-ncumetă, spre mirarea opacă a unor edituri care au refuzat o bună bucată de timp<br />

să i-l publice, să unescă programatic romanul cu poezia, dar şi, fireşte cu celelalte genuri în care s-a exersat<br />

anterior, scriind taman un roman în versuri, ce-i drept, albe, de fapt, o proză ritmată pe verticală şi iradiată<br />

liricomic, lirisatiric şi liridramaric, din care <strong>Vatra</strong> oferă mai jos o mostră. E, aş zice, un roman foarte postmodern,<br />

chiar funciarmente postmodern, postmodern la rădăcină, prin punerea în cauză a însuşi principiului realităţii<br />

lumii imaginate de scriitor, ba chiar prin destituirea realităţii din funcţia ei referent al reprezentării romaneşti. În<br />

Euromorphotikón nu avem de-a face nici măcar cu criza postmodernă a principiului principiului realităţii,<br />

sesizată de Lyotard, ci cu carenţa bazală de realitate fermă, stabilă, întemeiată pe vreun principiu metafizic sau<br />

pe vreo lege a naturii. Aici, scriitorul depăşeşte nu numai, fireşte, estetica clasică a mimesis-ului, dar şi pe<br />

aceea modernă, discutată de Heidegger, a aparenţialului, respectată încă în Teză de doctorat, şi se plasează<br />

prioritar, cred, în estetica disparenţialului de impact telematic, despre care scrie Paul Virilio în Spaţiul critic,<br />

în care nimic nu mai e stabil, nimic nu mai are consistenţă reală, în care totul apare doar pentru a dispărea şi e<br />

pură imagine instabilă, de fapt, succesiune continuaă de apariţii himerice, de simulacre ce se înlocuiesc<br />

imprevizibil unele pe altele.<br />

În orice caz, carenţa de realitate fermă e aici structurală, căci realitatea s-a evaporat aproape cu totul din<br />

ţesătura i-reală a lumii proiectate de scriitor. Adunate din toate părţile Europei, inclusiv un cuplu din România<br />

începutului tranziţiei la capitalism, pe insula fictivă Aragnon, la Congresul Societăţii Naţiunilor Europene ale<br />

Dragostei Abundente, patronat de Prinţesa şi Prinţul de Aragnon, personajele romanului trăiesc similiexperienţe<br />

şi simili-evenimente care mai de care mai i-reale, mai fanteziste şi fantaste, însă nu lipsite de<br />

legătură, ci din contră, de relele şi excesele letale, mai cu seamă ideologice, ale eurolumii de azi, marcate de<br />

tehno-ştiinţă, de tehnosferă si de telelmatosferă. Învîrtindu-se în jurul Dragostei Abundente, adică în jurul<br />

temei erotismului transgresiv în toate direcţiile imaginabile, lumea romanului e una pur fictivă, neverosimilă,<br />

cumva paralelă cu a noastră, alcătuită prin excelenţă din simulacre, iar personajele nu sînt constituite atît din<br />

carne şi oase, ci sunt mai degrabă fiinţe mecanomorfe, tehnomorfe ori telematomorfe. Aici, totul, dar totul, ba<br />

chiar şi atunci cînd ceva pare să se ancoreze în vreun referent real, e doar ipotetic, conceptibil şi imaginabil,<br />

depăşind graniţele verosimilului sau posibilului taman spre… imposibil. Aici, atît la nivelul experienţelor<br />

erotice (şi nu numai) şi evenimentelor, cît şi la acela al personajelor, excesul, mai ales excesul de imaginaţie,<br />

împins, vorba poetului, peste marginile firii, e legea.<br />

Nu mai glossez, în această prezentare, despre celelalte caracteristici postmoderne ale Euromorphotikónului,<br />

nici despre tematica sa eurocuprinzătoare şi euroactuală, ci doar vreau să atrag atenţia asupra unui roman<br />

experimental ieşit din (orice) comun şi asupra unui scriitor contemporan excepţional.<br />

3<br />

Virgil irgil PODOABÃ<br />

PODOABÃ


4 carmen saeculare<br />

Caius DOBRESCU<br />

EUROMORPHOTIKÓN<br />

Roman în versuri<br />

RECOMANDĂRI PRIVIND BUNA CIRCULAŢIE A<br />

FLUIDELOR CORPORALE PE INSULA ARAGNON<br />

Pliant editat de Comitetul de Organizare al<br />

Congresului Societăţii Naţiunilor Europene ale<br />

Dragostei Abundente şi de Departamentul de<br />

Comunicare, Proiecte şi Programe al Casei de<br />

Aragnon<br />

Lista de mai jos este rezultatul intensei<br />

activităţi desfăşurate, în ultimul deceniu, de<br />

Laboratoarele de Investigaţie şi Sondare<br />

Socio­Chimică patronate de amfitrionii<br />

dumneavoastră, Prinţesa şi Prinţul de Aragnon.<br />

Cercetările noastre au arătat că există o<br />

probabilitate distinctă, de aproximativ 81,5%, ca,<br />

în situaţia unei sesiuni standard de Dragoste<br />

Abundentă, să aveţi nevoie, la fiecare 5 minute,<br />

de cel puţin unul dintre obiectele personale specificate<br />

mai jos.<br />

Din acest motiv, prezentele recomandări<br />

reprezintă mai mult decît simple sugestii.<br />

Toate elementele specificate în listă trebuie<br />

păstrate într­o trusă portabilă, pe care s­o aveţi<br />

în permanenţă la îndemînă. O atenţie specială<br />

trebuie acordată produselor care se pot scurge<br />

(e.g. recipiente cu uleiuri de masaj sau<br />

lubrifianţi). Acestea trebuie ţinute în pungi de<br />

plastic închise ermetic.<br />

80 de Membrane de Protecţie ultrasigure şi<br />

ultrasubţiri care nu conţin Nonoxynol-9<br />

80 de Membrane de Protecţie ultrasigure dar<br />

mai robuste care nu conţin Nonoxynol-9<br />

60 de Baraje Dentale impenetrabile şi<br />

strălucitoare<br />

1 recipient de 350 ml (vă rugăm să ţineţi cont<br />

de specificarea cantitativă) de lubrifiant care nu<br />

conţine N-9<br />

3 cutii de mănuşi de latex, sterile, pudrate cu<br />

talc, prietenoase pentru epidermă<br />

1 cutie mănuşi latex simple, fără pudră talc,<br />

preferabil: viu colorate<br />

1 rolă folie plastic pentru ambalat (lăţime<br />

recomandată: 20 cm)<br />

1 cutie saci depozitare deşeuri, minimum 32<br />

buc.<br />

1 bloc compact stickere galbene<br />

1 recipient 250 ml cu capac-pompă lubrifiant<br />

lichid<br />

27 „pernuţe” lubrifiant vîscos<br />

1 recipient ulei plajă, maximum 200 ml, capabil<br />

să să ecraneze UVA/UVB, multiplicînd de cel puţin<br />

8 ori protecţia naturală a pielii (recomandare<br />

suplimentară: să conţină vitamina E)<br />

1 recipient 270 ml cu capac rotativ pentru ulei<br />

masaj (utilizaţi uleiuri minerale)<br />

4 pachete batiste de umede hîrtie (minim 69<br />

buc. per pachet)<br />

5 pachete batiste de hîrtie non-umede<br />

1 recipient săpun lichid antibacterian<br />

1 recipient dezinfectant, recomandabil soluţie<br />

de clor, concentraţie min. 35 %<br />

1 set forfecuţe: mică, medie, mare<br />

4 seturi dispozitive de cauciuc etanşeizare uşi<br />

1 rolă bandă adezivă<br />

markere diferite culori<br />

1 set cărţi vizită sau 1 carnet notat contacte<br />

1 instrument scris<br />

1 cutie altoide<br />

În eventualitatea utilizării unor produse conţinînd<br />

feromoni (e.g. Alpha-Androstenol, Alpha-<br />

Androstenon), cantităţile trebuie limitate la: maximum<br />

50 ml, în cazul deodorantelor aplicabile prin<br />

rulare; maximum 65 ml, în cazul uleiurilor de masaj<br />

corporal; maximum 75 ml, în cazul gelului de păr.<br />

Cu privire la beţişoarele aromate conţinînd substanţe<br />

de tipul celor specificate, recomandarea este să se<br />

folosească cutii de maximum 60 de bucăţi. În privinţa<br />

substanţelor stimulatorii care conţin, în orice formă<br />

şi în orice concentraţie, Endorfine: nu sînt acceptate


carmen saeculare<br />

decît însoţite de un certificat medical care să ateste putea lăsa în cursul oricăror activităţi închinate<br />

că respectivele substanţe nu pun în pericol viaţa sau Dragostei Abundente. Dacă mîinile<br />

sănătatea utilizatorului.<br />

dumneavoastră intră în contact cu orice fel de<br />

Desigur, în eventualitatea oricăror altor fluide vitale, este esenţial să le curăţaţi înainte<br />

prescripţii medicale specifice, este util să plasaţi toate de­a atinge părţi ale corpului oricărui alt par-<br />

elementele indispensabile, fie că sînt sau nu direct ticipant (şi chiar înainte de-a atinge părţile<br />

legate de obiectivul principal al Evenimentului nostru, non-protejate, în mod special sensibile, ale<br />

în aceeaşi trusă personală.<br />

propriului dumneavoastră corp, e.g. ochii sau<br />

Important:<br />

zona inghinală).<br />

Cu scuzele de rigoare şi conştienţi de faptul Vă reamintim, de asemenea, că documentele<br />

că, pentru imensa majoritate a participanţilor, medicale solicitate în cursul procesului de selecţie<br />

cele de mai jos sînt de la sine înţelese, că au Foto oto şi-au de depierdut,<br />

Mihai Mihai Mihai Mihai Mihai VV<br />

Vakulovski VV<br />

între akulovski akulovski akulovski akulovski timp, valabilitatea. În consecinţă,<br />

internalizat aceste norme de etichetă şi că le toţi participanţii la Eveniment va trebui să prezinte<br />

aplică în mod spontan, ne luăm libertatea de­a un certificat de sănătate amănunţit, anterior cu nu<br />

sublinia că:<br />

mai mult de 3 zile datei de sosire pe Insula Aragnon.<br />

Este necesar să ştergem cu atenţie orice Vă dorim un sejur cît mai bogat în<br />

urme ale fluidelor noastre vitale pe care le­am experienţe şi cît mai deconectant<br />

P A R T E A ÎNTÎI<br />

E U R O ­ F I L I A<br />

CAPITOLUL I<br />

NAKED LYNCH<br />

Senzaţia de Lynch în Dune - cu gustul ei de fructe de<br />

lee-chee. De fapt, în esenţă,<br />

o imitaţie deşănţată după Odiseea<br />

spaţială 2001. În plus, doar uniformele<br />

neverosimile, stil 1900, eleganţa militară, decadentă,<br />

căutată, obositoare. Neputinţa<br />

de-a capta senzaţia - apăsătoare, cenuşie.<br />

Vehicolul meu de teren, ca o căpşună. Ca o căpşună-proiectil.<br />

Îmi pare de-acum comestibil. Interior-pulpă<br />

de-antilopă. Sau carne de scoică, dar multă şi<br />

generos revărsată. De fapt, nu muşc. Şi nu mişc<br />

aproape deloc, în coloana asta,<br />

pe-autostrada paralizată de la un capăt la<br />

altul. Sîntem ca nişte cadre-n lumina de gheaţ-a proiectorului, fiecare<br />

din noi, cîte-un cadru. Fiecare habitaclu, cadrul<br />

unei minţi. Un fel de carne de scoică, spuneam,<br />

sugerînd sîngeriu trecerea de la viaţa brută la<br />

viaţa bufă. Visconti. Sau Fellini, acel uriaş şi gras<br />

fluture cap-de-mort. Decadenţo-dependenţa. N-au început<br />

cu pelicule-n care se simţea un intens miros de pubelă? Ei, dar<br />

ne mişcăm demenţial de-ncet pe-autostrad-ast-afurisită!<br />

Ne chinuim din greu să simulăm puţină acţiune. Ahile<br />

şi ţestoasa lui preferată. Translaţie ce nu mai are nimic de-a face cu<br />

spaţiul. Un fel de cronodrom. Înaintăm cu toţii doar în<br />

circumvoluţiunile noastre... Yupeeee! Victorie! Am ieşit<br />

din încercuirea asta lineară! Aici, pe derivaţie, parc-am înviat! Un blocaj<br />

de trafic este, de fapt, ceva ce stochează cea mai mare cantitate posibil<br />

de trafic, cu cît mai paralizat, cu-atît mai viermuitor. Senzaţie activă<br />

de decompensare şi descompunere, ca şi cum ai fi deja mort. Lynch,<br />

5


6 carmen saeculare<br />

spuneam. Lynch! Repulsia şi fascinaţia, interpenetrate. În rest<br />

nimic. De fapt, ce e Dune? În centru nu sînt chiar viermii?<br />

Acum rulez mult mai liber şi pot să mă gîndesc la tot ce n-am făcut.<br />

Bine-nţeles, filmele noastre cele mai importante. Cele<br />

pe care nu le-am făcut. Jeep-ul meu e-un jacuzzi, cu<br />

cadă de-alabastru. De chihlimbar translucid, în care<br />

imaginaţia-decorator a-ncastrat castratele scoici. Îmi place<br />

ideea de fotoliu-scoică. Ideea ca fotoliu-scoică. Adevărul e că vremurile cînd<br />

vedeai peste tot fotolii-scoică erau, parcă, mai bune. Mai umane. Iată<br />

cerul cum rugineşte, de parcă i-ar fi ruşine. Dar acum nu, acum, dimpotrivă,<br />

a-nceput s-o facă cu voluptate, cu aţîţătoare impertinenţă. Brusc îmi vine<br />

să mă iau la-ntrecere cu-asfinţitul. S-ajung înaintea lui. De fapt, unde?<br />

Cu şenilele jeepului meu rulînd, de fapt, în gol. Nici o diferenţă. Degeaba<br />

am scăpat din blocaj. Maşina mi-o simt suspendată, se mişcă-n jurul<br />

propriului ax. Se macerează-ncet în propria-i<br />

orbită. Maşina mea translucidă, aproape gelatinoasă...<br />

Ezit puţin - „gelatinoasă” sau „de gheaţă”? Cred că totuşi gelatinoasă - de jeleu<br />

transparent, însă de-o transparenţă cognac, transpirată. Nu-i ăsta<br />

chiar imaginarul lui Burroughs? Nu e gelatinoasă maşin-aia din Naked<br />

Lunch? Sau încurc? Parc-acolo maşina e-un fel de insectă fecaliferă - în schimb<br />

maşina de scris topită şi curgătoare e-a lui Oldenburg. Naked<br />

Lunch! Dacă nu i-l dădeau pe mînă mediocrului de Cronenberg! Ce film<br />

aş fi scos eu! Sau dacă soart-ar fi vrut să salveze Dune de Naked Lynch...<br />

Am de gînd să mă iau la-ntrecere cu-asfinţitul. Să conduc cu reflexe<br />

mai intense decît reflexiile roşietice din geamuri, din flancurile<br />

jeep-ului ca oglinda, pe care mi l-a pus la dispoziţie consilierul<br />

Prinţului Thammuz. Să-nvîrt volanul în propriu-i suc, să-mi simt roţile-n<br />

aspicul delicat al unui 380 km/h. O, Sharon, Sharon! Stăteam<br />

lîngă tine, te admiram, abia puteam să respir. Îmi închipuiam că eu<br />

n-am să fiu niciodată-n stare să conduc un automobil. Că e ceva special.<br />

Asta fiindcă te simţeam vibrînd toată sub centura de siguranţă,<br />

de parcă erai Forţa însăşi a Inteligenţei. Tot ceea ce făceai mi se părea<br />

de neimitat, de dincolo de fire. Un dans ritual. Chiuiai<br />

din toate puterile, apăsai pe-acceleraţie şi ne-aruncai într-un<br />

vîrtej acidulat. Viteza destrăma-ntreg peisajul. Mie mi-era tot mai<br />

frică, şi-mi doream, cu sete, pe-ntreaga suprafaţ-a pielii - sute şi sute,<br />

deodată - plăcuţe de frînă. Ne luam la-ntrecere cu cerul, cu asfinţitul. Sharon,<br />

iată-mă, acum. Aici. Iată-mă-nfruntîndu-l eu singur. Iată-mă<br />

cum încerc să-l las în urmă. O, tu, care, la-nceput, refuzai să crezi că mai<br />

există pe suprafaţa pămîntului alt om de vîrsta mea care să nu ştie<br />

să conduc-o maşină. Ascult-aci, Raph Sikkorski, tu-ţi baţi joc de<br />

mine! Nici măcar în Mazovia ta, oriunde-ar fi, nu e posibil<br />

aşa ceva! Dar acum? Oare mă vezi acum? Uite-mă cum gonesc!<br />

Lynch şi cu mine : convingerea noastră că putem bloca descompunerea<br />

trupului prin procesul contrar al descompunerii minţii. Da, Sharon,<br />

e ultima mea şansă: Prinţul Thammuz, Insula Arganon,<br />

Marele Documentar al Evenimentului. Şi nu e deloc ce visam. Nu, o, nu!<br />

Nu ceva life, cu neprofesionişti, nu, vă rog! Nu sînt babuinul<br />

de Scorsese la Woodstock! Am elaborat, am rafinat, am făcut note<br />

şi schiţe, am gîndit gesturi şi atitudini, am catifelat unghiuri. Tot ce-i mai<br />

bun în marea şcoală din care vin, în Wajda, Zanussi, Kieszlowski,<br />

dar LA PĂTRAT! Încă mai am ambiţia că filmele nu sînt simpla<br />

ecranizare-a unor rahaturi de teorii, nici tomografiile-orgasmelor noastre în stare<br />

crudă. Ele sînt o formă de gîndire. O formă extremă de gîndire. Altceva<br />

decît camera-n spume, decît degetul din priza directeţii. Mă-ndrept spre<br />

propria-mi Apoteoză. Apusul sîngeriu? Am să străpung prin el. Stai să vezi!


Paul TUMANIAN<br />

Punctul matematic<br />

Toată lumea ştie că domnului Clinciu, profesorul de<br />

matematică, îi cam place să bea. N-a venit niciodată băut la<br />

ore, dar uneori este de o veselie din aia ciudată, cu ochi<br />

strălucitori şi gura cam slobodă. Altminteri, are metodele<br />

lui speciale de a preda. În timp ce se plimbă printre şirurile<br />

de bănci se citeşte pe faţa lui că pregăteşte o şotie. Ocheşte<br />

pe câte un elev care a aţipit şi, de la distanţă, aruncă spre el,<br />

pe o traiectorie cu boltă, bucăţica de cretă pe care o ţine în<br />

mână. De cele mai multe ori chiar îl nimereşte. Bucăţica de<br />

cretă se rostogoleşte în cădere lăsând o urmă albă pe<br />

vestonul lui bleumarin.<br />

– Hei, ce faci acolo, dormi?<br />

De mirare e doar că cineva poate dormi sau măcar<br />

aţipi într-un asemenea vacarm. Toţi se prăpădesc de râs în<br />

timp ce victima clipeşte des, buimacă. Dar domnul Clinciu<br />

nu face niciun alt comentariu, a şi uitat de incidentul cu<br />

elevul prins moţăind. Uneori adresează întregii clase<br />

întrebarea: – Ştiţi voi de ce fac eu glume din când în când?...<br />

Evident, nu ştie nimeni. Le explică tot el: – Fiindcă<br />

matematica e aridă. Nu pentru toţi, de bună seamă, dar<br />

pentru mulţi este. Aţi auzit de cuvântul arid? Dacă nu,<br />

gândiţi-vă la un deşert. Deşertul e arid... Ei, şi fiind<br />

matematica aridă, cum vă spuneam, necesită o încordare<br />

suplimentară a atenţiei. Partea proastă e că atenţia omului<br />

nu se poate menţine trează mai mult de douăzeci de minute.<br />

Vreau să spun, fără întrerupere, precizează el. Dar o simplă<br />

deconectare de câteva secunde – adică, vedeţi bine, o<br />

glumă! – e de-ajuns să vă stimuleze să fiţi atenţi încă<br />

douăzeci de minute la ce vă spun eu – vorba vine!<br />

Domnul Clinciu se apucă într-o zi să le explice, în<br />

stilul lui, ce înseamnă punctul în matematică. Desenează<br />

mai întâi cu creta un cerc mare, cu diametrul de cel puţin<br />

treizeci de centimetri, pe care îl umple cu alb. Pentru asta a<br />

consumat o jumătate de cretă. După care ia buretele şi începe<br />

să micşoreze discul de cretă ştergând cu o mişcare circulară,<br />

în spirală, dinspre margine către centru, până când din cerc<br />

nu mai rămâne decât un punct mic de tot. Sau poate chiar<br />

nimic. Cu asta a reuşit să capteze (pentru câteva momente)<br />

atenţia clasei. Domnul Clinciu îşi apropie faţa de tablă<br />

prefăcându-se miop şi exclamă: – Vai, dar nu mai văd nimic!...<br />

Şi ştiţi de ce?... Evident, nimeni nu ştie. Şi atunci tot el e<br />

acela care dă răspunsul: – Fiindcă în matematică punctul e<br />

atât de mic încât, pur şi simplu, nu are dimensiuni. Adică nu<br />

se vede! E doar în mintea noastră! O abstracţiune, cum ar<br />

veni! A! voi să nu faceţi vreo confuzie cu punctul din<br />

ortografie! Ăla, da, se vede. Şi nu numai că se vede, dar<br />

reprezintă un sfârşit. Un sfârşit de propoziţie, un sfârşit de<br />

idee. Mă rog, cine o are... Sau un sfârşit DE? Un sfârşit<br />

DE?... Domnul Clinciu crede că a dat indicii suficiente şi<br />

gesticulează plin de speranţă îndemnând la mai multă (şi<br />

mai rapidă) perspicacitate căutând cu ochii prin clasă un<br />

isteţ care să se priceapă să continue fraza-întrebare începută<br />

de el. Isteţul nu se află pe nicăieri. UN SFÂRŞIT DE VIAŢĂ?<br />

ar putea să facă cineva o încercare. Ar putea. Dar nimeni<br />

n-o face. Domnul Clinciu dă din mână a lehamite şi de<br />

renunţare. De fapt, nici nu-i sigur că asta a vrut să spună:<br />

un sfârşit de viaţă... – Mă întorc la punctul matematic şi<br />

spun despre el că poate fi un sfârşit, dar poate la fel de bine<br />

fi şi un început. Sau poate fi un punct într-o infinitate de<br />

alte puncte. Şi ăsta e cazul comun. Sau, ca să fie mai pe<br />

epica magna<br />

înţelesul vostru, cazul obişnuit... Domnul Clinciu îşi înalţă<br />

privirea şi întreabă binevoitor: – Ei bine, cum rămâne cu<br />

matematica? E aridă sau nu?... Chiţu Marin sare în picioare<br />

neîntrebat şi spune că la fel s-a întâmplat şi cu balta din<br />

cartierul Măgura... – Pentru Dumnezeu, Chiţule! îl întrerupe<br />

iritat profesorul. Ce legătură are balta din cartierul Măgura<br />

cu ce vorbim noi?... – A secat pe vremea secetei, explică<br />

Chiţu Marin. Aşa mi-a povestit tata. El le ţine minte pe<br />

toate. S-a tot micşorat, s-a tot micşorat – mă refer la baltă –<br />

, exact aşa cum aţi făcut dumneavoastră pe tablă, până<br />

când n-a mai rămas apă decât în mijloc, cam atât cât să<br />

umpli o găleată. Iar la un moment dat s-a evaporat şi aia.<br />

N-a mai rămas decât stuful... Domnul Clinciu a înţeles<br />

asocierea şi râde dezarmat. Îi răspunde lui Chiţu că Da,<br />

înţeleg că îţi arde de bancuri şi să ştii că atunci când am<br />

spus că vreau să vă mai înviorez cu câte o glumă, asta<br />

înseamnă că şi voi aveţi dreptul să glumiţi. Cu o singură<br />

condiţie. Să nu spuneţi tâmpenii. Ceea ce am vrut eu să vă<br />

sugerez este cum ajungi la o abstracţiune pornind de la<br />

ceva vizibil... O rază de soare cade pe sprâncenele groase,<br />

de om în vârstă, ale domnului Clinciu şi îl arată – pentru<br />

cine are ochi de văzut – ca un clovn, zâmbăreţ pe din afară<br />

şi trist în interior.<br />

Profesorul Clinciu coboară treptele scării principale<br />

şi o ia în lungul străzii. N-aude fluierăturile scurte pe care,<br />

în urma sa, le schimbă între ei, conspirativ, Chiţu şi cu ai lui,<br />

care se furişează cu o agilitate ieşită din comun în urmărirea<br />

domnului Clinciu tupilându-se când după un trunchi de<br />

castan, când după altul, străbătând în mare viteză spaţiile<br />

deschise de pe trotuarul larg. Precauţii inutile, căci<br />

profesorul păşeşte grăbit şi obosit fără să se uite nici în<br />

dreapta, nici în stânga. De după un trunchi Mazilu face<br />

către Chiţu un gest întrebător şi ridică din sprâncene a<br />

mirare. Cu alte cuvinte: Unde se duce? Chiţu rânjeşte de<br />

după alt trunchi şi îi răspunde tot printr-un gest că: Sigur<br />

se duce să ia ceva la bord. Domnul Clinciu îşi cară ca<br />

întotdeauna după el servieta mare şi ponosită. Nimeni n-a<br />

priceput vreodată la ce-i trebuie o servietă atât de mare şi în<br />

general la ce-i trebuie servietă fiindcă nimeni nu l-a văzut<br />

vreodată scoţând din ea vreun manual, vreun carnet sau<br />

măcar vreo foaie de hârtie. Domnul Clinciu n-are nevoie de<br />

însemnări. La fiecare lecţie el improvizează... Băieţii continuă<br />

să se furişeze pe după trunchiuri de copac stârnind<br />

protestele trecătorilor peste care se întâmplă să dea în goana<br />

lor nebunească în zig-zag. Şi acum? întreabă tot prin gesturi<br />

Curelaru. Ne ţinem după el! îi răspunde Chiţu printr-un<br />

gest hotărât. Nu-l slăbim din ochi! Domnul Clinciu<br />

traversează strada aproape fără să se asigure că nu dă vreo<br />

maşină peste el, cu servieta bălăngănindu-i-se dezordonat<br />

şi ciocnindu-i-se de picioare. De partea cealaltă s-a ivit<br />

restaurantul Aurora. Băieţii sunt cinci la număr. Traversează<br />

la rândul lor pe urmele profesorului lor de matematică, în<br />

grup răzleţ, mimând graba şi hlizindu-se unul la altul. Se<br />

opresc la piciorul scării care urcă până la intrarea în restaurant,<br />

uitându-se care încotro şi afişând o mină de totală<br />

indiferenţă. Cu alte cuvinte, vezi bine, sunt rupţi de tot şi<br />

de toate. Domnul Clinciu a împins uşa şi a dispărut în<br />

interiorul restaurantului. Cei cinci se îndeamnă unul pe altul<br />

prin semne şi intră la rândul lor în restaurant. Acum, când<br />

ora prânzului a trecut, iar seara n-a venit încă, salonul cel<br />

mare e aproape gol. Domnul Clinciu s-a aşezat la o masă<br />

chiar la marginea culoarului central. În uşă, băieţii dau semne<br />

de nehotărâre dar nu le trebuie prea mult să se decidă. Se<br />

aşează trei la o masă de lângă intrare, iar ceilalţi doi la masa<br />

alăturată. Evită pentru moment să privească spre profesor.<br />

Un stâlp cu lambriu, primul din şirul care traversează salonul<br />

în lung, le asigură o oarecare lipsă de vizibilitate dinspre<br />

locul unde s-a aşezat profesorul Clinciu. Oricum însă, acesta<br />

7


8 epica magna<br />

nu le dă nicio atenţie. Şade cu spatele spre uşă, deci şi spre<br />

ei, şi şi-a lăsat servieta pe pardoseală, rezemată de piciorul<br />

mesei. Vocile câtorva clienţi se aud, reverberate, tocmai<br />

dinspre capătul celălalt al salonului. Un chelner străbate în<br />

mare viteză culoarul central şi se apropie glonţ de băieţi.<br />

Băieţii intră în alertă. Chelnerul a trecut pe lângă domnul<br />

Clinciu şi nici l-a băgat în seamă. Aici, lângă stâlpul cu<br />

lambriu are o măsuţă de serviciu cu pahare, veselă, tacâmuri<br />

şi şerveţele. Plus alte flecuşteţe pentru servit clientela.<br />

Profesorul îşi aprinde o ţigară. Chelnerul a luat un pahar<br />

mare cu picior şi altul mic, tot cu picior, şi se duce să le pună<br />

pe masă înaintea profesorului. Nu schimbă cu el nicio vorbă<br />

şi dispare la fel de grăbit la capătul celălalt al culoarului, pe<br />

uşa care dă probabil în bucătărie. Băieţii şi-au venit repede<br />

în fire. Prezenţa lor nu atrage aşadar atenţia. Sunt trataţi ca<br />

orice alt client. Continuă să se înţeleagă prin semne şi prin<br />

pst-pst-uri. Brusc, Chiţu se ridică de la locul său, înhaţă de<br />

pe o masă din apropiere o mapă de carton gros cu meniul<br />

restaurantului şi se duce glonţ la masa profesorului, unde<br />

o lasă cu un gest repezit, în timp ce ceilalţi patru băieţi, la<br />

mesele lor din umbră, reuşesc cu greu să-şi înfrâneze râsul<br />

cu sughiţuri. Chiţu se întoarce la masa lui de lângă intrare<br />

făcând grimase aproape demente de victorie. Profesorul<br />

Clinciu abia dacă a întors un pic capul în direcţia de unde i<br />

s-a adus meniul. Cu mâna stângă împinge mapa spre capul<br />

celălalt al mesei, semn că nu-l interesează, în timp ce cu<br />

dreapta scutură scrumul în scrumieră şi continuă să aştepte.<br />

Stancu îi atinge cotul lui Chiţu şi, pe muţeşte, arată insistent<br />

spre un obiect din apropiere. Chiţu întoarce capul<br />

într-acolo şi zăreşte aruncată pe speteaza unui scaun, la<br />

doi paşi de măsuţa de serviciu, o haină de pânză albă, din<br />

acelea pe care le poartă chelnerii. Ia-o! îi spune Stancu, prin<br />

semne. Hai, ia-o! Chiţu se uită în dreapta şi-n stânga<br />

prefăcându-se speriat. Se chicoteşte copios şi se scot tot<br />

felul de sunete. Pst-pst! Pst-pst! Băieţii nu mai au pic de<br />

astâmpăr. Schimbă cu înfrigurare între ei locurile de la cele<br />

două mese şi şuşotesc în draci fără întrerupere. Calm! face<br />

semn Chiţu. Şi, cu o poză marţială, se ridică, apucă haina de<br />

pânză albă de pe speteaza scaunului şi şi-o trage pe mâneci.<br />

Băieţii sunt în delir. Chiţu înhaţă o furculiţă şi un cuţit din<br />

cutia compartimentată pentru tacâmuri şi, plin de morgă, se<br />

duce drept la masa domnului Clinciu, iar pe drum se încheie<br />

la un nasture, aşa, ca să nu apară descheiat de tot. Aplecat<br />

servil din mijloc, aşează furculiţa în stânga profesorului şi<br />

cuţitul în dreapta sa. Profesorul îşi ridică spre el privirea<br />

contrariată. Nu-l recunoaşte. Spune pe un ton mai degrabă<br />

obosit decât iritat: – Ţi-am spus, drăguţă, că nu mănânc<br />

nimic. Îl priveşte ceva mai atent dar tot nu-l recunoaşte. –<br />

Mata eşti picolo aicea? îl întreabă pe Chiţu. La distanţă, la<br />

mesele de intrare, ceilalţi băieţi se foiesc neliniştiţi dând<br />

semne că ar vrea s-o şteargă. – N-ar strica să luaţi o gustare<br />

înainte de tărie, zice Chiţu cu deferenţă. Hm! ştiţi, previne<br />

ulcerul. Să vă aduc o felie de caşcaval cu puţin piper?...<br />

Afară, dincolo de fereastra înaltă, unde se vede înălţânduse<br />

coroana unui copac, vrăbiile zburătăcesc tot mutânduse<br />

de pe o creangă pe alta şi ciripesc asurzitor. Aplecat<br />

servil către domnul Clinciu, Chiţu observă jegul lucios de<br />

la îndoitura reverelor. Profesorul poartă un costum<br />

bleumarin cu dunguliţe albe, la două rânduri. Se gândeşte<br />

că le va spune celorlalţi amănuntul ăsta. Şi o să mai adauge:<br />

– La fel de slinoasă e şi cravata. Se vede că n-o dezleagă<br />

niciodată. Doar slăbeşte nodul şi o scoate seara de după<br />

gât. Un ştreang de cravată! Mazilu şi-a luat inima în dinţi şi<br />

s-a apropiat şi el de masa profesorului, chiar şi aşa, fără<br />

haină de chelner. Spune şi el pe un ton batjocoritor-servil,<br />

imitându-şi camaradul: – Colegul meu are dreptate. Dacă<br />

nu doriţi caşcaval cu piper, poate niscaiva gogonele? Sau<br />

castraveciori muraţi? Domnul Clinciu se răsuceşte spre el.<br />

Îl priveşte cu mai multă atenţie şi pare să recunoască în<br />

acest al doilea picolo pe unul din elevii săi. Dar nu, n-a fost<br />

decât o impresie: profesorul nu-l recunoaşte nici pe Mazilu.<br />

Aici la restaurantul Aurora toate lucrurile au o altă înfăţişare.<br />

Cei doi falşi picolo aruncă priviri neliniştite în lungul<br />

culoarului, să nu fie surprinşi de adevăratul chelner care<br />

pesemne că a primit totuşi comanda domnului Clinciu şi<br />

urmează să se întoarcă dintr-o clipă într-alta... Băieţii au<br />

prins curaj şi acum se află toţi cinci în jurul mesei domnului<br />

Clinciu. Profesorul nici măcar nu se mai miră că au venit pe<br />

capul lui atâţia picolo. – Suntem în practică, încearcă<br />

Târboacă o explicaţie inspirată. Şi, pe un ton zeflemitor–<br />

rugător, spune: – Comandaţi ceva, dom’ profesor, altfel ăştia<br />

or să zică că nu ne pricepem să servim un client şi or să ne<br />

dea afară. Domnul Clinciu îl ţintuieşte cu privirea. – De<br />

unde ştii că sunt profesor? Mazilu se repede să-l acopere<br />

pe tovarăşul său: – Cine nu vă cunoaşte aicea, dom’<br />

profesor! Chiar ni s-a atras atenţia: „Dacă nu-l serviţi bine<br />

pe dom’ profesor Clinciu, e vai de mama voastră!” Târboacă<br />

s-a înclinat foarte tare spre profesorul de matematică şi a<br />

simţit veninu-i pe la nas un iz de pălincă. Niciodată, la ore,<br />

n-a stat atât de aproape la el. Spune, batjocoritor: – Chiar<br />

dacă aţi luat ceva înainte, ştiţi, tot prinde bine o gustare.<br />

Chiţu se preface indignat: – Cum adică a luat ceva înainte?<br />

Vrei să spui că domnu’ profesor a consumat alte băuturi<br />

decât cele oferite de restaurantul nostru? Asta este cu<br />

desăvârşire interzis! Ia controlaţi, băieţi, ce are dom’ profesor<br />

în geantă! Băutură adusă de-acasă? Curelaru se apleacă<br />

iute şi înhaţă servieta ponosită a profesorului. Clapeta nici<br />

măcar nu mai are încuietoare. Se dă peste cap pur şi simplu.<br />

Profesorul Clinciu protestează din toate puterile zbătânduse<br />

să-şi recapete servieta. Aceasta însă e pasată cu<br />

repeziciune de băieţi, într-un amuzament nebun, de la unul<br />

la altul, ca o minge, în jurul mesei.<br />

La capătul dinspre bucătărie al culoarului se iveşte<br />

deodată chelnerul adevărat. Observă vânzoleala din jurul<br />

mesei clientului său şi pe cei cinci indivizi suspecţi<br />

şicanându-l pe profesor cu un tupeu ieşit din comun.<br />

Intrigat, chelnerul iuţeşte pasul către masă strigând:<br />

– Hei! Hei!... Băieţii se precipită pe culoar spre ieşire.<br />

În graba lor cea mare uită să lase servieta profesorului şi se<br />

trezesc cu ea afară din restaurant. Curelaru le propune s-o<br />

arunce chiar acolo pe trepte şi s-o şteargă cât mai repede,<br />

până nu vine poliţia. Dar Chiţu o înhaţă şi o ia la fugă, cu<br />

geanta subsuoară, pe o alee ce îi scoate în spatele<br />

restaurantului şi de acolo mai departe, pe străduţe depărtate<br />

de forfota oraşului.<br />

– Punctul matematic, în pizda mă-sii! strigă deodată<br />

Mazilu, înfuriat din senin.<br />

Chiţu se întoarce către el cu prefăcută indignare:<br />

– Hei! ce te-a apucat? Aveţi dreptul să faceţi glume!<br />

N-aţi auzit? Cu condiţia să nu spuneţi tâmpenii!<br />

Băieţii se prăpădesc de râs. Pe străduţa unde au<br />

ajuns nu se aude ţipenie. În afară de zarva lor.<br />

– Ce pizda mă-sii o fi având în gioarsa asta de geantă<br />

a lui? Mazilu a râs împreună cu ceilalţi dar furia nu i s-a<br />

domolit.<br />

Chiţu o face pe şeful, bineînţeles tot în zeflemea, şi<br />

îşi roteşte privirea peste capetele celorlalţi mijindu-şi ochii<br />

a superioritate. Spune:<br />

– Vrea cineva să-i dăm geanta înapoi lu’ dom’<br />

profesor?<br />

Se înalţă un cor de chiote amuzate.<br />

– Vrea cineva să vedem ce are dom’ profesor în<br />

geantă? continuă Chiţu pe acelaşi ton fals superior.<br />

Îi răspund aceleaşi chiote dezlănţuite.<br />

Chiţu apucă de mâner servieta ponosită a domnului<br />

Clinciu şi îi face vânt peste gardul cel mai apropiat.


Livius CIOCÂRLIE la 75 de ani<br />

Dorin CIONTESCU­SAMFIREAG<br />

Între teorie şi practică literară<br />

În 1974, apărea la Editura Facla din Timişoara un<br />

volum de critică literară dedicat scriitorilor francezi, mai<br />

vechi sau mai noi, intitulat Realism şi devenire poetică.<br />

Cartea aducea un aer evident de noutate în ceea ce priveşte<br />

perspectiva critică, atât de evident încât autorul simte<br />

nevoia, perfect justificată de altfel, de a-i ataşa o anexă<br />

„cuprinzând definirea unor termeni folosiţi”. Iată-i pe cei de<br />

pe prima pagină ai amintitei anexe: cod, denotaţie –<br />

conotaţie, entropie, reificare, referent, semiotică, semnificant<br />

– semnificat. Date fiind vremurile – vitrege – şi locurile –<br />

mai aproape de circumferinţa decât de centrul marilor<br />

evenimente de primenire a spiritului critic - lucrarea<br />

impresiona, într-un grad neobişnuit, atât prin noutatea<br />

informaţiei, cât şi prin originalitatea abordării unor scriitori<br />

ale căror opere făcuseră, totuşi, până atunci, obiectul celor<br />

mai diverse şi prestigioase investigări în plan critic. Câţiva<br />

ani mai târziu (1979), la Cartea Românească, vedea lumina<br />

tiparului al doilea volum al aceluiaşi autor intitulat Negru şi<br />

alb, unde lista scriitorilor luaţi în discuţie este diversificată<br />

cu nume foarte pregnante din literatura universală, dar şi<br />

din literatura română.<br />

Aceste două evenimente editoriale au marcat<br />

semnificativ lumea criticii literare româneşti, destul de<br />

refractară în epocă – din motivele evocate mai sus – la valul<br />

de înnoiri generat de fenomenul Noii Critici. A fost, fără<br />

îndoială, unul dintre impulsurile cele mai convingătoare la<br />

efortul de sincronizare a spaţiului critic românesc cu<br />

tendinţele criticii moderne europene. La momentul respectiv,<br />

aceasta din urmă era debitoare a trei nume tutelare din tot<br />

atâtea planuri diferite: Saussure, Nietzsche, Freud.<br />

Puţine producţii critice româneşti de până atunci se<br />

ridicaseră la acest standard, atât în ceea ce priveşte gradul<br />

de actualitate a informaţiei, dar, totodată, şi de subtilitate şi<br />

de profunzime a abordării. În anii la care facem trimitere,<br />

Universitatea din Timişoara era încă tânără şi în căutarea<br />

personalităţilor tutelare. Livius Ciocârlie este repede asimilat<br />

acestui Panteon în formare, iar faptul de a-l citi, sau cita,<br />

marca în rândul studenţilor săi din epocă un anume statut<br />

elitist. Era considerat un privilegiu doar faptul de a avea<br />

curs de literatură franceză cu profesorul Ciocârlie, deşi de<br />

acest privilegiu beneficia în mod firesc oricine ajungea în<br />

anii terminali.<br />

aniversare<br />

Oricum, cine a luat contact cu deschiderea oferită de<br />

cărţile şi cursurile sale a rămas marcat pentru totdeauna de<br />

un anume mod de a vedea literatura, un mod aparte care<br />

decurgea din cele trei surse ale criticii moderne mai sus<br />

evocate, dar şi din viziunea despre literatură a lui Mallarmé,<br />

luptătorul la frontierele poeticităţii care, deşi poate<br />

surprinde, credem că, la nivelul principiilor celor mai generale,<br />

i-a influenţat şi destinul de scriitor.<br />

Cât despre destinul de scriitor, nimic nu l-ar fi lăsat să<br />

se întrevadă în anii evocaţi mai sus. Un eveniment, însă,<br />

neaşteptat, se produce în 1981, prin apariţia volumului Mari<br />

corespondenţe, tot la Cartea Românească. Are loc o<br />

schimbare radicală de perspectivă: dacă până atunci, conform<br />

principiilor noilor direcţii din critica literară, eul poetic<br />

şi textul cu modul său specific de funcţionare se aflau în<br />

centrul abordărilor criticului şi profesorului timişorean, odată<br />

cu volumul menţionat este scoasă în prim-plan o nouă<br />

„trăsătură definitorie a textului literar: în relaţia literară, poziţia<br />

determinantă este cea ocupată de cititor. Oricare ar fi natura<br />

unei scrieri, ea nu aparţine decât virtual literaturii câtă vreme<br />

cel ce o citeşte n-o receptează ca atare şi, invers, orice<br />

scriere, indiferent de intenţionalitatea ei iniţială, devine<br />

literară dacă-i permite cititorului să proiecteze un univers<br />

imaginar.” (op. cit., p. 8.)<br />

Micşorând puţin perspectiva, o altă observaţie, în<br />

prelungirea celor de mai sus şi legată de ultimul volum<br />

critic menţionat, este cea privitoare la raportul scrisorilor<br />

originale cu textul romanesc din Scrinul negru care, după<br />

opinia lui Livius Ciocârlie, „nu este, cum te-ai aştepta, acela<br />

dintre o materie neprelucrată şi o operă elaborată. Raportul<br />

este unul intertextual. G. Călinescu n-a creat literatură dintr-o<br />

hârţogărie moartă, el a creat roman dintr-un alt roman.<br />

Scrisorile Ettei B. şi ale apropiaţilor ei, completate cu<br />

fragmentele de jurnal, cu inventarele şi actele judiciare aflate<br />

în dosar, alcătuiesc prin ele însele un roman, ceea ce s-ar fi<br />

observat şi mai bine dacă s-ar fi publicat în ordinea scrierii<br />

şi întocmirii lor, iar nu grupate după conţinut şi autori. Oricum<br />

reunite, ele sunt literatură – alta, în bună parte, decât cea<br />

obţinută prin transformare de către scriitor.” (Ibid., p.9.)<br />

Dacă acum procedăm invers şi speculăm citatul de<br />

mai sus ca teorie a unei scriituri posibile, obţinem o foarte<br />

pertinentă interpretare critică...anticipată a volumului Un<br />

burgtheater provincial (CR, 1984), prima dintre scrierile<br />

autorului care, într-un scurt, dar foarte lămuritor „Cuvânt<br />

înainte”, o declară „o carte de literatură [care] caută dar nu<br />

porneşte de la sens.” (op. cit., p.7.) Volumul, din punctul<br />

nostru de vedere, este un spectacol textual chiar din zona,<br />

sau mai exact din familia structurală a dosarului documentar<br />

al Scrinului Negru, în legătură cu care prezentam citatul de<br />

mai sus. Un „dosar”, aşadar, pe tema „provincială” a<br />

Banatului care începe cu fragmente din cronici aflate pe<br />

poziţii antagoniste, continuându-se cu diferite „scrieri<br />

tipărite sau private pe care le-a tratat în chip felurit. [...]<br />

Reproducându-le fragmentar, le-a ordonat după ideea lui.<br />

Le-a parafrazat, le-a comentat, le-a rescris, din când în când<br />

adăugând altele în spiritul lor. Intenţia lui […]: a vrut să<br />

construiască […] un soi de roman.” (Ibid.)<br />

Aşadar un roman, dar, cum sugeram mai sus, un alt<br />

fel de roman decât cel obţinut printr-o prelucrare a autorului,<br />

unul oferit de însăşi materia originară folosită de obicei ca<br />

sursă de către romancieri. În ceea ce ne priveşte, vedem,<br />

din punct de vedere structural, în Un burgtheater provincial,<br />

un fel de roman-dosar, sau roman-sursă al tipului de<br />

roman balzacian. Este soluţia pentru care optează autorul<br />

9


10 aniversare<br />

spre a deconstrui structura de simbol care subîntinde<br />

tipologia romanescă amintită. Citit aşa, ai impresia că ţi se<br />

oferă cu intenţie un fel de oprire în contratimp, cu un pas în<br />

urmă faţă de strategia vizată.<br />

De ce încercăm să susţinem că ne aflăm în faţa unui<br />

preambul deconstruizant al romanului balzacian? Pentru<br />

că demersul întemeietorului prozei realiste este perceput<br />

după un clişeu conform căruia romanele sale debutează cu<br />

un vast gros-plan istorico-geografic care se îngustează<br />

din ce în ce mai mult până la nivelul personajelor în jurul<br />

cărora se va ţese intriga şi acţiunea romanului respectiv.<br />

Or, perspectiva Burgtheaterului provincial ni se pare ironic<br />

analogă: de la aceea largă, de maximă generalitate a<br />

fragmentelor de cronici inserate la început, până la minuscule<br />

fragmente de jurnal, ori preamărunte înscrisuri familiale<br />

de „anvergură” cotidiană. Numai că, ceea ce la Balzac<br />

constituia o abordare în planul spaţialităţii, la Livius<br />

Ciocârlie se citeşte ca o replică intertextuală la aceasta, în<br />

plan temporal.<br />

Având în vedere că scriitura realistă este una dintre<br />

ultimele şi cele mai rezistente expresii ale structurii metafizice<br />

de simbol, cu străvechea ei ascendenţă platoniciană şi<br />

culminând, în plan ştiinţific, de pildă, cu modelul newtonian,<br />

cartea pe care o discutăm poate fi cu îndreptăţire considerată<br />

o foarte interesantă contribuţie, în plan artistic, la dialogul<br />

limbajelor moderne cu arričre-plan – ul tenace al clasicităţii.<br />

Desigur, tipologia romanului balzacian a avut parte<br />

de multe şi prestigioase replici de natură intertextuală,<br />

probabil că o evidenţă exhaustivă ar fi şi imposibil de<br />

întocmit. De unele dintre acestea, cele mai importante, se<br />

ocupă chiar criticul Livius Ciocârlie în Realism şi devenire<br />

poetică, al cărui titlu este mai mult decât sugestiv din<br />

punctul de vedere în discuţie. După părerea autorului,<br />

convingător argumentată în volumul amintit, odată cu<br />

experienţa poetică a lui Stéphane Mallarmé şi a doi dintre<br />

contemporanii săi – Rimbaud şi Lautréamont – poezia, vârful<br />

de lance al literaturii, îşi epuizase resursele inovatoare, în<br />

aşa fel încât literatura risca a-şi pierde statutul de spaţiu<br />

exploratoriu al limbajului. Spre a depăşi acest impas, artiştii<br />

cuvântului au apelat la trei soluţii posibile. Prima a fost<br />

gestul de falsă abandonare a literaturii, regăsibil la Valéry şi<br />

la suprarealişti, de pildă. Cea de-a doua a constat în<br />

„dezvoltarea premiselor gândirii lui Mallarmé şi a poeţilor<br />

din generaţia sa, transferul în domeniul prozei a principiilor<br />

lor constructive şi estomparea frontierelor dintre genuri.”<br />

(Ibid., p.105.) Marcel Proust a constituit realizarea de vârf a<br />

acestui proces după părerea criticului. Cât despre cea de-a<br />

treia soluţie – ilustrată, în principal, de către James Joyce,<br />

iar, în Franţa, de reprezentanţii Noului Roman, - aceasta s-a<br />

manifestat, în prelungirea destructurării sintactice a frazei<br />

de către Mallarmé, la nivel microsintactic, zonă neatacată<br />

de către tutelarul poeziei franceze.<br />

Dacă este să gândim demersul lui Livius Ciocârlie din<br />

Un burgtheater provincial în chiar prelungirea termenilor<br />

de mai sus ai autorului, atunci am putea, credem, considera<br />

că ne aflăm în faţa unui proces de deconstruire în plan<br />

diacronic a romanului tradiţional, ceea ce îi situează<br />

demersul într-o analogie interesantă cu destructurarea<br />

sintactică a frazei poetice de către Mallarmé.<br />

În capitolul dedicat lui Proust din volumul menţionat<br />

mai sus, Livius Ciocârlie, spre a dovedi caracterul<br />

transformator al romanului proustian în raport cu cel<br />

balzacian, atrage atenţia asupra unui fapt de conţinut extrem<br />

de interesant care apropie, dar totodată şi diferenţiază cele<br />

două tipuri de romane. Atât un tip de roman, cât şi celălalt<br />

relevă despre existenţa unui semnificant general care le<br />

reglează şi determină funcţionarea sensului. Însă, pe când<br />

semnificantul general balzacian este aurul, cel proustian<br />

este inactivitatea personajelor, „până şi naratorul este nevoit<br />

să aştepte sfârşitul romanului, ca să-şi poată istovi setea<br />

de muncă creatoare.” (Ibid., p. 108.) Or, dacă aurul balzacian<br />

asigura continuitatea sensului romanesc, inactivitatea<br />

proustiană favorizează, dimpotrivă, discontinuitatea<br />

acestuia şi pulverizarea univocităţii semantice asigurate de<br />

coerenţa acţiunii, inclusiv la nivelul structurii personajelor.<br />

Trebuie să mai observăm că raportul intertextual,<br />

transformator, dintre textul balzacian şi cel proustian, se<br />

petrece, după Livius Ciocârlie, la nivelul a ceea ce s-ar putea<br />

numi, în termeni hjelmslevieni, forma conţinutului. Or,<br />

raportul propriului text romanesc cu arričre-plan-ul<br />

balzacian este, după cum am văzut, unul de natură pur<br />

formală, mai precis ţinând de forma expresiei şi anume,<br />

discontinuitatea însăşi. Ce poate să însemne acest lucru?<br />

În primul rând, textul lui Livius Ciocârlie marchează,<br />

credem, unul dintre nivelurile de vârf ale devenirii poetice a<br />

prozei, respectiv ale ştergerii diferenţelor dintre genuri: aşa<br />

cum în textul mallarméan, sintaxa destructurantă a frazei<br />

standard (a se vedea J. Kristeva) conduce la multiplicarea<br />

sensului univoc, în cartea scriitorului român de care ne<br />

ocupăm, acest prag este atins printr-o abordare într-un fel<br />

á rebours a proiectării principiului echivalenţei, respectiv,<br />

dinspre planul orizontalităţii sintagmatice al romanului<br />

tradiţional către paradigmatica magmă genuină a lumii<br />

textelor.<br />

În al doilea rând, faptul că textul nu mai este organizat,<br />

structurat de un eu atotştiutor, nemairelevând, aşadar,<br />

despre o continuitate structurală decurgând dintr-un<br />

principiu unic. Prin urmare, ne aflăm în prezenţa unui tip de<br />

discurs care nu mai este coordonat de un centru. Felul,<br />

însă, în care funcţionează formal o alcătuire de limbaj cu<br />

valenţe artistice constituie ceea ce preferăm să numim un<br />

model de realitate, reprezintă aşadar conceperea intuitivă<br />

de către autor, cu mijloacele imaginarului operei, a unui<br />

model de funcţionare a lumii. Noi credem, deci, că textul, la<br />

nivelul cel mai abstract al figuralităţii sale, prin elemente de<br />

conţinut sau de expresie, este o oglindă a modului de a<br />

vedea lumea la acelaşi nivel de structuralitate. Textul<br />

Burgtheater-ului reflectă o lume eliberată de matricea<br />

referenţială de tip metafizic, una în care diacronia este o<br />

formă desfăşurată a sincroniei, unde timpul este asimilat<br />

unei forme generalizate a spaţialităţii. Este doar primul dintr-o<br />

lungă serie de volume care se vor situa, de fiecare dată<br />

printr-un procedeu surprinzător, în prelungirea procesului<br />

devenirii poetice a prozei, investigat în lucrările de teorie şi<br />

critică literară.


cu Letiţia ILEA<br />

– Stimată Letiţia Ilea, rostul unui interviu e, printre<br />

altele, să-l cunoaştem mai bine pe cel întrebat, care consimte,<br />

la rându-i, să se confeseze. E un dialog dezvăluitor.<br />

Îndeobşte, cel întrebat e o persoană de la care se poate<br />

învăţa, are experienţă în domeniul său, ori e un creator în a<br />

cărui intimitate vrem să aruncăm o privire în limitele<br />

indiscreţiei acceptate. Cel ce întreabă se pune în pielea<br />

curioşilor, vrea să afle cât mai multe, deschide canale de<br />

comunicare, incită. Vă rog, pentru început, vorbiţi-ne despre<br />

biografia dvs. lăuntrică, despre momentele pe care nu le<br />

treceţi în fişele obişnuite. Începem?<br />

– Biografia mea lăuntrică e conturată cel mai bine<br />

de poemele mele. Aici se află tot ce nu trec în fişele<br />

obişnuite, tot ceea ce merită calificativul de „autentic”,<br />

„revelator”. Cred că aceia care îşi iau răgazul să-mi<br />

citească un volum de versuri pot să afle cu destul de<br />

mare exactitate cine sunt. Pe scurt, cineva care şi-a<br />

păstrat mare parte din visurile şi idealurile adolescenţei,<br />

cineva pentru care prietenia este un lucru extrem de<br />

important (şi n-am să mă obişnuiesc niciodată cu<br />

absenţa atâtor prieteni prea devreme dispăruţi), cineva<br />

care mai crede, utopic, că frumuseţea poate salva lumea.<br />

Şi poezia. Cineva cu destule neîmpliniri, peste care am<br />

trecut cu o grimasă sau cu surâsul pe buze, cineva care<br />

nu s-a obişnuit niciodată cu singurătatea pe care singur<br />

şi-a ales-o… Sunt melancolică şi exuberantă,<br />

prietenoasă şi ostilă, temătoare şi îndrăzneaţă, sunt un<br />

ghem de contradicţii pe care nu sunt întotdeauna<br />

capabilă să mi le asum. Am momente de tristeţe profundă<br />

pe care mă străduiesc să le depăn în vreun poem, am<br />

clipe de bucurie contagioasă când îmi vine să îmbrăţişez<br />

trecătorii necunoscuţi numai ca să le spun că lumea e<br />

frumoasă. Însă, cum spuneam, toate acestea sunt<br />

înfăţişate, pe larg, în poemele mele.<br />

– Voiam să mai pun cel puţin o întrebare înainte de a<br />

ajunge la poezia dvs., şi o fac, insistând să vă opriţi asupra<br />

amănuntelor aparent insignifiante ale biografiei sociale.<br />

Fac acest lucru pentru că în cărţile dvs. descopăr un<br />

refugiu într-o singurătate neiubită cu adevărat, dar căutată,<br />

cel puţin preferată. „Ghemul de contradicţii” a generat o<br />

criză de adaptare sau socialul o provoacă? Întreb pentru<br />

că încărcătura lirică e marcată de intersecţii tensionate şi<br />

sunt sigur că nu-i o mască, o poză, o stare de derelicţiune<br />

mimată. Aşadar, regăsirea într-o lume indiferentă şi ostilă<br />

are darul de a declanşa resorturile fiinţei şi de a produce<br />

strategii defensive ori de adaptare? Sau, cum spune un<br />

prieten, refugiul în poezie e un mod de a nu te lăsa doborât,<br />

înfrânt definitiv de agresiunea mediului, de a te salva într-o<br />

vatra-dialog<br />

11<br />

lume care îţi oferă siguranţa în schimbul însingurării? Par<br />

mai multe întrebări, dar nu-i decât una pe care n-am reuşit<br />

s-o formulez concentrat şi s-a deşirat.<br />

– De când îmi aduc aminte, m-am simţit ca un fel<br />

de corp străin, gata oricând să fie respins de organismul<br />

social. Poate că tocmai teama de a nu fi acceptată a dus<br />

adesea la respingerea mea. De aici până la a găsi refugiu<br />

în poezie nu a mai fost decât un pas. Scrisul a devenit o<br />

modalitate de a face realitatea înconjurătoare<br />

suportabilă, o manieră de a-mi impune propriile legi<br />

unei lumi pe care, tot mai des, nu o mai înţelegeam. O<br />

lungă perioadă de timp scrisul a fost, într-adevăr, pentru<br />

mine, o modalitate de salvare şi o sursă de bucurii<br />

durabile. Ani de zile, cea mai mare bucurie pe care mi-o<br />

puteam imagina era aceea de a reciti, la rece, un poem<br />

sau chiar un vers despre care aveam senzaţia că e reuşit,<br />

că poate să dureze. Era modul meu de a fi în acord cu<br />

lumea, de a lua parte. Apoi, treptat, s-a produs o<br />

deplasare a centrului de greutate, astfel încât, astăzi,<br />

pentru mine, au la fel de mare preţ, de nu mai mare,<br />

momentele de comunicare veritabilă cu puţinii prieteni,<br />

clipele petrecute în familie, anumite experienţe,<br />

amintiri... Deci, într-un prim moment, ostilitatea lumii<br />

m-a împins spre scris, apoi, datorită scrisului, am reuşit<br />

să fac pace cu mine însămi, să mă pun într-un oarecare<br />

acord cu lumea. Insist asupra scrisului pentru că<br />

datorită lui am reuşit să-mi dobândesc identitatea pe<br />

care o am astăzi. Cât despre amănuntele biografiei mele<br />

sociale, ele nu s-au orânduit întotdeauna aşa cum am<br />

dorit, dar, dacă am ajuns până aici şi putem să le evocăm<br />

împreună cu detaşare, înseamnă că nu a fost chiar atât<br />

de rău… Spun adesea că am avut, în momentele de<br />

cumpănă, un înger păzitor, care m-a îndemnat să aleg<br />

soluţiile bune, chiar dacă nu erau cele mai simple. Şi îi<br />

mulţumesc mereu lui Dumnezeu pentru faptul că<br />

încercările prin care am trecut nu m-au marcat<br />

hotărâtor; în afara câtorva fire albe, cred că mi-am<br />

păstrat un suflet de adolescent, capabil de entuziasme<br />

fără măsură, de gesturi nebuneşti, de bucurii intense…<br />

– Comentând volumul o persoană serioasă, Mircea<br />

A. Diaconu afirmă că „masca e mai importantă decât chipul”,<br />

că „lirismul acestei transmutări dinspre chip spre mască”<br />

se produce din pricina unei retractilităţi stranii, a unei<br />

atitudini de acceptare, fără revoltă. Primele două întrebări<br />

iscodeau persoana psiho-socială, ca să vedem cum se<br />

defineşte ea în raport cu sine şi cu lumea, ca apoi să vedem<br />

cum se transferă ea în reflexie lirică. Citind cărţile, eu am<br />

descoperit o persoană de o vulnerabilă sinceritate, iar acum<br />

răspunsul vine să întărească această impresie. Se ascunde<br />

adolescentul sub masca unui matur? Sau este sinceritate<br />

pură? Ori un efort de autocunoaştere prin analiza propriilor<br />

contradicţii? Vorbiţi-mi despre etapele acestei deveniri şi<br />

eventual despre momentele ei de cumpănă.<br />

– Adolescentul nu a reuşit niciodată să se ascundă<br />

prea bine sub masca unui om matur… Şi de aceea în<br />

multe situaţii ale lumii reale m-am simţit adesea<br />

inconfortabil. Un fel de inadecvare, pe care am încercat<br />

să o rezolv scriind. În teritoriul privilegiat oferit de<br />

pagina albă sau ecranul calculatorului mă simt<br />

într-adevăr acasă, fără să fiu obligată la nici o concesie<br />

care să atenteze la „adevăratul chip”. Retractilitatea<br />

există, acceptarea nu e însă fără revoltă. Iar translaţia<br />

de la persoana socială la eul liric presupune,<br />

dimpotrivă, o lepădare, rând pe rând a tuturor măştilor.


12 vatra-dialog<br />

Chiar dacă uneori, în viaţa de zi cu zi, am putut să par<br />

altceva decât sunt, pagina scrisă oferă o imagine destul<br />

de exactă a Letiţiei Ilea, a ceea ce am simţit într-un<br />

moment sau altul. Ca un fel de fişă clinică, o foaie de<br />

temperatură a momentului. Sau, dacă vreţi, o sumă de<br />

instantanee fotografice, de fotografii neretuşate, cu<br />

avantajele şi neajunsurile lor. Dacă în anii adolescenţei<br />

scrisul se reducea pentru mine la consemnarea unor<br />

stări, treptat el s-a dublat cu un efort de autocunoaştere.<br />

Am început să cer mai mult de la ceea ce scriam, să vizez<br />

o autenticitate cât mai mare. Ca şi cum prin scris aş fi<br />

exorcizat momentele nule ale existenţei de zi cu zi,<br />

momentele când, pentru a nu fi vulnerabilă, trebuie să<br />

recurg la o mască: a omului matur, a profesorului, a<br />

adultului responsabil… De aceea, scrisul are pentru<br />

mine farmecul unei întoarceri acasă. Nu am recurs<br />

niciodată la vreo mască scriind, repet, dimpotrivă, am<br />

încercat să mă oglindesc în pagina albă ca într-una din<br />

acele oglinzi care măresc. Şi adesea oglinda mi-a arătat<br />

ce se mai poate îndrepta.<br />

– Scrieţi o poezie relaţională, puternic polarizată pe<br />

entitatea sensibilă (ce se cercetează în „oglinzi care<br />

măresc”) şi preajma care provoacă dificultăţi în păstrarea<br />

liniei de plutire, cu accente bacoviene (au spus mai mulţi),<br />

dar şi o interacţiune cu poezia optzecistă ori cu lirica ultimei<br />

generaţii. Văd în toate aceste observaţii diferite chei de<br />

lectură. Unde vă încadraţi dvs., unde consideraţi că vă e<br />

locul, în care generaţie? Cum vi se pare conceptul<br />

generaţionist? Vă simţiţi solidară cu colegii de generaţie?<br />

Sau empatiile sunt altele? Care?<br />

– Nu mă atrage conceptul generaţionist. Cred că<br />

este operant doar în mod superficial, pentru că, în general,<br />

poeţii care rămân peste ani rămân mai ales prin<br />

ceea ce-i individualizează. Aşa că termenii de „generaţie”<br />

sau „promoţie” îmi par mai degrabă utili pentru<br />

catalogări de suprafaţă. A taxa un scriitor ca aparţinând<br />

unei generaţii sau alteia mi se pare o bună metodă de a-l<br />

fixa într-un insectar, fără conştiinţa faptului că important<br />

e zborul… Totuşi, dacă e vorba de empatii, cel mai<br />

aproape mă simt de generaţia optzeci. Poate că nu greşesc<br />

prea mult autocatalogându-mă drept un optzecist<br />

întârziat. Nu mă simt în mod necesar solidară cu colegii<br />

de generaţie şi preferinţele mele se îndreaptă spre poeţi<br />

foarte diferiţi, din veacuri şi generaţii diverse. Şi ceea ce<br />

mă atrage întotdeauna la un poet sunt tocmai acele<br />

caracteristici care îl fac unic, ireductibil. Alte empatii?<br />

Epoca flower-power şi Woodstock-ul…<br />

– Da, ce melancolie... ar spune cineva, şi ce vremuri<br />

şi vremuiri, poate ultima tentativă de anvergură de<br />

întoarcere la Mother Nature, la Gaia, de restabilire a unui<br />

echilibru între societate şi ins, unul extrem de precar şi<br />

acum. Credeţi în teoria că scriitorul are nevoie de multă<br />

frământare, de o lume în fierbere şi de o fire voluntară ca<br />

să scrie lucruri demne de luare aminte? Pe cale logică,<br />

însemnă că se întrunesc condiţiile? Sau poate dimpotrivă?<br />

În ce măsură vă afectează scrisul tensiunile din preajmă?<br />

Este poezia – frumoasa inutilitate – o răbufnire, o<br />

detensionare, o terapie, în fond?<br />

– Da, pentru mine poezia este o terapie, uneori o<br />

încercare de răscumpărare în plan simbolic a diferitelor<br />

neajunsuri din viaţa de zi cu zi. Fără îndoială, dacă aş<br />

trăi într-o lume perfectă sau în care totul s-ar orândui<br />

conform dorinţelor mele, poezia mea ar arăta altfel sau<br />

poate nu ar exista deloc. Nu cred însă că „frământarea”,<br />

„lumea în fierbere” sunt absolut necesare sau că ele<br />

duc neapărat la reuşite în plan poetic. În ce mă priveşte,<br />

atunci când am perioade „negre”, de profundă<br />

tulburare, nu reuşesc să scriu mare lucru. Rândurile<br />

încep să se înşire abia când momentul de cumpănă a<br />

fost depăşit, când totul s-a decantat. Cât despre<br />

tensiunile din preajmă, da, acestea îmi influenţează mult<br />

scrisul, în aşa măsură încât uneori mă simt asemenea<br />

unui seismograf extrem de sensibil. Însă, repet, declicul,<br />

primul vers vine aproape întotdeauna abia după ce<br />

întâmplarea, situaţia sau împrejurarea a fost trecută<br />

prin propriul meu filtru, analizată, depăşită chiar.<br />

Mintea mea simte nevoia să ordoneze lucrurile, iar<br />

poemul care rezultă, dacă rezultă, este sensul ultim,<br />

definitiv, asemenea unei culegeri a mierii.<br />

– Mai am totuşi o întrebare nu foarte discretă.<br />

Spuneaţi că pentru dvs. „prietenia este un lucru extrem de<br />

important”. Preţuiesc şi eu foarte mult aceste relaţii, dar<br />

nu mă pot lăuda cu prea multe, deşi am încercat (şi încă<br />

n-am renunţat) să le cultiv. Cu toate acestea, nu am o<br />

armată de prieteni în jur. Dacă mă gândesc bine, câteva<br />

mâini mi-ar ajunge să-i număr. D-voastră câte v-ar trebui?<br />

Aveţi dispoziţia necesară de a vorbi despre ei? Sau despre<br />

lipsa lor? Cine sunt prietenii Letiţiei Ilea?<br />

– Deşi, cum spuneam, prietenii sunt extrem de<br />

importanţi pentru mine, am extrem de puţini. Ca să îi<br />

număr, îmi este suficientă o singură mână… Nu vorbesc<br />

de acele „tovărăşii sociale” călduţe, de circumstanţă,<br />

ci de adevăraţii prieteni. Prietenii mei sunt trei scriitori:<br />

Andrei Zanca, Horia Ursu şi Alexandru Vlad. Mă bucur<br />

nespus de fiecare întâlnire sau mail schimbat cu ei, mă<br />

întristez atunci când nu ştiu ce mai fac… Şi acum, de<br />

curând, spre bucuria mea, simt că li s-a adăugat şi<br />

autorul acestui interviu...<br />

– Stop-cadru... Văd că aţi ocolit cu eleganţă detaliile,<br />

dar trecem mai departe. Ştiu că sunteţi o traducătoare<br />

pasionată. Vorbiţi-mi despre şansa şi privilegiul de a avea<br />

acces direct la o altă cultură. În ce măsură influenţează<br />

personalitatea şi creaţia, în ce măsură v-a influenţat pe dvs.?<br />

Ce anume traduceţi, care sunt criteriile de selecţie, de opţiune?<br />

Aveţi o teorie a traducerii, aveţi reguli. Care sunt acestea?<br />

Ştiu că sunt mai multe întrebări, dar luaţi-le pe rând...<br />

– Datorită tatălui meu, care mi-a insuflat din<br />

copilărie dragostea pentru limba franceză, am avut<br />

acces de timpuriu la această cultură, care m-a influenţat<br />

decisiv. Vorbind, gândind într-o altă limbă eşti obligat<br />

să structurezi realitatea în mod diferit faţă de felul în<br />

care o faci prin intermediul limbii materne. De aceea,<br />

proverbul care spune „câte limbi ştii, de atâtea ori eşti<br />

om”, se validează practic. Apoi, prima întâlnire pe viu<br />

cu civilizaţia franceză (pe care am avut-o destul de<br />

târziu, la vârsta de 34 de ani) m-a obligat să-mi<br />

regândesc total modul de a mă raporta la lume. Limba<br />

franceză, Franţa, prietenii francezi au contribuit în mod<br />

hotărâtor la ceea ce sunt eu astăzi. De aceea, un minim<br />

gest de gratitudine a fost acela de a încerca să transpun<br />

în limba română texte care mi se păreau importante. Am<br />

făcut drumul şi în sens invers, traducând poeţi români<br />

în franceză, dar pentru aceste traduceri nu am reuşit<br />

decât arareori să găsesc un public francez pe măsură,<br />

datorită dificultăţii de a pătrunde pe piaţa editorială<br />

franceză. Am mai avut o experienţă de


scriitor-traducător pe care nu aş mai repeta-o niciodată:<br />

mi-am tradus în franceză două volume personale care<br />

au şi apărut în Franţa datorită programului „Les Belles<br />

Étrangčres” din 2005. Nu aţ mai repeta această<br />

experienţă pentru că în timpul pe care l-am consacrat<br />

acestei traduceri aş fi putut să scriu două cărţi în<br />

întregime noi, căci practic nu am făcut decât să-mi<br />

rescriu poemele într-o altă limbă. În ce priveşte selecţia<br />

textelor, ea nu este strictă. Nu am nişte criterii bine definite,<br />

am însă în vedere întotdeauna un public, căruia<br />

textele respective să poată să-i spună ceva. În plus,<br />

traduc întotdeauna poeţi care-mi plac, francezi sau<br />

români. Traduc destul de mult, mai ales atunci când nu<br />

scriu. Păstrez în acest fel contactul cu poezia. Nici o<br />

teorie a traducerii nu am, cred însă că traducătorul<br />

trebuie să fie dublat de un creator în adevăratul sens al<br />

cuvântului, mai ales traducătorul de poezie. Cred că<br />

este mai important să respecţi spiritul textului pe care îl<br />

traduci decât litera sa. Şi nu întâmplător cele mai bune<br />

traduceri de poezie sunt, după părerea mea, cele făcute<br />

de poeţi. Dacă nu prinzi freamătul textului, arderea,<br />

atunci când traduci, ai toate şansele să produci un text<br />

poate exact, dar mediocru.<br />

– Aici ne aflăm pe aceleaşi coordonate, eu aş mai<br />

adăuga – deşi ar trebui să mă rezum numai la a pune întrebări<br />

– că sunt adeptul fidelităţii maxime pe care o permite (şi o<br />

pretinde) un text. Nu-i obligatoriu să adăugaţi vreun<br />

comentariu, deşi aş asculta cu plăcere orice dezvoltări pe<br />

această temă. Sunt conştient că o traducere ideală e<br />

irealizabilă, însă e posibil să spui acelaşi lucru în altă limbă,<br />

deşi cu diferenţe de nuanţă. Ca exerciţiu teleologic,<br />

transpunerea înseamnă facilitarea accesului la o altă cultură.<br />

Fără traducător, n-ar exista literatură universală, ci doar<br />

arhipelagul culturilor naţionale. Ca să traduci, trebuie să<br />

pătrunzi mecanismul limbii din care traduci, crede Umberto<br />

Eco, dar nu numai atât, ci şi substratul cultural care s-a<br />

disipat în semiologie. După cum sesizaţi, acest „interpus“ e<br />

hotărâtor, şi totuşi i se recunoaşte în foarte mică măsură<br />

meritul. De ce statutul său este minimalizat? Deşi e un creator<br />

autentic, de ce nu-i considerat egalul scriitorului? Sau<br />

măcar vocea lui în altă limbă?<br />

– Bineînţeles, fidelitatea faţă de textul de bază este<br />

absolut necesară. În cazul traducerilor literare însă, nu<br />

cred că trebuie să ne oprim aici. E nevoie şi de o rescriere<br />

a textului în spiritul limbii în care traducem. În ce priveşte<br />

minimalizarea sau chiar refuzul de a acorda vreun statut<br />

traducătorului, sunt convinsă că şcoala îşi are partea<br />

ei de vină. În şcoală, traducerea este abordată ca un<br />

exerciţiu monoton şi plictisitor, de cele mai multe ori în<br />

slujba gramaticii. Apoi, didactica modernă a limbilor<br />

străine ne-a învăţat să izgonim exerciţiul traducerii din<br />

practica de zi cu zi. În afară de asta, în general, asistăm<br />

la o degringoladă a valorilor în care scriitorul însuşi<br />

nu şi-a găsit încă un statut bine definit. Ce să mai<br />

aşteptăm atunci în ce priveşte statutul traducătorului?<br />

Şi problema se situează de multe ori chiar la nivelul<br />

unde ea ar trebui să-şi afle o rezolvare: cel editorial. Mi<br />

s-a întâmplat nu o dată să dau peste cărţi de autori<br />

străini unde nu era menţionat numele traducătorului, şi<br />

nu erau cărţi de o categorie inferioară. Cred că editurile<br />

care publică literatură străină ar trebui să pună în<br />

valoare şi traducătorul, oferind cititorului informaţii<br />

despre acesta. Cred de asemenea că în facultăţile de<br />

litere practica traducerii literare ar trebui promovată<br />

vatra-dialog<br />

13<br />

cu consecvenţă, prin crearea de catedre ocupate de<br />

traducători prestigioşi, înfiinţarea unor concursuri de<br />

traducere, a unor burse etc. De asemenea, revistele<br />

literare ar trebui, în opinia mea, să îşi asume mai<br />

responsabil rolul în această privinţă. De multe ori, în<br />

cronica traducerilor, traducătorul nu este nici măcar<br />

menţionat; revistele ar trebui, dimpotrivă, să scoată în<br />

evidenţă reuşitele şi neajunsurile traducerilor care se<br />

publică. Şi poate că traducătorii înşişi ar trebui să<br />

dobândească o conştiinţă de sine mai pregnantă: ei nu<br />

ar trebui să se mulţumească doar cu publicarea<br />

traducerii şi cu încasarea onorariului (de altfel, de cele<br />

mai multe ori, jenant şi disproporţionat de mic faţă de<br />

uriaşul efort pe care îl presupune o traducere bună;<br />

adaug aici că în ţările vestice onorariul traducătorului<br />

de poezie depăşeşte un euro pentru un vers), ci să le<br />

ceară editurilor şi o mediatizare pe măsura muncii lor,<br />

de multe ori sisifice. Fără traducători, după cum spuneţi,<br />

am asista la o insularizare a culturilor imposibil de<br />

acceptat într-un secol care este poate în primul rând<br />

unul al comunicării. Fără traducători, am rata întâlnirea<br />

cu Celălalt, care este, după cum ştim, hotărâtoare în<br />

definirea Sinelui. Ar fi multe de spus la acest capitol…<br />

Singurii, poate, care sunt conştienţi de importanţa<br />

covârşitoare a traducătorului sunt scriitorii; uneori<br />

însă, până la obsesia de a fi tradus cu orice preţ şi în<br />

orice limbă nu mai e decât un pas…<br />

– Cum încadraţi literatura română în context regional<br />

şi european? Vă pun această întrebare, deşi sunt conştient<br />

că reperele, coordonatele de raportare sunt precare, nu avem<br />

destule istorii literare şi dicţionare care să ofere informaţiile<br />

necesare pentru a judeca valoarea culturilor din preajmă.<br />

Criteriul premiilor „mari” e relevant? E posibilă o astfel de<br />

comparaţie sau ierarhizare? Dacă da, ce privilegiem –<br />

unicitatea, specificul fiecăreia sau trăsăturile generale? Dacă<br />

nu, care credeţi că sunt aspectele – istorice, culturale,<br />

materiale – imperios necesare cunoaşterii reciproce, pe baza<br />

cărora să ne plasăm pe o scală de valori?<br />

– Nu cred că e relevant criteriul premiilor pentru<br />

că în acordarea celor mari, a Nobelului, de exemplu,<br />

intră în joc o întreagă serie de factori extra-literari.<br />

Cred că avem o literatură importantă în context<br />

european, însă insuficient cunoscută şi mediatizată. Nu<br />

trebuie să ne mirăm că în Franţa, de exemplu, în marile<br />

librării literatura română poate fi uneori găsită la raftul<br />

literaturilor slave… Ar fi nevoie de o concertare a<br />

tuturor iniţiativelor instituţionale româneşti pentru<br />

realizarea unui boom pe pieţele editoriale străine. Sunt<br />

convinsă că imaginea noastră se face de aici, de-acasă.<br />

De asemenea, scriitorii români care au şansa de a<br />

participa la manifestări în afara ţării ar trebui să lase<br />

de o parte orice orgoliu personal şi să folosească fiecare<br />

prilej pentru a vorbi de literatura noastră, despre<br />

România. Astfel, ar dispărea întrebările de genul „în<br />

România sunt crocodili?” etc. Întrebarea aceasta mi-a<br />

fost adresată personal de către o distinsă franţuzoaică<br />

şi librăreasă, la rugămintea mea de a-mi indica unde se<br />

află raftul cu literatură română. Raftul era, evident, la<br />

secţiunea „alte literaturi”, cu polinezienii etc. Repet, e<br />

în primul rând vina noastră pentru faptul că literaturii<br />

noastre nu îi este încă recunoscută importanţa pe care<br />

o are. Şi cred că orice ierarhie ar trebui să privilegieze<br />

specificul naţional, unicitatea, pata proprie de culoare<br />

în concertul literaturii universale. Privilegiind


14<br />

trăsăturile generale, s-ar ajunge la un fel de esperanto<br />

literar, la un fel de deltă formată la confluenţa unor râuri<br />

identice, fără nici o individualitate. Ştiu cazuri de scriitori<br />

care îşi pun în primul rând întrebarea: cum să scriu ca să<br />

fiu tradus? Şi îşi imaginează că scriind o literatură în<br />

spiritul postmodernismului american, sau erotică, sau<br />

ţinând de alte -isme planetare pot pătrunde pe piaţa de<br />

carte străină cu mai mare uşurinţă. Personal, cred că este<br />

un calcul total greşit. Ca să fii tradus, să fii apreciat într-o<br />

ţară străină trebuie în primul rând să fii apreciat de ai tăi.<br />

Sunt convinsă că, de exemplu, prozatori ca Radu Aldulescu<br />

sau Horia Ursu, foarte apreciaţi la noi, ar zgudui ierarhiile<br />

literare vestice dacă s-ar ivi o conjuncţie favorabilă:<br />

traducători pe măsură, o iniţiativă instituţională serioasă<br />

(românească, desigur, pentru că în opinia mea rolul<br />

ICR-ului, de pildă, în acest sens, este imens) şi un editor cu<br />

o difuzare pe măsura calităţii textelor în cauză. Din păcate,<br />

cred că instituţiile culturale româneşti nu sunt suficient de<br />

consecvente şi persuasive în acest domeniu al promovării.<br />

Parcă fiecare lucrează pe cont propriu şi iau mereu totul<br />

de la zero. Să intre în joc şi aici acel adamism al culturii<br />

noastre, care face ca iniţiative şi proiecte lăudabile să fie<br />

părăsite în curs şi abandonate, pentru ca altcineva, peste<br />

un deceniu sau un secol, să fie nevoit să reia totul de la<br />

început? Nu ştiu. Oricum, valori avem, şi nu una-două. Şi<br />

pentru ca Europa, de pildă, să le acorde credit e important,<br />

în primul rând, să le acordăm noi creditul pe care îl<br />

merită. Şi noi ce facem? Desfiinţăm reviste şi emisiuni<br />

literare, reducem posturi şi salarii în cultură, transformăm<br />

librăriile în bănci… Mai avem încă enorm de lucru în<br />

grădina noastră…<br />

– Am citit cea mai mare parte a criticii de receptare în<br />

ceea ce vă priveşte. Recunosc, de multe ori cu surprindere,<br />

dar nu le comentez. Unii consideră – şi eu – că locul dvs.<br />

e „printre autorii cei mai valoroşi“. Citez din articolul lui<br />

Tudorel Urian: „Numele acestei poete nu prea apare în<br />

clasamentele-sinteză pe care mai toate revistele literare<br />

obişnuiesc să le publice la sfîrşit de an, iar poezia sa nu<br />

are statutul de referinţă de neocolit în dezbaterile despre<br />

starea poeziei româneşti în postmodernitate, în discuţiile<br />

cu substrat generaţionist sau măcar în încercările pe care<br />

le fac unii şi alţii de schiţare a unui profil al liricii feminine<br />

de la noi“. Sunteţi mulţumită de modul în care este<br />

receptată creaţia dvs.? Vă simţiţi confortabil în locul care<br />

vi s-a oferit/rezervat de receptarea critică?<br />

– Nu cred că există poet care, sincer fiind până la<br />

capăt, să poată spune că e întru totul mulţumit de<br />

receptarea critică. Întotdeauna rămâne ceva de spus. De<br />

multe ori, citind ce s-a scris despre mine, am avut senzaţia<br />

că persoana care mă citea s-a oprit la jumătatea drumului,<br />

că ar mai fi rămas multe de spus. După cum alteori nu<br />

m-am recunoscut deloc în unele texte scrise despre poezia<br />

mea. În ce priveşte receptarea creaţiei mele, mă bucură<br />

foarte mult, atunci când există, şi aprecierile venite din<br />

partea unor cititori neprofesionişti de poezie. Astfel, acum<br />

câţiva ani, într-o tabără de poezie, după lectura mea, s-a<br />

apropiat de mine un tânăr, elev în ultima clasă de liceu,<br />

care mi-a cerut şi alte poeme şi mi-a mărturisit că era<br />

convins, până să mă audă, că nu-i place poezia. Nu ştiu<br />

de ce, dar această declaraţie m-a mişcat poate mai mult<br />

decât o cronică. Cât despre locul pe care îl am în ierarhiile<br />

momentului, asta nu m-a interesat niciodată prea mult.<br />

Poate că este pur şi simplu locul pe care poezia l-a avut<br />

întotdeauna într-o societate în care priorităţile<br />

vatra-dialog<br />

momentului sunt cu totul altele. Cu o singură excepţie,<br />

cărţile mele au apărut în tiraje mici, nu prea s-au difuzat…<br />

Şi acesta nu e numai cazul meu… În cele mai multe situaţii,<br />

la noi cel puţin, poetul se ocupă singur de difuzarea lui,<br />

care e de cele mai multe ori confidenţială, printre<br />

cunoştinţe şi alţi prieteni poeţi. Acest fapt trebuie să ne<br />

facă să privim cu scepticism clasamentele şi topurile.<br />

Totuşi, nu pot să spun că poezia mea nu s-a bucurat de<br />

recunoaştere: de-a lungul anilor, am primit câteva premii,<br />

am fost invitata câtorva manifestări prestigioase. Însă,<br />

până la urmă, cred că dacă, peste ani, un text de-al meu<br />

ar izbuti să provoace o anume lumină pe chipul unui<br />

cititor necunoscut, ar fi mai mult decât suficient…<br />

– Ce scrieţi, cu ce veţi ieşi în lume după Blues…?<br />

– Lucrez la un nou volum de poeme, care încă nu<br />

are titlu.<br />

– Există o întrebare la care v-aţi aşteptat şi n-am<br />

pus-o? Dacă simţiţi nevoia, răspundeţi aici.<br />

– Cred că am atins tot ce era mai important.<br />

– Mulţumesc pentru răbdare, pentru poem, pentru tot.<br />

– Eu vă mulţumesc.<br />

________________________<br />

Letiţia ILEA<br />

în acel aprilie<br />

tata s-a pierdut<br />

pe drumul dintre mesteceni<br />

fără să audă<br />

ce aveam să-i spun.<br />

erau lucrurile cu adevărat importante<br />

singurele care contau.<br />

pe vremea aceea mă temeam<br />

de cuvintele mari de sentimentalism.<br />

multă vreme mi s-a părut că-l zăresc<br />

la câte-o răscruce<br />

şi de fiecare dată ştiam exact ce trebuie spus<br />

alergam mă grăbeam să-i văd chipul<br />

erau doar necunoscuţi.<br />

sunt zece ani de-atunci<br />

acele cuvinte nerostite fierb în mine ca mustul.<br />

e o primăvară cu ploi de noiembrie<br />

o tăcere de parcă toate sentinţele au fost pronunţate.<br />

cu un gest scurt<br />

mătur hârtiile de pe masă<br />

mă ridic<br />

hotărâtă să încep în sfârşit<br />

să fac lucrurile aşa cum trebuie.<br />

nu mai e nimeni în jur<br />

dinspre mesteceni se porneşte un vânt uşor<br />

ca o încuviinţare.<br />

Interviu realizat de KOC OC OC OCSIS OCSIS<br />

SIS FF<br />

Francisko F Francisko<br />

rancisko


Ştefan BORBÉLY<br />

The White Negro (II)<br />

Macerare şi oroare: homo oeconomicus<br />

Textul de faţă îşi propune să discute câteva cazuri<br />

particulare ale relaţiilor dintre marginalitate şi putere în<br />

contracultura anilor ’60, accentul căzând – aşa cum se va<br />

vedea – pe determinismul economic. „Statul represiv”,<br />

pentru contraculturali, a însemnat în primul rând<br />

raţionalitate economică hiperorganizată: un model de<br />

existenţă – arăta Herbert Marcuse – care<br />

unidimesionalizează omul, făcându-l dependent de<br />

răspunsul pe care trebuie să-l dea excesului de producţie<br />

şi diversificării consumiste care îl înconjoară. Devine<br />

esenţial, aşadar, să definim natura puterii cu care<br />

intelectualii din vremea respectivă operau, fiindcă este<br />

evident pentru orice cititor al operelor de referinţă că nu<br />

este vorba de puterea politică – cea la care, în general,<br />

ne referim atunci când discutăm problema în cadrul<br />

societăţilor de coloratură totalitară. Aici ne ajută, pentru a<br />

înţelege, o analogie din faimoasa The Affluent Society a<br />

lui Kenneth Galbraith (1958), care demonstra, foarte<br />

profund, că „uzanţa de gândire” (conventional wisdom)<br />

a majorităţii economiştilor porniţi să analizeze un sistem<br />

este înrădăcinată în ceva ce am putea numi, cu un termen<br />

al lui Nietzsche, societate resentimentară. Resentimentul<br />

derivă din inegalitate, grila cea mai cunoscută fiind aceea<br />

a lui Marx, care are în centrul ei un proletariat pauper şi<br />

frustrat, pornit să recupereze – chiar prin violenţă – un<br />

handicap economic şi social grevat de resentiment. În<br />

mod analog se întâmplă lucrurile şi cu raportul dintre stat<br />

şi supuşi în societăţile totalitare, al căror model generic<br />

este socialismul foarte puternic restricţionat ideologic: la<br />

baza sistemului se formează, prin intermediul muncii şi al<br />

producţiei, clase resentimentare – cea mai radicală dintre<br />

ele fiind aceea a intelectualilor –, a căror utopie este să<br />

participe la binele public prin preluarea puterii. Lupta surdă<br />

dintre stat şi intelectual care se dă în acest perimetru<br />

reprezintă, de fapt, înfruntarea dintre realitate şi utopie,<br />

pe care intelectualul de regulă o pierde, nu atât pentru că<br />

nu dispune de arsenalul logistic sau armat necesar<br />

câştigării puterii, ci fiindcă nu este dispus să îşi transforme<br />

bumerangul ºi clepsidra<br />

15<br />

utopia în realitate, renunţând la sublim în favoarea<br />

pragmatismului şi a eficienţei.<br />

Modelul resentimentului nu funcţionează în<br />

mentalitatea intelectuală a anilor ’50 şi ’60 în America, pe<br />

simplul motiv că nici un intelectual american revoltat nu<br />

aspiră spre poziţii de putere politică. Lupta se poartă, altfel<br />

spus, pe un alt palier, cel existenţial, care presupune<br />

integralitate, ieşirea din ipocrizie, abolirea cenzurii statale<br />

şi recuperarea exuberantă a dreptului natural, firesc, la<br />

viaţă. Pentru intelectualul american al perioadei pe care o<br />

discutăm, statul nu trebuie demolat – fiindcă nu se poate...<br />

–, ci ignorat: catalogat de sus ca fiind ineficient, represiv<br />

sau conservator, declasat simbolic, devalorizat ca un<br />

tăpşan steril al conformismului cenuşiu şi – cu termenul<br />

lui Marcuse – al unidimensionalităţii. În faimoasa The<br />

Making of a Counter-Culture, care lansează, de altfel, şi<br />

termenul, Theodore Roszak afirmă, printre altele, că statul<br />

controlează societatea prin asocierea dintre tehnocraţie<br />

şi puritanism, Malcolm X fiind şi el de părere că religiosul<br />

a devenit, în America anilor ’50, un foarte coercitiv instrument<br />

ideologic şi de propagandă, răpindu-le oamenilor,<br />

printre altele, dreptul la exuberanţă şi la exteriorizare.<br />

Dacă extindem lucrurile în sens freudian şi<br />

nietzschean – doi idoli al căror nume e monedă curentă la<br />

vremea respectivă –, ajungem la concluzia că disputa se<br />

poartă în termeni existenţiali, nu politici: „societatea<br />

afluentă” – ca să recurgem din nou la sintagma lui<br />

Galbraith – creează, în mod inerent, o societate prosperă,<br />

al cărei subprodus rezidual fericit îl reprezintă bucuria<br />

neconstrânsă de a fi şi de a exista, juisanţa. Or, tocmai<br />

aceasta este atitudinea pe care statul o reprimă, temânduse<br />

că o societate prea fericită ar putea deveni, la o adică,<br />

revoluţionară. „Societatea afluentă”, aşa cum o numea<br />

Galbraith, generează în mod incontrolabil o disponibilitate<br />

ludică, estetism şi iresponsabilitate, valori care trebuie să<br />

intre, în mod prioritar, în atenţia statului, fiindcă fisura –<br />

dacă se va produce... – va apărea la acest nivel, tot aşa<br />

cum Marx spusese, în Manuscrisele economico-filosofice<br />

din 1844 – că oprimarea proletariatului se decide la nivelul<br />

relaţiei dintre timpul alocat muncii şi timpul liber, controlul<br />

exercitându-se asupra acestuia din urmă, fiindcă munca<br />

este, oricum, supracontrolată, opresivă.<br />

Galbraith a fost, de altfel, foarte atent cu această<br />

cultură de excrescenţă, care stimulează hedonismul,<br />

spunând că un sistem economic generează, de regulă,<br />

două tipuri de produse: unele de strictă necesitate şi altele<br />

– adică gadgets-urile - care slujesc pornirilor ludice,<br />

predispuse la estetism sau iresponsabilitate. Consumismul<br />

reprezintă, în acest context, o suprapotenţare a gadgetsurilor<br />

în contextul limitării raţionale a produselor de<br />

necesitate imediată. Mai mult decât atât, ceea ce se<br />

constată în consumul curent este că raportul de timp dintre<br />

cele două producţii este antitetic, producţia de strictă<br />

necesitate privilegiind continuitatea, durata lungă, în<br />

vreme ce gadgets-urile favorizează, dimpotrivă,<br />

inventivitatea fulgurantă, moda de scurtă durată,<br />

discontinuitatea. Ţinând însă cont de faptul că interesul<br />

economic al unui producător nu este acela de a fabrica un<br />

produs la începutul deceniului, aşteptând sfârşitul lui


16 bumerangul ºi clepsidra<br />

pentru ca el să se strice, hedonizarea producţiei devine o<br />

sursă inevitabilă de câştig şi de strategie managerială,<br />

mutând accentul de pe produsul solid pe cel frumos, dar<br />

fragil în esenţă, lipsit de putere şi de rezistenţă. Potrivit<br />

acestui model managerial, estetizarea producţiei determină,<br />

pe scară largă, estetizarea inconştientă şi iresponsabilă a<br />

întregii populaţii, aceasta fiind distopia fericită pe care<br />

intelectualii americani ai anilor ’50 şi ’60 nu o puteau<br />

accepta: dimpotrivă, spuneau ei, ingerinţa statului trebuie<br />

să se limiteze la domeniul extraestetic, adică cenuşiu,<br />

juisanţa urmând să fie lăsată celor care ştiu ce să facă cu<br />

ea şi cum s-o exprime.<br />

Aşa se face că majoritatea titlurilor de cărţi de<br />

referinţă care desemnează Statul în anii ’50 şi ’60 sunt<br />

deprimante, adevărate narcoze negative, demoralizante.<br />

Lista e de o spectaculozitate corozivă ieşită din comun:<br />

The Organization Man (William H. Whyte), Must You<br />

Conform? (Robert M. Lindner), The Lonely Crowd (David<br />

Riesman), Growing Up Absurd (Paul Goodman), The End<br />

of Ideology (Daniel Bell), Suicide of the West (James<br />

Burnham), The One-Dimensional Man (Herbert<br />

Marcuse). Toate acestea definesc ceva ce s-a numit a fi<br />

The Silent Generation of the Fifties (cu sloganul Don’t<br />

join anything, don’t sign anything, don’t criticize anything,<br />

don’t get involved), stereotipie reprezentaţională<br />

construită pe imaginea unei societăţi inerţiale aproape<br />

generalizate – dominate de stat, şi care nu generează<br />

voinţe de putere, fiind pentru totdeauna disciplinată de<br />

prosperitate şi de consumism –, la marginea căreia<br />

evoluează o minoritate protestatară, îndeajuns de lucidă<br />

pentru a înţelege că rostul ei nu este acela de a se confrunta<br />

cu statul, ci de a construi o formă existenţială alternativă,<br />

eliberată, profetică şi frumoasă, pentru care mai merită să<br />

trăieşti.<br />

Daniel Bell (The End of Ideology. On the Exhaustion<br />

of Political Ideas in the Fifties, 1962) porneşte de la<br />

Şcoala de la Frankfurt şi de la Karl Mannheim, pentru a<br />

demonstra că mecanismul de putere al Statului derivă<br />

dintr-o „raţionalitate funcţională” (functional rationality),<br />

a cărei expresie în plan public este birocraţia, adică<br />

mâna cea mai lungă prin care Statul ajunge la cetăţean.<br />

„Americans are a nation of joiners” – mai spune Bell,<br />

ceea ce explică, în parte, conformismul, în termenii pe care<br />

şi C. Wright Mills (The Power Elite, 1956) îi formulase:<br />

dacă – spune acesta – pornim de la sugestia că ţelul<br />

dintotdeauna al liberalismului a fost obţinerea puterii,<br />

înţelegem şi stilul pe care statul îl promovează pentru a o<br />

atinge: el renunţă la potenţialităţile sale revoluţionare în<br />

favoarea unui conservatorism birocratic, „the consensual<br />

society” devenind, prin asentimentul dat<br />

protecţionismului statal – esenţial ca psihoză publică întrun<br />

moment continuu de beligeranţă, cum a fost Războiul<br />

Rece – „a coercive society” (formula îi apaţine lui Irwin<br />

Horowitz).<br />

Carte „iconică” a perioadei în care a apărut, Growing<br />

Up Absurd (1960) a lui Paul Goodman a trecut pe la 13<br />

editori care au refuzat-o, până să ajungă la Norman<br />

Podhoretz, care consimte s-o publice: traseu strălucit<br />

pentru un autor care-şi face un titlu de glorie din a evolua<br />

aparte de mainstream, într-o neînţelegere şi marginalizare<br />

aproape mitizate. Teza principală a cărţii este că o societate<br />

se cristalizează în două „sisteme organizate” (organized<br />

systems), cel etatizat, respectiv cel anti-etatizat,<br />

complicitatea cu statul, respectiv sfidarea statului fiind<br />

singurele articulaţii sociale şi umane posibile. Cei etatizaţi<br />

sunt „blank tablets”, pe care statul scrie ce vrea: fiinţe<br />

inerţiale, conformiste, puse în mişcare doar de mâna<br />

străină, din umbră, a statului. Ne amintim, în acest sens –<br />

detaliul nu figurează în Growing Up Absurd... – de scena<br />

introductivă din filmul Rebel Without a Cause al lui<br />

Nicholas Ray (1955), în care protagonistul, Jim Stark<br />

(interpretat de James Dean) culcă grijuliu şi infantil, sub<br />

un ziar transformat ad hoc într-o pătură, o mică maimuţică<br />

mecanică. Metafora maimuţei va mai reveni într-o secvenţă<br />

ulterioară din film – nu insistăm aici asupra ei -, ceea ce ne<br />

interesează fiind, însă, simbolistica mecanismului din<br />

secvenţa introductivă: fără să fie trasă cu o cheie, maimuţa<br />

reprezintă o fiinţă inertă – este ceea ce îşi propune regizorul<br />

să sugereze -, asemenea întregii societăţi, care, nici ea, nu<br />

funcţionează decât dacă păpuşarul din spatele scenei –<br />

adică statul – o pune în mişcare.<br />

În Growing Up Absurd, soluţia lui Goodman este<br />

de a opune o societate represivă (repressive society) unei<br />

societăţi „naturale”, fireşti (natural society), pe<br />

considerentul că „puterea naturală, liberă, este singura<br />

sursă a existenţei („the free, natural power is the only<br />

source of existence”). E de remarcat că Goodman defineşte<br />

antidotul depersonalizării induse de către stat prin<br />

cuvântul „putere”, teza trimiţând, mai departe, în direcţia<br />

subculturilor ecologice, marginale, fiindcă autorul recurge<br />

la modelul „oraşului-grădină” (Garden City) al britanicului<br />

Sir Ebenezer Howard (din Garden-Cities of To-morrow,<br />

1898), potrivit căruia soluţia la presiunea socială<br />

intracitadină, depersonalizantă nu poate fi oferită decât<br />

de articularea unor cartiere suburbane mărginaşe,<br />

generatoare a unei subculturi organice specifice, compensative.<br />

Ajungem în acest fel la opoziţia clasică a<br />

contraculturii în ceea ce priveşte relaţiile de putere: de<br />

vreme ce statul ocupă centrul sistemului socio-politic,


absorbind abuziv nu numai voinţa supuşilor – maceraţi<br />

prin unidimensionalizare –, ci şi dreptul lor la un stil<br />

existenţial integral, eliberat de ingerinţe, rostul<br />

„eliberatorilor” este acela de a ocupa marginea sublimă a<br />

geometriei sociale, dar nu pentru a-şi cultiva resentimentul<br />

sau revolta, ci pentru a duce o viaţă mai aproape de mit<br />

decât de realitate. Mitizarea intelectualului contracultural<br />

(Allen Ginsberg, Neal Cassady, Ken Kesey, Wilhelm Reich<br />

etc.) e o realitate vizibilă cu ochiul liber, constituirea unor<br />

comunităţi intelectuale profetice: la fel. Se vorbeşte, în<br />

acest sens, de pildă, de „comunităţi terapeutice”, una<br />

dintre ele fiind „Antiuniversitatea”, care-şi deschide<br />

triumfal porţile la Londra, în 1968. Un subprodus<br />

prestigios al acestei perspective este hipsterul lui Norman<br />

Mailer din The White Negro, existenţă eminamente<br />

dionisiacă, aflată mai aproape de mit decât de realitatea<br />

ternă a fiecărei zile.<br />

Pentru a înţelege mitizarea intelectualului american<br />

din anii ’50 şi ’60 trebuie să clarificăm câteva concepte.<br />

Primul dintre acestea ţine de prejudecata salvării prin<br />

existenţă frustă: ideea potrivit căreia the hippies ai anilor<br />

’60 practicau naturismul şi ceva ce s-ar putea numi<br />

ecologie incipientă ca reacţie antiintelectualistă,<br />

intelectualismul fiind resimţit, dimpotrivă, ca o – măcar<br />

parţială... – complicitate cu Sistemul, ca o cedare. Richard<br />

Hofstadter, în Anti-Intellectualism in American Life (New<br />

York, 1963) a arătat faptul că, dus la extrem,<br />

antiintelectualismul evoluează în direcţia alienării, adică a<br />

unui accesoriu al modernităţii negative, ceea ce, în<br />

economia de gândire a contraculturalilor, ar fi fost de evitat,<br />

excesul de negativitate având drept consecinţă<br />

stereotipizarea mecanicistă a vieţii, atrofierea plenarităţii.<br />

Dimpotrivă, ceea ce urmăreau ei era exacerbarea<br />

pozitivităţii: ieşirea din istorie – pe care Freud o interpreta<br />

ca pe o „maladie a mitului” ’, compensarea negativităţii<br />

printr-o existenţă intempestivă, exuberantă, plenară, care<br />

ne duce – pentru a da un exemplu luat la întâmplare – mai<br />

aproape de Nietzsche decât de Camus, ceea ce înseamnă,<br />

totodată, şi o resemantizare a „existenţialismului american”,<br />

care este mult mai pozitiv decât contrapartida sa clasică,<br />

folosită drept model, europeană. Lucrurile se precizează,<br />

de pildă, foarte bine în descrierea pe care, în On the Road<br />

(Pe drum), Jack Kerouac i-o face lui Dean Moriarty (alias<br />

Neal Cassady): „...inteligenţa lui Dean era la fel de sobră<br />

şi sclipitoare şi completă, fiind însă lipsită de<br />

intelectualism plicticos. «Delincvenţa» lui nu avea nimic<br />

posomorât sau dispreţuitor; era o explozie sălbatică şi<br />

afirmativă de bucurie americană, venea din vest, vântul<br />

de vest, o odă a preeriilor, ceva nou, prorocit din<br />

vechime, sosit de departe... [...] toţi prietenii mei newyorkezi<br />

se aflau în tabăra negativiştilor, a unora care,<br />

fără ieşire fiind, puneau la zid societatea şi ofereau<br />

argumente perimate, fie ele livreşti, fie politice sau<br />

psihanalitice; Dean însă se repezea printre oameni în<br />

căutare de pâine şi dragoste [...] Un cavaler al soareluiapune,<br />

acest Dean.” 1<br />

Într-un asemenea context – precizează Kerouac<br />

atunci când descrie întâlnirea dintre Dean Moriarty şi Carlo<br />

Marx (cel „cu mintea tenebroasă...”) –, oamenii sunt şi<br />

bumerangul ºi clepsidra<br />

17<br />

acţionează ca energii, pregătite să se dilate la infinit, să<br />

expandeze euforic şi suicidar, ceea ce înseamnă că, în mod<br />

evident, asemenea oameni nu pot trăi decât la marginea<br />

exuberantă a vieţii, acolo unde ea se întâlneşte cu moartea,<br />

eliberată de tot ce reprezintă terifianţă, negativitate sau<br />

suferinţă: „...pe vremea aceea străzile erau ringurile lor<br />

de dans, iar eu – scrie Kerouac – îmi târşâiam picioarele<br />

după ei aşa cum am făcut toată viaţa după oamenii care<br />

mă interesează, pentru că singurii care există pentru<br />

mine sunt cei nebuni, nebuni după viaţă, nebuni să<br />

vorbească, dorind nebuneşte să fie mântuiţi, cei lacomi<br />

să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată<br />

şi nu spun banalităţi, ci doar ard, ard, ard ca nişte<br />

formidabile focuri de artificii, explodează aidoma unor<br />

păianjeni de foc printre stele, iar lumina albastră din<br />

jur face bum şi toată lumea oftează...” 2<br />

Să ne aducem aminte, în final, de extraordinara<br />

cavalcadă de fiinţe empedocliene aflată în poemul Howl<br />

(1955) de Allen Ginsberg: „îngeri” incendiari rătăcitori prin<br />

„Molochul” devorator al civilizaţiei industrial-bancare,<br />

„angelheaded hipsters” cu ochi „radiant” sau „brilliant”,<br />

pregătiţi să dispară „în vulcanii din Mexico”, asemenea<br />

unui Iisus ajuns să fie, prin eschatologia generală la care<br />

participă, un nou Dionysos.<br />

______<br />

Note:<br />

1 Jack Kerouac: Pe drum. Traducere de Cristina Felea.<br />

Postfaţă de Dan Grigorescu. Ed. Univers, Buc., 1998, pp. 12-<br />

13<br />

2 Ibid., pp. 10-11<br />

(Va urma)


18 cronicã literarã<br />

Evelina OPREA<br />

Lumea ca percepţie<br />

Cu Buchetul de Platină* – proaspătul volum de<br />

versuri apărut la editura Eikon într-o ediţie elegantă, Viorel<br />

Mureşan se re-formulează şi se re-inventază pe sine. Apt<br />

pentru modificări de perspectivă, poetul apare, prin noul<br />

său mănunchi de poezii, mai mult ca un neoexpresionist<br />

care se ignoră. Izvorând dinăuntrul fiinţei sale, această<br />

formulă de creaţie nu îl ţine pe autor captiv şi nu se<br />

transformă într-un demers premeditat ce ar fi riscat să<br />

devină astfel, prin expansiunea sa lirică, unul superfluu,<br />

oţios.<br />

Prin neliniştea iraţională, prin spectrul incertitudinilor<br />

şi al emoţiilor crepusculare, prin stilistica menită să<br />

amplifice realitatea alterată, poetul intră pe cărarea, deloc<br />

înfundată, a unei simbolistici ce poate fi înţeleasă sub<br />

umbrela atotcuprinzătoare a expresionismului, dar care<br />

prin jocul unei maieutici for free se vede adeseori<br />

decuplată, deturnată de la modelul originar al dispunerii<br />

ei afective şi poetice.<br />

Volumul este alcătuit din trei secvenţe: una mai amplă,<br />

în care se întinde catalizatoare imaginea ochiului care<br />

contemplă lumea şi o creează privind, fără să se scape din<br />

vedere pe sine (Numeşte muzica ochilor); o suită ceva<br />

mai restrânsă de poeme ce îmbracă însă – ut pictura poesis<br />

– pagina întreagă (Cartea arsă); un grupaj de haiku-uri,<br />

de microarmonii (33 de armonii mici).<br />

Poemul 33 de rime pentru umbră reflectă în mic<br />

întreg ansamblul cărţii, îi rezumă arhitectura şi îi<br />

prefigurează sensurile. Cu un instinct aproape borgesian<br />

al geometriei, Viorel Mureşan compune 33 de imagini<br />

eliptice, peste limbajul formei abătându-se duhul<br />

expresionist ce amestecă elemente realiste de detaliu cu<br />

sarabanda fantastică a unor percepţii divergente: „văzui<br />

în oglinda aşezată-ntr-un horn / o imensă piele de om/ din<br />

care iese luna// eu o priveam cu-mprăştiaţii ochi”. În<br />

vârtejul raportului dintre realitate şi reprezentarea ei se<br />

inoculează nelinişti filtrate în scurtmetraje mozaicate:<br />

„distanţa o aproximează numai arpentorul/ un bătrânel/ în<br />

drumul spre groapă/ îşi agaţă umbra într-un copac/ ca peo<br />

obositoare manta”; „copiii mişcau fereastra ca blide cu<br />

stele/ inima în ei se înfăşura în perdele de negru/ în cer se<br />

ascuţeau bastoanele albe/ viitorii soldaţi/ îşi ţeseau<br />

picioarele/ pe înaltele scări //”, „această bătrână se roagă/<br />

îngenuncheată/ iar umbra ei tot în genunchi lângă ea/<br />

tace”. Poetul face efortul de a-şi delega măşti<br />

convenţionale, sumare („pe hornul de la han se ridică/<br />

bunicul încărcat de roşcove/ scriindu-şi cu aţe şi noduri<br />

pe cer/ acest mic poem”), dar fără compensaţie imaginară<br />

şi, acoperit de vălul Mayei, se întoarce către sine. Sub<br />

poleiul subţire al amintirilor se ghiceşte clipirea ochiului<br />

interior: „eu priveam cu împrăştiaţii ochi/ din care îngerul<br />

a zburat/ printre împuşcături de mătase”.<br />

Lumea este înţeleasă ca percepţie, culorile, senzaţiile<br />

încercate conlucrând miraculos într-o poezie densă ce se<br />

naşte din adâncurile nopţii şi care surprinde moartea<br />

imanentă existenţei, universul-sicriu, părelnicia vieţii:<br />

„zilnic primeam un ziar de zăpadă/ cu ştiri despre căţelandri<br />

de îngeri/ pe pagina-ntâi/ se răsfaţă un aer uscat/ au ochii<br />

întorşi între pereţii unei/ biserici de grindină//; „cea cu<br />

ochii harnici şi căprui/ agăţat-ai cerul într-un cui/ şi pe<br />

mine câine-ntr-un castel/ fără scară ca să fug din el”; „firul<br />

de praf/ încâlcit în umbră/ ajunge pe mare/ dar nu se udă/<br />

căci umbra umblă/ uscată acolo pe/ unde umblă”; „speranţa<br />

morţilor/ şi stelele dimineţii de iarnă/ nişte cutii în haine<br />

de-mpărătese”. Cecitatea privirii exterioare („ce oraş cu<br />

pereţii fumurii”) este suplinită de viziunea orfică a timpurilor<br />

viitoare: „...să dispară liniştea din Byblos”. Mesajul<br />

apocaliptic răzbate chiar din vintrele cărţii, laolaltă cu<br />

sugestia, fals izbăvitoare însă, a ieşirii din umbra deasă,<br />

căci, dedesubt, nu se zăreşte o diorama încântătoare, ci<br />

un drum ad inferos: „pălării cum se vede marea de sus/<br />

ţinute între mâini agitate/ şi glasul din carte/ asemenea<br />

unei uşi deschizându-se/ desfăcea un frunziş de umbre/<br />

deasupra gropii”.<br />

Simbolistica expresivă a umbrei se regăseşte şi în<br />

restul ciclului, nefiind totuşi un artificiu semantic, un<br />

eufemism obsedant. Ea se adaugă unei panoplii de motive:<br />

ochii, privirea, fereastra, podul, pisica, cimitirul,<br />

păsările etc., care, deşi revalorizate cu stăruinţă, nu sufocă<br />

imaginarul poetic, ci intră într-o rezonanţă afectivă cu tema<br />

privilegiată a volumului, aceea a lumii ca joc de himere, ca<br />

spaţiu infernal sau ca anamneză platoniciană: „când n-a<br />

mai fost vânt/ a lăsat urme/ pe zăpada albă/ până când<br />

zăpada albă s-a subţiat// urmele lui s-au făcut iarbă”<br />

(Cenuşă din Paradis), „n-am nimic împotriva morţii/ îşi<br />

zice/ e atât de firească/ numai ochii de mi-ar rămâne afară”<br />

(Gerunzii întrerupte); „oricare oraş în care călca/ părea<br />

floarea putreziciunii// moartea era departe încă îşi<br />

desfunda robinete/ pe acoperişul rece cu pisici ori cu vânt/<br />

pentru el clocotul străzii/ era un sicriu în care se aşeza”<br />

(Într-un cimitir ornat);<br />

Absurditatea, demonia realului sunt şi mai evidente<br />

în poemele în care sistemul de referinţă îl reprezintă<br />

fotografia, pagina, pânza, pictura indicând materializarea<br />

unor senzaţii şi percepţii şi, paradoxal, mai ales imaterialitatea,<br />

in-existenţa individului şi ficţiunea lumii<br />

sale: „ardem fotografiile iar oamenii/ din ele/ se risipesc<br />

pe câmp! (Un portret de bătrână); pe întinderea fără cute<br />

a paginii/ se surpă zâmbetul ei” (Un portret de fată); „locul/<br />

unde ard gunoaiele/ pe când ziua e pe sfârşite// în faţă pe<br />

o pânză/ cineva a pus soarele/ mai încolo era luna umplută/<br />

cu păsări moarte şi zdrenţe” (Locul unde se ard<br />

gunoaiele); facem fotografii pentru/ morţii tineri/ însă<br />

contururile lor niciodată/ nu vă aşteptaţi/ să iasă prea<br />

clare” (Instantanee). Chiar poezia este simţită ca absenţă:<br />

„îi lăudau frumuseţea/ ca pe o umbrelă uitată deschisă/<br />

între pietrele de pe malul unui râu/ seara şi dimineaţa//<br />

frumuseţea ei/ mâinile ei/ absente” (Efigia poeziei).<br />

Cu o scenografie uşor diferită, a doua secvenţă a<br />

volumului (Cartea arsă) încifrează aceleaşi simboluri din<br />

prima parte, într-o manieră asemănătoare (prin concreteţea<br />

uneori picturală a expresiilor, prin desfăşurarea labirintică<br />

a unor reprezentări atinse de un abur expresionist, prin<br />

simţul extraordinar al imaginaţiei poetice sau prin mixtura<br />

dintre reflexele lirice ale unui strat adânc, ontologic şi<br />

rafinamentul livresc). O schimbare se observă totuşi:<br />

poemele sunt de o tensiune şi o emoţie tot mai


copleşitoare, ideile se modelează în profunzime, privirea<br />

se apropie mioapă de un univers escatologic înregistrând<br />

dispersia unei lumi desacralizate. Efortul este imens,<br />

percepţia e mereu obturată („ochii afundându-se în pereţi<br />

de cenuşă”), ochiul care scanează realitatea printr-o<br />

„fisură-ntr-un zid”, „printr-o crăpătură în perete” se dilată<br />

în întunericul mundan, şocant, imprevizibil, în care se<br />

ghicesc imagini ale expierii, crispări, convulsii proiectate<br />

pe ecranul unei temporalităţi defuncte: „deodată/ ca dintrun<br />

pom înflorit din memorie/ îţi cade cu mare zgomot un<br />

mort/ deasupra mortului cerul/ îşi foşneşte punga/ aşa<br />

cum ai trage o plasă de muşte la geam”// ,,anul de-atunci<br />

va muri şi el ca o rană/ care se vindecă lent// pod deargint/<br />

pe sub pământ/ pod de-aramă/ peste vamă// acest<br />

glas a cerut adăpost/.../ şi ca un lămpaş în noapte o femeie/<br />

ţine în braţe întunericul”. „Cartea arsă” este un text<br />

remarcabil în care se articulează organic şi în unele pasaje,<br />

muzical, ceremonios, viziunile pregnante ale morţii sau<br />

descrierea terifiantă a unei vieţi post-mortem, vag<br />

aureolată de sugestia teofaniei, şi în care persistă doar<br />

memoria poemelor, ele însele atinse însă de moarte, de<br />

vacuum-ul deliteraturizării: „acum/ suntem doi şerpi de<br />

lut tu şi eu/ alunecând prin această carte arsă/ se rotesc<br />

frunzare/ pe un orizont bătut pe trandafiri negri// după<br />

moartea mea/ auzeam tot mai clar cuvintele lui dumnezeu/<br />

aşa cum jumătate din locuinţele unui cartier/ îşi scot<br />

degetele din urechi/ după bâzâitul unui aspirator”.<br />

Cele 33 de armonii mici prin care se încheie volumul<br />

ies cu totul din formula ce se instituise în primele două<br />

segmente ale cărţii. Nu se produce o denivelare de registru,<br />

ci pur şi simplu, ochiul poetic fotografiază realitatea<br />

fragmentar (nu haotic) dar fără scrupulozitate: „departe<br />

o/ cascadă...printre fusceii scării/ văd luna”; „privind prin<br />

geamuri/ pasărea moartă văd şi/ crizantemele”. Apelul la<br />

simetrii şi redundanţe nu complică în mod artificial textele,<br />

ci amplifică din nou emoţiile şi tonalităţile, altfel surdinizate<br />

la scara mică a fiecărui poem.<br />

Expresionismul nu poate fi evacuat din interpretarea<br />

acestor versuri, dar el este la Viorel Mureşan nu un automatism<br />

poetic, ci unul funciar, productiv, care îi dă<br />

măsura talentului şi, în plus, o percepţie acută şi o<br />

extraordinară, intensivă, admirabilă capacitate de a practica<br />

un lirism revelatoriu.<br />

______<br />

* Viorel Mureşan, Buchetul de platină, Editura Eikon,<br />

2010<br />

cronicã literarã<br />

Lucia ŢURCANU<br />

Chemarea oleandrilor<br />

19<br />

După O săptămînă de poeme nescrise (1998) şi<br />

doisprezece ani de poeme nepublicate într-o carte, Maria<br />

Şleahtiţchi revine cu un volum de poezie al cărei titlu<br />

(spre deosebire de primul, cu tentă vădit textualistă)<br />

anunţă un lirism de tip subiectiv/ confesiv – Oleandrii<br />

mă strigă roz*. Grupate în cinci cicluri, cele 25 de poeme<br />

alcătuiesc biografia lirică a unui eu feminin prins între<br />

două lumi: aici şi acum – un univers al intimităţii<br />

literaturizate, şi „dincolo” – un univers pastoralizat al<br />

trăirilor/ fiinţelor de altădată.<br />

Apocrifele conţin versuri de un lirism cu discrete<br />

accente senzuale, în care este urmărită refacerea cuplului<br />

primordial (eu-tu; el-ea): „el/ îi face loc sub plapumă/ o<br />

lasă să-i intre sub piele/ să-şi încălzească picioarele reci<br />

de gambele sale fierbinţi// ea/ se subţie pînă devine un<br />

abur/ un fum un fir de cenuşă/ pornită alandala pe-o coamă<br />

de vînt”. Senzualitatea alternează cochet cu textualismul<br />

şi intertextualitatea. Feminitatea (sau condiţia feminină)<br />

devine motivul central al poemelor. Eul feminin apare în<br />

cele două ipostaze esenţiale: femeie, ce ştie să inducă „o<br />

dorinţă nebună/ de frivolitate şi scene perverse”, şi mamă,<br />

care, „de dorul iedului”, simte cum „mălăiaşul/ ca amnarul/<br />

îmi roade pînă la os călcîiaşul// smocul de flori mustind<br />

sîngeriu/ pe la subsuori/ amiroase-a pelin/ şi a rozmarin”.<br />

Trăsătura dominantă a acestui eu este dorinţa (romantică?)<br />

de strîngere „îndărăt ca un embrion”, dorinţă ce exprimă<br />

nevoia de revenire la primordial, dar şi de refugiu în sine<br />

ca încercare de autocunoaştere: „ca într-o scoică uitată/<br />

la fundul mării mă frămînt/ mă izbesc de pereţii gîndului”,<br />

„sînt gînd reîntors/ în lăcaşul cu aură/ de smoală grizonată/<br />

/ sînt abur ce se resoarbe/ în vocale rujate în lanţul/<br />

cuvintelor legate de plămîni”. Dacă în O săptămînă de<br />

poeme nescrise sensibilitatea feminină era raportată la<br />

modele livreşti, în Oleandrii mă strigă roz este tot mai<br />

evidentă tendinţa de autenticitate, poezia avînd de cîştigat<br />

prin aceasta.<br />

Poemele în vernil dezvăluie, uneori la modul<br />

expresionist, cu ajutorul imaginilor cromatice sau al<br />

metaforei stihialului, „peisaje” din imediat: „plopoaicele<br />

hermafrodite/ cu ugere pline de laptele/ verdelui crud/ şi<br />

poale zdrenţuite-n rafale/ îşi smulg despletite chica/ dînd<br />

pe vînt clăbuci răsuciţi/ în volane dantelate de puf”.<br />

Este evocat universul pastoral, cu „pielea dubită bine/<br />

prinsă-n meliţă/ păstrată de bunicu-n şopron” sau capra<br />

(livrescă totuşi!) care „paşte movul amărui/ al florilor de<br />

brusturi/ verdele uscat al păretarului”. Lumea bucolică a<br />

copilăriei este una din dominantele cărţii, autoarea<br />

renunţînd, se pare, la citadinismul şi hic et nunc-ul<br />

preferat de congenerii săi postmodernişti. Utilizînd un<br />

termen din exegeza romantismului, aş zice că această<br />

lume devine un univers compensativ pentru Maria<br />

Şleahtiţchi, care caută cu multă nostalgie vremurile,<br />

oamenii, atmosfera de altădată.<br />

Textele din ciclul Oleandrii mă strigă roz confirmă


20 cronicã literarã<br />

aceasta constatare, invocînd făptura mamei, trecută<br />

dincolo. Confesiunile ce încep cu adresarea „draga mea”<br />

sînt, de fapt, mesaje onirice venite de la cea pentru care<br />

„lipsa trupului” e „pierderea [...] cea mare” („draga mea/ a<br />

mă reîntrupa nu pot/ inconsistenţa e/ singura mea<br />

povară”). Punctul culminant al emotivităţii este atins în<br />

poemele tu n-ai văzut niciodată marea, ca un milog stau<br />

la poarta bisericii, te privesc adînc albastru, oleandrii<br />

mă strigă roz, în care tragismul existenţial este exprimat în<br />

imagini pe cît de compacte, pe atît de profunde: „ţi-l invoc<br />

pe tata/ în haina grea a gorunului drag”; „atunci pe mine<br />

mă rechem/ îmi ridic pleoapele înfoind cei 2 mł/ de ţărînă a<br />

mea”. Aici, autoarei îi reuşeşte cel mai bine să fie ea însăşi,<br />

creînd o poezie a trăirii nemijlocite.<br />

12 este un poem în care descrierea unei scene<br />

din banalul cotidian („0. în sîmbăta paştelui// 1. spăl<br />

frigiderul pe dinăuntru/ pe din afară-l şterg”) trece în<br />

rugăciune pentru mîntuirea trupului lui Iuda: „11. iartă-i<br />

regretul şi teama/ şi-alegerea/ frînghie trainică copac<br />

viguros// 12. îndură-te doamne că doar nu mai e nevoie<br />

de el/ scoate-i din ştreang trupul uscat”. Existenţa de<br />

zi cu zi este, astfel, raportată la mit, iar poezia tranzitivă<br />

trece în poezie a arhetipurilor. Este un text reprezentativ<br />

în ceea ce priveşte specificul poeticii Mariei Şleahtiţchi<br />

– alternanţa între minimalism şi metaforizare, dar şi între<br />

ludic şi grav.<br />

În final, în poemele din ciclul Dincolo, autoarea iarăşi<br />

evocă, narativizînd lirismul, fiinţa mamei, plasată în<br />

universul rustic al copilăriei, un univers al purităţii şi al<br />

statorniciei: „seară de vară la noi acasă/ în grădină greieri<br />

şi simfonii erotice/ în aer miros de mămăligă/ coaptă la foc<br />

de ogrinji// liniştea stă pe pragul casei/ ca într-o scoică a<br />

veşniciei”. De la apocrifele sinelui rătăcitor la lut, eul<br />

face o călătorie către începuturi, din lumea convenţiei<br />

livreşti („aici e locul suspensiilor cu semnificaţia 0/ aici<br />

îmi re-trag sinele pe mine mie re-dîndu-mă”) spre un<br />

univers al autenticităţii şi al veşniciei („casa noastră e<br />

nouă/ miroase bine/ a var proaspăt/ supt voluptuos de<br />

lutul/ cu paie cu pleavă cu balegă”).<br />

Poezia din volumul Oleandrii mă strigă roz, cu toate<br />

că mai conţine referinţe culturale şi porniri textualiste, este<br />

traversată de un lirism genuin intens şi emoţionant.<br />

Prospeţimea imaginilor rezultă din îmbinarea sinestezică a<br />

senzaţiilor („verde uscat”, „alb tăbăcit”, „roşu acrilic”,<br />

„verde vîscos”, „vocale rujate”) sau din poetizarea<br />

limbajului regional (rustic, în general), uşor arhaizat<br />

(„veliştea vînturilor”, „nu pot croşeta lănţuşele<br />

semantice”). Scrise cu migală, multe poeme din această<br />

carte emoţionează, pentru că ating o coardă sensibilă a<br />

cititorului – relaţia cu cei de odinioară, legătura cu lumea<br />

„oleandrilor roz” (imaginea simbolizînd universul idilic al<br />

copilăriei), cu „eternul ieri/ cu mîinile calde ale mamei/ şi<br />

şapca tatei săltată pe frunte”. Este poezia unui eu care<br />

caută confirmarea propriei identităţi în idee, în cuvînt, în<br />

amintire, în tăcere: „sînt brazda mov/ ce-şi mulează culoarea<br />

pe/ vîrtejul de aer zvelt// sînt fluviul de miere/ de tei şi de<br />

salcîm/ ce se revarsă lin/ peste ochiul nesomnului [...] sînt<br />

tăcerea/ vîntoaicelor cu răni/ abia tămăduite”.<br />

______<br />

* Maria Şleahtiţchi, Oleandrii mă strigă roz, Chişinău,<br />

Editura Cartier, 2010.<br />

Liliana TRUŢĂ<br />

Istoria trece printr­o gară…<br />

Proza microexistenţială ar fi formula sintetizatoare cea<br />

mai nimerită pentru toate volumele lui Cristian Teodorescu,<br />

pe care scriitorul a cultivat-o încă din anii ’80, şi de la care<br />

nu s-a abătut decât cu mici excepţii. Debutează desantist<br />

sub semnul prozei scurte, urmează apoi Maestrul de lumini<br />

(proză scurtă), aceeaşi formulă se ramifică pe spaţii largi şi<br />

în romanul Tainele inimei, pe urmă în alte volume de proză<br />

scurtă. Dar când am pomenit de excepţii ne-am referit la<br />

volumul din 2003, Îngerul de la benzinărie, care a fost<br />

surprinzător pentru noi deoarece lansa şi mici rebeliuni<br />

imaginare, ca nişte ieşiri din sine ale acestui prozator care<br />

promitea acolo noi deschideri sub forma unor naraţiuni cu<br />

pulsaţii parabolice, cu o realitate hipnotică, alunecând<br />

într-un soi de realism magic încălzit de o voce profetică ce<br />

ataca tema puterii într-o lume desacralizată,<br />

post-revoluţionară, aflată într-o nesfârşită tranziţie. Spre<br />

ce? Spre posibile pacte faustice, spre lumi subterane<br />

misterioase care dominau din underground realitatea de la<br />

suprafaţă, spre necunoscute reţele misterioase şi labirintice<br />

cursuri ale istoriei care-şi autogenerează capcanele,<br />

interogaţii pe care proza scriitorului le cataliza acolo într-o<br />

epică seducătoare. Şi, la drept vorbind, aceste proze<br />

„atipice” ne-au creat un orizont de aşteptare nou, vedeam<br />

în aceste căutări o foarte promiţătoare direcţie pe care proza<br />

lui Cristian Teodorescu ar fi putut-o urma, şi, la care, noi<br />

sperăm încă, nu va renunţa de acum înainte, chiar dacă<br />

promisiunile au rămas neconfirmate de romanul recent,<br />

Medgidia, oraşul de apoi.*<br />

Prozatorul revine, aşadar, după aceste ieşiri captivante<br />

la formula sa iniţială, în care se simte probabil, mai<br />

confortabil, de observator cu ochi necruţător al realităţilor<br />

mici, tăiate în felii cu respiraţie scurtă, cu personaje captive<br />

la modul ingenuu într-o existenţă prăfuită pe care scriitorul<br />

le urmăreşte cu o bonomă toleranţă. Ele nu devin niciodată<br />

„prada” atitudinii auctoriale (ironie, simpatie sau sarcasm),<br />

ci sunt lăsate să plutească într-o indecizie care este a<br />

existenţei însăşi, fără a fi nici ajutate, dar nici apostrofate.<br />

Cărţile lui Cristian Teodorescu sunt ca nişte rezervaţii, nu<br />

„naturale”, ci „literare”, în care personajele sunt lăsate să<br />

se mişte în voie, să gândească pe cont propriu sau chiar să<br />

n-o facă, fără a şti că acesta nu este decât un habitat artificial,<br />

aflat sub supravegherea neştiută de ei a ochiului<br />

auctorial.<br />

Preferaţii scriitorului au fost întotdeauna micii sau<br />

marii anonimi, al căror alfabet prozatorul l-a învăţat cu<br />

repeziciune şi fără efort, inşi mişcându-se între provocările<br />

insignifiante ale existenţei lor, puşi în faţa unor opţiuni,<br />

uneori rizibile, alteori dramatice, însă egal tratate de un ochi<br />

auctorial implacabil, încremenit într-o obiectivitate regală.<br />

Evident, socialul era mereu în prim-planul acestei<br />

proze mai degrabă comportamentiste, în care portretele<br />

erau în egală măsură rapide şi substanţiale, mişcarea umană<br />

fiind fixată şi comprimată în tablete epice de la şcoala „old<br />

fashion” a bătrânului Caragiale.


La această vocaţie epică se reîntoarce Cristian<br />

Teodorescu în romanul Medgidia, oraşul de apoi (al doilea<br />

roman al prozatorului) care slujeşte o poetică a<br />

fragmentarismului mai puţin prezentă în primul roman,<br />

Tainele inimei, unde firele epice erau savant înnodate după<br />

tehnici „clasice”. Romanul recent apărut se construieşte<br />

însă din fărâme epice cu care ne-a obişnuit scriitorul din<br />

cărţile anterioare, dar care reiau, rotitor, prin circularităţi<br />

atent supravegheate, destine abia schiţate la început, pe<br />

care le derulează apoi lăsându-le să se rostogolească încet<br />

şi să-şi desfăşoare lent semnificaţiile până la capăt.<br />

Deşi pare un conglomerat de schiţe, suflul romanului<br />

se simte abia după savurarea mai multor „boabe” epice<br />

care se organizează într-un ciorchine, meticulos, în paşi<br />

mici şi prin incizii rapide în corpul unei realităţi sociale şi<br />

istorice specifice. Despre care se cuvine să specificăm că<br />

nu mai este una a strictei actualităţi, Cristian Teodorescu<br />

renunţând pe moment la „cestiunile arzătoare la ordinea<br />

zilei” cu care ne-a obişnuit până acum. Romanul consumă<br />

febril un timp nu mai puţin convulsiv şi aberant, marcat<br />

de zbaterile dramatice ale războiului şi ale perioadei imediat<br />

de după, cu toate isteriile sale ideologice.<br />

Timpul umflat în care marşul istoriei se accelerează<br />

fermentează ideologii care se ciocnesc cap în cap, aşa<br />

cum fac şi opţiunile strategice şi politice ale României în<br />

război, toate contradicţiile buimăcitoare modelând cu<br />

pasiune „rece” destinele umane din micul târg dobrogean,<br />

Medgidia, care poate fi, de altfel, orice alt oraş de pe harta<br />

României. Cristian Teodorescu procedează şi aici ca în<br />

alte părţi: fixează contextul, măsoară temperatura apei şi<br />

pe urmă îşi aruncă personajele în acest acvariu romanesc,<br />

observându-le pur şi simplu, consemnându-le ca într-un<br />

jurnal clinic comportamentul, însă fără comentariile şi<br />

verdictul specialistului...<br />

Prozatorul a fost mereu interesat de problema<br />

adaptabilităţii, pe care o urmăreşte cu nedisimulată<br />

voluptate în toate prozele sale. Personajele trăiesc în ritmuri<br />

leneşe, se frământă, se zbuciumă, se descurcă sau nu, se<br />

adaptează sau nu, se eschivează sau înfruntă realitatea,<br />

clachează grotesc sau tragic. Depinde de nervul interior al<br />

fiecăruia, fiecare cu modalităţile specifice de reacţie la<br />

temperatura când glacială, când prea fierbinte a realităţii,<br />

cu rare momente de echilibru. Oricum, în vremurile tulburi,<br />

numai forţa interioară a celor care nu renunţă la umanitatea<br />

lor mai poate restabili echilibrul precar al realităţii.<br />

Anii 40 aduc în acest orăşel o realitate agitată, cu<br />

nebunia rebeliunii legionare, a prigoanei evreieşti, a războiului<br />

fie de o parte, fie de alta, a ocupaţiei sovietice şi teroarea<br />

comunistă incipientă. Toate aceste unde de şoc ale seismelor<br />

istorice sunt urmărite la scară micro-socială, lovind indivizi,<br />

familii, alianţe sociale, grupuri de toate felurile, şi producând<br />

reacţii. Iar reacţiile, spontane sau în lanţ, sunt însăşi mişcarea<br />

Vieţii în roman. Spune-mi cum reacţionezi, pare să gândească<br />

autorul, iar eu am să-ţi spun cine eşti. Nu perspectiva morală<br />

neapărat, nu asta primează la Cristian Teodorescu, pentru că<br />

dincolo de bine şi de rău, de impostură sau de verticalitate<br />

morală, scriitorul caută mereu umanul, ca esenţă ultimă a<br />

lumii pe care o construieşte, şi-l descoperă de multe ori în<br />

cele mai neaşteptate locuri.<br />

Romanul se deschide cu mişcări leneşe, la modul<br />

aproape predist, cu un moment inaugural când timpul îi<br />

mai păcăleşte pe oameni promiţându-le existenţa unui<br />

cronicã literarã<br />

21<br />

viitor îmbelşugat, pe măsura eforturilor depuse. Este<br />

momentul în care, cu gesturi de întemeietor, întreprinzătorul<br />

Fănică Teodorescu preia restaurantul gării din Medgidia<br />

imprimându-i treptat o altă personalitate decât cea de<br />

cârciumă sordidă de gară. Spaţiul ce vertebrează toate<br />

mişcările umane ale romanului, dobândind treptat statutul<br />

pe care-l avea salcâmul lui Preda, este acest restaurant ce<br />

va dobândi centralitate. Iar Fănică Teodorescu are ceva<br />

din vitalitatea cârciumarului Stere din Groapa lui Eugen<br />

Barbu, cu care de altfel romanul are câteva elemente în<br />

comun, mai întâi prin construcţia narativă, căci şi acolo<br />

romanul se compune şi se descompune repetat sub ochii<br />

noştri prin aceeaşi tehnică a micro-naraţiunilor care îi dau<br />

progresiv suflul. Tot de tehnica autorului Gropii ţine şi<br />

crearea respiraţiei specifice a unui topos care devine o<br />

adevărată supra-realitate şi multiplicarea la scară<br />

industrială a personajelor, care nu duce însă la niciunul<br />

dintre autori la crearea unei „obezităţi” de materie umană.<br />

În jurul acestui spaţiu se ţes, se fac şi se desfac<br />

multe relaţii, intrigi, aventuri dramatice sau groteşti ale<br />

romanului. Şi tot aici se întorc pe urmă firele epice după ce<br />

au fost derulate, ca de pe un ghem. Gara lângă care se află<br />

restaurantul devine şi acesta un spaţiu simbolic, ca o<br />

arteră principală prin care trec drumurile Istoriei, dar tot<br />

de aici pleacă în pribegie şi cei goniţi de ea. De aici pleacă<br />

evreul Marcel, bijutierul oraşului spre Palestina, Neli<br />

prostituata care va ajunge în America, maiorul Scipion<br />

aici se urcă în tren alături de regimentul lui, aflat sub<br />

comanda altuia, dar pentru a nu-l abandona se înrolează<br />

voluntar, aici urcă în tren după război frumoasa evreică<br />

Lea, doctoriţa oraşului etc.<br />

Deşi în plin război, relaţiile sociale sunt încă<br />

sănătoase, aflate sub semnul normalităţii în ciuda<br />

conflictelor de interese. Nebunia legionară, chiar dacă<br />

dizlocă nişte realităţi, nu le poate totuşi aneantiza şi<br />

sfârşeşte sub semnul unei justiţii autentice şi funcţionale,<br />

al cărei reprezentant este judecătorul. Adevărata<br />

catastrofă se produce prin ocupaţia rusească şi apoi<br />

instalarea <strong>comunismului</strong>, abia atunci se prăbuşesc şi acele<br />

valori pe care nu reuşise să le erodeze nici războiul, nici<br />

ideologia legionară, şi abia atunci relaţiile sociale se<br />

reformulează fără ca ele să mai fie înţelese de cineva.<br />

Ne aflăm într-o comunitate multi-etnică şi<br />

multi-confesională pe care scriitorul o fixează de la bun<br />

început, prin diverse figuri umane reprezentative, o<br />

comunitate în care oamenii şi-au găsit de-a lungul timpului<br />

mecanismele interioare şi sociale ale toleranţei: românul,<br />

evreul, turcul şi tătarul, muscalul rătăcit şi bulgăroaica lui,<br />

armenii, sunt legaţi între ei prin întâmplări mici şi mari, prin<br />

convieţuire, dar şi delimitare, respectându-şi unul altuia<br />

„diferenţa specifică”. O lume sănătos-pestriţă, în care se<br />

amestecă elemente de existenţă banală, picanterii<br />

savuroase, gesturi dramatice, coduri elegante de civilizaţie<br />

occidentală şi balcanisme agreabile.<br />

Cele mai puternice personaje rămân cârciumarul<br />

Fănică, elementul de vitalitate al romanului, cel care<br />

imprimă locului o personalitate specifică, maiorul Scipion,<br />

un exemplar anacronic al cavalerismului, om de arme de<br />

modă veche, cu cultul onoarei şi plăcerea duelului,<br />

nesupus în faţa deciziilor injuste. Aceeaşi eleganţă de<br />

lume veche răzbate şi din prezenţa judecătorului sau al<br />

moşierului Caludi, din rafinamentul fostului oberchelner


22 cronicã literarã<br />

pe Orient Expres Ionică, cel care imprimă stil restaurantului<br />

lui Fănică, doctoriţa Lea care salvează vieţi neţinând cont<br />

de restricţiile ce se referă la medicii evrei.<br />

Adevăratul declin al acestei lumi vechi şi coagulate<br />

începe în momentul în care România îşi schimbă aliaţii, şi<br />

acest lucru se resimte mai întâi la restaurantul lui Fănică,<br />

un adevărat „imago mundi”: după aliaţii civilizaţi se<br />

dezlănţuie năvala barbară a ruşilor care coboară tot în<br />

gara din Medgidia dintr-un tren militar, ca un semn sumbru<br />

al unor „vremuri încurcate”. Noii aliaţi nu vizitează<br />

restaurantul mai întâi, aşa cum făceau nemţii şi italienii, ci<br />

cerşesc pâine prin oraş, după care invadează bordelul din<br />

deal, pe care-l vor falimenta... Însă apar printre ei şi figuri<br />

ce derutează prin generozitate şi cavalerism.<br />

Din acest moment, dramele vin în cascade. Şi, încet,<br />

această lume începe să se dezintegreze: primarul, nevoit<br />

să servească noua putere, se sinucide, muscalul Grigori<br />

părăseşte locul abandonându-şi bulgăroaica, dragostea<br />

dintre doctoriţa Lea şi maiorul Scipion primeşte o<br />

întorsătură dramatică după arestarea acestuia din cauza<br />

refuzului de a primi pe ruşi în cazarmă, judecătorul dispare<br />

în mod misterios şi cu el ideea de justiţie, înlocuită cu un<br />

ciudat tribunal al poporului etc.<br />

Comunismul îi va mătura din scenă pe cei aflaţi în<br />

prim plan şi vor apărea figuri umane emblematice pentru<br />

noua realitate istorică: curelarul şi halviţarul, acestuia din<br />

urmă noua putere îi va încredinţa restaurantul lui Fănică<br />

Teodorescu, care devenise o adevărată agora în timpul<br />

războiului, un loc de întâlnire al tutror notabilităţilor din<br />

oraş, şi unde, ca în poiana lui Iocan, oamenii dezbăteau<br />

mişcările istoriei. Prin noul proprietar, spaţiul restaurantului<br />

va recădea într-o condiţie sumbră, încetând funcţia sa de<br />

catalizator epic şi uman în economia romanului.<br />

În gara din Medgidia dramele sunt aduse din nou de<br />

tren: după 5 ani de închisoare apare figura umilă a maiorului<br />

Scipion, bărbatul care nu putea fi îngenuncheat, ca un<br />

simbol al pierderii demnităţii şi imagine vie a efectului<br />

castrator al noii puteri. Sabia de cavaler pe care o păstrase<br />

devine un obiect falic şi el simbolic, al vechii lumi, şi al<br />

vechii bărbăţii dispărute. Şi tot din această gară va pleca pe<br />

urmă definitiv din ţară şi doctoriţa Lea, după ce ani în şir îl<br />

aşteptase pe Scipion să se întoarcă din închisoare. De<br />

închisoare nu va scăpa nici Fănică Teodorescu, pentru care<br />

a doua oară faptul îşi pierde deja dramatismul, înscriindu-se<br />

într-o rutină dictată de cadenţa nemiloasă a noilor timpuri<br />

în care detenţia devine o „sucită” realitate la care îţi vine<br />

rândul oricum, totul nefiind decât o chestiune de timp...<br />

Deşi impecabil în obiectivitatea lui, o afecţiune<br />

subterană a autorului răzbate totuşi la suprafaţă pentru<br />

această lume veche îngropată de marşul istoriei, a cărei<br />

traiectorie e inevitabil marcată de „imposibila întoarcere”.<br />

O nostalgie exprimată de cei doi supravieţuitori din final,<br />

Fănică şi Haikis, umbrele ce au rămas dintr-o lume pentru<br />

a cărei dispariţie n-a fost necesară decât această scurtă,<br />

derizorie şi nedemnă apocalipsă:<br />

„Înainte de a se despărţi, în piaţa de lângă moschee,<br />

se uitau dezorientaţi în jur. Nu mai aveau loc în oraşul de<br />

atunci. Şi nu se întrezărea nimic să le poarte, dacă nu<br />

speranţele, măcar nostalgiile în oraşul de apoi.”<br />

_____<br />

* Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Editura<br />

Cartea Românească, Bucureşti, 2009<br />

Ion PECIE<br />

Amintirile şi confesiunile lui Gabriel Chifu<br />

în limba coptă<br />

O carte plăcută la citit, cumva singulară între apariţiile<br />

editoriale de azi, plină de viaţă şi irizată de tristeţi virile ale<br />

maturităţii publică Gabriel Chifu: Fragmente din<br />

năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot<br />

de el povestită.* E un titlu frumos, ales pentru sonoritatea<br />

lui vetustă, ţeremonioasă, anunţând încă de pe copertă<br />

subiectul tomului, în maniera cărţilor pseudo-istorice<br />

(Istoriia a Alexandrului celui mare din Machedonia şi a<br />

lui Darie din Persida împăraţilor), sau de înţelepciune<br />

populară (gen Viiaţa şi pildele praînţeleptului Esop), ca<br />

mai lesne să îl atragă pe cititor. Nota de arhaicitate nu pare<br />

cea mai potrivită pentru paginile amintind de comunismul<br />

dejist şi de comunismul târziu, dar se justifică pe deplin în<br />

textele consistente, cu temei autobiografic şi confesiv,<br />

care dau greutate cărţii.<br />

Într-unul din texte (Tanti mary), autorul mărturiseşte<br />

că nu apelează la alţii pentru limpezirea unor amintiri în<br />

ceaţă: „regula acestor însemnări tocmai aceasta este – să<br />

mă descurc de unul singur, fără vreun plan prestabilit,<br />

sprijinindu-mă doar pe ce-mi amintesc eu, să cobor în<br />

memorie asemenea unui scufundător în apa adâncă,<br />

primejdioasă a mării, să cobor bucurându-mă când<br />

descopăr cioburile preţioase, aceste fleacuri în fond, să le<br />

scot la suprafaţă şi să încerc să le descifrez, să le pun în<br />

lumină, să recompun de unul singur vasul, întregul. Ce<br />

lipseşte, lipseşte, rămâne pata albă ca-n vechile<br />

manuscrise într-un fel de limbă coptă (limba memoriei mele,<br />

o limbă pentru un unic vorbitor…)”. O poetică a<br />

fragmentului, cum îşi propune autorul, are riscurile ei.<br />

Avantajul ar fi că amintirea, neajustată, îşi păstrează<br />

ingenuitatea dintâi, oferind o mai mare libertate de spirit<br />

vorbitorului în limba coptă (limba egiptenilor în perioada<br />

alexandrină, în care este scrisă şi Evanghelia după Toma).<br />

Asta şi dacă amintirile sunt coapte, să zic aşa, gata să<br />

intre în pagină. Dezavantajul ar consta în puţinătatea<br />

materiei (cioburilor) culese de pe fundul memoriei, situaţie<br />

în care imagini şi scene mai puţin semnificative se cer<br />

cumva revitalizate. Realitatea Calafatului vechi, prăfuit şi<br />

marginal, uitat în cotul Dunării, nu este mereu<br />

„năstruşnică”, ci mai degrabă cenuşie. În cadrul unei<br />

naraţiunii clasice, cu personaje, dialog, descrieri, amintirile<br />

mai sărace ar fi rotunjite în imaginaţie, cum se întâmplă în<br />

proza micilor drame provinciale la Sadoveanu sau la un<br />

Brătescu-Voineşti, unde exista posibilitatea dramatizării<br />

faptelor mărunte. În lumea antebelică exista ritualul<br />

taifasului la o ceaşcă de cafea sau de şerbet, savurată în<br />

cerdac; dar provincia românească postbelică nu mai are<br />

case cu cerdac. Declarativ, Gabriel Chifu procedează în<br />

maniera prozei subiective interbelice. Un Camil Petrescu,<br />

teoretician al autenticităţii, îşi propunea să transcrie în<br />

caietul său doar ceea ce gândeşte, ceea ce simte el,<br />

mărturisind că nu poate vorbi onest decât la persoana I.<br />

Ultima noapte de dragoste… era operă de ficţiune,


inspirată dintr-o societate doldora de evenimente, pusă<br />

pe seama unui personaj-narator, discret supravegheat de<br />

către autorul de pe copertă. Întrebarea este dacă ai parte<br />

de o asemenea lume când recurgi la formula<br />

autoreferenţială a confesiunii nefardate. Gabriel Chifu<br />

promite să recompună singur vasul, dar se răzgândeşte<br />

imediat: „ce lipseşte, lipseşte, rămâne pată albă…”. Iar<br />

aceste „pete albe”, numeroase, invitau la implanturi de<br />

fantezie, ceea ce limba coptă nu acceptă. Conştient de<br />

riscul asumat, limbaj de uz personal, el mută accentul,<br />

trebuia să îl mute, pe un imaginar al gândirii, pe un epic<br />

încărcat de lirism. Întâmplările recuperate ciob cu ciob<br />

copiază realitatea până la punctul în care ea dă semne că<br />

vrea să vorbească. Fragmentele, din memorie adunate şi<br />

iarăşi la lume date, sunt nimbate de lumina domoală a<br />

trans-scrierii. Formula cărţii a fost găsită. În lipsa unei<br />

abundenţe a narativului, autorul explorează posibilităţile<br />

poetice ale epicului „Peregrin prin trecutul meu, peregrin<br />

cucerit de acest drum care se făureşte pe măsură ce<br />

înaintez pe el, caut migălos pepitele de aur din memorie,<br />

mierea strălucind în unghere umbrite, lumina incomparabilă<br />

ce aşteaptă uitată în creierul meu”. Condiţia de peregrin<br />

în timp este o intuiţie ce se limpezeşte treptat, nu fără<br />

ezitări, pe măsură ce „pepitele de aur” se aglutinează în<br />

vasul memoriei, voluntară şi nu prea, în efortul ei de a<br />

scormoni în trecut după întâmplări, figuri umane şi mai<br />

ales emoţii care, vorba poetului, cer veşmintele vorbirii.<br />

Cartea se adună lent în scriitor, iar scriitorul se<br />

reconstruieşte pe măsură ce scrie.<br />

Dar acest timp trecut, resuscitat în memorie şi<br />

aşternut pe hârtie, se reconverteşte într-un spaţiu fizic,<br />

lumea Calafatului vechi, spaţiu de data asta încărcat – ne<br />

învârtim în jurul cozii – de temporalitatea lui. Ca să<br />

anticipez, pelerinajul se împlineşte la finele cărţii. În prima<br />

parte a ei sunt culese „cioburile” vârstei peltice, petrecută<br />

cu mirare în urbea dunăreană, pentru ca într-un text de<br />

bilanţ al călătoriei prin sine autorul să poposească, după<br />

ani, buni-răi, în care a umblat hai-hui prin lume, iarăşi în<br />

Calafat. „O, cum de nu pricep?!, calafatul acesta la vedere e<br />

diferit, i s-au schimbat configuraţia, clima şi geografia, el<br />

n-are nicio legătură cu lumea mea. Lumea aceea este<br />

scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata<br />

mea aducere aminte, ea nici nu există”. Altfel zis, unde eşti<br />

copilărie, cu pădurea ta, cu Dunărea ta cotită, cu portul tău<br />

prăfuit, cu tot? Se dovedeşte încă o dată şi încă o dată, de la<br />

Făt-Frumos cel plângăcios în pântecul augustei sale mame,<br />

şi până azi, că revenirile în castelul copilăriei sunt, sentimental<br />

vorbind, ratate. Rămâne doar trăirea aceea necronometrată<br />

în ţinutul tinereţii neveşnice şi starea de bucurie frântă pe<br />

care o realizăm doar după ce o pierdem. De unde îl scoate<br />

mereu, vorbeam de Făt Frumos – Chifu, îngerul personal.<br />

Ce lume a pierdut, de fapt, scriitorul acolo pe malul<br />

Dunării? O copilărie strâmtorată, purtată în locuinţe<br />

neprimitoare, ţinute cu chirie de părinţi, în care ţâncul,<br />

apoi adolescentul trăieşte, citeşte, se joacă, merge la filme<br />

cu Jean Marrais şi Gérard Barry. Învaţă să se iubească<br />

(Corpul), creşte ţesând o întreagă micromitologie în jurul<br />

corpului propriu, cândva prilej de mândrie narcisiacă, azi<br />

temă de amărăciune: „Corpul meu a adunat oboseală,<br />

rutină, toxine, înfrângeri. Corp repede trecător, corp repede<br />

trecător: bisericuţă însingurată-n câmpie, îngropată de<br />

ierburi, ruinându-se tăcută, încet”.<br />

cronicã literarã<br />

23<br />

Cât de ciudat este omul, mă gândeam citind<br />

Fragmente…, când se aşază la masa de scris. Gabriel Chifu<br />

a călătorit mult, pământu-n lung şi marea-n lat, din Tibet<br />

la Calafat (cum vin şi rimele astea!), din Grecia până la<br />

New-York, iarăşi Europa, Tirol, Paris etc., dar nu pune, cel<br />

puţin în cartea de faţă, preţ pe impresiile culese de pe<br />

acolo, cum fac alţi călători de profesie – nu mai dau nume<br />

–, ci se întoarce la Calafat să-şi regăsească, obsesiv,<br />

copilăria şi adolescenţa înecate în praful provinciei,<br />

precum altădată Făt-Frumos – sigur că nu-i displace<br />

comparaţia –, pare saturat, cel puţin prin omisiune, de<br />

fascinanta istorie a lumii din afară şi revine, tras de aţa<br />

amintirilor, în micul port dunărean, chit că nu a avut parte<br />

de o copilărie roză. Aici joacă fotbal, stă de poveşti cu<br />

puştii de seama lui, se scaldă în Dunăre, visează şi e sceptic<br />

la ziua plecării dincolo, unde Vidinul de peste apă<br />

promite o aventură. Pare comic, azi, să vezi în Bulgaria de<br />

ieri un tărâm al evadării din lagărul comunist. E vremea<br />

copilăriilor consumate în închipuire, dar mirajul călătoriilor<br />

dintâi, în afara satului sau orăşelului natal, rămâne o<br />

poveste de neuitat, amintind Craiova văzută din car a lui<br />

Marin Sorescu. Şi pe mine, fie-mi îngăduit, mă vizitează în<br />

somn fantomele drumurilor în căruţă la Roşiori, Găieşti<br />

sau Târgovişte. Amintirile lui Chifu, trezite fără efort, se<br />

leagă cel mai adesea de topos-ul casei, locul care<br />

cumulează toate valorile intimităţii căutate, pierdute şi<br />

regăsite. Şi când casa de acasă nu era cea mai primitoare,<br />

casa altora asigură bruma de confort spiritual. Evocarea<br />

casei din Cioroiaşi a bunicilor sau a casei unui coleg de<br />

şcoală, Călin, amintind casele boiereşti ale dunărenilor,<br />

oameni înstăriţi, negustori sau mari proprietari de<br />

pământuri, sunt între cele mai tuşante pagini despre colţuri<br />

de rai dispărute. A vorbi despre ele azi poate părea<br />

post-sămănătorism sau idilism desuet, dar paginile din<br />

Via?a la ţară de Duiliu Zamfirescu aveau farmecul lor<br />

indicibil. Trecând prin oraşele de câmpie (Craiova, Alexandria,<br />

Roşiori, Calafat), întâlneşti asemenea case în<br />

paragină avansată, cu acoperişuri ruginite, atât de<br />

grăitoare prin aerul lor stătut, închizând în ele dramele<br />

proletarizării şi colectivizării. Da, se poate vorbi despre o<br />

dramă a locuinţelor vechi, paralelă cu a oamenilor, cum se<br />

vede şi în Pomul de Crăciun.<br />

Turistul Chifu este un simţual, atent nu la istoria<br />

oricât de spectaculoasă a locului (Karlovy-Vari, Tyrol,<br />

Balaton, Grecia), nu la istoria, nici la frumuseţea naturii,<br />

cât la reacţia simţurilor sale care corporalizează impresiile:<br />

„Există locuri unde cunoscătorii îşi umplu trupurile cu<br />

lumină […]. Am simţit asta în siviri, un sat din nordul<br />

Greciei, pe ţărmul mării. Acolo lumina trece printre pini,<br />

palmieri, măslini, leandri şi ajunge la tine, îţi ia trupul cu<br />

asalt […]. Aleargă vijelioasă, torenţială, fluvială pe uliţele<br />

sale triste, pe câmpurile tale triste, pe câmpurile tale<br />

neîngrijite, îşi pune tabăra acolo, construieşte, se<br />

împământeneşte, pur te dublează lăuntric”. Oraşele vizitate,<br />

peisajele de aiurea sunt încorporate la propriu,<br />

senzualizate, devenind pretexte pentru şi mai interesante<br />

vizite în sine: „Fericirea e punctul unde drumeţul, drumul<br />

şi capătul drumului se fac totuna”. Inundat de lumină şi<br />

însoţit de îngerul înaripat, drumeţul nu este totuşi scutit<br />

de contraziceri pe care nu ezită să le numească. E mândru<br />

de alcătuirea lui fizică şi face din elogiul corpului o<br />

deschidere în lăcaşul sinelui. Dar trupul şi sinele intră în


24 cronicã literarã<br />

gâlceavă, iar eul se caută dincolo de acest corp adorat şi<br />

renegat: „am fost pus greşit în acest corp”. Sau: „Turnat<br />

într-un corp eronat, într-o viaţă eronată, în nişte întâmplări<br />

eronate, aştept liniştit sfârşitul”. Este doar un puseu liric.<br />

Fragmente din năstruşnica istorie a lumii… este<br />

un buletin medical al bolilor de suflet. Un fragment relevant<br />

pentru starea de spirit a peregrinului este<br />

Alergătorul care rămâne gol pe dinăuntru…, o<br />

confesiune severă despre relaţia omului cu dublul său.<br />

Un dublu sâcâitor, obraznic, care nu este altceva decât<br />

conştiinţa reflexivă în scindare. Un sine sătul de el însuşi,<br />

intolerant cu insul care se risipeşte în aventuri cu previzibil<br />

final prost: „Eu gâfâi bătrânicios, leneş şi mă pierde pe<br />

drum omuleţul interior, îngeraşul zgribulit, mă rog,<br />

înaripatul acesta sau ce va fi fiind, fără el rămân gol, ca o<br />

bisericuţă din care au plecat toţi credincioşii, o portocală<br />

din care s-a scos miezul, ca o lume fără soare, ca un fluviu<br />

fără apă ori, şi mai şi, ca o cutie de conserve închisă ermetic<br />

şi fără nimic în ea”. Dublul nu mai este umbra detaşabilă,<br />

aşezată cuminte pe un perete, precum în proza romantică<br />

a lui Eminescu (Sărmanul Dionis), ci un înger problemă<br />

autonom, revoltat chinuindu-şi stăpânul; omuleţul interior,<br />

cum i se spune, este un vasal tupeist, inversând rolul<br />

cu seniorul decăzut. Dar şi partea bună, rămasă fidelă<br />

eului prim, după ce acesta a căzut în ridicol şi în derizoriu.<br />

Şi dacă alergătorul a pierdut cursa cu sine, cugetul nu se<br />

lasă terfelit odată cu originalul: „Nu catadicseşte să-mi<br />

răspundă şi nici nu se sinchiseşte de enervarea mea, mă<br />

sfidează, merge mai repede decât mine, aleargă mai repede<br />

decât mine şi nu mă pot ţine după el, asta e limpede, se<br />

îndreaptă spre înălţimi, în văzduh e ca acasă, ştie că eu mă<br />

dau în vânt după ţinuturile scunde, nămoloase,<br />

mlăştinoase, întunecate şi-şi bate joc, mă umileşte<br />

neîncetat, el e sus, se uită cum mă scufund încet, încet şi<br />

râde de mine: pare un prinţ cu tâmplele în nori şi eu poalele<br />

hainei lui, trena care mătură mocirla, băltoacele, pare un<br />

dirijabil ce pluteşte sublim şi eu, sacul greu cu nisip legat<br />

de el cu funii, oho, dar o să mă răzbun, a mea va fi izbânda,<br />

o să-l trag în jos de n-o să se vadă, o să se înfunde şi lui<br />

odată cu mine”. Pasaj funciar ambiguu pentru omul<br />

dedublat. Scriptorul este un fante încărunţit, atras, se<br />

laudă el, de mizeria locurilor rău famate, întristat de<br />

dezmăţuri şi doritor de ele. Aflat în degringoladă şi<br />

conştient de prăbuşire, perseverează încă în rău.<br />

Surprinzătoare este ultima frază, în dezacord cu linia<br />

trăirilor mărturisite de-a lungul volumului –, anume intenţia<br />

eului de a macula acest dublu princiar, cu aripi, pofta lui<br />

de a scăpa de prezenţa însoţitorului. E un vis urât, prins<br />

într-un poem îmbibat de melancolie neagră. Celelalte texte<br />

mărturiseau tocmai strădania îngerului – cândva<br />

îndrăgostit de propriu-i corp (trup + suflet), azi plin de<br />

beteşuguri fizico-lirice –, grija de a stopa tribulaţiile eului<br />

în speluncile existenţei cotidiene. Alergătorul… este un<br />

text definitoriu pentru panseurile lirice ale lui Chifu pe<br />

tema conflictului dintre eu şi sine, dintre natură şi nărav,<br />

distonând cu altele ca umoare, şi ele bune, dar nu aşa de<br />

amare.<br />

Starea de levitaţie încercată la greu, mişcarea<br />

mâinilor înaripate sunt de natură a-l scoate pe chefliul<br />

pus pe amantlâcuri ieftine de pe căile pierzaniei şi de a-l<br />

îndruma spre casă. Afumat rău – vorbesc de personajul<br />

amintitor –, craiul pornit cu paşi împleticiţi, de-o nostimă<br />

măsură, vorba lui Bacovia, spre casa altei femei, se<br />

trezeşte…acasă la el! Responsabil cu minunea este mereu<br />

însoţitorul, îngerul păzitor, blamat ceva mai înainte: „În<br />

dorinţa de a mă aduce pe calea mea, insul din umbră<br />

schimbase clădirile între ele. De data asta chiar l-am zărit o<br />

clipă cum, târându-şi aripile prea lungi, împingea cu zel un<br />

bloc de locuinţe în afara cadrului spre a aşeza în loc casa<br />

cu ţigla roşie binecunoscută”. Aventurierul de duzină este<br />

un Peer Gynt fugit de lângă mireasă, rătăcind prin lume,<br />

până la experienţa de neuitat din deşert, aşteptat acasă de<br />

o Solveig incorigibilă în dragostea ei, dar şi de Topitorul<br />

de nasturi. Piesa lui Ibsen este o ramă foarte largă în care<br />

ar putea încăpea povestea rătăcitorului de azi. El însuşi<br />

nu pare prea încântat de conchistele sale amoroase, ci<br />

mai degrabă apăsat de trecerea timpului, jenat la gândul<br />

că este aşteptat acasă de o dana, admirabilă în dragostea<br />

ei nesmintită pentru bărbatul plecat pe cărări greşite.<br />

Sentimentul trecerii, nemulţumirile de sine, deloc<br />

zgomotoase la o natură echilibrată, însă nu mai puţin<br />

dramatice în tânguirea lor, te duc cu gândul la poemele<br />

blagiene din volumul În marea trecere. Sângele gabrielului<br />

se retrage înapoi în părinţi. Sau în copii, percepuţi ca<br />

părinţi: „Andrei şi Alexandru: tăcut mă mut în ei, mă scurg<br />

în ei ca apa rece din izvor în gura însetatului”. Aparent<br />

cuminţit, altfel se iubeşte de acum: „Da, multă vreme am<br />

înotat în două ape deodată. Da, multă vreme mi-am<br />

petrecut nopţile în două paturi deodată. Aşa funcţionam,<br />

mărturisesc. Astăzi însă mă strâng de unde eram împrăştiat,<br />

m-adun în mine însumi. Sunt altul astăzi: împuţinat şi<br />

simplu. Bogat în sărăcia mea. Las razele şi vântul să mă<br />

spele. Şi pâlpâi, pâlpâi ca o candelă”. Iată un frumos<br />

omagiu, caligrafiat în volute elegante, aproape uitate în<br />

proza de azi, tandru şi spăşit, adus doamnei sale: „Eu<br />

m-am părăsit de mai multe ori, dana nu m-a părăsit niciodată.<br />

Ea a fost mereu cu mine, chiar şi atunci când eu nu mai<br />

eram cu mine. În repetate rânduri, am plecat hai-hui, m-am<br />

rătăcit, am dormit în paturi străine, convins că am pierdut-o.<br />

Când m-am întors, am găsit-o neschimbată, alegând calea<br />

precum acul busolei […] Pentru mine, sufletul ei are ceva<br />

de cenuşăreasă răbdătoare […] Ce secret deţine ea că nu<br />

i se ştirbesc, nu i se trec sentimentele? Ce secret deţine ea<br />

că mă iartă şi mă învăluie precum mirosul chiparoşilor din<br />

gordis, că mă adăposteşte şi mă apără precum zidurile<br />

unei bisericuţe? […] Ah, păşesc în această dragoste ca<br />

printr-un câmp verde într-o dimineaţă înaltă de mai”.<br />

Este cuceritoare, în mai toate textele, francheţea<br />

confesiunii, dusă uneori până la imprudenţă. Sentimentul<br />

culpei asumate, tresăririle conştiinţei, neiertătoare cu sine,<br />

şi o boare de tristeţe cu origine necunoscută, proprie<br />

artistului în general şi peregrinului fără ţintă precisă, aflat<br />

în dihonie cu sine, se lasă peste aceste pagini autentice,<br />

scrise într-o limbă coaptă, atentă şi la ce spune, şi la ce<br />

tăinuieşte. Dar înfrângerile, nu puţine, ca stare aproape<br />

cronică a spiritului, nu sunt incurabile, întrucât înfrângerea<br />

este urmată, la Chifu, de înfrăţirea cu îngerul, de gândul<br />

statornic şi liniştitor al căutării lui Dumnezeu.<br />

_____<br />

*Gabriel Chifu, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii<br />

de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, Editura Ramuri,<br />

2009.


Ruxandra CESEREANU<br />

Bizarerii în proza străină (7)<br />

Onirometria şi hermeneuţii<br />

Dacă putem face abstracţie de parabola sau<br />

alegoria politică existentă în Palatul Viselor de Ismail<br />

Kadare (traducere de Marius Dobrescu, Editura<br />

Humanitas, 2007), romanul este nu doar straniu, ci şi<br />

halucinant. În ce mă priveşte, am dorit să fac abstracţie de<br />

parabola politică, deşi această carte a lui Kadare este<br />

înrudită cu viziunea lui Alexandr Zinoviev care, în<br />

antiutopia Antecamera paradisului, prezintă azilul<br />

psihiatric modern, un edificiu labirintic, cu etaje<br />

subpământene, ca pe un laborator experimental. (Numele<br />

oficial al azilului psihiatric este, la Zinoviev, acela de<br />

Conştientorium – spaţiu unde indivizii având<br />

comportament disident îşi pot corecta şi îmbunătăţi<br />

conştiinţa. Acest Conştientorium este de fapt un uriaş<br />

aparat de înregistrare a gândurilor şi de studiere a lor,<br />

Zinoviev văzând în Conştientorium un „avorton al<br />

lagărului de concentrare”. Aparatul de represiune din<br />

Moscovia - spaţiul unde se petrece acţiunea din<br />

Antecamera paradisului - posedă o tehnică<br />

„morfeometrică” de supraveghere a disidenţilor prin<br />

„morfovizoare” care înregistrează visele, decriptându-le.<br />

Morfeometria trebuia să verifice raportul dintre statutul<br />

social al individului şi inconştientul său. Dar aparatul de<br />

represiune este interesat atât de „morfeogramele”<br />

opozanţilor, cât şi de morfeograma Conducătorului, care<br />

deconspiră un vis paranoic arhetipal al tuturor dictatorilor:<br />

planeta Pământ rebotezată după numele respectiv al<br />

tiranului, Cosmosul devenind o achiziţie onomastică a<br />

acestuia etc.)<br />

Revenind, însă, la romanul lui Kadare, Mark-Alem,<br />

personajul central, este angajat la Saraiul Viselor (sau<br />

Palatul Viselor), spaţiu unde sunt înregistrate, selecţionate,<br />

sistematizate, interpretate şi prelucrate visele supuşilor<br />

din Imperiu (Interpretarea este sectorul cel mai important<br />

din Sarai). Saraiul Viselor constituie baza statului şi a fost<br />

creat la dorinţa Padişahului; săptămânal, Sultanului i se<br />

prezintă un vis selectat din mii de vise, care este prelucrat<br />

şi interpretat, fiind numit Marele Vis. Vârful administrativ<br />

al piramidei este reprezentat de sectorul Marelui Vis: aici<br />

se urmăreşte obţinerea (uneori în eprubetă) a unui Vis<br />

total, alcătuit din visele mai mici ale supuşilor. Este vorba,<br />

biblioteca stranie<br />

25<br />

de fapt, despre un vis ales anume, care surclasează ca<br />

ambiţie oracolele, profeţiile, cărţile de înţelepciune şi magie.<br />

Maeştrii-hermeneuţi sunt cei care aleg Marele Vis,<br />

oferindu-i Sultanului profeţiile onirice, pentru a fi condus<br />

impecabil Imperiul. Locuitorii îşi livrează în general<br />

benevol visele; atunci când nu există o asemenea intenţie,<br />

visele ajung oricum la Sarai, căci există metode variate<br />

prin care producţiile onirice pot fi extrase (de acest sector<br />

al viselor netrimise se ocupă Saraiul Secret).<br />

Câteva informaţii statistice din roman: există un<br />

flux şi reflux al viselor, numărul acestora crescând din<br />

toamnă până la Anul Nou. Visătorii sunt numiţi proprietari<br />

de vise: dacă au noroc ca produsul lor oniric să fie selectat<br />

pentru Marele Vis, ei pot accede la Sultan. Analfabeţii îşi<br />

dictează visele copiştilor; cei care ştiu să scrie vin cu ele<br />

direct redactate; atât visele analfabeţilor, cât şi visele<br />

erudiţilor ori înţelepţilor au aceeaşi importanţă primară,<br />

până ajung să fie selectate în eventualitatea Marelui Vis.<br />

Imperiul este uriaş, întinzându-se până în Asia şi Europa:<br />

fiecare zonă are specificul ei oniric – unele popoare visează<br />

mai mult, altele, mai puţin; popoarele periculoase pentru<br />

Saraiul Viselor sunt cele insomniace, deoarece în acest<br />

caz numărul viselor scade fatal. Visele sunt clasificate în<br />

personale, non-statale (apolitice), apoi vise declanşate<br />

de excese ori penurie, vise nevisate (născocite în scop de<br />

parvenire) – acestea sunt produse care trebuie evitate;<br />

cele esenţiale sunt visele făcute să fie interpretate. La<br />

sectorul Selecţionare există şi o sală de deparazitare, care<br />

departajează visele nevaloroase, fără sens (arhivate<br />

haotic), de visele cu sens (există, însă, şi vise<br />

necatalogabile); ultimele sunt clasificate din punct de<br />

vedere politic, social şi ca posibilă materie pentru Marele<br />

Vis; există şi categoria Varia. Selecţionerii trebuie să fie<br />

cititori performanţi, ei putând fi verificaţi, la rândul lor,<br />

dacă se primesc contestaţii de la proprietarii de visuri. La<br />

început, slujbaşii de la Saraiul Viselor se îmbolnăvesc de<br />

insomnie, până ajung iniţiaţi reali; cariera performantă<br />

creator era considerată a fi aceea de slujbaş la sectorul<br />

Interpretare.<br />

Saraiul Viselor este o instituţie care iese din sfera<br />

umanului controlabil, fiindcă are ambiţia să conţină chiar<br />

Inconştientul; or, un stat care controlează Inconştientul


26 biblioteca stranie<br />

este un stat perfect. Clădirea Saraiului Viselor este<br />

construită asemenea unui Inconştient arhitectural: enigmatic,<br />

sumbru, pustiu, cu ecouri, coridoare, labirinturi<br />

rătăcitoare, etaje; cu spaţii arondate fiecărui sector,<br />

inclusiv cu spaţii de anchetare a proprietarilor de vise<br />

problematizante ori confuze! Cei din urmă sunt investigaţi<br />

până când visul se preschimbă într-un ne-vis, până când<br />

se destramă (este vorba, de fapt, de o spălare a creierului,<br />

după cum intuieşte personajul) sau până când visătorii<br />

mor din cauza epuizării! În curtea din spate a Saraiului<br />

aşteaptă la coadă curierii trimişi în toate provinciile<br />

Imperiului să colecteze vise: unul dintre aceşti curieri<br />

relatează istoria unui vis malefic pe care nici măcar caii nu<br />

au vrut să îl transporte – în aceste cazuri Împărăţia utiliza<br />

curieri pedeştri, dar aducerea din îndepărtatele provincii<br />

a unui asemenea vis putea dura şi un an de zile!<br />

Speculaţiile din interiorul Saraiului oniric sporesc<br />

misterul instituţiei. O primă teorie susţine că dosarele de<br />

vise alcătuiesc o ţară a somnului care este o zonă a morţii;<br />

aşa se explică de ce din vise iese frig, umezeală şi moarte.<br />

O a doua teorie susţine că Saraiul Viselor urmăreşte o<br />

abolire a visului individual şi o devoalare a visului colectiv,<br />

ajuns la suprafaţă, vizibilizat, independent de matricea<br />

somniei. O a treia teorie speculează ideea că delimitarea<br />

viselor de somn va instaura Apocalipsa modernă. O a<br />

patra teorie vizează ideea că ieşirea viselor la suprafaţă va<br />

însemna, automat, extincţia, disoluţia lor. Vizirul însuşi<br />

speculează neoficial că, uneori, Marele Vis este un fals<br />

promovat de maeştrii hermeneuţi, în funcţie de variatele<br />

interese de culise sau de starea psihică a Padişahului.<br />

Mark-Alem nu este un slujbaş oarecare: el face<br />

parte din nobila familie albaneză Qyprilli, care a participat<br />

de facto la măreţia Imperiului. Aristocratul neam Qyprilli a<br />

rupt, însă, legătura cu rădăcinile sale albaneze (şi-a uitat<br />

eposul, şi-a transpus numele albanez de odinioară – Ura,<br />

care înseamnă pod – în turcă); despre originile sale mai<br />

există o singură mărturie, într-o veche baladă; cât despre<br />

Mark-Alem, el este îndrumat ca slujbaş la Saraiul Viselor<br />

de către unchiul său, Vizirul. La început lucrător la<br />

Selecţionare, personajul este avansat rapid la sectorul<br />

Interpretare, nucleul cerebral al Saraiului: aici nu era<br />

operată o interpretare simbolică primitivă (primară) a<br />

viselor, ci una artistică, principiul cel mai important fiind<br />

acela al „interacţiunii simbolurilor”. La început, Mark-Alem<br />

este ucenic pe lângă maeştrii descrifrării viselor, apoi i se<br />

îngăduie să lucreze solitar, dar dificultăţile sunt maxime:<br />

multe vise sunt ilizibile şi dilematice, personajul ezită între<br />

suprainterpretare şi subinterpretare, hermeneutica lui este<br />

abulică şi confuză (Kadare ironizează aici dicţionarele de<br />

simboluri şi de interpretări de vise!). Ca probă de încercare,<br />

încredere şi antrenament, Mark-Alem este selectat pentru<br />

interpretarea specială a unui vis delirant (sau vis negru)<br />

care nara istoria unui infern populat cu ţări moarte, revenite<br />

la suprafaţă (visul era considerat provocator politic în<br />

chip maximal). Cum se cuvine descifrat un delir: simplu<br />

sau sofisticat? Pentru visele indescifrabile există<br />

întotdeauna supraveghetorii, ca anexe ale hermeneuţilor;<br />

şi mai există Arhiva, unde pot fi consultate interpretările<br />

unor vise mai vechi, prestate de hermeneuţi faimoşi (ca<br />

model pentru tinerii hermeneuţi). Somnul somnului (după<br />

cum precizează un arhivar) se găseşte în uriaşa Arhivă a<br />

viselor, depozitate la subsolul Saraiului: acolo se află<br />

esenţa lumii, un soi de Bibliotecă din Alexandria<br />

specializată oniric; aici se găsesc marile coşmaruri avute<br />

înainte de bătăliile istorice celebre, apoi visele arhetipale<br />

osmane (ale întemeietorilor Imperiului), visele sultanilor,<br />

visele creştinilor, visele nebunilor, inclusiv halucinaţiile<br />

sunt îndosariate aici!<br />

Mark-Alem devine un adict al Saraiului Viselor şi<br />

al misiunii sale hermeneutice: inclusiv în ziua lui liberă, în<br />

realitatea cotidiană, se simte ireal ca un cadavru viu, inapt<br />

să mai fie conţinut sau să conţină realitatea. Dar trebuia<br />

să se întâmple, totuşi, ceva, altfel romanul lui Kadare risca<br />

să fie un eseu romanesc sau o parabolă Zen şi nu o<br />

naraţiune: trebuia să survină o criză majoră! Pornind de la<br />

un vis gestionat inabil de Mark-Alem, rapsozii albanezi<br />

invitaţi de Vizir la un banchet de familie sunt masacraţi, iar<br />

unul din membrii familiei Qyprilli, bănuit de complot, este<br />

arestat şi mai apoi executat prin decapitare. Inclusiv<br />

proprietarul visului de la care a pornit criza, un zarzavagiu,<br />

este anchetat până la moarte. În interiorul Saraiului Visului<br />

se petrece o lovitură de palat, datorită căreia maeştrii<br />

interpreţi sunt arestaţi, slujbaşii legaţi de Marele Vis sunt<br />

demişi, doar Mark-Alem este promovat, paradoxal, ca şef<br />

peste noii maeştri ai Marelui Vis (în acest punct, alegoria<br />

excesivă a lui Kadare este iritantă). Mark-Alem devine, de<br />

fapt, primul om în Imperiu mandatat să managerieze<br />

chestiunea onirică în sensul politicii Padişahului; el trebuie<br />

să facă un raport de sinteză despre somn şi vise (din<br />

păcate, raportul cu pricina nu există în roman) şi, halucinat<br />

de propria sa slujbă, adică cu de la sine putere, personajul<br />

înţelege că este rupt de realitate şi că el însuşi va fi cândva<br />

un sacrificat al Saraiului Visului. Romanul se încheie astfel,<br />

rămânând deschis la o parabolă adăugată oricând şi<br />

oricum, întrucât calea a fost bătătorită: sistemul şi statul<br />

care controlează visul poate controla de fapt orice, chiar<br />

lumea întreagă, totul devenind o formă de manipulare şi<br />

păpuşărie, prin specularea hermeneutică a inconştientului<br />

oniric.<br />

Nu voi încheia cu un citat special (stilul lui Kadare<br />

este egal în acest roman), ci cu un scurt vis, nedescifrat<br />

de Mark-Alem la începuturile sale de slujbaş al Saraiului:<br />

„doi oameni au găsit un curcubeu vechi, căzut pe pământ.<br />

L-au ridicat cu greu, l-au şters de praf; unul din ei a început<br />

să-l vopsească, dar curcubeul nu voia deloc să<br />

strălucească. Cei doi l-au pus la loc şi au luat-o la goană.”<br />

Oare cititorul meu de acum şi aici ar putea interpreta acest<br />

vis? Dixit.<br />

[Inserez aici, ca o cireaşă pe tort, câteva mici<br />

interpretări şi comentarii la visul acesta din finalul eseului<br />

de faţă, postate pe blogul meu www.mes<br />

meeacuttita.wordpress.com]<br />

• matei spune:<br />

februarie 4, 2010 la 10:56 am | Răspunde<br />

doi oameni… sunt doi oameni cei care apucă să


pună mâna pe lumină. Veche, deoarece a fost căzută în<br />

timp de deasupra de cosmos. Veche, deoarece a încetat să<br />

se mai rotească împrejurul ei până să devină albă. Veche,<br />

deoarece rugina (prundul) de om s-a strâns pe suprafaţa<br />

ei.<br />

Un curcubeu care nu străluceşte încetează să mai<br />

fie un curcubeu, întrucât culorile sale sunt stinse, sunt de<br />

aceeaşi culoare strânsă, de neant… sunt culori împletite<br />

într-una singură, în cea a firii. Chiar şi aşa, erodat de<br />

pământ, curcubeul refuză vopsirea, ceea ce i-ar fi conferit<br />

artificialitatea, tacit. Ca atunci când o femeie îşi încondeiază<br />

chipul trasându-şi dungi ce se şterg împrejurul ochilor.<br />

Tacit, fără a-şi aprinde vreun led colorat, mişcare care să-i<br />

înspăimânte pe cei doi. Că ce poate fi mai misterios şi mai<br />

de temut decât taciturnul? Care ascunde în gura sa genezele<br />

lumilor.<br />

Şi-n ce culoare ar fi putut vopsi un curcubeu care<br />

nu-şi mai strălucea culorile, care terminase să-şi mai arate<br />

încheieturile dintre culori? În niciuna, pentru că oricât de<br />

divine ar fi mâinile sau închipuirile oamenilor, ele nu pot<br />

ajunge să vopsească lumina nici cu mâna, nici cu<br />

imaginaţia. Şi-n plus, e atât de uman verbul , încât chiar dă<br />

posibilitatea imaginării mişcărilor de trup ale celui ce-şi<br />

însuşeşte acţiunea, sudoarea care se desprinde de pe<br />

bustul lui/ei care se aglutinează cu vopseaua.<br />

Cei doi au luat-o la goană, epataţi fiind de faptul că<br />

sunt doi oameni, doi oameni ce pot deveni la fel de taciturni<br />

precum transcendenţa şi limba ei, curcubeul<br />

• mesmeea cuttita spune:<br />

februarie 4, 2010 la 11:19 am | Răspunde<br />

ei, hei, matei, seamana cu interpretarea mea, putin,<br />

asa ca vivat!<br />

dar cred ca mai sunt destule alte cai de apucat acest vis…<br />

• matei spune:<br />

februarie 4, 2010 la 2:42 pm | Răspunde<br />

normal ca mai sunt si alte cai… si cate altele mai<br />

pot fi acele cai… si cate alte curcubee or mai fi fiind cazute<br />

pe pamanturi…<br />

• az spune:<br />

biblioteca stranie<br />

27<br />

februarie 4, 2010 la 3:31 pm | Răspunde<br />

nu cred că e un vis adevărat, pentru că lipseşte<br />

eul, dacă nu cumva ăsta e chiar curcub-eul. (care o fi<br />

pluralul: curcube-e sau curcub-euri?)<br />

impresia sinelui că-i deranjează pe ceilalţi… na!<br />

dacă eu aş fi curcub-eul, m-aş simţi destul de aiurea,<br />

să fiu masacrat cu vopsea, apoi abandonat.<br />

ce roman era?<br />

• mesmeea cuttita spune:<br />

februarie 4, 2010 la 3:32 pm | Răspunde<br />

am impresia, matei, ca nimeni în afara noastră nu<br />

se simte îmbiat la vreo interpretare onirică (din păcate),<br />

deşi visul este ca o şaradă (sau tocmai de aceea). asa ca<br />

iată succintul meu comentariu.<br />

cea mai interesantă pentru mine a fost precizarea<br />

cum că e vechi curcubeul. este bătrân adică. este un<br />

arheo-curcubeu. el nu poate fi vopsit, pentru că nu este<br />

cum: nu străluceşte, ci doar conţine culorile care-l<br />

alcătuiesc. nu strălucirea contează în cazul lui, ci greutatea.<br />

cu siguranta este un curcubeu conţinător de lume. are<br />

poveşti, vieţi şi făpturi înăuntrul lui. cei doi oameni care<br />

vor să îl cureţe o iau la goană atunci când înţeleg că, dacă<br />

l-ar întineri, l-ar modifica genetic şi poate chiar l-ar ucide.<br />

• mesmeea cuttita spune:<br />

februarie 4, 2010 la 4:34 pm | Răspunde<br />

nu stiu cum de a intrat comentariul lui az inainte de<br />

comentariul meu de mai sus, din moment ce atunci cand<br />

eu mi-am scris interpretarea la vis nu era acolo! vor fi fiind<br />

vraji curcubeie la mijloc…<br />

in dex pluralul corect este curcubeie, dar mie imi<br />

place si curcubee, fiindca suna mai vechi, prafuit si oniric!<br />

daca visul este adevarat sau nu doar Kadare stie.<br />

ce am transcris eu este un vis scurt din romanul “Palatul<br />

Viselor”, aparut la humanitas.<br />

• ora25 spune:<br />

februarie 4, 2010 la 4:56 pm | Răspunde<br />

mie visul ăsta îmi seamănă a coşmar. sincer, nu aş<br />

vrea să visez aşa ceva. oamenii îmi par cu totul bine<br />

intenţionaţi şi cu totul cuminţi iar curcubeul îmi pare şarpe.<br />

• mesmeea cuttita spune:<br />

februarie 4, 2010 la 5:03 pm | Răspunde<br />

s-ar putea sa fie cosmar. toata chestiunea este ca e<br />

un cosmar cumva indreptatit sa fie incalcit si in acelasi<br />

timp descifrabil.<br />

mie imi place fuga celor doi la final… fiindca orice<br />

domn curcubeu trebuie lasat in pacea lui!<br />

daca ar fi doamna sau domnisoara curcubeie,<br />

hmmm, nu stiu, e mai complicat.<br />

• ora25 spune:<br />

februarie 4, 2010 la 5:05 pm | Răspunde<br />

un curcubeu cam calp, totuşi. nu străluceşte, nu<br />

vrea, mai e şi căzut. bun de pus pe foc. eu aşa aş proceda.<br />

• mesmeea cuttita spune:<br />

februarie 4, 2010 la 6:04 pm | Răspunde<br />

ora 25 nu trebuie sa fie iritata de curcubeul acesta<br />

nestralucitor si nabadaios in acelasi timp. poate ca e doar


28 biblioteca stranie<br />

batran! dar cine sa-l duca la azil si cine sa-l ingrijeasca<br />

acolo?<br />

• ora25 spune:<br />

februarie 4, 2010 la 6:20 pm | Răspunde<br />

îmi aminteşti de parabola cu mila faţă de diavol nu<br />

mă-ncred în varianta curcubeului greu! greu? îh!<br />

• iarina spune:<br />

februarie 4, 2010 la 6:21 pm | Răspunde<br />

Multe lucruri sunt răsturnate. Numai greutatea<br />

rămîne – va fi fiind vorba de un purtător de sensuri (iar<br />

acestea din urmă cu greu se lasă descifrate). Curcubeul,<br />

prin arcul de cerc descris şi prin culorile vrăjitoreşti, poate<br />

fi destinul. Cum două capete stau cu gurile deschise către<br />

pămînt, tot două plămădiri – dar din acelaşi om – sunt<br />

momente ale devenirii; pentru că orice om are un început<br />

şi un sfîrşit. Vopsirea înseamnă interpretare, iar strălucirea<br />

nearătată ar fi fost haina celui care dorea să se transforme<br />

(să schimbe această structură destinică). Cei doi (ai<br />

aceluiaşi) au fugit, speriaţi de nereuşita lor şi înţelegînd<br />

conţinutul ascuns ce trebuie lăsat prăfuit.<br />

• ora25 spune:<br />

februarie 4, 2010 la 6:25 pm | Răspunde<br />

arc-en-terre. sună a enterrement du ciel.<br />

• matei spune:<br />

februarie 4, 2010 la 6:44 pm | Răspunde<br />

foarte de acord cu fiinta mesmeica… mai ales la<br />

partea cu interpretarea greutatii curcubeului…<br />

aud cu urechile cum Mesmeea inca imi spune: nota<br />

bene la faptul ca este greu… greu… greu…<br />

• mesmeea cuttita spune:<br />

februarie 4, 2010 la 6:54 pm | Răspunde<br />

curcubeus diabolicus nu cred ca este, sarmanul.<br />

dar cu siguranta nu este curcubeu in deplinatea lui, din<br />

pricina vestejelii, ca sa zic asa…<br />

mda, suna incuietor enterrement du ciel! pour ora<br />

25!<br />

iarina, poate ca exista, intr-adevar, un talc in<br />

vopsirea ca interpretare. ca si cum curcubeul nu s-ar lasa<br />

interpretat?<br />

matei, era sa spun ceva de un titlu celebru al<br />

simonei weil, dar ma abtin!<br />

• FID DeScribor spune:<br />

februarie 4, 2010 la 8:50 pm | Răspunde<br />

Daca ne gandim prea mult, o sa visam la noapte! E<br />

important si ca oamenii aceia fug, ca atunci cand gasim<br />

ceva de maxima importanta, ceva extraordinar pentru noi,<br />

iar noi lasam asta, pur si simplu si plecam.<br />

Gasirea curcubeului? Doi oameni? Sunt multe de<br />

spus (zic eu, de parca nu se stia deja).<br />

Poate ca e vorba de cel care ajunge undeva, la capatul<br />

lumii, acolo unde sunt reziduurile lucrurilor pe care la<br />

credem perfecte; poate ca e o lume unde soarele oboseste,<br />

unde gasim asemenea curcubeie prafuite, poate e regasirea<br />

unui limbaj nou, apropo de post-ul anterior, poate ca este<br />

cineva, cu dublul lui si cu gasirea lucrului care le leaga<br />

sau intoarcerea la o veche ordine al carei loc in lume nu<br />

mai e legitim, poate sa fie rateul teribil al unei experiente<br />

poetice sau identitare.<br />

Sunt cateva lucruri: unicornul, curcubeul, paunul,<br />

ca te nasti a doua oara care, daca sunt visate, e ceva si<br />

n-are legatura cu stralucirea, cu siroposenia, cu metaforele<br />

gratuite si capul in nori. E ceva daca sunt visate si altele,<br />

nu asa de atragatoare. Palatul viselor? Cum o fi oare acolo?<br />

• mesmeea cuttita spune:<br />

februarie 4, 2010 la 8:54 pm | Răspunde<br />

la capatul lumii am pofti, uneori, cam toti sa<br />

ajungem. de gasit limbaje noi, iarasi am ravni cu totii.<br />

sa fie curcubeul dublul cuiva, asta vrei sa spui,<br />

de-scribor?<br />

rateul unei experiente identitare? da, suna a<br />

raspuns mai mult decat iscusit. poate de aceea si ora 25<br />

era manioasa putin pe curcubeu (era sa scriu curcuveu).<br />

pai sa visam atunci, n’est pas?<br />

Abstract<br />

Not only professional readers, but readers in<br />

general may be, sometimes or oftentimes, fascinated<br />

both by classical, respectable, famous books and by<br />

unusual, strange, atypical, exotic works (and the list<br />

of qualifiers could go on). I prefer to call these books<br />

simply outlandish. This essay analyses one such<br />

outlandish novel, as regards both it’s subject matter<br />

and it’s style.<br />

Key words: Ismail Kadare, outlandish novel,<br />

subject matter, style, narrative construction, dream,<br />

dictatorship


eşti. sînt<br />

eşti atît de aproape<br />

sînt atît de acum<br />

eşti îndemnul<br />

din mersul<br />

ce îşi caută drum<br />

eşti atît de aievea<br />

cînd uit să mai fiu<br />

eşti atît<br />

de devreme<br />

cînd se face tîrziu<br />

Ion DUMBRAVĂ<br />

eşti atît de oriunde<br />

sînt atît de oricînd<br />

sînt necuprinsul<br />

eşti zarea<br />

sîntem ecouri vibrînd<br />

femeia din vis<br />

mă uit în urmă şi nu te văd.<br />

nici în dreapta şi nici<br />

în stînga. nici venind<br />

nici plecînd.<br />

nici vineri<br />

nici joi.<br />

ai fost?<br />

eşti?<br />

tîrziu în doi<br />

bătălii cîştigate şi bătălii pierdute.<br />

strategii. compromisuri. armate<br />

de cuvinte cu întregul lor arsenal<br />

de idei şi concepte.<br />

ultimele forţe aruncate în luptă<br />

pentru un asalt decisiv.<br />

pustiu de noapte tîrzie. lună<br />

albă-n fereastră<br />

martor mut cînd învins<br />

se rostogoleşte<br />

la picioare ultimul nasture<br />

asterisc<br />

ca un cap<br />

retezat.<br />

vînător şi vînat<br />

şansă şi risc. ucigaş şi victimă.<br />

cine să salveze umila pasăre<br />

din ghearele vulturului<br />

pe care doar tunetul<br />

doar fulgerul îl poate atinge<br />

ce şanse ar avea<br />

legile vieţuirii.<br />

cine pe cine<br />

să salveze odată<br />

ce totul a fost stabilit.<br />

hotărît. odată ce mecanismul<br />

a fost pus în mişcare.<br />

cine ar putea garanta<br />

că pasărea scăpată din gheare<br />

ar mai putea vreodată zbura.<br />

lumină vie<br />

clar de zări albe<br />

se cerne iară<br />

lumina vie<br />

lumina clară<br />

aproape descîntec<br />

ce vindecă vina<br />

se-aude cum cerne<br />

cerească lumina<br />

aproape nefire<br />

aproape visare<br />

se-arată lumina<br />

în clarul de zare<br />

cădere-n risipă<br />

în făr’ de măsură<br />

lumina sfîntă<br />

strălumina pură<br />

clopote în amiază<br />

clopot de aramă anunţînd amiaza. un alt<br />

timp. alţi nori rătăcind<br />

prin pustiuri albastre. alţi trecători.<br />

doar drumul sfîrşeşte mereu<br />

în acelaşi loc. doar tu<br />

continui să faci aceleaşi lucruri<br />

de parcă timpul n-ar exista.<br />

29


30<br />

doar clopotul sună la fel<br />

pentru amieze ca şi pentru morţi.<br />

un alt azi. acelaşi soare escaladînd<br />

aceleaşi înalturi. ceea ce<br />

se crede despre tine e mai puţin<br />

important. din ceea ce crezi<br />

despre toate acestea puţine<br />

sînt cunoscute acum. o altă zi deci<br />

sfîrşind pe rugul încins al amurgului.<br />

acelaşi veac. domnie a clipei de mii<br />

de ani aşteptîndu-şi efemera ei glorie.<br />

lume şi lumi<br />

lume cît cuprinde şi<br />

cer. provocarea<br />

de-a fi.<br />

paşi şi cărări.<br />

neşansa<br />

de-a rătăci. puterea<br />

de-a te întoarce.<br />

zări şi nemargini.<br />

lume şi<br />

lumi. doar<br />

norul deasupra<br />

pare sigur pe univers.<br />

libertate şi risc<br />

un fel de nod gordian. un ghem<br />

de drumuri. libertatea<br />

de a alege. riscul<br />

de a urma drumul altcuiva.<br />

nemărginite ţinuturi<br />

cer fără ţărm.<br />

riscul de a nu-ţi găsi locul<br />

şi rostul. întîmplarea<br />

de a te naşte<br />

cînd şi unde nu trebuie.<br />

triptic<br />

1.<br />

noapte. coadă la biserica<br />

de pe deal. se<br />

dă lumină.<br />

2.<br />

rîsete ca-n al nouălea cer –<br />

nu eşti nici astăzi<br />

cel aşteptat.<br />

3.<br />

iarnă în satul fără locuitori.<br />

îngerul bate în cuie<br />

uşa bisericii.<br />

asterisc<br />

unul care mai speră<br />

încă mai aştepţi un cuvînt<br />

un semn. încă mai înalţi<br />

rugi verii – zeiţă<br />

cu părul de foc –<br />

încă mai crezi în graţiile<br />

regelui soare atît<br />

de acelaşi tu. mereu de<br />

partea imposibilităţii posibile.<br />

încă nu e târziu<br />

pentru dreptul la tine însuţi<br />

chiar dacă nu vei mişca<br />

din loc nici un munte<br />

chiar dacă încă-i nevoie<br />

de argumente. mai e încă vreme<br />

pentru ceea ce ar putea fi.<br />

hibernală<br />

fulguieli în dezordine peste vremi<br />

care trec. peste lumi în schimbare<br />

continuă. imagini peste care alte<br />

ninsori se vor aşterne şi tu<br />

înaintînd pe gheaţa subţire<br />

confuz şi nesigur<br />

ca o zi de ieri.<br />

trenuri şi gări<br />

la marginea verii un canton părăsit.<br />

o haltă de fapt amintind<br />

de cea în care aştepta tolstoi trenul<br />

spre desăvîrşire. o ruină acum<br />

în care se-mpiedică<br />

în mersul lui grăbit timpul.<br />

o haltă. un punct<br />

pe harta unui univers în ruină<br />

într-o rusie uriaşă<br />

cu mii de tolstoi rătăcitori.<br />

la marginea vremii o haltă în care<br />

îşi găseşte-adăpost ostenit vîntul<br />

aducîndu-ţi aminte de tolstoi<br />

unde poţi sfîrşi ca un biet<br />

vagabond aşteptînd<br />

un tren care nu va mai trece nicicînd.


margini<br />

stăm pe marginea îngustă a vremii<br />

ca şi cum ar fi vremea altcuiva<br />

vorbim<br />

despre moarte<br />

ca şi cum am vorbi despre viaţă<br />

stăm pe marginea arsă<br />

a lacrimei ca şi cum<br />

ar fi lacrima altcuiva<br />

vorbim despre margini<br />

ca şi cum alţii doar ar putea cădea<br />

decizie amînată<br />

să amîni mereu o renunţare la un<br />

anumit lucru.<br />

să te întrebi dacă existenţa<br />

ta nu e datorată cumva<br />

tocmai acelui lucru.<br />

să simţi cum neliniştea<br />

pune stăpînire pe tine<br />

la gîndul că ceea ce<br />

tocmai realizezi poate fi<br />

finalul a ceea ce îţi e dat<br />

să faci. să simţi<br />

cum deodată ţi se face brusc teamă.<br />

parcă<br />

parcă nici n-am fost<br />

parcă nici nu sînt<br />

lume fără rost<br />

dor fără descînt<br />

parcă nici nu eşti<br />

parcă aş fi altul<br />

vale-i parcă drumul<br />

ce urcă înaltul<br />

parcă nu-i ce-ai crede<br />

parc-ar fi ce nu-i<br />

tot ce azi se vede<br />

tot ce taci şi spui<br />

parcă azi e mîine<br />

vineri parcă-i joi<br />

parcă-şi întorc toate<br />

mersul înapoi<br />

decembrie<br />

alb de decembrie peste<br />

urme fără copilărie.<br />

în loc de sănii<br />

trec pe drum<br />

amintiri.<br />

asterisc<br />

umbra amurgului<br />

dacă ar fi să mai regret ceva<br />

nu doar vechile cărări le-aş putea<br />

regreta. drumurile<br />

neumblate le-aş putea regreta.<br />

răsăriturile pe care nu le-am văzut<br />

le-aş putea regreta.<br />

trăirile cu gust de poveste<br />

le-aş putea regreta.<br />

nu doar vara pe care<br />

am trecut-o de mînă<br />

cu ultima întîmplare ci paşii<br />

care s-au pierdut i-aş putea regreta.<br />

pe mine m-aş putea regreta<br />

cel care nu mai sînt.<br />

bătrînul şi clipa<br />

clipa în care nu mai depinzi<br />

de nimeni în care<br />

urarea de a trăi<br />

o sută de ani nu mai pare<br />

doar un exces de amabilitate.<br />

îţi chiar propui<br />

să trăieşti aceşti ani<br />

spre surprinderea unora<br />

spre invidia altora.<br />

spre marea mirare a clipei<br />

cînd nu-ţi mai e teamă<br />

nici să trăieşti nici să mori.<br />

clipa în care<br />

eşti mai fericit<br />

decît la treizeci de ani<br />

în care nimic nu-ţi lipseşte<br />

pentru că nu îţi doreşti nimic.<br />

pod peste rîu<br />

pe podul de peste rîu trece maşina salvării.<br />

trece şchiopătînd un cîine fără stăpîn.<br />

trece o căruţă cu roţi de trabant.<br />

trece un om vorbind singur.<br />

fără pod oraşul s-ar termina<br />

la malul rîului cu sălcii tăcute.<br />

fără el ar trebui să înveţi să zbori<br />

sau să umbli pe ape.<br />

lîngă podul arcuit peste curgerea lenevoasă<br />

o salcă îşi spală pletele-n<br />

oglinda umbrită.<br />

adierea le prinde pe toate-n refren.<br />

31


32 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

Argument<br />

Anii comemorativi, precum 2009 şi 2010, care aniversează evenimente istorice de impact major, generează,<br />

inevitabil, tentaţia re-evaluărilor. Revista <strong>Vatra</strong> nu reprezintă o excepţie în acest sens. Anunţat de ceva vreme pe<br />

coperta a doua a revistei, numărul tematic Expertiza <strong>comunismului</strong> s-a modificat şi s-a abătut, pe parcursul<br />

elaborării, destul de mult de la conceptul iniţial. De la un număr care, într-o fază incipientă, îl viza pe Vladimir<br />

Tismăneanu şi „<strong>expertiza</strong>” sa asupra <strong>comunismului</strong>, la două decenii de la despărţirea de fostul regim, a devenit, din<br />

motive pe care nu le mai detaliem, un număr în care comunismul şi postcomunismul – cele două epoci fiind, în fond,<br />

faţa şi reversul aceleiaşi medalii – au fost privite din perspectiva a trei domenii: teorie, literatură şi cinematografie/<br />

teatru. Dosarul tripartit al Expertizei <strong>comunismului</strong> şi-a propus nu atât o revizitare aniversară, după douăzeci de<br />

ani, a <strong>comunismului</strong> şi post<strong>comunismului</strong>, cât o re-evaluare, fireşte, fără pretenţii de exhaustivitate sau absolută<br />

rigoare academică, a discursului de la noi despre (post)comunism, fie el în domeniul teoretic-epistemologic sau<br />

artistic (literar şi cinematografic).<br />

O urmă a acestui proiect iniţial se poate detecta în primele eseuri ale secţiunii teoretice (semnate de Ciprian<br />

Şiulea, Florin Poenaru, Adrian Dohotaru, Alex Cistelecan, Cristian Vasile şi Dan Ungureanu), centrate pe analiza, mai<br />

mult sau mai puţin critică, a cărţilor lui Vladimir Tismăneanu şi a Raportului care-i poartă numele. Celelalte studii se<br />

focalizează pe câteva aspecte ale existenţei noastre postcomuniste – de la tipare mentale, comportamentale, politice<br />

care mai poartă amprenta trecutului comunist (Adriana Placani & Stearns Broadhead sau Adriana Teodorescu), la<br />

maniera în care ne raportăm la tema memoriei (Ruxandra Cesereanu) şi a puterii (Alex Matei).<br />

Eseurile dedicate literaturii postcomuniste şi modului cu totul specific al literaturii de a recupera şi<br />

reinterpreta trecutul comunist, dar şi prezentul postcomunist, sunt atât studii de sinteză (Cristina Timar, Adriana<br />

Stan, Larisa Stâlpeanu), cât şi studii analitice, dedicate scriitorilor din exil, precum cuplul Monica Lovinescu – Virgil<br />

Ierunca (Dumitru Mircea-Buda), Norman Manea (Claudiu Turcuş) sau Cătălin Dorian Florescu (Florin Corneliu<br />

Popovici). Un loc aparte ocupă eseul lui Alex Goldiş, dedicat „despărţirii” de realismul socialist.<br />

Filmul postdecembrist completează fericit tabloul „expertizei” <strong>comunismului</strong> prin câteva articole semnate de<br />

critici de film recunoscuţi din noua generaţie (Cătălin Olaru, Lucian Maier şi Radu Toderici). Peisajul cinematografiei<br />

autohtone e completat de studiul lui Eugen Warhol privind teatrul românesc postdecembrist. Articolul amplu al lui<br />

Lucian Maier propune o analiză extrem de pertinentă a filmului românesc postdecembrist, atât documentar, cât şi<br />

ficţional, în relaţie cu ideologia, în timp ce Cătălin Olaru se opreşte asupra filmelor lui Sergiu Nicolaescu pe tema<br />

Revoluţiei din 89, iar Radu Toderici asupra filmelor documentare ale unui regizor din „noul val”, Andrei Ujică. În<br />

opinia criticului, cele trei filme ale lui Ujică, de la Videogramele unei Revoluţii, trecând prin Out of the Present şi<br />

terminând cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010) pun în lumină arta regizorului „de a se despărţi frumos<br />

de comunism”. Şi, la drept vorbind, oare ne-a rămas altceva mai bun de făcut?<br />

Cristina Cristina TIMAR<br />

TIMAR


...în teorie<br />

Ciprian ŞIULEA<br />

La ce bun <strong>expertiza</strong><br />

Aş pleca de la o discrepanţă dintre titlul acestui<br />

număr din <strong>Vatra</strong> („Vladimir Tismăneanu – Expertiza<br />

<strong>comunismului</strong>”) şi obiectivul pe care vi-l propuneţi – „a<br />

contura stadiul dezbaterii privind modul în care ne<br />

raportăm la istoria noastră recentă”. Este o mare greşeală,<br />

în opinia mea, să credem că sensul acestei raportări e<br />

determinat esenţial de vreo expertiză academică, indiferent<br />

a cui.<br />

Pe de o parte, avem o majoritate a populaţiei care se<br />

raportează la comunism strict în funcţie de cum l-au resimţit<br />

ei direct, deci fără a lua în calcul vreo expertiză. Pe de altă<br />

parte, avem elitele intelectuale care au dat tonul acestei<br />

raportări pentru o largă parte a societăţii civile şi a<br />

publicului educat, ca şi pentru modul în care statul a ales<br />

să se raporteze oficial la regimul comunist. Şi aici apare<br />

dezamăgirea: nici acest mod de raportare nu ţine cont, la<br />

modul serios, de <strong>expertiza</strong> ştiinţifică. Ţine cont de interese<br />

personale şi de grup, mai degrabă decît de exigenţe<br />

publice. Ţine cont nu de studii sociologice şi politologice,<br />

ci de obositele locuri comune betonate de intelectualii<br />

care şi-au imaginat că pot să facă, după căderea<br />

<strong>comunismului</strong>, anticomunismul pe care nu l-au făcut<br />

înainte. Şi care au dus această activitate autistă mult<br />

dincolo de condiţia ei naturală de nevroză, făcînd din ea<br />

business.<br />

Aşa că, atunci cînd vorbim de acel mod de raportare<br />

la comunism care s-a impus în spaţiul public şi care, în<br />

final, a fost sancţionat şi de către stat, nu vorbim în primul<br />

rînd despre cărţi. Chiar dacă o mare parte a capitolului<br />

despre PCR din Raportul Tismăneanu e copiată dintr-o<br />

lucrare academică de nivel precum Stalinism pentru<br />

eternitate, chiar dacă la Raport au lucrat alţi cîţiva istorici<br />

de calitate, nu vorbim despre expertiză pentru că sensul<br />

global al Raportului e altul: e o combinaţie dintre locurile<br />

comune amintite ale anti<strong>comunismului</strong>, o perspectivă<br />

elitistă şi retrogradă asupra culturii şi societăţii, un democratism<br />

foarte neconvins şi, nu în ultimul rînd, agenda<br />

politică a puterii politice care a patronat demersul. Cît de<br />

ridicol poate fi un document oficial de raportare faţă de<br />

comunism care afirmă că obiectul lui de studiu se<br />

prelungeşte pînă în 1999? Cît de iresponsabil trebuie să<br />

fii, ca putere politică şi ca intelectuali care o asistă pe<br />

aceasta, să arunci aşa în aer legitimitatea statului în care<br />

trăieşti?<br />

Doar două întrebări retorice dintr-un ocean de astfel<br />

de întrebări, nu neapărat mai puţin grave. Să scurtcircuităm<br />

puţin şi să punem o întrebare concluzivă: de ce oare textul<br />

Raportului Final nu e tradus integral în engleză nici măcar<br />

acum, la mai bine de 3 ani de la finalizarea lui? Toate<br />

celelalte rapoarte ale comisiilor de adevăr din întreaga<br />

lume sînt automat publicate în engleză, motivaţia fiind<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

33<br />

evidentă: un astfel de demers are o miză internaţională<br />

esenţială. Este obligatoriu. De ce această nouă excepţie<br />

românească imposibil de justificat? Oare nu din cauză că<br />

şeful Comisiei de condamnare a <strong>comunismului</strong> realizează<br />

foarte bine ce gafă academică s-a produs sub coordonarea<br />

sa şi nu vrea să-şi avarieze acel credit academic<br />

internaţional pe care îl invocă neobosit de dimineaţa pînă<br />

seara?<br />

Deci, cînd vine vorba despre modul în care România<br />

se raportează la comunism, <strong>expertiza</strong> pică pe locul doi, ca<br />

atunci cînd, de exemplu, toate avertismentele referitoare<br />

la pericolele ce pîndesc noile democraţii din Est pe care le<br />

formulează Fantasmele salvării (fundamentalisme,<br />

radicalisme, mimare a democraţiei) sînt încălcate (sau<br />

verificate?) de modul în care Vladimir Tismăneanu a<br />

condus procesul de promovare a condamnării<br />

<strong>comunismului</strong>, cu ajutorul unor tehnici clasice de<br />

manipulare, cenzură şi dezinformare. Nu reiau în detaliu<br />

problema, am făcut-o deja în mai multe alte părţi. Evident,<br />

Vladimir Tismăneanu este un universitar cu cotă<br />

internaţională şi lucrări ştiinţifice omologate de circuitul<br />

academic internaţional. Dar la ce ne foloseşte asta nouă,<br />

ca societate, dacă în România schimbă standardul şi se<br />

comportă ca un propagandist lipsit de scrupule?<br />

Oare chiar aveam nevoie ca operaţiunea de<br />

condamnare a <strong>comunismului</strong> să fie condusă de cineva<br />

care reia identic atitudinea procurorilor stalinişti din anii<br />

’50, de a afirma că albul e negru, în timp ce te priveşte în<br />

ochi fără să clipească? E opţiunea fiecăruia. Eu, personal,<br />

în mod clar nu aveam nevoie de aşa ceva, de cineva care,<br />

pentru a putea acuza pe altul de politizare, e capabil să<br />

susţină, împotriva celei mai clare evidenţe, că el nu s-a<br />

implicat deloc politic. Adevărul simplu, în schimb, e că<br />

Vladimir Tismăneanu a dus o campanie deşănţată în<br />

favoarea lui Traian Băsescu (cu o asemenea frenezie, încît<br />

această recidivă în context democratic mi se pare mai gravă<br />

decît laudele degradante adresate preşedintelui comunist<br />

Nicolae Ceauşescu). A minţi în privinţa unei situaţii banale<br />

şi evidente e, paradoxal, mult mai grav decît a minţi în<br />

privinţa unei situaţii obscure, deoarece constituite un mod<br />

de a impune un „adevăr” cu ajutorul puterii şi, astfel, de a<br />

desfiinţa autonomia şi discernămîntul persoanei<br />

individuale. Da, exact, este ceea ce a făcut şi propaganda<br />

comunistă.<br />

Pe mine condamnarea <strong>comunismului</strong> a ajuns pur şi<br />

simplu să mă dezguste, şi asta nu are nici o legătură cu<br />

atitudinea mea faţă de comunism. Însă toate jocurile<br />

acestea cinice de putere, alianţele lipsite de scrupule,<br />

pragmatismul fără limite, lupta urîtă, la baionetă, pentru<br />

ceva ce a încetat de mult să mai fie (dacă a fost vreodată)<br />

un obiectiv al societăţii şi a devenit un obiectiv personal.<br />

Modul de un cinism îngreţoşant în care sînt puse să<br />

defileze victimele <strong>comunismului</strong> în scopul autolegitimării<br />

şi reducerii la tăcere a oricui nu e de acord cu linia oficială.<br />

Dacă cineva are nevoie de aşa ceva, foarte bine. Eu<br />

n-am. Cei care au nevoie de aşa ceva să-şi ţină toată<br />

condamnarea pentru ei. Eu vreau să rămîn cu trecutul<br />

meu comunist necondamnat, nu pentru că l-am iubit,<br />

dimpotrivă. Dar nu am nevoie să vină cineva şi să-mi<br />

spună că viaţa mea a fost altfel decît a fost. Şi, mai ales, să<br />

facă asta din meschine idiosincrazii şi interese personale.<br />

Asta e cumva prea mult.


34 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

Florin POENARU<br />

Anti-comunismul, mecanismul uitării<br />

Tipul de anti-comunism practicat de Vladimir<br />

Tismăneanu, atât ca opţiune politico-ideologică, cât şi<br />

ştiinţifică, se (auto)legitimează prin centralitatea<br />

conceptului de „memorie”, într-o dublă ipostază. Pe de o<br />

parte, „memoria” de ansamblu a victimelor şi suferinţelor<br />

cauzate de sistem; pe de altă parte, „memoria” sistemului<br />

ca atare, în toată splendoarea brutalităţii sale, justificată<br />

frecvent prin sintagma „să nu uităm, ca să nu repetăm”.<br />

Cele două elemente evident converg circular: memoria<br />

victimelor indică brutalitatea regimului, în timp ce<br />

brutalitatea regimului trebuie constant reamintită pentru<br />

a nu mai cauza noi victime în viitor. Mai mult, această<br />

circularitate a memoriei face din anti-comunism o activitate<br />

permanentă, practicată mult după dispariţia oricăror urme<br />

de comunism de moment ce, nu-i aşa, memoria victimelor<br />

trebuie păstrată mereu.<br />

Ar fi mult prea tentantă o deconstrucţie a acestui fel<br />

de a înţelege memoria şi a centralităţii sale în demersul<br />

anti-comunist, cu atât mai mult din perspectiva tensiunii<br />

epistemologice dintre istorie, istoriografie şi<br />

memori(alizar)e cu care Vladimir Tismăneanu, ca cercetător,<br />

este imposibil să nu se fi confruntat. Propun în schimb o<br />

abordare care subliniază uitările, omisiunile şi tăcerile pe<br />

care acest tip de memorie şi memorializare se bazează în<br />

mod necesar pentru a putea fi operativ. Am în vedere însă<br />

ceva mult mai specific decât o abordare pseudo-dialectică<br />

care spune că memoria este în sine un joc între prezenţă şi<br />

absenţă, că ceva trebuie întotdeauna lăsat pe din afara<br />

memoriei, deci uitat, pentru ca aceasta să capete<br />

semnificaţie şi consistenţă. Uitările, omisiunile şi tăcerile<br />

la care mă voi referi succint în acest text sunt construite<br />

ca urmare a pretenţiei de a fixa istoria prin memorializare,<br />

de a oferi o interpretare definitivă şi autoritară<br />

evenimentelor din trecut prin închiderea lor într-o naraţiune<br />

exhaustivă, investită cu putere legitimatoare şi pretenţie<br />

legislativă. Astfel, din această perspectivă, uitarea nu este<br />

nici inocentă, nici inevitabilă.<br />

Una dintre omisiunile centrale ale anti-<strong>comunismului</strong><br />

este chiar obnubilarea originii sale post-comuniste 1 . Astfel,<br />

nu numai că anti-comunismul românesc s-a născut când<br />

obiectul opoziţiei sale dispăruse deja, dar şi când<br />

practicarea sa nu risca nici o repercusiune 2 . Nu este deloc<br />

întâmplător atunci că memoria şi memorializarea sunt<br />

centrale acestui tip de anti-comunism post-factual: pe de<br />

o parte, când anti-comunismul a luat fiinţă comunismul ca<br />

sistem politic era deja o poveste din trecut; pe de altă<br />

parte, colonizarea imediată a domeniului memoriei a oferit<br />

posibilitatea trecerii sub tăcere a datei de naştere a anti<strong>comunismului</strong>.<br />

Prin urmare, lupta anti-comunistă sub forma<br />

centralităţii memoriei este efectiv o formă de (re)scriere a<br />

istoriei care evacuează convenabil propria sa biografie şi<br />

a principalilor săi practicieni. Mai mult, centralitatea<br />

memoriei victimelor, şi a durităţii regimului, are în principal<br />

rolul de a justifica postum lipsa oricăror forme<br />

substanţiale de anti-comunism când acesta încă avea<br />

sens. Aşadar, şi doar aparent paradoxal, hiper-accentuarea<br />

memoriei în discursul anti-comunist joacă exact rolul unei<br />

uitări efective, a unei invitaţii de a nu ne aduce aminte<br />

nimic concret şi factual. Astfel, trecutul este închis odată<br />

pentru totdeauna într-o formă pur memorială, deci<br />

ceremonială, şi reluat nu prin analiză, ci prin ritual.<br />

Inversând formula lui Ricoeur, se poate spune că tipul de<br />

memorie din cadrul anti-<strong>comunismului</strong> este o formă de<br />

aducere aminte prin ştergerea urmelor 3 .<br />

Trecerea sub tăcere a biografiei anti-<strong>comunismului</strong><br />

(şi deci a anti-comuniştilor 4 ) în naraţiunea istorică anticomunistă<br />

este obliterată prin excesul de biografie al<br />

liderilor comunişti. În anti-comunismul românesc, cu<br />

precădere în forma practicată de Vladimir Tismăneanu,<br />

aceştia sunt singurii membri ai statului comunist care au<br />

biografie, pentru că sunt singurii care, aparent, au făcut<br />

istorie. Restul populaţiei este reprezentată ca o masă<br />

amorfă care a suferit acţiunea primilor, şi care a trăit pasiv<br />

istoria făcută de aceştia. Astfel, istoria <strong>comunismului</strong> este<br />

redusă, convenabil, la intercalarea unor destine<br />

individuale care pot fi explicate psihologic şi prin urmare<br />

izolate de contextul lor istoric şi social mai larg. Mai mult,<br />

omiterea biograficului, cu excepţia cercului restrâns al<br />

elitei, contribuie fundamental la construirea şi funcţionarea<br />

memorializării prin eliminarea, din nou, a istoricităţii, acţiunii<br />

şi responsabilităţii individuale şi colective.<br />

Desigur, pare aproape contra-factuală sugestia că<br />

ar exista un deficit de documentare biografică a vieţii în<br />

comunism, când genul literar cel mai răspândit de după<br />

1989 pare să fi fost exact cel al memorialisticii şi al<br />

documentării biografice. Fără a putea intra prea mult în<br />

detalii, vreau doar să sugerez că acest influx de<br />

memorialistică post-decembristă contribuie mult prea puţin<br />

(sau deloc) la o adevărată istoricizare a vieţii sub comunism<br />

din perspectiva diversităţii grupurilor sociale, a polisemiei<br />

vocilor narative, şi, mai ales, a multiplicităţii perspectivelor<br />

epistemologice şi teoretice. Astfel, mare parte din<br />

memorialistica produsă în post-comunism se încadrează<br />

perfect coordonatelor ideologice trasate de anticomunism:<br />

pe de o parte centralitatea, decontextualizată<br />

istoric şi social, acordată victimelor şi suferinţei, iar pe de<br />

altă parte, re(scrierea) şi (re)interpretarea biografiilor<br />

individuale sau colective ca sub-specii ale unei dizidenţe<br />

private, timide, dar în definitiv, dizidenţe. Astfel, anti-


comunismul ca practică ideologică şi istoriografică se<br />

întâlneşte perfect cu intenţia auctorială a producătorilor<br />

de memorii: ultimii nu trebuie să îşi analizeze, istoricizeze<br />

şi problematizeze în nici un fel experienţele biografice (de<br />

moment ce au la îndemână un template uşor de folosit<br />

oferit de anti-comunism), în timp ce anti-comunismul se<br />

vede astfel confirmat de „memoria” oamenilor concreţi.<br />

Ceea ce lipseşte din această schemă maniheistă care<br />

împarte lumea între victime şi călăi, între dizidenţi şi<br />

nomenclaturişti, între rezistenţi şi colaboratori este evident<br />

figura „zarzavagiului”, nu neapărat cu conotaţia<br />

specifică oferită de Havel, cât ca exemplu a complexităţii<br />

sociale a sistemului şi ca dimensiune a relevanţei<br />

„experienţei trăite”. Astfel, anti-comunismul lasă pe<br />

dinafară atât o serie importantă de istorii şi voci locale<br />

care nu concordă cu constelaţia sa ideologică, dar şi uită<br />

conjunctura istorică globală, contextele structurale şi<br />

determinaţiile generale în care orice istorie particulară (a<br />

victimelor sau nu) este în mod necesar ancorată.<br />

Altfel spus, anti-comunismul ŕ la Tismăneanu este<br />

în mod necesar schematic, abstract (în sensul precis<br />

hegelian), şi prin urmare partizan, colorat de interese<br />

politice şi de clasă particulare. Istoria (şi memoria) în<br />

această perspectivă este inevitabil a deţinătorilor de capital<br />

(ei sunt de fapt personajele concrete din spatele<br />

abstracţiunii „victime”) şi din perspectiva lor, precum şi<br />

în beneficiul lor, se scrie istoria <strong>comunismului</strong> ca regim<br />

„ilegitim şi criminal”. Opusul elitei proprietare este, evident,<br />

„masa” amorfă şi indiscriminată a restului populaţiei,<br />

care în imaginarul anti-comunist nu este nimic altceva<br />

decât întruparea răului în istorie din cauza colectivismului<br />

acesteia care a predispus-o la comunism.<br />

Aşadar, o altă trăsătură majoră a anti-<strong>comunismului</strong><br />

de tip Tismăneanu este uitarea şi trecerea sub tăcere a<br />

„clasei muncitoare”, cel puţin teoretic, subiectul istoric al<br />

<strong>comunismului</strong>. Despre formarea, structura, evoluţia<br />

istorică, antagonismele, contradicţiile şi luptele acestei<br />

clase nu se suflă o vorbă în anti-comunism, decât atunci<br />

când moda academică cere nişte mişcări muncitoreşti<br />

comparabile cu cele din Polonia. Anti-comunismul omite<br />

astfel experienţele de viaţă, istoriile personale,<br />

interpretările, memoriile, dilemele, suferinţele,<br />

oportunităţile şi limitările a vreo 80% din populaţia statului<br />

comunist 5 . Numai din această perspectivă, şi memoria<br />

clamată de anti-comunism nu este altceva decât o formă<br />

efectivă de uitare, excludere şi reducere la tăcere a unor<br />

întregi clase şi segmente de clasă de către cei care deţin<br />

mijloacele de producţie şi reproducţie a reprezentărilor<br />

istorice. Prin urmare, anti-comunismul nu numai că trece<br />

sub tăcere lupta de clasă în general, dar omite cu precădere<br />

caracterul de clasă şi inegal al producerii memoriei şi<br />

istoriografiei, prezentându-le fie ca o reparaţie moraluniversală<br />

adusă victimelor, fie ca o întreprindere<br />

tehnocratică a experţilor academici.<br />

Cred, prin urmare, că din perspectiva omisiunilor<br />

anti-<strong>comunismului</strong> trebuie re-poziţionat teoretic şi<br />

conceptul de „nostalgie” (faţă de trecutul comunist).<br />

Departe de a fi omisă în discursul anti-comunist, nostalgia<br />

a fost vehement înfierată şi condamnată fie ca efect al<br />

pierderii privilegiilor nomenclaturiste, fie ca o formă<br />

nespecificată de „falsă conştiinţă” a maselor inculte. Dar<br />

nu este de fapt nostalgia o formă de manifestare a memoriei<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

35<br />

populare, o luptă pentru posibilitatea de reprezentare a<br />

propriului trecut, o încercare de a da voce, cu propriile<br />

mijloace, a experienţelor, memoriilor şi interpretărilor care<br />

sunt constant excluse din istoriografia şi naraţiunile<br />

oficiale ale anti-<strong>comunismului</strong>? Nu este nostalgia, prin<br />

caracterul ei dinamic, prin circumscrierea unor tematici<br />

diverse şi prin pluralitatea vocilor care o exprimă exact<br />

antidotul la forma de memorializare, de simplificare şi de<br />

închidere propusă de anti-comunismul tout court? Astfel,<br />

discursul nostalgic, cu toate paradoxurile şi contradicţiile<br />

pe care inevitabil le conţine, pare a fi un veritabil obstacol,<br />

o mică protuberanţă care împiedică închiderea totală a<br />

cercului reprezentărilor anti-comuniste, produse de experţi<br />

aliaţi cu puterea politică şi justiţiară, de tipul domnului<br />

Tismăneanu.<br />

Într-un studiu devenit deja clasic, Elisabeth<br />

Domansky a arătat cum naziştii, contrar percepţiei generale<br />

care spunea că aceştia intenţionau să şteargă orice urmă<br />

a Holocaustului, plănuiau de fapt să construiască un<br />

muzeu al vieţii evreieşti în Praga care să justifice (şi<br />

totodată să celebreze) soluţia finală 6 . Viaţa evreilor avea<br />

să fie prezentată în coordonatele ideologice fixate de antisemitism<br />

în care Holocaustul era finalul necesar. Astfel,<br />

exterminarea completă a evreilor mergea mână în mână cu<br />

comemorarea lor (şi a actului exterminării) de către propriii<br />

călăi şi în coordonatele fixate de aceştia – o formă perversă<br />

de uitare prin aducere aminte. Păstrând proporţiile, şi<br />

mutând ceea ce este de mutat, nu descoperim oare un<br />

mecanism similar în modul de funcţionare al anti<strong>comunismului</strong>?<br />

Nu este comunismul condamnat,<br />

investigat şi memorializat în acelaşi timp de aceiaşi oameni,<br />

cu aceleaşi metode? Nu este memoria <strong>comunismului</strong> astfel<br />

păstrată, doar o reflexie a felului în care acesta apare în<br />

constelaţia ideologică anti-comunistă, fiind astfel tot o<br />

formă maximală de uitare printr-o aparentă aducere aminte?<br />

Prin urmare, prin pretenţia sa totalitară de a fi şi<br />

poliţist şi curator, şi judecător şi victimă, şi martor şi<br />

analist, anti-comunismul nu este altceva decât o formă<br />

muzeificată de uitare, o gălăgioasă punere sub tăcere şi o<br />

îngropare a trecutului la vedere. Astfel, credo-ul plasat în<br />

centrul anti-<strong>comunismului</strong> „pentru a nu uita, spre a nu se<br />

mai repeta” trebuie re-interpretat în forma sa inversă, deci<br />

adevărată: pentru a nu uita cu adevărat, comunismul<br />

trebuie repetat.<br />

_____<br />

Note :<br />

1 Vezi, printre alţii, Daniel Barbu, Republica absentă,<br />

Nemira 1999, pp 93-109.<br />

2 La fel cum Vladimir Tismăneanu a devenit anti-comunist<br />

la o bună bucată de vreme după plecarea din România, nu în<br />

timp ce se afla acolo.<br />

3 Paul Ricouer. Memoria, Istoria, Uitarea, Amarcord, 2001.<br />

4 Desigur, exceptând aici formele de autolegitimare<br />

construite prin naraţiunea „rezistenţei prin cultură” şi a dizidenţei<br />

private în cercul de prieteni intelectuali, care, departe de a oferi<br />

o biografie convenabilă anti-<strong>comunismului</strong>, are mai degrabă rolul<br />

de a justifica colaborarea intelectualilor „rezistenţi” cu diversele<br />

forme instituţionale ale statului comunist.<br />

5 După calculele făcute de Daniel Barbu, op. cit.<br />

6 Elisabeth Domansky, „Kristallnacht”, the Holocaust and<br />

the German Unity, History & Memory, 4:1, 1992


36 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

Adrian DOHOTARU<br />

Pentru o reabilitare a utopiei<br />

Discursul postcomunist dominant denunţă<br />

caracterul „ideologic” nefast şi „utopic” al regimului socialist<br />

într-o manieră absolutizantă, neluând în calcul<br />

propriile filiaţii ideologice şi utopice de gândire.<br />

Discreditarea operată în discursurile istoriografice<br />

vehiculate de Tismăneanu & co. are ca surse lipsa de<br />

chestionare a propriilor fundamente epistemologice şi<br />

neacceptarea parţialităţii punctelor de vedere asumate,<br />

opţiuni interpretative substituite cu obstinaţie „realităţii”.<br />

Rezerva faţă de discursul prin care unii intelectuali români<br />

articulează trecutul istoric am exprimat-o succint în desen.<br />

Am scos din celebra sintagmă a lui Magritte nu doar pipa,<br />

ci am schimbat şi un cu le pentru modul autoritar, vindicativ<br />

şi univoc în care e reliefat comunismul românesc.<br />

1<br />

Vladimir Tismăneanu este adesea incoerent în<br />

judecăţile de valoare. De exemplu, anunţă în epilogul<br />

volumului Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în<br />

Europa o politică postrevoluţionară „non-ideologică şi<br />

non-manipulativă a individului” drept o consecinţă<br />

benefică a evenimentelor din decembrie 1989, însă imediat<br />

în fraza următoare deplânge lipsa de interes a politicienilor<br />

pentru definirea opţiunilor ideologice. Stilul său este<br />

dihotomic, tranşant, cu puternice accente polemice.<br />

Problemele relevate în actualitatea postrevoluţionară nu<br />

sunt sistemice, aşa cum erau prezentate cele din timpul<br />

regimului comunist, ci există doar problemele de adaptare<br />

ale unor indivizi la un sistem nou, acceptat necritic<br />

(referirea la personalităţile charismatice care apar dintrun<br />

nicăieri ideologic al „tranziţiei”): „Apusul leninismului<br />

a coincis cu redescoperirea valorilor libertăţii, civismului,<br />

responsabilităţii şi demnităţii într-un proiect de revitalizare<br />

a societăţii civile, o dată cu experimentarea unei forme<br />

non-machiavelice de politică numită deseori «antipolitică».<br />

Din mai multe puncte de vedere, revoluţiile din<br />

1989 au reiterat proiectul iniţial al Iluminismului prin faptul<br />

că au repudiat orice formă de absolutism mintal sau<br />

instituţional şi au apelat la o abordare non-ideologică şi<br />

non-manipulantă a individului. Dar s-a realizat pluralismul<br />

politic? În locul unor partide autentice, vedem figuri<br />

charismatice sau pseudo-charismatice migrând de la o<br />

grupare la alta, manifestând puţin interes pentru definirea<br />

opţiunilor ideologice.” [1]<br />

Sociologul Max Weber a arătat în scrierile sale că<br />

nu putem reda realitatea „total”, cu ajutorul unor legi<br />

generale de explicare a mersului istoriei, ci avem nevoie<br />

de scheme interpretative asemănătoare unor tipuri-ideale.<br />

Weber aseamănă tipurile-ideale cu utopiile. Tipurile-ideale<br />

sunt formate din „accentuarea” unui punct sau a mai multor<br />

puncte de vedere, pe de o parte, şi din sinteza unor<br />

fenomene care se manifestă mai „discret” „difuz”, „mai<br />

mult sau mai puţin prezent”, însă concrete şi individuale,<br />

pe de altă parte. Aceste două aspecte ale tipurilor ideale<br />

sunt unificate într-un „construct analitic”. Constructul<br />

mental, subliniază sociologul, pur conceptual şi de negăsit<br />

empiric în realitate: „este o utopie”. [2] Tismăneanu nu<br />

prezintă metodologia ori perspectiva care stau la baza<br />

cercetării în Raportul Final, asemenea altor scrieri, oferind<br />

impresia că valorile cu care operează sunt absolute şi<br />

necontestabile. Internalizarea capitalismului şi a<br />

democraţiei de tip liberal drept singurele realităţi posibile<br />

a fost arătată şi de alţi cercetători critici în raport cu<br />

istoriografia vindicativă practicată în Raportul Final al<br />

Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii din<br />

România, aşa cum e, de pildă, Andrei State, în Iluzia<br />

anti<strong>comunismului</strong>: „Chiar dacă propriul <strong>comunismului</strong> la<br />

reprezentat „distrugerea economiei de piaţă” şi «atacul<br />

sistematic împotriva proprietăţii private» (p. 15), adică<br />

împotriva relaţiilor sociale capitaliste, nu se explică nicăieri<br />

în ce fel aceasta ar presupune faptul că un regim comunist<br />

este realmente o «obsesivă urmărire a construcţiei unei<br />

imposibile utopii» (p. 10). Numai prin naturalizarea<br />

capitalismului se poate infera imediat că suprimarea<br />

proprietăţii private (asupra mijloacelor de producţie) este<br />

un vis şi o utopie, care va duce, în mod necesar, la o ruină<br />

asemănătoare <strong>comunismului</strong> real.” [3]<br />

Utopia e văzută de către intelectualii „realişti” drept<br />

o ficţiune iresponsabilă, provocatoare de atitudini<br />

intolerante ori totalitare când se încearcă punerea ei în<br />

practică, ca şi cum menirea utopiei ar fi practica ei. În<br />

acord cu Sorin Antohi care crede că „toate utopiile sunt<br />

distopii”, Tismăneanu opinează în prefaţa unui volum de<br />

eseuri scrise pentru radioul Europa Liberă în anii ‘80: „Nici<br />

o utopie nu s-a dovedit mai sângeroasă şi mai perversă<br />

decât experimentul bolşevic de renovare a condiţiei umane<br />

şi instaurare a unei mult visate societăţi fără clase. Spun<br />

perversă, pentru că această mitologie a abuzat de<br />

credulitatea şi altruismul a milioane şi milioane de indivizi.”<br />

[4]<br />

În Mizeria utopiei, Tismăneanu scrie că distincţia<br />

ideologică dintre stânga şi dreapta este „lipsită de orice<br />

noimă” în noile democraţii liberale, iar Revoluţiile din 1989<br />

au o boare „postideologică şi antiutopică”. Într-o<br />

operaţiune de maniheizare, mişcările ce denunţă<br />

„democraţia liberală” sunt plasate ca extreme<br />

nedemocratice (de la naţionalism la fundamentalism). Se<br />

indică astfel că criticile la adresa noului sistem capitalist,<br />

care a accentuat stratificarea socială şi aproprierea privată<br />

a resurselor şi bunurilor publice, pot să vină doar de pe<br />

poziţiile nedemocratice, utopice, după cum asumarea unei<br />

poziţii marxiste e identică intoleranţei de gândire:


„«Marxismul a fost cea mai mare fantasmă a secolului<br />

nostru». Astfel a caracterizat Leszek Kolakowski<br />

ambivalenta mitică a materialismului istoric, dimensiunea<br />

lui intrinsec utopică şi aspiraţia sa la o nouă fundamentare<br />

a realităţii. Spre deosebire de alte teologii, marxismul a reuşit,<br />

vreme de câteva decenii, să împiedice apariţia unui simţ<br />

critic şi să determine angajarea pasională, chiar fanatică, în<br />

rândul intelectualilor occidentali, în general, sceptici.” [5]<br />

Unul dintre pericolele trivializării diverselor utopii<br />

şi a echivalării constante a utopiei cu socialismul de tip<br />

stalinist instaurat în ţările Europei de Est constă în<br />

marginalizarea aspiraţiilor egalitare ori chiar libertare, în<br />

diminuarea năzuinţei spre armonie socială, aşa cum apar<br />

aceste aspiraţii în diverse scrieri ale genului utopic ori<br />

chiar în teoriile sociale care presupun dimensiuni utopice.<br />

Una dintre funcţiile deloc discutate ale utopiei în<br />

discursurile lui Vladimir Tismăneanu, Sorin Antohi, H.-R.<br />

Patapievici etc. este dimensiunea vizionară a lor, după<br />

cum au subliniat mulţi exegeţi ai genului (de exemplu,<br />

Lamartine, cu o butadă celebră: „Les Utopies ne sont<br />

souvent que de vérités prématurées”). Dacă suntem de<br />

acord cu Walter Benjamin din Iluminări care spune că<br />

orice imagine a trecutului care nu e recunoscută de prezent<br />

drept una dintre preocupările sale riscă să dispară<br />

iremediabil atunci efectul diminuării importanţei gândirii<br />

utopice şi a criticii ideologice a capitalismului conduce la<br />

o acceptare necondiţionată a status quo-ului politic şi<br />

social. Una dintre trăsăturile definitorii ale utopiei de la<br />

constituirea ei ca gen literar, dar şi după pătrunderea ei în<br />

teoriile sociale, este ilustrarea şi construirea unei societăţi<br />

armonioase şi cooperante prin întrebuinţarea la comun a<br />

resurselor. Astfel de mecanisme „utopice” sunt aruncate<br />

constant în derizoriu de către un tip de discurs neoliberal<br />

şi neoconservator foarte prezent în spaţiul intelectual<br />

românesc al ultimelor două decenii. Astfel, întrebuinţarea<br />

la comun a resurselor devine echivalată în spaţiul românesc<br />

cu gestionarea ineficientă şi aproprierea abuzivă a<br />

proprietăţii publice operată în timpul regimului comunist<br />

şi atacată pentru presupusa lipsă de fezabilitate. Aşadar,<br />

preocupări „utopice” de acest fel nu mai sunt recunoscute<br />

ca o preocupare a prezentului şi sunt în mod evident<br />

favorizate sisteme opuse de gestionare a resurselor,<br />

concurenţiale, în speţă cele corporate şi private.<br />

2<br />

Vladimir Tismăneanu şi alţi cercetători care au<br />

participat la redactarea volumului Comisiei prezidenţiale<br />

pentru Analiza Dictaturii din România. Raport Final ce<br />

urmărea „condamnarea” regimului comunist eşuează în<br />

asumarea unei scheme interpretative, a unei baze<br />

epistemologice pentru a opera o astfel de pedepsire<br />

declarativă a <strong>comunismului</strong>. Claude Lévi-Strauss dă ca<br />

exemplu un cercetător care scrie o istorie a Revoluţiei<br />

Franceze şi care ştie sau ar trebui să ştie că altfel ar arăta<br />

istoria scrisă pentru un iacobin şi altfel pentru un aristocrat.<br />

Pentru antropologul francez nu există istorie pură, ci<br />

doar „istorie-pentru”, o istorie care e „biasată” chiar şi<br />

când pretinde că nu e deoarece selecţia faptelor e realizată<br />

dintr-o perspectivă anume, perspectiva în sine fiind<br />

incompletă şi parţială. Iar în cazul Comisiei nu e arătată<br />

perspectiva în mod clar, analiza fiind de ordin „obiectiv”<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

37<br />

şi „empiric” uneori, şi cu vagi accente moralizatoare alteori,<br />

travestite într-un limbaj de diabolizare metaforică a<br />

regimului trecut. Lévi-Strauss, asemenea altor gânditori<br />

din ultima sută de ani, după schimbarea paradigmelor<br />

pozitiviste absolutizante, arată că nu există posibilitatea<br />

redării unei istorii totale, cu ajutorul unor legi generale, ci<br />

doar posibilitatea interpretării unor secvenţe istorice cu<br />

ajutorul unor coduri. Codurile nu sunt prezentate în<br />

Raportul Final din simplul motiv că pluralitatea codurilor<br />

şi interpretărilor nu permit o analiză finală, univocă,<br />

judecătorească. [6]<br />

Un alt exemplu pentru maniera autoritară şi emfatică<br />

a discursului istoric practicat de Vladimir Tismăneanu e<br />

una dintre măsurile propuse la concluziile Raportului Final<br />

la capitolul Educaţie, „pentru a nu uita, pentru a<br />

condamna, spre a nu se mai repeta”. Astfel, este cerută:<br />

„Prezentarea adevărului referitor la perioada<br />

precomunistă, comunistă şi postcomunistă în manualele<br />

şcolare şi cursurile universitare de istorie”. Revendicarea<br />

e întemeiată ca şi cum în învăţământ ar fi predate falsităţi<br />

despre comunism, dar aspectul halucinant al cererii e că a<br />

„prezenta adevărul”, un singur adevăr, e o pretenţie<br />

disproporţionată în raport cu abordările plurale asupra<br />

istoriei şi cu asumarea unor perspective metodologice şi<br />

conceptuale şi deci a unei parţialităţi istorice. Ce<br />

presupune astfel adevărul perioadei „postcomuniste”<br />

(acelaşi adevăr) atât pentru un „iacobin” cât şi pentru un<br />

„aristocrat”, atâta timp cât Tismăneanu nu asumă o singură<br />

perspectivă, să spunem pe cea a „aristocratului”? [7]<br />

Dar chiar şi pentru o istoriografie cu valenţe<br />

judecătoreşti şi mai puţin explicative, care nu evidenţiază o<br />

bază epistemologică şi metode interpretative, e uluitor să<br />

observi cum un asemenea raport e realizat umoral, în slujba<br />

legitimării unor forţe politice ale prezentului şi delegitimării<br />

altora. De pildă, figura cea mai emblematică a Partidului<br />

Social Democrat, Ion Iliescu, este pomenit de şase ori în<br />

concluziile raportului de condamnare a <strong>comunismului</strong>. Cu<br />

toate acestea, funcţiile sale în timpul regimului<br />

antedecembrist au fost infinit mai puţin importante decât<br />

funcţiile deţinute de Alexandru Drăghici, ministru de Interne<br />

în anii 1950 şi conducător al Securităţii, promotor al<br />

unor acţiuni extrem de represive asupra populaţiei, dar care<br />

e pomenit de două ori în concluziile raportului. Acelaşi<br />

Alexandru Drăghici e caracterizat în volumul Arheologia<br />

terorii scris de Vladimir Tismăneanu drept „criminal şi călău,<br />

o fiinţă care s-a făcut vinovată de comiterea celor mai<br />

abominabile abuzuri ale stalinismului în România”, Ion<br />

Iliescu nefiind „gratulat” în aceeaşi manieră, însă fiind<br />

prezent de trei ori mai des în concluziile Raportului Final.<br />

3<br />

În continuare, voi prezenta pe scurt încă doi autori<br />

români şi raportările lor umorale la utopii ca urmare a<br />

identificării lor cu regimul de tip stalinist din România:<br />

Sorin Antohi mai pe larg, şi H.-R. Patapievici cu un fragment,<br />

după care vom ajunge la alte viziuni mai nuanţate şi<br />

mai pertinente asupra utopiei. Sorin Antohi trasează un<br />

lanţ cauzal precis: utopia conduce la revoluţie, iar revoluţia<br />

aduce cu necesitate dictatura. Aşadar, procesele foarte<br />

complexe care presupun imaginarea unei societăţi care să<br />

transfigureze ordinea actuală, de regulă un status quo


38 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

perceput ca fiind imperfect şi ilegitim, presupun, în gândirea<br />

lui Sorin Antohi, trecerea imediată la un plan sângeros de<br />

acţiune, care conduc obligatoriu la un stat autoritar. În eseurile<br />

semnate de autor în anii 1980 ai dictaturii comuniste, însă<br />

publicate ulterior, în anii 1990, în volumul Civitas Imaginalis,<br />

istorie şi mit în cultura românească, nu se ştie foarte exact<br />

la care dintre cele câteva mii de scrieri utopice se face referire<br />

şi asta pentru că nu există o pluralitate distinctă de utopii, ci<br />

doar „utopie”, „revoluţie”, „istorie”, generalizări cu efect<br />

castrator. Ca în cazul lui Tismăneanu, Antohi domesticeşte<br />

atât de puternic valorile capitalismului şi ale democraţiei de<br />

tip liberal drept ultime forme ale „realităţii”, încât nu îşi mai<br />

chestionează perspectiva ideologică, „irealitatea”,<br />

„ideologia” şi „utopia” fiind caracteristică celorlalţi. Totuşi,<br />

într-o manieră complet diferită de gândire, explicativă şi nu<br />

judecătorească, cercetători ca Krishan Kumar au subliniat<br />

similaritatea dintre utopie, descriptivă şi ilustrativă, şi teorie<br />

socială, care e prescriptivă, abstractă: „Toate teoriile sociale,<br />

ceea ce se poate demonstra rapid, operează în lumi imaginare<br />

guvernate de principii imposibil de pure şi ideale: state în<br />

care suveranitatea este, de fapt, într-adevăr operativă,<br />

constituţii în care puterile sunt într-adevăr împărţite,<br />

democraţii în care cu adevărat conduce poporul. Ficţiunea<br />

teoriei sociale nu diferă mult de ficţiunea utopiei, sub acest<br />

aspect”. [8]<br />

Analiza practicată de Sorin Antohi cu privire la genul<br />

utopic e puţin precaută în generalizări, deşi îl acuză pe<br />

Hegel de „păcatul epistemologic al esenţializării”, când<br />

speculează despre „Stat” în loc de diverse state, ori<br />

„Revoluţie” în loc de revoluţii. Intelectualul român se<br />

dovedeşte vinovat de aceleaşi esenţializări exaltate.<br />

Astfel, „revoluţionarul” este „acest personaj dogmatic,<br />

crud şi egoist, care montează o stăpânire birocratică” (p.<br />

74). Rămâne pentru cititor să înţeleagă la care revoluţionar<br />

se face referire: francez ori american în secolul XVIII, rus<br />

la 1905 sau în 1917, est-european la 1989, ori probabil la<br />

un alt moment. Sau: „Început ca mythos, drumul ideilorimagini<br />

utopice sfârşeşte ca ethos revoluţionar. Etapa de<br />

legătură este, cum am mai arătat, ideologizarea, rescrierea<br />

utopiei în termenii relaţiei dintre scopuri şi mijloace;<br />

ideologia asumă dubla funcţiune de a exprima situaţia şi<br />

interesele unei clase, dar numai prin deformarea şi ocultarea<br />

raporturilor reale între clase (mai ales a raporturilor de<br />

producţie, principala miză a luptei dintre clase – potrivit<br />

lui Marx); deşi este un factor real al conflictelor sociale,<br />

ideologia va opera deci prin intermediul irealului şi al<br />

iluzoriului” (p. 77). Ne putem întreba dacă toate ideologiile<br />

operează prin intermediul irealului şi iluzoriului utopic sau<br />

dacă doar ideologia marxistă funcţionează astfel. Iar dacă<br />

funcţionează astfel, asemenea caracterului „fantasmatic”<br />

al ideologiei marxiste subliniat de Tismăneanu, care este<br />

motivul pentru care cei doi istorici nu optează pentru<br />

instrumentele criticii literare, mai potrivite pentru a<br />

demonstra ficţionalitatea fenomenelor studiate? Prin<br />

accentuarea unei stări de reverie utopică şi revoluţionară,<br />

Antohi nu recunoaşte implicit ancorarea în realitate a celor<br />

două fenomene ori legitimitatea de a depăşi un sistem<br />

social anume. Utilizarea ostentativă a singularului de către<br />

Sorin Antohi nu ne ajută în înţelegerea întrepătrunderii<br />

fenomenelor utopice, revoluţionare ori ideologice. Tonul<br />

categoric şi pe alocuri patetic poate fi explicat prin scrierea<br />

eseurilor în anii de final ai dictaturii ceauşiste, perioadă în<br />

care exista o fractură certă între tipul de discurs pompos<br />

egalitarist, similar întrepătrunderii discursurilor utopic şi<br />

ideologic, şi realitatea socială deplorabilă. De exemplu, se<br />

creează o dihotomie facilă între schema mentală a<br />

revoluţionarului vs. viaţă concretă, de parcă oamenii ar<br />

putea trăi în afara unor scheme mentale: „Reveur concret<br />

(revoluţionarul) sau reveur constant (utopistul),<br />

intelectualul fascinat de politică supune realitatea unei<br />

operaţiuni de abstractizare, de traducere în discursul<br />

idealităţii şi al imaginarului. Un asemenea om nu poate<br />

opera în sfera concretului, chiar atunci când trece la<br />

acţiune: schemele sale sunt mai importante pentru el decât<br />

oamenii, decât viaţa.” [9]<br />

În eseul Utopie şi revoluţie. Idei europene,<br />

experienţe româneşti, Antohi se întreabă retoric care este<br />

procesul prin care se ajunge din „azurul utopiei” la<br />

„carnagiul revoluţiei” şi „unde s-a greşit?” Răspunsul său<br />

e o parafrază a scrierilor lui Karl Popper. „Utopia produce<br />

violenţă” pentru că nu pot fi determinate strict raţional<br />

scopurile ultime ale acţiunilor politice, pe când utopia are<br />

pretenţia de a realiza un design ultim, perfect şi raţional al<br />

societăţii. De asemenea, diferenţele de opinie ale celor<br />

care nu sunt de acord cu proiectul utopic vor trebui<br />

anihilate violent pentru ca proiectul utopic să fie realizat<br />

prin intermediul revoluţiei (p. 80-81).<br />

În discursul intelectualilor români de după 1989,<br />

sintagma „utopie” este folosită preponderent cu accente<br />

depreciative, un gen anticipativ al sistemelor totalitare<br />

din secolul XX. De fapt, orice încercare de transcendere a<br />

sistemului capitalist, mai ales a variantei sale liberale, este<br />

aruncată în derizoriu. În articolul publicat în revista Dilema,<br />

Despre resentiment în nostalgia originilor, H.-R.<br />

Patapievici nu se simte obligat să explice de ce conştiinţa<br />

de sine a omului în civilizaţie presupune resentimentul, însă<br />

ideea care reiese grosolan din articol, asemenea fragmentului<br />

de mai jos, e că orice critică la adresa civilizaţiei de tip capitalist<br />

ce recurge la „nostalgia” armoniei „naturale” este de<br />

sorginte iraţională, utopică, nedemocratică şi<br />

resentimentară: „E suficient să spun că mentalitatea<br />

anticapitalistă, antimodernă, anticonsumistă, colectivistă,<br />

teocratică, etnocratică a omului modern – adică a omului<br />

care trăieşte din capitalism, prin intermediul consumului,<br />

într-o societate care a devenit după sforţări dificile noncolectivistă,<br />

laică şi non-rasială –, este numai în expresie<br />

primitivistă, şi anume prin tipul de alternativă la civilizaţia<br />

modernă pe care îl propune. Căci nu primitivismul este cauza<br />

respingerii civilizaţiei, ci abia resentimentul face posibilă<br />

soluţia primitivistă.” [10] Vladimir Tismăneanu preia<br />

articolul pe blogul său şi echivalează nostalgia originilor<br />

cu o utopie de tip primitivist.<br />

4<br />

Cele patru utopii identificate de Karl Mannheim în<br />

vol. Ideologie şi Utopie sunt chiliasmul, ideea liberalumanitară,<br />

ideea conservatoare şi utopia socialistcomunistă.<br />

Utopiile sunt într-o relaţie dialectică cu<br />

ideologiile, în sensul în care imperfecţiunea ordinii<br />

existente dă naştere la utopii care penetrează sistemul<br />

social pentru a ajunge la următoarea ordine socială. Întro<br />

manieră schiţată, utopia chiliastică e temporară şi<br />

extatică, cea liberală se proiectează normativ, ideatic, într-


un progres gradual şi evolutiv, starea de bine va surveni<br />

cândva, într-un orizont indeterminat. Utopia<br />

conservatoare, o contra-utopie în fond, accentuează<br />

determinările sociale şi istorice ale comportamentului uman<br />

şi este în armonie cu un cadru social existent, în defavoarea<br />

unor schimbări necontrolate. Iar utopia socialistcomunistă<br />

îşi proiectează speranţele tot în viitor,<br />

asemenea celei liberale, diferenţa constând în faptul că<br />

utopia socialistă identifică formarea unei societăţi mai<br />

armonioase doar prin prăbuşirea sistemului capitalist.<br />

Utopiile sunt ideile cu un potenţial transcendent şi cu<br />

un posibil efect transformator asupra ordinii sociale şi istorice.<br />

Mentalitatea unui grup social este mai uşor de înţeles în cele<br />

mai intime resorturi atunci când se încearcă identificarea<br />

conceptului de timp din perspectiva speranţelor, scopurilor<br />

şi dorinţelor. Pe baza acestora, sunt ordonate nu doar<br />

evenimentele viitoare, ci şi trecutul. Sociologul scrie că<br />

interpretarea istoriei este imposibilă fără năzuinţe şi ţeluri şi<br />

doar pe presupuse fundamente demonstrabile empiric. Numai<br />

pe baza unor imperative care să ne conducă mai departe<br />

putem să formulăm judecăţi de valoare asupra situaţiilor<br />

curente şi trecute. Cu toate acestea, adversarii unei ideologii<br />

sau ai unei utopii concurente, depozitarii „adevărului” şi<br />

susţinătorii „adevărului” unei ordini anume vor încerca, arată<br />

Mannheim, să discrediteze ideile adverse prin acuzarea lor<br />

de ideologizare, de lipsă de ancorare în realitate şi de proiecţie<br />

utopică, ficţională. Utopia, ca proiect transcendent al<br />

societăţii, este necesară, în concepţia lui Karl Mannheim,<br />

pentru că este naiv să credem că putem trăi „realist”, fără<br />

proiecţii, într-o „congruenţă absolută” cu realităţile lumii<br />

înconjurătoare. [11] Mai onest pentru cercetător, crede<br />

Mannheim, ar fi ca în analiza ideologică să fie supuse reflecţiei<br />

nu doar punctele de vedere ale adversarului, ci toate punctele<br />

de vedere, inclusiv chestionarea perspectivei proprii şi a<br />

bazei epistemologice. Cunoaşterea care rezultă nu e relativă,<br />

ci relaţională prin asumarea că există sfere de gândire în<br />

care este imposibil să concepi existenţa unui adevăr absolut<br />

în afara valorilor şi poziţionării subiectului care operează<br />

chestionarea şi lipsit de relaţionarea cu un context social<br />

aparte.<br />

Krishan Kumar sintetizează succint utopiile în vol.<br />

Utopianismul şi arată funcţia lor creatoare şi proiectivă. În<br />

descendenţă weberiană, cercetătorul accentuează legătura<br />

între idealizările operate în diverse teorii sociale şi utopii prin<br />

simplu fapt că au în comun „dorinţa şi proiectul, armonia şi<br />

speranţa”: „Una dintre cele mai importante inovaţii în gândirea<br />

secolelor XVIII şi XIX a fost tocmai ridicarea unor concepte la<br />

statutul utopic. Nu doar în teoria utopică, dar şi în limbajul<br />

popular, «democraţie», «libertate», «raţiune», «ştiinţă» şi alţi<br />

termeni similari puteau deveni nu doar componente ale<br />

societăţilor utopice, dar utopii în sine în adevăratul sens.” [12]<br />

De asemenea, Kumar nuanţează că proiecţia utopică<br />

nu trebuie confundată cu practica ei. Totuşi, chiar dacă<br />

marea majoritate a comunităţilor utopice au dispărut rapid,<br />

micile societăţi care se recunoşteau explicit de la scrieri<br />

utopice au transmis valori care au supravieţuit<br />

experimentării radicale eutopiene în ceea ce priveşte<br />

educaţia, sexualitatea, munca, relaţionarea socială<br />

nestratificată etc.. Aceste lucruri sunt evidente în<br />

curentele politice şi ideologice care au relaţionat cu<br />

utopiile: feminism, egalitarism social, ecologism,<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

39<br />

sindicalism muncitoresc, urbanism, emancipare sexuală<br />

etc. De asemenea, gradează Kumar, „teoriile sociale<br />

utopiene” cu privire la societatea comunistă ulterioară nu<br />

sunt de condamnat întrucât intră într-un cadru uman mai<br />

larg al aspiraţiei către perfecţiune. Se face astfel diferenţa<br />

între teoria socială marxiană şi posibilităţile variate de<br />

implementare a ideilor marxiste, lucru adesea obscurizat<br />

în istoriografia românească unde e creionată o<br />

descendenţă directă între proiectele socialiste utopice<br />

(diversificate şi ele, de la variante centralizate la altele<br />

descentralizate!) şi regimurile bolşevice din estul Europei:<br />

„O societate a abundenţei materiale, o societate care a<br />

eliminat alienarea şi exploatarea, o societate în care toţi<br />

bărbaţii şi toate femeile s-ar ataşa unii de alţii şi de natură<br />

aşa cum se ataşează artistul de opera lui: o astfel de<br />

concepţie este utopiană în aspectele sale cele mai<br />

esenţiale (şi nu este nimic rău în acest lucru)”. [13]<br />

Concluzionând, problema cea mai mare a<br />

delegitimării funcţiei utopiei de către o parte majoră a<br />

intelectualităţii din spaţiul românesc rezidă în faptul că nu<br />

poate fi imaginat niciun orizont comprehensiv mai larg,<br />

niciun proiect social menit să depăşească imperfecţiunile<br />

ordinii sociale actuale, o ordine caracterizată, printre altele,<br />

printr-o puternică stratificare socială datorită apropierii<br />

private a resurselor. În acord cu schema lui Karl Mannheim,<br />

societatea românească e cantonată într-o utopie cu<br />

accente (neo)conservatoare şi (neo)liberale, deghizată<br />

însă ca „realitate pură”. Iar regimul economic capitalist şi<br />

sistemul politic care să îl legitimeze sunt recunoscute drept<br />

singura realitate posibilă pentru că „reprezentanţii unei<br />

ordini date vor eticheta drept utopică toate concepţiile<br />

despre existenţă care din punctul lor de vedere nu pot să<br />

fie, în principiu, realizate”.[14] Astfel, în aceeaşi logică<br />

judecătorească de condamnare a regimului comunist, poate<br />

fi propusă reabilitarea gândirii utopiene şi a tendinţelor ei<br />

specifice de ilustrare şi proiecţie a unei societăţi mai<br />

armonioase şi de care să beneficieze mai multă lume.<br />

______<br />

Note:<br />

[1] Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei<br />

marxiste în Europa Răsăriteană, Polirom, Iaşi, 1997, p. 155<br />

[2] Max Weber, The Methodology of the Social Sciences,<br />

cap. Objectivity in Social Science and Social Policy, trans. and<br />

ed. E. Shils and H. Finch, Free Press, New York, 1949, p. 89-<br />

103, în Robert M. Burns & Hugh Rayment-Pickard (ed.), Phi-


40 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

losophies of History. From Enlightenment to Postmodernity,<br />

Blackwell, Oxford, 2000, p. 211<br />

[3] Andrei State, Comunismul la raport. Istorie şi ideologie<br />

în Iluzia anti<strong>comunismului</strong>: lecturi critice ale Raportului<br />

Tismăneanu, coordonatori Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian<br />

?iulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Editura Cartier, Chişinău, 2008, ,<br />

p. 217-218<br />

[4] Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Editura Alfa,<br />

Bucureşti, 1998<br />

[5] Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei<br />

marxiste în Europa Răsăriteană, Polirom, Iaşi, 1997, p. 115<br />

[6] Claude Levi-Strauss, The Savage Mind, Weidenfield<br />

& Nicholson, Londra, 1966, pp. 256-262, în Robert M. Burns<br />

& Hugh Rayment-Pickard (ed.), Philosophies of History. From<br />

Enlightenment to Postmodernity, Blackwell, Oxford, 2000, p.<br />

285-288<br />

[7] Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile<br />

(ed.), Comisia prezidenţială pentru Analiza Dictaturii din<br />

România. Raport Final, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,<br />

p. 783<br />

[8]Krishan Kumar, Utopianismul, Editura Du Style,<br />

Bucureşti, 1998, p. 63<br />

[9] Sorin Antohi, Civitas Imaginalis, istorie şi mit în cultura<br />

românească, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 67-68<br />

[10] http://tismaneanu.wordpress.com/2009/08/29/h-rpatapievici-despre-resentiment-si-utopia-primitivista/<br />

[11] Karl Mannheim, Ideology and Utopia, Harvest<br />

Books, New York, p. 256-257<br />

[12] Krishan Kumar, Utopianismul, Editura Du Style,<br />

Bucureşti, 1998, p.<br />

[13] ibidem, p. 96<br />

[14] Karl Mannheim, Ideology and Utopia, Harvest<br />

Books, New York, p. 197<br />

Alex. CISTELECAN<br />

Utopia răului mai mic<br />

Pe cât de bună a fost pentru istorie vestea revoluţiilor<br />

din 1989, pe atât de proastă a fost ea pentru istorici.<br />

Confruntaţi cu un eveniment ce pare să vorbească de la<br />

sine, sau care este, cel puţin, interpretat ca o veritabilă<br />

survenire a sensului în real, cronicarii şi interpreţii acestui<br />

moment de răscruce par inevitabil condamnaţi la<br />

monosilabism. Cu cât e mai explicit obiectul de studiu, cu<br />

atât mai laconică şi mai punctuală devine expunerea sa.<br />

Ultimul volum al profesorului Tismăneanu (Despre 1989.<br />

Naufragiul utopiei, Humanitas, 2009) nu scapă nici el de<br />

aceste constrângeri. Ba chiar, aplicând constant şi deliberat<br />

o grilă de lectură în puternice contraste maniheiste (ieşirea<br />

din întuneric, intrarea în lumină, sfârşitul minciunii, începutul<br />

adevărului etc.), istoricul se condamnă de unul singur la o<br />

interpretare ce se rezumă la a înşira evidenţe, la o argumentare<br />

care nu mai poate apela decât la simpla ostensiune.<br />

Cu atât mai rău pentru teorie: când lucrurile vorbesc<br />

de la sine şi teoria e deja înscrisă în evenimente, totul –<br />

concepte, autori, idei – se transformă în fapt pozitiv şi<br />

nechestionabil, iar sarcina autorului nu poate fi decât cea<br />

de a-l arăta cu degetul şi, în cel mai bun caz, de a-i mai<br />

anina câte un adjectiv, două: „Citiţi Istorie şi conştiinţă<br />

de clasă, cartea lui Georg Lukács apărută în 1923, şi veţi<br />

înţelege la ce mă refer” (p. 13). „Trebuie doar să analizaţi o<br />

fotografie a lui Ceauşescu, Jivkov, Honecker etc. din<br />

perioada respectivă pentru a observa că aceştia<br />

deveniseră simbolul unei gerontocraţii din ce în ce mai<br />

senile” (p. 23). „E suficient s-o citim [Demonii lui<br />

Dostoievski] ca să pricepem lumea din care venea Lenin”<br />

(p. 38) ş.a.m.d..<br />

Mişcarea are însă şi un revers: odată ce teoria devine<br />

fapt, lizibil prin simplă ostensiune, faptul transpiră teorie.<br />

Zu den Sachen Selbst - şi afli cu uşoară stupoare că în<br />

mijlocul lucrurilor însele nu mai găseşti decât idei, sau mai<br />

exact, intelectuali: în particular, „Revoluţia Maghiară a fost<br />

iniţiată şi condusă de către intelectuali” (p. 50). Dar şi în<br />

general, toată experienţa comunistă din estul Europei n-a<br />

fost decât întruparea unei idei, proaste desigur, a lui Marx:<br />

ea a ieşit direct şi nemediat din burta Capitalului lui Marx.<br />

Dacă, pe de o parte, regimurile capitaliste de stat de<br />

dincoace de cortina de fier s-au autobotezat comuniste<br />

şi, de cealaltă parte, Marx a scris pe larg (?) despre o<br />

posibilă societate comunistă, simpla sinonimie ne<br />

scuteşte de efortul de a verifica similitudinile dintre cele<br />

două. Ba mai mult, ea ne permite să le evaluăm pe fiecare<br />

dintre ele trimiţându-le pur şi simplu la corespondentul<br />

lor practic, respectiv teoretic: teoria lui Marx este criminală<br />

pentru că regimurile autoproclamate marxiste au fost<br />

criminale; la rândul lor, aceste regimuri au fost ideologice<br />

pentru că s-au declarat marxiste. Nu are nici o importanţă<br />

că proprietatea mijloacelor de producţie nu a ajuns<br />

nicicând în mâinile producătorilor, că legea valorii şi<br />

structura de clasă au domnit nestingherit vreme de decenii.<br />

La capătul unui volum care a fost preocupat exclusiv de<br />

trecerea în revistă a ororilor capitalismului de stat şi nicăieri<br />

de analiza teoretică a corpusului marxist, domnul<br />

Tismăneanu pune ştampila teoriei pe fapte şi tranşează:<br />

„problema marxismului este chiar marxismul” (p. 224). E<br />

adevărat, pe lângă această monotonă înşiruire factuală şi<br />

sentimentală de suferinţe predecembriste, respectiv<br />

splendori postdecembriste, domnul Tismăneanu ne oferă,<br />

în primul capitol, nişte rudimente de critică a ideologiei cu<br />

aplicaţie pe marxism. Însă în ceea ce priveşte aceste<br />

analize, titlul de rudimente e mult prea generos. „În ce<br />

constă domnia mitului şi a utopiei în comunism?”, se<br />

întreabă, imparţial şi ştiinţific, profesorul Tismăneanu la<br />

pagina 14. „La această întrebare a răspuns superb Leszek<br />

Kolakowski prin afirmaţia: comunismul a reprezentat<br />

supremaţia minciunii”. I rest my case.<br />

Capitolul despre revizionismul marxist nu iese nici<br />

el din această schemă: de o parte teoria se transformă în<br />

fapt pozitiv, care nu trebuie decât arătat şi recunoscut ca<br />

indiscutabil. De cealaltă parte faptele nu sunt decât teorie<br />

şi activitate intelectuală, sau cel puţin activitate a<br />

intelectualilor. Între cele două mişcări, intervenţia autorului<br />

nu poate fi decât punctuală, evanescentă, tautologică: ca<br />

de pildă concluzia capitolului, în care autorul îşi rezumă,<br />

cu deosebită acurateţe într-adevăr, aportul personal: „Teza<br />

pe care am propus-o în legătură cu revizionismul marxist<br />

este că acesta s-a constituit ca reacţie de protest din partea<br />

intelectualităţii de stânga” (p. 60). Da, cam prin definiţie,<br />

revizionismul marxist este o critică a marxismului ortodox<br />

din partea intelectualităţii de stânga. Desigur însă,<br />

intervenţia autorului în nosologia categoriilor marxiste nu<br />

se limitează la a explicita cuminte această definiţie. Ea<br />

constă în a o explicita în mod original, adică prost: în a<br />

deduce din această definiţie a revizionismului marxist un<br />

rol, încă o dată, copleşitor, exhaustiv pentru intelectualii


evizionişti care, de unii singuri, au dărâmat comunismul:<br />

„Comunismul s-a prăbuşit ca urmare a delegitimării<br />

proiectului său ideocratic de către intelectualii care de<br />

multe ori au susţinut iniţial acest sistem… Din punctul<br />

meu de vedere, comunismul a fost învins, în primul rând,<br />

prin revolta intelighenţiei critice” (ibid.). Consiliile<br />

muncitoreşti, care au condus revolta din 1956 şi<br />

administrat statul maghiar pe perioada ei trebuie să fi fost,<br />

în realitate, nişte asociaţii de poeţi şi prozatori. Luat la<br />

bani mărunţi, sindicatul Solidaritatea nu număra decât<br />

istorici şi matematicieni. Sau, şi mai probabil, între cele<br />

două categorii sociale trebuie să se fi stabilit spontan o<br />

diviziune a muncii echitabilă, în care muncitorii joacă rolul<br />

de Sancho Panza, încasând bătaia, iar intelectualii rolul<br />

lui Don Quijote, primind gloria.<br />

Capitolul despre 1968 debutează cu o opoziţie care,<br />

pe cât e de dezechilibrată şi neîntemeiată, pe atât e de<br />

dragă reacţionarilor de pretutindeni: pe de o parte farsa<br />

’68-ului occidental, de cealaltă parte drama ’68-ului estic.<br />

Cum sincronia celor două evenimente ar risca să producă<br />

anumite bănuieli în legătură cu posibile corespondenţe<br />

între capitalismul de stat şi capitalismul de piaţă, precum<br />

şi în legătură cu existenţa unei opoziţii comune la ambele<br />

forme de dominaţie, domnul Tismăneanu se vede obligat<br />

la o risipă suplimentară de adjective capabile să departajeze<br />

între cele două mişcări: de o parte vom avea o gaşcă de<br />

tineri romantici, iresponsabili, dar totodată dogmatici şi<br />

obtuzi. De cealaltă parte a cortinei, o mulţime de tineri<br />

sublimi, minunaţi, ce mai: intelectuali. De pe aceste baze<br />

solide, profesorul Tismăneanu încearcă o evaluare a ’68ului<br />

românesc, propunând, de data asta, o suită de trei<br />

teze care au toate aparenţele unui argument, trei propoziţii<br />

pe care istoricul român le avansează cu curajul de care<br />

orice autor trebuie să dea dovadă atunci când propune<br />

cu titlul de teze proprii şi personale truisme pe care puţini<br />

le-ar mai putea contesta: „Prima teză pe care o avansez<br />

legată de 1968 este că, oricât de greu ar fi de crezut (!), a<br />

fost o vreme în care mulţi oameni l-au privit pe Ceauşescu<br />

drept un marxist open-minded, un comunist naţionalist<br />

sau chiar un susţinător al socialismului cu chip uman” (p.<br />

66). Toată lumea de acord. Trecem în forţă la teza a doua:<br />

„A doua teză pe care o susţin este că Ceauşescu a utilizat<br />

în chip cinic zdrobirea Primăverii de la Praga ca pe o<br />

scuză pentru potenţarea propriului cult al personalităţii”.<br />

(ibid) Concluzia: „A treia teză pe care o susţin este aceea<br />

că Ceauşescu a fost un bolşevic inveterat. El şi camarazii<br />

lui nu au dorit niciodată liberalizarea sau democratizarea<br />

sistemului politic din România” (p. 67). Cum dificultatea<br />

majoră în ceea ce priveşte aceste teze constă nu în a le<br />

demonstra, ci în a demonstra că mai merită demonstrate,<br />

profesorul Tismăneanu scoate din sertar un pasaj dintr-o<br />

scrisoare privată, adresată istoricului român de către Daniel<br />

Chirot şi care, aparent, n-ar fi tocmai de acord cu ele.<br />

Din perspectiva acestuia, pe la sfârşitul anilor ‘60, în<br />

România a avut loc totuşi o modestă deschidere şi<br />

reformare a <strong>comunismului</strong> de tip stalinist. Răspunsul<br />

istoricului român este imbatabil: pe de o parte da, a existat<br />

o deschidere, însă ea nu a fost decât o strategie de întărire<br />

a poziţiilor celor de la putere; pe de altă parte nu, nu a<br />

existat nici o deschidere, în măsura în care eforturile de<br />

reformare ale regimului nu vizau nici pe departe instaurarea<br />

unui regim pluripartinic şi a pieţei libere, autoarestarea lui<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

41<br />

Ceauşescu, alegerea lui Traian Băsescu şi condamnarea<br />

oficială a <strong>comunismului</strong>. Strategia de argumentare e, trebuie<br />

să recunoaştem, cel puţin ingenioasă: atunci când faptele<br />

par să justifice teza opusă, le judecăm din perspectiva<br />

intenţiilor: intenţia nu era reformarea, ci reproducerea<br />

sistemului; iar atunci când intenţia e cea care pare să<br />

justifice teza adversarului, perspectiva devine cea a<br />

faptelor: cum reformarea n-a dus la o societate liberă, deci<br />

capitalistă, înseamnă că ea n-a existat nici în intenţii. De<br />

remarcat, pe tot ansamblul capitolului, prestaţia Monicăi<br />

Lovinescu care, ca un fel de Hegel propriu şi personal,<br />

pare să anticipeze de fiecare dată ideile la care profesorul<br />

Tismăneanu abia începe să se gândească şi care, pe<br />

deasupra, parcă abia încălzită, îl mai şi lichidează dintr-o<br />

singură mişcare pe cutare Marcuse la pagina 62. La pagina<br />

78 apare şi Foucault, într-un exemplu tipic de name-dropping<br />

în stilul lui Tismăneanu: „UTC-ul îşi menţinea funcţia<br />

nefastă: spre a folosi cuvintele lui Foucault, rolul său era<br />

să supravegheze şi să pedepsească”.<br />

Spre a folosi cuvintele lui, să zicem, Georg Wilhelm<br />

Friedrich Hegel, „de aici” înainte, până spre sfârşitul<br />

volumului, nu mai urmează surprize de proporţii 1 . Aceleaşi<br />

„succesuri” şi eşecuri sunt trecute în revistă – sfârşitul<br />

odioaselor regimuri, ieşirea din întuneric, exorcizarea<br />

societăţii şi alte idei-metafore din aceeaşi gamă misticspectrală,<br />

asupra cărora nu are rost să insistăm. Dacă n-ar<br />

fi atât de repetitive, bombastice şi înflăcărate, aceste idei<br />

ar putea trece nestingherit ca nişte banalităţi inofensive<br />

cu care mai toată lumea ar putea fi de acord. Incandescenţa<br />

şi insistenţa lor le face însă cel puţin antipatice. Dar dincolo<br />

de această impresie spontană de lectură, funcţia lor<br />

strategică e cea care ameninţă mereu să le descalifice:<br />

plasat într-o opoziţie întotdeauna echilibrată şi tensionată<br />

cu formele politice care i-au urmat, comunismul criminal şi<br />

ilegitim joacă rolul de a sublinia şi legitima prin contrast<br />

natura firească, umană, nobilă a statu quo-ului postdecembrist.<br />

Cu cât a fost mai murdară realitatea comunistă,<br />

cu atât mai imaculată promite să fie cea postcomunistă;<br />

cu cât mai mincinos şi inuman a fost totalitarismul<br />

predecembrist, cu atât mai adevărată şi mai suprapopulată<br />

cu valori se dovedeşte a fi guvernarea actuală etc. Dacă<br />

miza acestor contrapuneri este, aşa cum declară autorul,<br />

să producă sau să consfinţească ruptura de trecut şi multtrâmbiţata<br />

renaştere spirituală şi socială, atunci modul în<br />

care ele sunt aplicate şi construite nu poate decât să<br />

trădeze această miză şi să se întoarcă împotriva intenţiei<br />

care le-a născut. „Noul liberalism… este unul al prudenţei,<br />

al experienţelor falselor paradigme mântuitoare. Este trist<br />

că apar acum noi generaţii care îl critică fără să înţeleagă<br />

că o anumită prudenţă pe care o avem unii dintre noi este<br />

explicată de faptul că noi ştim unde duce nesăbuinţa,<br />

pierderea dreptei socotinţe” (p. 27, s.m.). Critica<br />

liberalismului actual, domnul Tismăneanu o ştie, nu poate,<br />

aşadar, decât să ducă la nesăbuinţă, adică la pierderea<br />

dreptei socotinţe, adică la dictatură comunistă. Dacă<br />

principalul resort de adeziune la structurile politicoeconomice<br />

actuale constă, prin urmare, şi chiar şi pentru<br />

cei mai inimoşi dintre suporterii lor, exclusiv în comparaţia<br />

– bineînţeles avantajoasă – cu trecutul comunist, atunci<br />

legitimitatea internă a liberal-capitalismului nu poate fi<br />

decât extrem de şubredă. Unde mai pui că, în contextul<br />

actualei crizei acute a capitalismului şi a structurilor sale


42 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

politice, tocmai dependenţa legitimităţii lor de acest contrast<br />

maniheist cu comunismul riscă să fie nu o cură<br />

împotriva nostalgiei ceauşiste, ci tocmai opusul său.<br />

Scopul oricărei propagande este „nu cel de a anihila<br />

o forţă deja existentă, ci cel de a obscura o posibilitate<br />

nesesizată a situaţiei” (Alain Badiou). Strânsa opoziţie<br />

care traversează întreg volumul precum şi, de altfel, întreg<br />

discursul intelectualilor de dreapta de la noi, dintre mizeria<br />

socialismelor realmente existente şi decenţa capitalismului<br />

primitiv ce le-a urmat are exact acest rol: cel de a oculta<br />

existenţa unei posibile alternative la dominaţia statu quoului.<br />

There’s no alternative, spunea Margaret Thatcher,<br />

ca justificare a măsurilor neoliberale agresive pe care le-a<br />

implementat guvernarea sa. There’s no alternative, pare<br />

să repete profesorul Tismăneanu, nici o alternativă la<br />

mizeria capitalismului neoliberal, alta decât mizeria,<br />

indubitabil mai mare, a socialismelor de stat. Că miza cărţii<br />

este aceasta, transpare inclusiv din textul final al lucrării.<br />

În mod aparent bizar, dar – după logica propagandistică,<br />

perfect coerent – volumul, care, de la un capăt la celălalt,<br />

nu încetează să conjure spectrul dictaturilor din estul<br />

Europei, sfârşeşte anunţând victorios decesul socialdemocraţiilor<br />

din Occident. Acest text final e tot atât de<br />

limpede pe cât e de incomprehensibil. Pe de o parte,<br />

desigur, fidel tehnicii sale de argumentare care constă în a<br />

mânui, întotdeauna câte două şi puse faţă în faţă, numai<br />

idei cât blocurile de zece etaje, profesorul Tismăneanu ne<br />

transmite un mesaj cât se poate de limpede: SPD-ul a<br />

pierdut alegerile din Germania, deci stânga e încă o dată<br />

terminată. Pe de altă parte, e greu de înţeles despre care<br />

stângă e vorba, din ce motive e terminată şi, mai ales, de<br />

ce ar trebui să fie asta o veste bună. Partidele socialdemocrate<br />

europene nu mai erau marxiste de decenii bune,<br />

după cum observă chiar şi autorul – ca atare, declinul lor<br />

electoral actual nu are nici o relevanţă pentru valoarea<br />

teoriei marxiste. Mai mult însă, aceste partide socialdemocrate<br />

nu mai erau nici măcar social-democrate de<br />

ceva vreme, ci principali promotori ai măsurilor neoliberale.<br />

Ca atare, decesul lor electoral ar putea foarte bine să<br />

sancţioneze nu anacronismul teoriilor socialiste ci,<br />

dimpotrivă, tocmai despărţirea partidelor respective de<br />

aceste teorii. Dezastrul repetat în scorurile de la alegeri al<br />

acestor formaţiuni declarat social-democrate şi efectiv<br />

neoliberale n-ar demonstra astfel nicidecum moartea ideii<br />

socialiste, ci, dimpotrivă, tocmai posibilitatea şi<br />

necesitatea eternei sale reîntoarceri. Go Planet!<br />

____<br />

Notă:<br />

1 Cu excepţia celor legate de aspectul formal. Surprinzător<br />

pentru cea mai prestigioasă editură din ţară, munca de editare a<br />

volumului pare să fi lipsit cu desăvârşire: nici un sistem de note<br />

coerent măcar în interiorul aceluiaşi capitol, glumiţe de împrumut<br />

(„trepăduşi de Curte Nouă”, p. 95, p. 102) şi profunde panseuri<br />

proprii („Despre morţi numai de bine”, spune un vechi proverb.<br />

Eu cred că despre morţi, ca şi despre vii, trebuie spus numai<br />

adevărul” la p. 101, 113) care se repetă mot-ŕ-mot de la o pagină<br />

la alta, stângăcii stilistice („viguroasa temerară critică iliesciană”<br />

(p. 108)) şi caracterizări grobiene („vidanjori cu moravuri<br />

jandarmereşti” (p. 98)).<br />

Cristian VASILE<br />

Câteva reflecţii despre posibilitatea<br />

miracolelor<br />

Anul 2009 a adus cu sine numeroase conferinţe,<br />

dezbateri şi mese rotunde, care au depăşit cadrele<br />

naţionale, dedicate împlinirii a douăzeci de ani de la<br />

prăbuşirea sistemelor comuniste din Europa Centrală şi<br />

de Est. S-au adăugat evocări şi analize pertinente ale<br />

revoluţiilor est-europene, scrieri care au făcut un bilanţ al<br />

celor două decenii de tranziţie către democraţii de tip<br />

occidental; în paralel, presa scrisă şi audio-vizuală a<br />

consacrat seriale evenimentelor din 1989. Volumul Despre<br />

1989. Naufragiul utopiei* se integrează acestui val de<br />

apariţii editoriale şi reuneşte texte analitice, articole<br />

publicate în presa cotidiană, interviuri, care însă nu se<br />

limitează la investigarea fenomenului revoluţionar.<br />

Profesorul Vladimir Tismăneanu revine atât asupra<br />

însemnătăţii revizionismului marxist şi a revoluţiei maghiare<br />

din 1956 în procesul de erodare a legitimităţii regimului<br />

comunist (Anul 1956 sau de ce contează revizionismul<br />

marxist, pp. 34-61), cât şi asupra semnificaţiilor lui 1968,<br />

anul Primăverii de la Praga şi al sfârşitului iluziei (de altfel,<br />

foarte curând urmează să apară, în coordonarea lui Vladimir<br />

Tismăneanu, volumul Promises of 1968: Crisis, Illusions<br />

and Utopia). Într-un fel, cartea este o continuare a lucrării<br />

Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa<br />

Răsăriteană cu precizarea, însă, că volumul de faţă este<br />

accesibil unui public mai larg. Această deschidere extinsă<br />

este de salutat, cu atât mai mult cu cât – la douăzeci de ani<br />

de la aniversarea revoluţiilor – chiar şi unii istorici şi<br />

politologi, sub presiune mediatică, au făcut rabat de la cerinţe<br />

academice împărtăşind scenarii senzaţionaliste privitoare<br />

la momentul 1989 şi la revoluţiile est-europene, accentuând<br />

un joc nepermis cu conceptele. Spre deosebire de alţi<br />

politologi, fascinaţi de studiile de intelligence, Vladimir<br />

Tismăneanu nu cade în capcana hiperbolizării rolului<br />

serviciilor secrete în momentul 1989, fiind însă conştient şi<br />

de limitele influenţei politice atât a intelectualităţii critice,<br />

cât şi a mişcărilor civice. Apar în carte şi unele reconsiderări:<br />

în prelungirea celor afirmate în ediţia a doua a volumului<br />

Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin<br />

la Havel (2007), autorul continuă pe linia reevaluării<br />

rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ceea ce priveşte<br />

demistificarea sistemului comunist şi în închegarea<br />

Sindicatului liber şi autoguvernat Solidaritatea (p. 8).


Înainte de a examina cu atenţie natura revoluţiilor din<br />

1989, politologul de la University of Maryland insistă asupra<br />

definirii <strong>comunismului</strong>. Comunismul este o utopie, o<br />

mitocraţie şi o escatologie (p. 12), dar – urmând poate şi<br />

linia inaugurată de istoricul american Stephen Kotkin – şi o<br />

civilizaţie (p. 11). Nu este vorba aici despre o concesie<br />

făcută conceptelor vehiculate de şcoala revizionistă din<br />

spaţiul anglo-saxon, mai ales că opiniile istoriografice s-au<br />

amalgamat în ultimul timp – vezi revizuirile asumate de<br />

cercetătoare precum Sheila Fitzpatrick şi Lynne Viola (p.<br />

15) –, ci despre o evidenţă: comunismul este o nouă<br />

civilizaţie mai ales din perspectiva obiectivelor pe care şi<br />

le fixează, în primul rând prin ambiţia de a crea un om nou<br />

rupt de tradiţie şi de orice formă de spontaneitate. În fine,<br />

comunismul este un fundamentalism teleologic care îl<br />

înlocuieşte pe Dumnezeu cu Istoria (pp. 12-13). Deşi face<br />

subtil distincţia între Karl Marx şi V.I. Lenin (p. 36), Vladimir<br />

Tismăneanu reafirmă ideea că „violenţa politică se află în<br />

inima proiectului marxist de la bun început“ (p. 42). Deceniile<br />

de comunism au demonstrat impostura partidelor leniniste:<br />

proletariatul, în numele cărora vorbeau, au abandonat utopia.<br />

Biroul Politic şi ceilalţi potentaţi comunişti au<br />

reprezentat, de fapt, o mafie dominantă (p. 79).<br />

Fără a se dezice o clipă de sintagma revoluţie<br />

anticomunistă aplicată evenimentelor din decembrie 1989,<br />

inclusiv în Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru<br />

Analiza Dictaturii Comuniste din România, cercetătorul<br />

româno-american – care recurge la istoria comparată a<br />

Europei Centrale şi de Est – simte nevoia să nuanţeze şi<br />

să afirme în primul rând caracterul nonpolitic şi<br />

nonideologic al revoluţiilor din 1989. Aceste revoluţii –<br />

diferite de cele clasice (p. 133) – au fost în primul rând<br />

liberale şi nonutopice. Astfel, revoluţiile est-europene<br />

devin anticomuniste mai ales prin consecinţe. Susţinerile<br />

profesorului de la University of Maryland sunt de fapt o<br />

delimitare implicită de teza potrivit căreia revoluţia română<br />

ar fi „ultima revoluţie leninistă“. O anumită retorică<br />

îndepărtată de discursul civic liberal, precum şi regruparea<br />

nomenclaturii după 22 decembrie 1989 nu pot schimba<br />

faptul că revolta din 16–21 decembrie 1989 s-a<br />

fundamentat, ca şi celelalte mişcări est-europene, pe<br />

conceptul de libertate.<br />

Cartea fixează şi dezvoltă concepte utilizate în<br />

scrierile anterioare: naţional stalinism, naţional securism<br />

(pp. 111 şi urm.), genocid (pp. 15-16) sunt concepte pe<br />

care autorul le-a explorat şi asupra cărora revine, cu noi<br />

precizări. Este demn de remarcat că Lynne Viola, autoarea<br />

unor studii de referinţă despre Gulag şi colectivizarea<br />

sovietică, acceptă aplicabilitatea conceptului de genocid<br />

în cazul represiunilor dezlănţuite de sistemele comuniste<br />

din URSS şi China. Mai trebuie reamintit şi faptul că unii<br />

critici ai Comisiei Tismăneanu şi ai Raportului final<br />

admiteau ei înşişi că Gulagul aparţine fenomenului genocidal.<br />

Din acest punct de vedere, devine şi mai deplorabilă<br />

agresivitatea unor critici ai lui Vl. Tismăneanu, care se<br />

transformă în detractori şi se refugiază într-un greu de<br />

înţeles „cinism anti-anticomunist“ (p. 88).<br />

Cu toate acestea, autorul rămâne tot timpul perfect<br />

conştient că anticomunismul nu echivalează cu<br />

democraţia, că nu toţi antileniniştii au fost şi sunt partizanii<br />

ideii de societate deschisă (p. 138). Naţionalismul xenofob,<br />

antisemitismul şi în general etnocraţia reprezintă în<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

43<br />

continuare un pericol, chiar şi în Europa Centrală şi de<br />

Est. Reţeta naţionalismului a fost îmbrăţişată şi de<br />

regimurile comuniste în diferite etape. În cazul polonez,<br />

este emblematică revolta studenţească de la începutul<br />

anului 1968, un bun prilej pentru răbufnirile neostaliniştilor<br />

şovini care au recurs la demascări, antiintelectualism şi<br />

antisemitism (pp. 57-58). Se pot identifica aici asemănări<br />

cu România lui Ceauşescu, unde, în toamna anului 1965,<br />

un grup de studenţi de la Facultatea de Filosofie a<br />

Universităţii din Bucureşti, cu aspiraţii spre libertatea de<br />

exprimare, a fost brutal expulzat din spaţiul universitar. De<br />

altfel, autorul va coordona în cadrul Institutului de Investigare<br />

a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, unde<br />

ocupă funcţia de preşedinte al consiliului ştiinţific, un proiect<br />

de cercetare privind valurile de demascări şi epurări din era<br />

postbelică de la Facultatea de Filosofie.<br />

În concluzie, volumul Despre 1989. Naufragiul<br />

utopiei este o mixtură reuşită de rigoare academică, discurs<br />

moral şi stil pasional, o analiză politologică plină de reflecţii<br />

despre posibilitatea miracolelor, precum şi un efort de<br />

integrare a revoltei româneşti din decembrie 1989 în<br />

ansamblul revoluţiilor est-europene. Pledoaria pentru<br />

claritate morală se îmbină perfect cu pertinentele consideraţii<br />

despre ceea ce a fost 1989, adică annus mirabilis (p. 191).<br />

______<br />

*Vladimir Tismăneanu, Despre 1989. Naufragiul utopiei,<br />

Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 239 p.<br />

Dan UNGUREANU<br />

Învingătorii scriu istorie<br />

Situaţia politică a Europei interbelice<br />

Conform istoriografiei române coregrafiate de<br />

Vladimir Tismăneanu, Lenin a venit singur în Rusia idilică,<br />

paşnică, democrată şi prosperă. A intrat cu mitraliera în<br />

Guvernul provizoriu, zbierînd la miniştri paşnici,<br />

ameninţînd deputaţi blajini, intimidînd grevişti molatici,<br />

răcnind la soldaţii sfielnici, şi cînd toată lumea s-a speriat<br />

rău de tot, a luat puterea.<br />

În realitate, nu Lenin dă semnalul Revoluţiei din Rusia.<br />

Revoluţia rusă începe în stradă, în Sankt Petersburg, la cozile<br />

de pîine, în februarie. Guvernul provizoriu nu reuşeşte să<br />

controleze haosul timp de şapte luni. Lenin vine în noiembrie<br />

şi ia puterea într-o ţară aflată în război, afectată de şomaj,<br />

greve, inflaţie şi aflată în pragul anarhiei. Democraţia nu l-a<br />

preocupat: în Rusia, guvernul provizoriu nu izbutise să se<br />

remarce decît prin certuri şi disensiuni; parlamentarismul din<br />

Europa occidentală însuşi avea să se degradeze şi să facă<br />

loc unor regimuri totalitare. În plus, Rusia era o ţară de mujici<br />

analfabeţi, care abia se despovăraseră de iobăgie. Democraţia,<br />

dezbaterile parlamentare n-ar fi însemnat nimic pentru aceşti<br />

obidiţi lipsiţi de conştiinţă politică; n-ar fi avut ce face cu<br />

votul universal. Mentalitatea rusă însăşi era – este – brutală<br />

şi autoritară. Lenin a instaurat un regim totalitar din trei motive:<br />

un guvern centralizat extrem era singura soluţie împotriva<br />

războiului, războiului civil, haosului şi colapsului, fiindcă<br />

democraţia parlamentară se dovedise incapabilă să conducă


44 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

ţara, şi fiindcă populaţia era imatură pentru dezbatere şi<br />

participare politică, din cauza analfabetismului rural copleşitor.<br />

După 1918, germanii n-aveau să realizeze o democraţie<br />

funcţională, nici spaniolii, nici italienii. Ar fi fost exagerat să<br />

se aştepte de la mujicul rus o participare civică eficace de<br />

care nici instruiţii germani, nici italienii nu fuseseră capabili.<br />

După 1918, toată Europa era în convulsii: Bavaria<br />

devine republică socialistă pentru un timp, Ungaria devine<br />

comunistă sub Béla Kun, Italia evită războiul civil, Spania<br />

e disputată crunt de republicanii de stînga şi franchişti.<br />

Toată Europa se află în pragul revoluţiei socialiste: ea e<br />

învinsă în Germania prin intervenţie armată, în Ungaria<br />

prin invazie externă, în Spania prin război civil, în Italia<br />

prin lovitură de stat; de biruit, revoluţia biruieşte doar în<br />

Rusia. Dar revoluţia socialistă nu e un fenomen unic, specific<br />

Rusiei. Lenin e doar cel care cîştigă.<br />

Stalin şi stalinismul sînt, azi, semnele sălbăticiei<br />

ultime. Istoriografii de carton de după 1990 încearcă să nil<br />

prezinte ca pe o anomalie unică. Să nu uităm că Stalin era<br />

un dictator între mulţi alţii, în Europa anilor 1930, şi că<br />

doar Franţa, Cehoslovacia, Anglia şi ţările scandinave<br />

mai aveau regimuri democratice. Totalitarismul stalinist<br />

era vecin cu încă vreo zece regimuri totalitare. În Europa<br />

occidentală însăşi democraţia se prăbuşea şi avea să facă<br />

loc dictaturilor lui Salazar, Franco, Horthy, Metaxas,<br />

Pilsudski, Mussolini şi Hitler.<br />

Lenin nu poate fi acuzat de introducerea totalitarismului:<br />

regimurile totalitare erau predominante în Europa interbelică,<br />

şi au durat mult. Totalitarismele Occidentului n-au dispărut<br />

ca prin minune: Franco moare în 1978, Revoluţia garoafelor<br />

din Portugalia are loc în 1974, cînd se termină şi horibila<br />

dictatură a coloneilor din Grecia. Primele alegeri libere din<br />

Coreea de Sud au avut loc în 1987, cînd a fost abrogată legea<br />

marţială în Taiwan. Occidentul însuşi a avut dictaturile şi<br />

totalitarismele sale, care nu au luat sfîrşit mai devreme decît<br />

democratizarea Uniunii Sovietice.<br />

Lenin nu poate fi acuzat de centralizarea economiei.<br />

Lenin preia puterea în plin război. În timp de război,<br />

economiile de război se centralizează prin forţa<br />

împrejurărilor. Apariţia unei economii de piaţă funcţionale<br />

era dificilă, în condiţiile în care populaţia era sărăcită de<br />

război, rurală şi analfabetă. Nici în Europa occidentală<br />

după 1945, în Coreea sau în Japonia, economia nu s-a<br />

repornit singură după război, în pofida faptului că aceste<br />

ţări aveau infrastructură şi o mînă de lucru calificată. Motiv<br />

pentru care a fost necesar planul Marshall. NEP-ul, politica<br />

economică promovată de Lenin, este suplă, mai suplă decît<br />

industrializarea forţată promovată de Stalin ulterior.<br />

A pune în contrast Occidentul şi blocul comunist,<br />

ca democraţie şi economie de piaţă, versus totalitarism şi<br />

economie de comandă, ignoră diversitatea politică a lumii<br />

occidentale, ignoră eşecurile economiei de piaţă (Criza<br />

din 1929-1933), ignoră condiţiile în care se instaurează<br />

guvernul comunist în Uniunea Sovietică.<br />

Situaţia politică a Europei după 1945<br />

Are loc, după 1990, un fenomen de distorsiune<br />

cognitivă: oamenilor de pe stradă le pare că blocul estic a<br />

fost învins şi blocul vestic a triumfat. E o simplă iluzie<br />

optică. Ţările Occidentului se reformează şi ele intens,<br />

după 1945. Ca să luăm doar cazul Statelor Unite, în 1946 a<br />

renunţat la colonia sa, insulele Filipine, în 1965 a dat<br />

dreptul negrilor să se căsătorească cu femei albe, să<br />

studieze la şcolile albilor, şi chiar să bea apă de la robinetele<br />

pentru albi. Pînă în 1964, psihiatrul Ewan Cameron<br />

derulează experimentele sale de deprogramare psihică; un<br />

film, Candidatul manciurian, din 1962, pune diabolic pe<br />

seama comuniştilor experimentele efectuate chiar de<br />

americani şi canadieni. Pînă în 1972, americanii derulează<br />

experimentul Tuskegee, destinat să observe efectele<br />

sifilisului netratat asupra unui grup de patru sute de negri.<br />

Abia în 1972, Canada aboleşte legile care impuneau<br />

sterilizarea obligatorie a persoanelor considerate debile<br />

mintal. În 1965, SUA abolesc legea care interzicea imigrarea<br />

„raselor inferioare” mediteraneene, evrei şi italieni. Din<br />

1958, persoanele bănuite de simpatii de stînga au dreptul<br />

să primească paşaport, în Statele Unite. Personalităţi ca<br />

Leonard Bernstein, Arthur Miller şi Robert Oppenheimer,<br />

Orson Welles şi Linus Pauling au fost concediate, hăituite<br />

şi persecutate pentru ipotetice simpatii politice, în ţara<br />

libertăţii cuvîntului şi a dreptului individual la un proces<br />

echitabil. Charlie Chaplin a fost expulzat din SUA pentru<br />

filmul Modern times. Maccarthysmul a eradicat militanţii<br />

de stînga din sindicatele americane şi le-a dat ireversibil<br />

pe mîna Mafiei italiene. În Quebec are loc Revoluţia<br />

liniştită, The Quiet Revolution, care emancipează politic<br />

şi economic populaţia francofonă, în Franţa au loc<br />

revoltele din mai 1968. Din 2005, Congresul Naţional African,<br />

organizaţia de luptă contra apartheidului din Africa<br />

de Sud nu mai e considerat organizaţie teroristă de către<br />

SUA. Şi nici conducătorul său, Nelson Mandela.<br />

Segregarea rasială din Statele Unite, interzicerea<br />

imigrării unor popoare considerate rasial inferioare,<br />

sprijinul pentru regimul de apartheid din Africa de Sud,<br />

legile eugeniste, care impun sterilizarea persoanelor cu<br />

boli psihice sau handicapuri genetice, toate aceste legi îşi<br />

au paralela în Germania nazistă interbelică.<br />

Ceea ce azi numim „valori democratice occidentale”<br />

sau „drepturile omului” nu existau în Occident după război.<br />

Franţa îşi părăseşte coloniile, Vietnamul şi Algeria, abia<br />

după două războaie sîngeroase. Portugalia, Spania şi<br />

Grecia sînt, pînă în anii şaptezeci, nişte dictaturi oribile.<br />

Europa drepturilor omului, aşa cum o cunoaştem, apare<br />

tîrziu, după 1975, moartea lui Franco şi sfîrşitul dictaturii<br />

coloneilor în Grecia, abia un deceniu înainte de Mihail<br />

Gorbaciov.<br />

În 1946, Winston Churchill avertizează, sforăitor,<br />

că „o cortină de fier s-a aşternut peste Europa, de la Stettin<br />

la Marea Baltică, pînă la Trieste la Adriatica”. Ţările<br />

Europei de est deveniseră protectorate sovietice,<br />

deveniseră colonii sovietice.<br />

La acea oră, Filipinele erau încă o colonie americană,<br />

India, Birmania, Nigeria şi alte teritorii erau colonii<br />

britanice, Madagascarul, Algeria, Vietnamul, Laosul şi<br />

Cambodgia erau colonii franceze. Pur şi simplu, Uniunea<br />

Sovietică devenea şi ea la rîndul ei putere imperialistă,<br />

putere colonială. Ne-am fi aşteptat ca Churchill să înfiereze<br />

colonizarea ţărilor est-europene, şi să rostească vorba<br />

imperialism. Nici vorbă. Uniunea Sovietică nu e cu nimic<br />

mai bună decît celelalte imperii colonialiste – ne-am fi<br />

aşteptat să spună Churchill, dar asta ar fi dezumflat<br />

discursul. Şi atunci Churchill se drapează cu termenul de<br />

scenografie „cortină”. Dacă ar fi dorit să ţină un discurs


onest şi complet, Churchill ar fi trebuit să spună fie că<br />

menţinerea coloniilor occidentale era la fel de odioasă ca<br />

noua colonizare sovietică, fie că noua colonizare sovietică<br />

era la fel de justă ca şi menţinerea coloniilor occidentale.<br />

Diversitatea politică şi economică a blocului<br />

comunist<br />

A fost comunismul un totalitarism?<br />

Hruşciov a condamnat cultul personalităţii lui Stalin.<br />

Nagy Imre în Ungaria şi Dubcek în Cehoslovacia au<br />

iniţiat reforme care ar fi dus la pluralism, dacă n-ar fi fost<br />

înlăturaţi prin invazii sovietice. Abia venit la putere,<br />

generalul Wojcech Jaruzelski a preferat să negocieze (cu<br />

rea-voinţă, cu brutalitate, dar totuşi) cu şefii sindicatului<br />

Solidaritatea, deşi putea foarte bine să-i împuşte. Armata<br />

Vietnamului comunist e cea care a înlăturat de la putere<br />

regimul bestial al lui Pol Pot din Cambodgea. Mao a fost<br />

înlocuit de blajinul şi eficacele Deng Xiao Ping. Iugoslavia<br />

lui Tito n-a făcut niciodată parte din blocul sovietic, avea<br />

o economie prosperă şi întreţinea relaţii normale cu ţările<br />

occidentale. Ceauşescu însuşi a luat curajos atitudine<br />

împotriva invadării Cehoslovaciei de către Uniunea<br />

Sovietică. Gorbaciov în persoană a dat semnul liberalizării<br />

politice şi economice a sistemului. Viaţa politică din blocul<br />

estic conţinea în sine semnele liberalizării şi pluralismului.<br />

Situaţia economică a blocului comunist n-a fost nici<br />

ea uniform proastă. Germania de Est şi Iugoslavia aveau<br />

o situaţie economică bună. În timpul celui de-al doilea<br />

război mondial, jumătatea cea mai populată şi mai<br />

industrializată a URSS (vorbim de partea europeană, nu<br />

de golul siberian) e ocupată de germani, şi, cu toate<br />

acestea, producţia de armament, tancuri şi avioane o<br />

depăşeşte pe cea germană. E o confruntare pe viaţă şi pe<br />

moarte, nu o comparaţie de indicatori economici. Rusia<br />

învinge, ceea ce dovedeşte că economia sovietică era<br />

extrem de eficace. După moartea lui Mao, începînd din<br />

1980, economia Chinei a crescut cu 10 % anual, în ultimele<br />

trei decenii, moneda chineză a crescut cu cîte 7 % anual,<br />

după 2005, iar Statele Unite le cer chinezilor să mai crească<br />

valoarea monedei lor în raport cu dolarul. Economia URSS<br />

stagna, dar nu s-a prăbuşit decît după venirea lui<br />

Gorbaciov la putere.<br />

A vorbi despre comunism in abstracto e o prostie.<br />

Nici politic, nici economic, în cele opt ţări europene în<br />

care s-a instaurat, comunismul n-a avut acelaşi sens.<br />

România înainte şi după 1945<br />

Democraţia interbelică românească era mai mult decît<br />

şubredă. Nu invazia sovietică îi pune capăt. În 1918 se<br />

destramă partidul conservator. În perioada interbelică apare<br />

partidul legionar, Carol II pleacă şi revine. Guvernele sînt<br />

instabile, zguduite de scandaluri periodice: scandalul Škoda<br />

este cel mai mare, dar nu singurul. Conducătorii partidului<br />

ţărănesc, Iuliu Maniu, Vaida-Voievod, Corneliu Coposu,<br />

Romulus Boilă, sînt înrudiţi: veri, cumnaţi, nepoţi. Partidul<br />

liberal e o moşie personală a Brătienilor, care sînt prim-miniştri,<br />

cu întreruperi, timp de jumătate de secol, între 1878-1928.<br />

Viaţa politică interbelică n-a avut nimic exemplar. Închisorilemuzeu,<br />

ca Sighetul, şi istoriografia de după 1990, propun<br />

hagiografii precare: un Mihai Popovici, ţărănist, fost ministru<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

45<br />

al Justiţiei, închis la Sighet, nu s-a remarcat decît prin<br />

muşamalizarea anchetei în scandalul Škoda, în care, pare-se,<br />

toată conducerea partidului ţărănist fusese mituită. În 1939,<br />

partidele politice din România nu mai aveau nici un ascendent<br />

moral asupra societăţii civile şi nici un mesaj mobilizator. Nu<br />

ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist distrug<br />

sistemul politic din România, ci dictatura regală, regimul<br />

legionar şi apoi dictatura antonesciană îl distruseseră, cu un<br />

deceniu mai devreme.<br />

Instaurarea <strong>comunismului</strong> în România este Judecata<br />

de apoi care se abate peste farsa caragialescă a clasei<br />

politice române; e Apocalipsa care se prăvale peste O<br />

scrisoare pierdută.<br />

În România, în 1948, comuniştii care iau puterea nu<br />

sînt nici măcar o mie. O bună parte dintre ei nu pot fi<br />

folosiţi în aparatul de stat, din varii motive (una era<br />

pictoriţă, mulţi n-aveau studii sau nu ştiau româneşte);<br />

comuniştii care iau puterea sînt vreo cinci sute, probabil.<br />

Dar ţara trebuie condusă: e nevoie de prim-secretari de<br />

partid, activişti, primari, securişti, miliţieni, directori de<br />

întreprindere. Aceştia sînt atraşi din masa populaţiei, şi<br />

instruiţi sumar într-ale socialismului ştiinţific. Cei care<br />

construiesc comunismul în România nu sînt comunişti.<br />

Abuzurile din epocă, din primul deceniu, sînt permise de<br />

sus, de către comuniştii aflaţi la putere, dar sînt înfăptuite<br />

de jos, de proaspeţii recruţi luaţi de pe stradă, care vor să<br />

urce în sistem, prin exces de zel. Eficacitatea cu care noii<br />

convertiţi dărîmă totul n-ar fi fost posibilă dacă sistemul<br />

politic precedent ar fi avut legitimitate. Or, el n-avusese.<br />

Partidul ar fi luat puterea mult mai greu dacă societatea ar<br />

fi avut coeziune; ea nu exista. Virulenţa cu care partidul<br />

legionar s-a dezlănţuit în perioada interbelică era un<br />

simptom al ne-legitimităţii partidelor mari.<br />

În România, deceniile 1945-1965 au fost cumplite:<br />

foamete, cote, colectivizare, deportarea în Bărăgan,<br />

închisori politice. Deceniul 1980-1990 a fost un deceniu al<br />

cenzurii şi foamei. Anii 1965-1979, cincisprezece ani, au<br />

reprezentat un interglaciar blînd. În 1964, duşmanii de clasă<br />

Dan Lăzărescu, Adrian Marino, Valeriu Anania şi mulţi<br />

alţii erau în puşcărie. În 1968, Dan Lăzărescu, Adrian<br />

Marino şi Valeriu Anania şi sute de alţi intelectuali voiajau<br />

lejer prin Franţa, Italia ori Statele Unite. Nu mai existau<br />

deţinuţi politici. Invazia sovietică în Cehoslovacia era<br />

condamnată vehement. Conflictul cu Iugoslavia lui Tito<br />

se stinsese. Anii 1965-1979 sînt senini. Ultimul deceniu al<br />

României socialiste, 1980-1989, e cel care a lăsat gustul


46 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

final şi amintirea finală a <strong>comunismului</strong>: cultul<br />

personalităţii, cenzura, foamea şi sărăcia generalizate –<br />

dar statistic n-a durat mai mult decît anii de deschidere şi<br />

libertate. În schimb, celelalte ţări din blocul de est se<br />

reformează încet. Iugoslavia e de la bun început o ţară<br />

deschisă către Occident. În 1980, economia Chinei devine<br />

eficientă, şi creşte (de treizeci de ani) cu zece procente<br />

anual. Societatea chineză e azi o societate de consum.<br />

Din 1980, sindicatul Solidaritatea e acceptat ca partener<br />

de dialog de guvernul polon, fără ca armata sovietică să<br />

intervină militar, cum făcuse cu 12 ani mai devreme în<br />

Cehoslovacia. Economic (China) şi politic (Polonia), economic<br />

şi politic (Iugoslavia), ţările estice se liberalizează<br />

înainte de venirea lui Gorbaciov la putere.<br />

Economia sovietică între 1980-1985 „stagna”, după<br />

expresia consacrată a kremlinologilor. Poate că stagna.<br />

Dar abia Gorbaciov a reuşit s-o prăbuşească: între 1985-<br />

1992, economia URSS scade cu 40 %. Practic, a avut loc<br />

un proces de distorsiune cognitivă: lipsa de libertate<br />

politică (sub Brejnev) a fost asociată cu distrugerea<br />

economiei (sub Gorbaciov).<br />

Despre judecarea cu două măsuri<br />

În URSS, agronomul Lîssenko a reuşit să extermine<br />

geneticienii sovietici, şi apoi să interzică genetica timp<br />

de două decenii. În Statele Unite, sistemul politic democratic<br />

a cenzurat predarea darwinismului în şcoli. În<br />

Uniunea Sovietică existase un muzeu al ateismului; în SUA<br />

s-a construit recent un muzeu al creaţionismului, care<br />

încearcă să infirme, hilar, toate datele geologiei şi<br />

paleontologiei.<br />

Şase milioane de ucraineni au fost ucişi prin<br />

înfometare de Stalin în 1933. Cinci milioane de bengalezi<br />

au fost ucişi prin înfometare de Churchill, în 1943. Regimul<br />

de democraţie şi liberalism economic îşi creează un trecut<br />

glorios şi rescrie istoria. În realitate, istoria de după 1945<br />

a Occidentului nu e cu nimic mai glorioasă decît cea a<br />

Uniunii Sovietice sub Stalin. În 1948, Extremul Orient, India<br />

şi Africa erau colonii occidentale, fără nici un fel de<br />

democraţie. În 1966, în Statele Unite era interzisă predarea<br />

darwinismului în şcoli, ca şi căsătoria dintre negri şi albi;<br />

Kofi Annan era dat afară dintr-o frizerie, pe motiv că „nu<br />

servim negri”. Nu, Statele Unite nu erau cu nimic mai bune<br />

decît de curînd învinsa Germanie. Nelson Mandela şi<br />

partidul său, Congresul Naţional African, se aflau pe lista<br />

americană a persoanelor şi organizaţiilor teroriste pînă<br />

după 2005. Statul american a sprijinit regimul de apartheid<br />

încă cincisprezece ani după ce acesta se prăbuşise.<br />

Statele Unite par etalonul democraţiei şi libertăţii de<br />

expresie. Cu toate acestea, SUA e singura ţară din lume în<br />

care tribunalele decid ce anume e artă (Brâncuşi contra<br />

SUA) şi în care tot tribunalele decid ce e ştiinţă şi ce nu<br />

(creaţionism contra Darwinism, Curtea Supremă a SUA,<br />

1985). Era odioasă cenzura comunistă. În Occidentul<br />

libertăţii de expresie, compania Barrick Gold a dat în<br />

judecată (cerînd milioane de dolari despăgubiri pentru<br />

defăimare) un mic ONG care i-a denunţat practicile<br />

sclavagiste la minele sale din ţări africane. Libertatea<br />

cuvîntului e o vorbă goală atunci cînd este atacată o<br />

bogată companie minieră apărată de avocaţi gras plătiţi.<br />

Libertatea presei e vorbă goală în Marea Britanie, unde<br />

Rupert Murdoch deţine două treimi din tirajul total al<br />

tuturor ziarelor sau în Italia, unde Berlusconi deţine două<br />

treimi din posturile de televiziune.<br />

Am demonstrat parţialitatea, reaua credinţă şi<br />

falsitatea Raportului Tismăneanu atunci cînd am luat în<br />

discuţie capitolul consacrat politicii demografice<br />

promovate de Nicolae Ceauşescu. Decretul care interzice<br />

avortul era impopular şi a avut foarte numeroase<br />

consecinţe negative (un număr mare de femei mor<br />

provocîndu-şi avorturi ilegale). În schimb, legi<br />

asemănătoare interziceau avortul în Franţa, Spania, Irlanda<br />

şi Belgia (etc.), ţări aşa-zis democratice. În Polonia comunistă,<br />

avortul era permis. După 1990, avortul e interzis în Polonia.<br />

Nu putem spune că interzicerea avortului de către Ceauşescu<br />

era o dovadă suplimentară a bestialităţii comuniste, iar<br />

interzicerea avortului în Franţa era o lege democratică<br />

inocentă, că permiterea avortului în Polonia comunistă era<br />

semnul dispreţului bolşevic faţă de viaţa fătului nenăscut,<br />

iar interzicerea avortului în Polonia pluralistă e semnul<br />

respectului faţă de viaţa sacră a fătului etc.<br />

Natura retorică a textului istoric<br />

Istoria şi politologia sînt ştiinţe umane, ştiinţe soft.<br />

Spre deosebire de fizică, politologia nu poate demonstra<br />

experimental, ci poate doar argumenta şi ilustra, poate<br />

sugera analogii. E un risc asumat. În schimb, şi în istorie,<br />

şi în politologie se poate vorbi de cauze şi efecte, deşi<br />

într-un mod mai metaforic decît în, să zicem, fiziologie.<br />

Politologia este o ştiinţă în măsura în care oferă<br />

explicaţii. Explicaţia este actul discursiv de a lega două<br />

fraze prin conjuncţia fiindcă: gheaţa s-a topit fiindcă a<br />

stat lîngă foc. În istorie şi politologie, explicaţia de tip<br />

determinist (armatele lui Napoleon în Rusia au fost înfrînte<br />

din cauza frigului, distanţelor mari şi lipsei de provizii)<br />

sînt însoţite de argumente (explicaţii fuzzy), elemente de<br />

psihologie socială şi de teoria deciziei (Kennedy a decis<br />

să trimită trupe de desant în Cuba pentru că....).<br />

Asta e un text istoric. Asta ar fi trebuit să fie<br />

Raportul comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii<br />

comuniste din România. Raportul nu explică nimic.<br />

Istoriografia şi politologia conservatoare observă, de<br />

exemplu, totalitarismul, comunist sau nazist,<br />

antisemitismul, fundamentalismul islamic, terorismul de<br />

toate felurile. Le descrie, cu detalii emoţionale, plastice,<br />

sîngeroase, şi apoi adaugă cîteva fraze de analiză : teroriştii<br />

Al-Qaida sînt iraţionali. Fundamentalismul islamic e<br />

iraţional. Armata Republicană Irlandeză e iraţională. Sîrbii<br />

sînt nişte bestii iraţionale. Stalin era iraţional. Stalinismul<br />

era iraţional. A analiza fenomene ca stalinismul şi<br />

comunismul în termeni de cutremur, incendiu sau<br />

inundaţie, stihii dezlănţuite haotic şi arbitrar, înseamnă a<br />

renunţa la analiză, a le declara inexplicabile. A declara<br />

comunismul inexplicabil înseamnă a-l dezumaniza.<br />

Miza ultimă a Raportului... părea a fi condamnarea<br />

totalitarismului (comunismul e o ideologie ca oricare alta),<br />

condamnarea celor care comiseseră acte ilegale sau<br />

barbare, repunerea în drepturi a celor care avuseseră de<br />

suferit. În realitate, conducătorii represiunii comuniste nau<br />

fost niciodată anchetaţi sau traşi la răspundere.<br />

Raportul nu dezvăluie nimic despre funcţionarea internă<br />

a partidului, ca organizaţie închisă.


Se scrie mult despre cenzura comunistă. Nu se scrie<br />

nimic despre drepturile de autor, confortabile între 1965-<br />

1989, fabuloase între 1948-1960 (A. E. Baconsky îşi<br />

cumpără un Tonitza cu o parte din banii primiţi pe poeziile<br />

închinate lui Stalin). Nimic despre tirajele cărţilor din acea<br />

vreme. În fapt, numărul de cărţi publicate anual după 1990<br />

e de şase ori mai mic decît cel de dinainte. Tirajele scad de<br />

la zeci de mii la sute. Drepturile de autor ale scriitorilor<br />

sînt neglijabile. Literatura scrisă în cele două decenii după<br />

1990 e neglijabilă faţă de cea dintre 1950-1970: Bietul<br />

Ioanide, Scrinul Negru, Desculţ, Groapa, Moromeţii. În<br />

educaţie, stagnarea incredibilă a universităţilor, între 1980,<br />

îşi are ca echivalent doar proliferarea universităţilor de<br />

carton de după 1990, universităţi ca Spiru Haret. Cenzura<br />

comunistă în cercetare era nocivă: în schimb, după 1990,<br />

tinerii bursieri plecaţi în străinătate au rămas acolo.<br />

O fotografie din 20 decembrie 1989 prezintă balconul<br />

Operei din Timişoara, cu revoluţionari vorbind de la<br />

balcon, înconjuraţi de mulţime. O mare pancartă, pe care<br />

scrie SOLVENTUL, e vizibilă deasupra mulţimii, şi<br />

înseamnă, grosso modo, că muncitorii de la combinatul<br />

chimic Solventul susţin Revoluţia. Fără îndoială,<br />

muncitorii de la Solventul ar fi rămas acasă dacă ar fi ştiut<br />

că imensul combinat avea să fie falimentat şi închis după<br />

Revoluţie. S-au închis nenumărate alte întreprinderi, a fost<br />

vîndută flota comercială. Regimul de aşa-zisă democraţie<br />

şi economie de piaţă nu s-a dovedit cu nimic mai eficient<br />

decît regimul comunist: PIB-ul din 2004, după o evoluţie<br />

sinuoasă, era cel din 1989, fără nici o creştere în 15 ani.<br />

Prăbuşirea a fost mascată de plecarea în străinătate a peste<br />

două milioane de români, din banii cărora trăiesc, în<br />

România, un număr echivalent de persoane. Dacă vorbim<br />

de ineficacitatea economiei planificate, ar trebui să o<br />

comparăm cu ineficacitatea economiei de piaţă.<br />

Învăţămîntul superior dinainte de 1989 era îndoctrinat,<br />

plin de tabu-uri, osificat. Învăţămîntul superior de după<br />

1990 e un învăţămînt diluat, de mase, lipsit de calitate şi<br />

profunzime.<br />

Acesta e bilanţul economic al ultimelor două decenii.<br />

Bilanţul politic nu e mai bun: partidele apărute după 1990<br />

n-au democraţie internă, funcţionarea statului este la fel<br />

de opacă şi ne-responsabilă ca înainte.<br />

Ineficacitatea economiei de piaţă s-a manifestat şi<br />

prin distorsionarea alocărilor: veniturile se polarizează între<br />

bogaţi şi săraci. Economia de piaţă ar fi trebuit să retribuie,<br />

în mod normal, geneticienii, biochimiştii, chimiştii şi<br />

cercetătorii în domeniul farmaceutic ori medicii, nu notarii<br />

şi fotbaliştii. Aceste ineficienţe de alocare a resurselor sînt,<br />

din păcate, dovada faptului că economia de piaţă a eşuat.<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

Adriana PLACANI &<br />

Stearns BROADHEAD<br />

România este o ţară comunistă<br />

Introducere<br />

47<br />

Fără nicio îndoială, România este, într-o anumită<br />

măsură, o fostă ţară comunistă. În cele ce urmează, vom<br />

evidenţia faptul că ea continuă să rămână o ţară<br />

comunistă. Ne propunem să descriem continuitatea dintre<br />

perioada comunistă şi perioada actuală – o continuitate<br />

suficient de convingătoare pentru a justifica titlul de mai<br />

sus. Ni s-ar putea reproşa că, făcând asemenea afirmaţii,<br />

am recurs la un raţionament sofistic. Poate părea ilogic să<br />

susţii, pe de o parte, că România a fost cândva o ţară<br />

comunistă, şi totodată să afirmi că este o ţară comunistă.<br />

Eroarea dispare dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă<br />

mai largă care ia în considerare întregul spectru al<br />

transformărilor instituţionale care s-au petrecut (sau nu)<br />

de la, şi în multe situaţii, datorită Revoluţiei din 1989.<br />

Admitem că, deşi s-au înregistrat schimbări în ceea ce<br />

priveşte modul de operare al instituţiilor şi al obiectivelor<br />

pe care acestea le reprezintă, multe lucruri au rămas<br />

neschimbate. Acestea din urmă fac obiectul cercetării<br />

noastre.<br />

În absenţa unei politici statale integrate (în care<br />

politicile sunt unificate şi procedurile se armonizează),<br />

care să rectifice abuzurile regimului comunist, trecutul<br />

României rămâne o problemă nesoluţionată. Ba chiar mai<br />

mult, el indică o continuitate puternică între perioada<br />

comunistă (aproximativ 1945-1989) şi perioada<br />

postcomunistă. Deşi există şi discontinuităţi, în sensul că<br />

s-au produs şi continuă să se producă schimbări în<br />

România de la Revoluţie încoace, putem spune cu<br />

certitudine ca încă nu au avut loc toate schimbările<br />

necesare. În cele ce urmează ne vom concentra asupra<br />

unuia dintre aceste aspecte neschimbate: lipsa de voinţă<br />

sau în general lipsa unui proces prin care s-ar putea rezolva<br />

sau cel puţin clarifica relaţiile cu acele persoane care au<br />

acţionat în interesul unui regim ilegitim printr-o conduită<br />

care s-a extins de la imoralitate până la criminalitate (cel<br />

puţin potenţială). Anumite acţiuni au fost întreprinse<br />

pentru a se ajunge la o soluţie in legătură cu aceste<br />

persoane, în particular, şi poate cu trecutul, în general,<br />

dar după cum vom arăta, acestea au avut atât un caracter<br />

ad hoc cât şi rezultate contradictorii.<br />

Fie că ne referim la procesele penale intentate<br />

agenţilor fostului regim, sau la mai recenta deschidere a<br />

arhivelor, adevărul este că aceste acţiuni au fost<br />

insuficiente pentru a contrabalansa un trecut violent şi<br />

represiv.<br />

Deşi propunem aici o lucrare de teorie politică, nu<br />

ignorăm descoperirile politicii comparative. Mai degrabă,<br />

noi oferim clarificarea normativă şi conceptuală a<br />

proceselor, mecanismelor şi valorilor de prim ordin ale<br />

istoriei României postcomuniste. O analiză care să clarifice<br />

aceste procese se întemeiază pe o abordare ştiinţifică,


48 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

tocmai pentru a putea înţelege dintr-o perspectivă nouă<br />

dilemele şi întrebările legate de România contemporană şi<br />

relaţia ei cu trecutul. Relaţia dintre trecut şi prezent nu<br />

este facilă şi lucrarea de faţă indică faptul că schimbările<br />

produse în anumite sfere nu au impact (sau cel puţin nu<br />

par să aibă vreunul) asupra celorlalte. Acest fapt oferă o<br />

imagine din interior privind motivele pentru care progresul<br />

României poate fi caracterizat printr-un ritm extrem de lent.<br />

Lucrarea noastră nu-şi propune să descrie cauzele actualei<br />

situaţii, ci indică faptul că abordând trecutul într-o manieră<br />

cuprinzătoare, se observă o identitate între perioade.<br />

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă, ne vom<br />

referi succint la structura lucrării. Prima parte are în vedere<br />

discontinuităţile dintre trecut şi prezent. Aici ne vom referi<br />

la instituţiile specifice şi politicile care diferenţiază perioada<br />

comunistă de actuala perioadă a României. Partea a doua<br />

continuă linia contrastivă a primei părţi cu un argument<br />

pozitiv. În ciuda discontinuităţilor, rămâne cel puţin un<br />

aspect în baza căruia putem afirma că trecutul şi prezentul<br />

sunt într-o anumită măsură identice. În partea a treia vom<br />

avea în vedere ceea ce s-a făcut pentru despărţirea de<br />

trecut. Vom detalia trei modalităţi principale prin care<br />

trecutul a fost confruntat în mod mai mult sau mai puţin<br />

direct: (A) proceduri penale; (B) accesul la arhivele<br />

Securităţii; (C) Comisia Prezidenţială pentru Analiza<br />

Dictaturii Comuniste. Deşi luăm toate aceste trei lucruri în<br />

serios (i.e., nu le respingem la repezeală), le privim în cele<br />

din urmă doar ca pe o tentativă şi nicidecum ca pe o<br />

poveste de succes a unui efort cu adevărat integrat al<br />

unei ţări determinată să-şi confrunte trecutul deplorabil.<br />

Partea a patra cuprinde concluziile lucrării.<br />

I. Discontinuităţi<br />

În cele ce urmează vom caracteriza câteva dintre<br />

schimbările care au apărut odată cu noul regim politic.<br />

Scopul nostru este să remarcăm câteva diferenţe evidente<br />

între actuala şi fosta perioadă politică din istoria României.<br />

Trăsăturile distinctive pe care le menţionăm ilustrează<br />

câteva dintre cele mai notabile şi evidente diferenţe.<br />

Descrierea succintă pe care o propunem oferă câteva<br />

argumente solide, în aparenţă, împotriva afirmaţiei noastre<br />

centrale; totuşi, le acceptăm, cel puţin ca o categorie<br />

parţială de trăsături distinctive. Ele ilustrează ceea ce chiar<br />

şi cea mai intuitivă apreciere a României contemporane<br />

acceptă – o non-identitate între o serie de circumstanţe<br />

trecute şi prezente. Identificarea lor ne permite să delimităm<br />

semnificaţia afirmaţiei potrivit căreia România este o ţară<br />

comunistă: nu toate instituţiile, politicile şi valorile<br />

contemporane sunt îndatorate fostului regim, dar unele<br />

sunt. Însă, chiar şi diferenţele şi modul în care acestea se<br />

manifestă în mediul politic şi social actual sunt pasibile<br />

de a fi criticate. Fie că reprezintă o ruptură reală sau doar<br />

o aducere la zi a practicilor, valorilor şi instituţiilor din<br />

trecut, aceste aspecte nu fac obiectul analizei noastre,<br />

necesitând o analiză mult mai profundă. Cu toate acestea,<br />

noi ne vom limita să indicăm prezenţa lor, ceea ce revelează<br />

cel puţin contrastul dintre sisteme.<br />

Prima discontinuitate, având un rol fundamental din<br />

punct de vedere identitar şi al dezvoltării, este Constituţia<br />

din 1991. Aceasta s-a despărţit de fostul regim în câteva<br />

puncte specifice (sau articole), dar poate fi descrisă în<br />

termeni mai expansivi: constituţia a stabilit un cadru liberal-democratic<br />

pentru ţară şi cetăţenii săi foarte diferit de<br />

prevederile constituţionale ale fostului regim. E aproape<br />

un truism să afirmăm că numărul drepturilor şi clauzelor<br />

unei constituţii este unul generos, dar este cu totul altceva<br />

să vedem dacă se ţine seama de aceste drepturi şi clauze<br />

într-un sistem politic. În cazul de faţă, putem afirma că<br />

actuala constituţie se află la baza unor instituţii care au<br />

fost create sau afirmate prin ea. Însă măsura în care ele se<br />

conformează constituţiei este un proiect in curs de<br />

desfăşurare. Disputele politice şi legale care au apărut<br />

după intrarea în vigoare a constituţiei s-au desfăşurat în<br />

interiorul cadrului stabilit de aceasta. Întrucât confruntările<br />

politice s-au conformat în cea mai mare parte principiilor<br />

liberal-democratice expuse în documentul fondator,<br />

acestea pot fi considerate manifestări ale puterii<br />

constituţiei de a-şi supune actanţii primatului său. Cele<br />

de mai sus subliniază un punct important: în ciuda<br />

deficienţelor sale, România este o ţară rezonabil de<br />

democratică din acest punct de vedere.<br />

Constituţia nu reprezintă singura trăsătură<br />

distinctivă între fostul şi actualul sistem politic. Există şi<br />

diferenţe economice, deseori remarcate, între cele două.<br />

Cea mai evidentă este tranziţia către şi stabilirea economiei<br />

de piaţă după 1989. Un alt exemplu, care vine în sprijinul<br />

primului, este reforma sectorului agricol. O altă diferenţă,<br />

tot în termeni largi, este aceea a creşterii şi dezvoltării<br />

sindicatelor. 1 Aceste schimbări marchează devieri şi rupturi<br />

substanţiale faţă de structurile politice şi instituţionale<br />

ale fostului regim. Un exemplu mai recent, dar la fel de<br />

contrastiv, este cel al românilor plecaţi în străinătate şi al<br />

impactului economic al remitenţelor. Acest fapt subliniază<br />

nu doar schimbările la nivel constituţional (i.e., Articolul<br />

25 privind dreptul la libera circulaţie), ci şi surse diferite<br />

de sprijin financiar şi de venit atât pentru persoanele private<br />

cât şi pentru instituţiile publice şi private din<br />

România 2. În centrul acestor considerente, chiar dacă<br />

trasate succint, se evidenţiază o distincţie clară între<br />

politica, instituţiile şi valorile fostului şi actualului regim.<br />

Acestea ilustrează modul în care sintagma „fostă ţară<br />

comunistă” i se potriveşte României.<br />

Aproape inexistente înainte de Revoluţie, societatea<br />

civilă şi ONG-urile care susţin dezvoltarea acesteia şi-au<br />

făcut apariţia pe scena politică şi socială. 3 Acest lucru ar<br />

fi fost de negândit în fostul regim politic datorită, printre<br />

altele, centralizării autorităţii. Mai mult, activitatea ONG-


urilor în România nu a sprijinit în mod constant actorii<br />

politici şi instituţiile române, lucru ce ar fi fost de<br />

neconceput într-un regim care înăbuşea opoziţii cu mult<br />

mai firave. Deşi dezvoltarea societăţii civile poate fi<br />

percepută ca o trăsătură a nou-dobânditei libertăţi de<br />

expresie, aceasta nu ar reuşi să capteze decât o parte a<br />

distincţiei generale la care ne referim. Peisajul instituţional<br />

de după 1989 s-a modificat într-o asemenea măsură, încât<br />

să permită unei multitudini de voci şi interese să concureze<br />

pentru putere politică şi recunoaştere 4. Ca întotdeauna,<br />

măsura în care partidele politice, instituţiile statului şi<br />

populaţia sunt dispuse să încorporeze şi să integreze<br />

diversele voci şi interese este variabilă şi deseori<br />

inconsistentă; totuşi, existenţa chiar şi a unui pluralism<br />

minim este suficientă pentru a evidenţia o diferenţă<br />

sistemică între fostul şi actualul regim. Pentru a simplifica<br />

lucrurile, putem afirma că societatea civilă românească<br />

există. Acest lucru înseamnă ceva, deşi poate doar în<br />

comparaţie cu regimul anterior.<br />

Cele de mai sus indică anumite linii de demarcaţie<br />

între sferele legale, economice şi sociale. Aceste linii nu<br />

sunt atât de clare pe cât ne-am dori, dar ele există. O<br />

concluzie majoră pe care o putem formula în ceea ce<br />

priveşte (cel puţin) schimbările discutate mai sus indică<br />

faptul că nu există o continuitate identitară între trecut şi<br />

prezent. Dar această concluzie iniţială nu trebuie înţeleasă<br />

ca o consimţire a faptului că România este o ţară complet<br />

reformată şi cu o nouă identitate. După cum vom arăta în<br />

continuare, nu există o distincţie netă între trecut şi<br />

prezent, care să-l plaseze pe Ceauşescu de o parte şi<br />

guvernele postdecembriste, de cealaltă. Influenţa<br />

politicilor trecute şi mai ales a actorilor politici ai fostului<br />

regim îşi fac în continuare simţită prezenţa. În acest fel,<br />

discontinuităţile menţionate nu pun în pericol afirmaţia<br />

iniţială potrivit căreia România este o ţară comunistă, pentru<br />

că aceasta se întemeiază pe un alt tip de continuitate, o<br />

continuitate distinctivă şi particulară. Ele nu fac decât să<br />

consolideze câteva diferenţe de bază ce nu ar trebui trecute<br />

cu vederea şi care uneori aduc cu ele promisiunea<br />

dezvoltării României spre un viitor diferit.<br />

II. Continuităţi<br />

Dacă diferenţele nu pot fi ignorate, e totuşi timpul<br />

să evidenţiem şi similarităţile la fel de pregnante: ocuparea<br />

unor funcţii oficiale în stat de către persoane care au<br />

colaborat cu Securitatea. Există dovezi clare care indică<br />

implicarea politică a unor membri ai fostului regim, dar<br />

amploarea şi tipul de colaboraţionism cu Securitatea în<br />

particular, şi implicarea în acţiuni represive în general,<br />

comportă multiple ambiguităţi. În ţări precum Polonia,<br />

Ungaria, Republica Cehă sau Germania de Est, persoane<br />

care au ocupat funcţii similare în fostul regim şi au<br />

desfăşurat acţiuni colaboraţioniste, au fost puse faţă în<br />

faţă cu legea lustraţiei. 5 România nu a promulgat o lege a<br />

lustraţiei. În schimb, s-ar putea argumenta că România a<br />

invocat o politică proprie de raportare la trecutul comunist.<br />

În cazul acesta noi afirmăm că această politică a fost luată<br />

într-un mod ad hoc şi disparat (i.e., fără urmă de coeziune<br />

sau unitate) şi a eşuat în a pune capăt prezenţei foştilor<br />

membri ai Securităţii. Prezenţa lor este indiciul clar al<br />

continuării pe scară largă şi în manieră pernicioasă a unor<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

49<br />

valori considerate fundamentale şi care au fost avansate<br />

ca atare de către regimul comunist.<br />

Valorile la care ne referim pot fi divizate în două<br />

categorii principale. În primul rând este vorba despre<br />

concepţiile normative şi atitudinile faţă de trecut care ar<br />

trebui urmate. În al doilea rând sunt atitudinile şi<br />

concepţiile aflate în circulaţie la acest moment care nu<br />

reprezintă o ruptură faţă de trecut, ci dimpotrivă, care aduc<br />

până în prezent trăsături cheie ale fostului regim. Prezenţa<br />

colaboratorilor şi lipsa evaluării oficiale a trecutului indică<br />

existenţa unei continuităţi nu numai la nivel de elite, dar şi<br />

la nivel de valori: secretizarea ca tipar şi evitarea<br />

responsabilităţii ca model. Ele creează impresia că nimic<br />

nu s-a schimbat. Ele reduc Revoluţia din 1989 şi<br />

schimbările legislative, economice şi sociale declanşate<br />

de ea la stadiul de tentative parţiale şi incomplete, care în<br />

cele din urmă au eşuat în a avea efectele dorite,<br />

presupunând că aceste dorinţe chiar au existat şi au fost<br />

autentice.<br />

Un aspect important care se desprinde din această<br />

discuţie este considerarea trecutului în lumina unei<br />

aprecieri şi înţelegeri particulare a valorilor. Există multe<br />

întrebări şi dezacorduri privind ceea ce s-a întâmplat în<br />

trecut, respectiv cine sau ce e responsabil pentru acesta.<br />

Ba mai mult, chiar şi atunci când se stabileşte o succesiune<br />

de evenimente pentru a clarifica ceea ce s-a întâmplat, vor<br />

exista întotdeauna interpretări diferite ale trecutului care<br />

vor reduce sau augmenta semnificaţia acestuia în funcţie<br />

de predilecţii şi dorinţe particulare. 6 Prezentul nu se creează<br />

ex nihilo. E important să se stabilească o cronică a<br />

trecutului. Totuşi, aceasta este o întreprindere complicată,<br />

în parte datorită faptului că fostul regim a încercat să<br />

„monopolizeze domeniul istoriei şi al culturii şi a produs o<br />

singură versiune istorică oficială, suprimând orice narativă<br />

care ar fi intrat în competiţie cu cea oficială şi îndepărtând<br />

memorii neconvenabile.” 7 Această monopolizare a istoriei<br />

reprezintă un obstacol nu doar în privinţa stabilirii faptelor,<br />

ci şi în ceea ce priveşte crearea şi încurajarea unui sistem<br />

de valori suficient de diferit pentru a promova un mediu<br />

deschis şi un proces de investigare a răului comis. După<br />

Revoluţia din 1989, au existat nenumărate cereri rămase<br />

fără răspuns şi tentative de a oferi o clarificare extensivă<br />

şi plurală a istoriei fostului regim.<br />

O asemenea clarificare istorică ar permite nu doar o<br />

separare a trecutului de prezent, dar ar constitui în egală<br />

măsură o platformă de pe care alte obiective importante sar<br />

putea atinge. Aici avem în vedere în mod special cuplul<br />

deseori remarcat, dar nu neapărat dihotomic, al adevărului<br />

şi al dreptăţii. Acestea sunt două capete spre care procesul<br />

de descoperire şi recunoaştere al trecutului ar trebui să<br />

tindă. 8 Implementarea unor mecanisme capabile să ofere<br />

justiţie penală, reparatorie şi restauratoare (cu alte cuvinte,<br />

capabile de a oferi evazivul concept de dreptate în ceea<br />

ce priveşte trecutul) depinde de determinarea finalităţii<br />

dorite şi a proceselor potrivite pentru a atinge aceste<br />

finalităţi. 9 Acesta este un proces la care sunt expuse nu<br />

doar grupuri, ci şi indivizi. În timp ce reprezentanţii unui<br />

stat pot opta pentru uitare la nivel oficial, indivizii nu<br />

dispun mereu de o asemenea alegere conştientă. 10 Acesta<br />

este un aspect deranjant în ceea ce priveşte continuitatea<br />

dintre valori trecute şi prezente ale României, întrucât lasă<br />

în seama victimelor, victime care, să nu uităm, dispun de


50 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

resurse limitate, responsabilitatea de a da un sens şi de a<br />

ajunge la un armistiţiu cu răul suferit, un rău comis în<br />

numele grupului din care fac parte. Mai departe, a<br />

determina cine sau ce a cauzat un asemenea rău este un<br />

aspect vag înţeles în absenţa unei politici integrate<br />

îndreptate către expunerea motivelor, agenţilor şi<br />

mecanismelor din spatele aparatului represiv.<br />

Pentru a putea aprecia faptele înregistrate efectiv,<br />

istoriografia trecutului comunist, este nevoie de un set<br />

de valori capabil să susţină şi să motiveze procesul<br />

interpretativ. În mod superficial, ar putea părea că sistemul<br />

politic democratic-liberal, cu setul său de drepturi, asigură<br />

cel puţin câteva dintre valorile esenţiale. Totuşi, acest<br />

cadru liberal-democratic poate fi subminat in cazul in care<br />

înregistrarea faptelor istorice este incompletă, iar anumite<br />

valori ale trecutului păstrate. Astfel de valori ale trecutului<br />

creează în cel mai bun caz un orizont limitat şi reducţionist.<br />

În cel mai rău caz, ele resping abuzurile şi opresiunea<br />

fostului regim. Al doilea scenariu este cel mai nefericit<br />

pentru că el închide ochii la răul săvârşit de fostul regim<br />

politic şi agenţii săi, înlocuind investigaţia şi revelarea<br />

adevărului cu tăcerea şi negarea. Închide cărţile trecutului,<br />

fără a le fi deschis vreodată cu adevărat.<br />

După cum s-a remarcat, la baza afirmaţiei iniţiale –<br />

România este o ţară comunistă – se află în primul rând<br />

continua prezenţă în actualul regim a persoanelor care au<br />

ocupat funcţii de conducere în perioada comunistă.<br />

Această continuitate nu ar trebui să fie trecută cu vederea,<br />

chiar dacă, odată cu trecerea timpului, poate părea din ce<br />

în ce mai puţin importantă. Structura instituţiilor statului<br />

şi compoziţia partidelor politice formate imediat după<br />

Revoluţie era similară celor din trecut. 11 Acest fapt nu<br />

este surprinzător şi în sine nu e un motiv de a reclama o<br />

injustiţie: cunoştinţele şi deprinderile necesare conducerii<br />

instituţiilor statului au o natură complexă şi exigenţele<br />

provocate de schimbarea rapidă pot solicita implicarea în<br />

continuare a celor care înainte fuseseră afiliaţi şi chiar<br />

adânc înrădăcinaţi în birocraţia pe care Revoluţia din 1989<br />

şi-a propus s-o înlocuiască. Totuşi, nu toţi agenţii fostului<br />

regim au contribuit şi participat în egală măsură sau in<br />

acelaşi fel. O lege a lustraţiei ar sancţiona acei indivizi<br />

care au colaborat cu Securitatea. Procese precum<br />

decomunizarea i-ar îndepărta din poziţii-cheie pe cei care<br />

au fost funcţionari ai Partidului Comunist; astfel,<br />

decomunizarea ar constitui o procedură mai amplă cu o<br />

întindere mai largă. 12<br />

O clarificare a procedurilor de lustraţie şi a<br />

consecinţelor lor este necesară. După cum s-a evidenţiat<br />

anterior, lustraţia nu înseamnă în mod necesar îndepărtarea<br />

completă a tuturor colaboratorilor fostului regim din viaţa<br />

publică sau politică. Totuşi, ea poate oferi această opţiune.<br />

Setul de opţiuni va reflecta şi va depinde de tipul de<br />

lustraţie ales. Conform lui Roman David, ceea ce<br />

diferenţiază în mod fundamental diferitele tipuri de lustraţii<br />

este „dacă lustraţia permite unei persoane care a deţinut<br />

funcţii oficiale în fostul regim să deţină funcţii în noua<br />

administraţie.” 13 Această descriere poate fi detaliată: există<br />

tipuri de lustraţie care nu permit deţinerea de funcţii –<br />

exclusive, şi altele care o permit – inclusive. 14 Mai în<br />

detaliu, un sistem de tip inclusiv se numeşte reconciliator<br />

dacă propune ca şi condiţie a rămânerii în funcţii oficiale<br />

demonstrarea faptului că mentalitatea şi valorile celor<br />

implicaţi în trecutul represiv este acum compatibilă cu<br />

noul sistem. În fine, aceste sisteme sunt numite mixte<br />

dacă decizia de a permite păstrarea de funcţii oficiale în<br />

noul regim este lăsată la discreţia celor care administrează<br />

procesul de lustraţie, aceştia având libertatea de a decide<br />

acest lucru de la caz la caz. 15 Imparţialitatea şi obiectivitatea<br />

procedurală sunt supoziţii a acestor tipuri de lustraţie. 16<br />

Aceste clasificări indică faptul că România are la dispoziţie<br />

o varietate de opţiuni pentru instituirea unei legi a lustraţiei<br />

şi că lustraţia în sine poate avea consecinţe şi urmări<br />

diferite în funcţie de tipul de sistem ales.<br />

Problema continuităţii poate fi reformulată astfel:<br />

atâta timp cât anumiţi actori şi anumite valori din perioada<br />

comunistă persistă, România nu va rezolva şi nu poate<br />

rezolva problemele legate de trecutul său. Un proces<br />

integrat care include lustraţia ar putea schimba această<br />

situaţie. Un punct de plecare ar fi stabilirea unei cronici a<br />

realităţilor istorice, dar acesta nu este doar un obiectiv, ci<br />

şi un mijloc. El permite determinarea diferitelor grade de<br />

responsabilitate în ceea ce priveşte răul comis şi<br />

colaborarea cu instituţii precum Securitatea, direct<br />

implicată în crimele săvârşite.<br />

Am încercat să schiţăm cadrul analitic care<br />

diferenţiază între fapte, proces interpretativ şi valori. Pe<br />

lângă aceasta, am remarcat modul în care valori represive<br />

aparţinând trecutului încă persistă în politica românească<br />

în absenţa unei politici integrate. În fine, am evidenţiat<br />

continuitatea care există între sistemul politic trecut şi cel<br />

actual prin prezenţa actorilor care nu şi-au asumat<br />

responsabilitatea pentru trecutul comunist.<br />

III. Împotriva ideii de continuitate a trecutului<br />

Cel puţin în aparenţă, anumite practici instituţionale<br />

par a contrazice valabilitatea primei noastre afirmaţii –<br />

România este o ţară comunistă. Aparent ar exista un set<br />

de proceduri al căror rol este tocmai acela de a clarifica<br />

relaţia vis-ŕ-vis de trecut a României. Ne vom opri asupra<br />

a trei astfel de proceduri: A) procesele foştilor demnitari<br />

B) accesul la arhivele statului şi la dosarele privind<br />

perioada în chestiune, C) comisia pentru investigarea<br />

<strong>comunismului</strong>, creată în ianuarie 2007 (Comisia<br />

Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste).<br />

Acestea par să ofere argumente puternice împotriva celor<br />

care pretind că există o continuitate între cele două regimuri<br />

şi par să restrângă considerabil poziţia noastră reducândo<br />

la o simplă cerere de implementare a legii lustraţiei.<br />

Lustraţia este o condiţie necesară pentru ca România să<br />

ajungă să îşi înţeleagă propriul trecut şi pentru a crea un<br />

prezent capabil de o normativitate distinctă susţinută de<br />

instituţii diferite. Însă, după cum vom arăta în continuare,<br />

cele trei proceduri menţionate anterior prezintă serioase<br />

carenţe. Astfel, procedurile care vor fi discutate mai jos<br />

nu reprezintă argumente împotriva afirmaţiei de<br />

continuitate dintre trecut şi prezent, slăbiciunile lor fiind<br />

de o asemenea natură şi profunzime încât evidenţiază<br />

singure necesitatea unei politici de tipul celei pe care o<br />

propunem.


A. Procese penale<br />

În primul rând, criteriile care au stat la baza aducerii<br />

în faţa justiţiei a unor foşti demnitari ai perioadei comuniste<br />

au părut, de cele mai multe ori, arbitrare. Mai mult, multe<br />

dintre aceste cazuri precum şi rezultatele lor nu s-au<br />

încadrat in limitele statului de drept impus prin intermediul<br />

Constituţiei. 17 În loc să fie doar un instrument într-o<br />

varietate de mijloace interdependente de abordare a<br />

trecutului comunist, procesele penale intentate foştilor<br />

membri ai regimului au fost nu doar limitate, ci şi, în anumite<br />

privinţe, neconcludente. Nu au reuşit sa constituie o faţetă<br />

a unui proces mai amplu de descoperire a adevărului şi<br />

predare a celor vinovaţi justiţiei. Acest fapt nu indică doar<br />

insuccesul acţiunii de aducere în judecata a celor<br />

responsabili pentru răul comis, dar în acelaşi timp ridică<br />

serioase întrebări privind forţa instituţiilor juridice din<br />

România şi voinţa actorilor săi de a se ghida după principii<br />

constituţionale fundamentale.<br />

Cu precădere în etapele incipiente ale tranziţiei,<br />

procesele foştilor demnitari au prezentat serioase<br />

deficienţe. Procesul-spectacol al soţilor Ceauşescu nu sa<br />

conformat standardelor de adevăr şi dreptate. În primul<br />

rând, procesul s-a desfăşurat fără posibilitatea de recurs<br />

la apel şi fără a fi public. Extinderea redusă, secretizarea,<br />

şi rapiditatea procesului, reprezintă factori care au<br />

contribuit la expunerea limitată a motivelor, actorilor şi<br />

amplorii răului comis de regimul Ceauşescu. 18 Chiar dacă<br />

înlăturarea soţilor Ceauşescu de la putere a fost o condiţie<br />

necesară pentru ruptura de vechiul regim, nu a fost şi nu<br />

este o acţiune suficientă. A fost doar o acţiune incompletă<br />

ce a redus era comunistă şi abuzurile ei la doi actori, care,<br />

în ciuda rolurilor infame pe care le-au jucat, au fost doar<br />

doi oameni dintr-o mulţime.<br />

Procesele persoanelor care au deţinut funcţii oficiale<br />

în cadrul fostului regim, ulterioare celui al cuplului<br />

prezidenţial, s-au conformat legii într-o măsură mai mare.<br />

Acest fapt poate fi privit ca o evoluţie pozitivă. Dacă<br />

procesele care au avut loc mai târziu au aderat la principii<br />

de drept penal precum generalitate şi legalitate, atunci<br />

indiferent de rezultat (i.e. pentru sau împotriva foştilor<br />

funcţionari) ar trebui acceptate ca drepte şi juste.<br />

Importantă aici este distincţia între dorinţa de retribuţie,<br />

în absenţa unei baze legale valide, şi nevoia de a face<br />

dreptate prin intermediul unui proces, indiferent de verdict.<br />

Cel puţin la început, atitudinea prevalentă privind<br />

procesul soţilor Ceauşescu, a fost că scopul acestuia a<br />

justificat nelegitimitatea procedurilor. Totuşi, un proces<br />

penal corect şi liber aparţine de drept unei politici<br />

guvernamentale care urmăreşte să garanteze drepturile<br />

individuale şi să restrângă voinţa arbitrară a<br />

conducătorilor. E ceea ce ar trebui să caracterizeze regimul<br />

politic liberal-democratic pe care România s-a angajat săl<br />

creeze. Însă după cum se observă, sistemul juridic mai<br />

are de făcut progrese în ceea ce priveşte asigurarea<br />

corectitudinii de procedură.<br />

Din păcate, modul în care s-au desfăşurat celelalte<br />

procese nu a fost deloc convingător. 19 Procesul lui Ion<br />

Dinca, Tudor Postelnicu, Manea Mănescu şi Emil Bobu a<br />

produs la început câteva rezultate concludente. Totuşi,<br />

Edwin Rekosh, printre alţii, l-a descris ca „un processpectacol<br />

intens mediatizat cu mărturii premeditate în care<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

51<br />

acuzaţii îşi recunoşteau vinovăţia, ulterior renunţând la<br />

ele.” 20 Din acest proces au rezultat condamnări sub acuzaţia<br />

de complicitate la genocid, finalizate cu sentinţe de<br />

închisoare pe viaţă. Acuzaţiile iniţiale au fost înlocuite<br />

ulterior cu acuzaţii de omor deosebit de grav şi complicitate<br />

la omor deosebit de grav rezultând în sentinţe reduse. 21<br />

Lăsând la o parte pentru acum problemele care decurg<br />

din acuzaţiile de genocid (i.e., dacă aplicarea lor a fost în<br />

conformitate cu instrumentarul legal internaţional),<br />

procesul în sine şi apelurile care i-au urmat par să fi fost<br />

mai degrabă caracterizate de rapiditate decât de<br />

corectitudine. Ca şi în cazul procesului soţilor Ceauşescu,<br />

descoperirea adevărului despre trecut a trecut pe un plan<br />

secundar (dacă nu terţiar) iar faptele celor patru acuzaţi<br />

nu au fost contextualizate într-un cadru represiv mai larg.<br />

În timp ce scopul oficial al procesului era acela de a judeca<br />

doar indivizii din boxa acuzării, contextualizarea ar fi fost<br />

un ingredient necesar pentru ca acuzaţia de genocid să<br />

poată fi cu adevărat evaluată.<br />

Comutarea pedepsei indică limitele acestui proces<br />

şi al celor care i-au urmat. În lipsa unei documentări<br />

adecvate a trecutului, care ar fi contextualizat acţiunile<br />

acuzaţilor, faptele acestora apar atomizate şi în cele din<br />

urmă limitate în interpretarea lor. Subliniem faptul că nu<br />

vrem să afirmăm că acuzaţia de genocid este una potrivită,<br />

ci mai degrabă că ea se prezintă ca o întrebare deschisă, şi<br />

o nedreptate fundamentală se comite atunci când sau dacă<br />

acuzaţia de genocid este folosită fără a fi definită precis<br />

sau în absenţa unor documente istorice care s-o facă<br />

plauzibilă. 22<br />

Procesul celor patru foşti demnitari nu a fost unic.<br />

Deşi au avut loc condamnări şi achitări ale participanţilor<br />

la evenimentele declanşate de Revoluţia din 1989,<br />

precum în cazul Timişoara, care a durat doi ani, rămân<br />

întrebări şi suspiciuni cu privire la reducerea acuzaţiilor,<br />

autonomia juridicului faţă de politic şi în general<br />

corectitudinea acestor procese. 23 Aceste suspiciuni nu<br />

ilustrează eşecul sistemului penal pe toate fronturile, ci<br />

mai degrabă rezultate incomplete şi contradictorii. În timp<br />

ce legea penală reprezintă una dintre resursele prin care<br />

se poate ajunge la o înţelegere a trecutului, aceasta nu a<br />

produs şi nu s-a bazat pe un raport integrat al răului<br />

produs de fostul regim politic. După cum s-a arătat, acest<br />

lucru se datorează naturii sistemului legal şi proceselor<br />

penale în sine. E posibil ca scopuri precum adevărul şi<br />

dreptatea să fie avansate de codul penal, dar în ceea ce<br />

priveşte contextul postdecembrist, acesta a eşuat să<br />

adreseze perioada comunistă ca un întreg. A preferat să<br />

se centreze doar asupra evenimentelor strict legate de<br />

Revoluţie.


52 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

B. Arhivele Securităţii<br />

În ciuda faptului că accesul la dosarele Securităţii<br />

este acum mai facil, nu înseamnă că este nici eficient şi<br />

nici simplu. Numeroase piedici au blocat funcţionarea<br />

CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor<br />

Securităţii) de la înfiinţarea sa în 1999. Printre ele s-a<br />

numărat decizia Curţii Constituţionale din 2008, care a<br />

anulat multe din prerogativele Consiliului. 24 Decizia<br />

Curţii a fost luată ca urmare a cazului omului de afaceri<br />

şi politicianului Dan Voiculescu. O investigaţie a CNSAS<br />

din 2006 a scos la iveală faptul că Voiculescu fusese<br />

informator al Securităţii. Drept răspuns, Voiculescu a<br />

dat în judecată Consiliul. Ca urmare a acţiunilor lui, în<br />

2008 Curtea Constituţională a declarat o parte din<br />

articolele legii prin care a fost creat CNSAS<br />

neconstituţionale. Două zile mai târziu, Guvernul a emis<br />

o ordonanţă de urgenţă prin care CNSAS-ului i se<br />

permitea continuarea activităţii, dar i se limita dreptul<br />

de investigare. 25 Totuşi, Consiliul poate încă verifica<br />

trecutul comunist al politicienilor români. Inutil să mai<br />

spunem că aceasta a fost o lovitură grea pentru o<br />

instituţie creată nu doar pentru a adăposti arhive, dar<br />

pentru a investiga şi stabili o bază de date a fostului<br />

regim prin intermediul arhivelor.<br />

În afara acestui caz care a ajuns rapid în atenţia<br />

publicului, s-au remarcat şi numeroase critici ridicate<br />

de personalităţi cunoscute din România la adresa rolului<br />

şi modului de funcţionare al CNSAS. S-au manifestat<br />

suspiciuni privind aparenta ineficienţă a CNSAS, dar<br />

şi întrebări privind posibilitatea ca membrii CNSAS<br />

înşişi să fi intervenit în dosare. Deţinătoarea Premiului<br />

Nobel, Herta Müller, a afirmat în repetate rânduri că i-a<br />

fost interzis accesul la propriul dosar timp de 13 ani. 26<br />

Când în sfârşit i s-a acordat accesul, şi-a dat seama că<br />

dosarul era incomplet, numeroase momente din<br />

experienţa cu Securitatea lipsind cu desăvârşire. În<br />

legătură cu acest fapt, ea a declarat: „Dosarul este o<br />

măsluire a SRI în numele fostei Securităţi. Timp de zece<br />

ani au putut să se ocupe de el liniştiţi. Nu poţi spune<br />

că s-a umblat la dosar, dosarul a fost pur şi simplu<br />

epurat de toată substanţa sa.” 27 Astfel de opinii critice<br />

indică o problemă mai de profunzime: arhivele CNSAS<br />

au fost în posesia SRI (Serviciul Român de Informaţii,<br />

unul dintre serviciile de securitate care i-au urmat fostei<br />

Securităţi) până în 2006. Aceasta înseamnă că timp de<br />

17 ani după căderea <strong>comunismului</strong>, serviciile de<br />

securitate au deţinut controlul asupra tuturor<br />

informaţiilor privind activităţile şi operaţiunile<br />

predecesorilor.<br />

Cele două exemple menţionate nu reprezintă<br />

excepţii. Sunt ilustrări importante ale managementului<br />

defectuos şi ineficienţei CNSAS. Dincolo de aceste<br />

aspecte, si după cum am mai afirmat, ceea ce paralizează<br />

funcţionarea sănătoasă a CNSAS e absenţa unor pârghii<br />

legale suficient de puternice şi cuprinzătoare pentru a<br />

veni în sprijinul activităţii sale.<br />

C. Comisia Prezidenţială pentru Analiza<br />

Dictaturii Comuniste din România<br />

În ianuarie 2007, preşedintele Traian Băsescu a<br />

aprobat un raport emis de Comisia Prezidenţială pentru<br />

Analiza Dictaturii Comuniste din România (de aici<br />

încolo—Comisia sau comisia pentru aflarea adevărului),<br />

prezidată de Vladimir Tismăneanu. Raportul care a rezultat<br />

în urma activităţii Comisiei a prezentat o imagine a istoriei<br />

României începând cu 1944, anul instalării regimului<br />

comunist. 28 Pe măsura importanţei ei, lucrarea a fost aspru<br />

criticată. În cele ce urmează, vom face referire la două<br />

categorii de contestări aduse Comisiei.<br />

Prima contestare vizează metodologia. Comisia a<br />

optat pentru trei tipuri de surse: documente din arhive,<br />

surse secundare – lucrări politice, istorice şi sociologice<br />

şi memorii, atât ale victimelor, cât şi ale persoanelor implicate<br />

în perioada de opresiune. O absenţă notabilă o<br />

reprezintă interviurile cu victimele regimului (abordare care<br />

a avut succes în cadrul unor comisii asemănătoare din<br />

America Latină). 29 Aceasta s-a dovedit o obiecţie<br />

serioasă. Au existat şi îndoieli privind anumite prejudecăţi<br />

sau inadvertenţe ale raportului. Acestea au fost<br />

evidenţiate, printre altele, de un fapt consternant – cele<br />

23 de pagini dedicate exclusiv analizei regimului<br />

Ceauşescu, din 1965 până în 1989, dintr-un total de aproape<br />

700 de pagini. 30 Un alt motiv de nemulţumire a fost ridicat<br />

şi de absenţa experţilor în probleme de drept în cadrul<br />

comisiei, în calitate de consultaţi sau membri, ceea ce a<br />

dus la numeroase probleme conceptuale, după cum vom<br />

arăta în cele ce urmează.<br />

Astfel, al doilea tip de critici este de natură<br />

conceptuală. Acestea se referă la întrebuinţarea imprecisă<br />

şi controversată a termenului de genocid. Probleme<br />

majore apar atunci când represiunea cu caracter violent<br />

(terminologie utilizată în cadrul raportului) este subsumată<br />

şi confundată cu uşurinţă cu ideea de genocid. 31 Conform<br />

Monicăi Ciobanu, folosirea genocidului ca un concept<br />

care poate încorpora tipurile de represiune menţionate în<br />

raport, represiune violentă şi teroare psihologică, prezintă<br />

o problemă majoră. 32 Această problemă indică o interpretare<br />

mai degrabă confuză a termenului în cauză, care nu se<br />

conformează definiţiei Convenţiei pentru Prevenirea şi<br />

Pedepsirea Genocidului din 1948. 33 Ceea ce face această<br />

analiză a represiunii chiar mai problematică este faptul că<br />

estimările privind numărul victimelor sunt extrem de vagi.<br />

Au existat şi motive pentru această ambiguitate. Printre<br />

acestea se numără şi dificultatea accesării arhivelor şi<br />

inexactităţile din numeroase documente oficiale. Astfel,<br />

numărul victimelor represiunii violente se situează între<br />

500.000 şi 2.000.000, în timp ce numărătoarea victimelor<br />

represiunii indirecte sau terorii psihologice nu poate<br />

începe decât de la câteva milioane. 34 S-a dovedit a fi extrem<br />

de dificil de fixat o limită (i.e. unde ar trebui trasă linia în<br />

numărarea victimelor). 35<br />

În ciuda acestor carenţe metodologice şi<br />

conceptuale, activitatea comisiei poate fi văzută ca<br />

benefică întrucât a dus la condamnarea oficială a regimului<br />

comunist de către preşedintele Băsescu. Mai mult,<br />

recomandările comisiei, care includ şi necesitatea<br />

implementării unei legi a lustraţiei, sunt abordări binevenite<br />

în raport cu moştenirea comunistă. Deşi activitatea


comisiei reprezintă un pas înainte, în lipsa unei politici<br />

integrate ea poate rămâne un act strict formal.<br />

IV. Concluzii<br />

Analiza noastră a pus în evidenţă faptul că România<br />

a făcut eforturi să-şi confrunte, cel puţin în parte, trecutul.<br />

Totuşi, modul în care trecutul a fost abordat a fost lipsit<br />

de direcţie şi coordonare. În ciuda existenţei unor<br />

discontinuităţi evidente între fostul şi actualul regim,<br />

aceasta nu înlătură continuitatea puternică dintre o serie<br />

de practici, actori, şi valori. Construirea unui cadru mai<br />

amplu pentru a rezolva relaţia problematică cu trecutul<br />

este nu doar esenţială, dar, în mod necesar, ea trebuie să<br />

includă o lege a lustraţiei. Lustraţia ar fi o garanţie a faptului<br />

că oficialităţile publice reprezintă cu adevărat valorile<br />

democratice pe care România, cel puţin cu numele,<br />

pretinde că le-a îmbrăţişat.<br />

După cum am afirmat, trecutul persistă. Ba mai mult,<br />

atâta vreme cât anumite valori ale trecutului rămân actuale,<br />

prezentul nu va putea fi distins de trecut. Spunând aceste<br />

lucruri, nu pretindem că nu s-au realizat progrese<br />

comparativ cu perioada represivă anterioară, ci doar că<br />

acestea sunt puţine şi incomplete. E nevoie de un nou<br />

început, dar acesta este obstrucţionat de valorile şi<br />

reprezentanţii vechiului regim. Până acum, tentativele de<br />

confruntare a trecutului au avut un succes redus. Legea<br />

lustraţiei, comisia pentru investigarea adevărului,<br />

procedurile penale şi rolul CNSAS trebuie să fie redefinite<br />

şi aşezate pe baze funcţionale. Placa trebuie ştearsă şi<br />

procesul reluat—de data aceasta într-un mod integrat şi<br />

coerent. România este o ţară comunistă cel puţin din<br />

perspectiva continuităţilor pe care le-am identificat dar,<br />

fireşte, nu trebuie să rămână aşa.<br />

______<br />

Note:<br />

1 Cf. Larry S. Bush, “Trade Unions and Labor Relations,<br />

in Romania since 1989: Politics, Economics, and Society, ed.<br />

Henry F. Carey (Lanham: Lexington Books, 2004).<br />

2 Cristian C. Popescu and Lacramioara Juverdeanu, “Are<br />

Remittances Important for the Romanian Economy?” The Annals<br />

of University of Oradea, Economic Science Series 2 (2008):<br />

392-96; Media Eghbal, “Romanian Migration Raises Concerns<br />

over Labour Shortage.” Euromonitor International,<br />

September2007.http://www.euromonitor.com/<br />

Romanian_migration_raises_concerns_over_labour_shortage<br />

3 Sandra Pralong, “NGOs and the Development of Civil<br />

Society,” in Romania since 1989: Politics, Economics, and Society,<br />

ed. Henry F. Carey (Lanham: Lexington Books, 2004),<br />

231.<br />

4 Pralong, 233.<br />

5 Cf. Kieran Williams, Brigid Fowler, and Aleks<br />

Szczerbiak, “Explaining Lustration in Central Europe: A ‘Postcommunist<br />

Politics’ Approach.” Democratization 12, no.1 (Feb.<br />

2005): 22-43.<br />

6 Nenad Dimitrijevic, “Serbia After the Criminal Past:<br />

What Went Wrong and What Should Be Done.” The International<br />

Journal of Transitional Justice 2 (2008): 5-7.<br />

7 Monica Ciobanu, “Criminalising the Past and Reconstructing<br />

Collective Memory: The Romanian Truth Commission.”<br />

Europe-Asia Studies 61, no. 2 (March 2009): 313-36;<br />

and, Dimitrijevic, 7.<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

53<br />

8 Alexandra Barahona De Brito, Crarment Gonzalez<br />

Enriquez, Paloma Aguilar, “Introduction” in The Politics of<br />

Memory: Transitional Justice in Democratizing Societies, eds.<br />

Alexandra Barahona De Brito, Crarment Gonzalez Enriquez,<br />

Paloma Aguilar (New York: Oxford UP, 2001), 14-20.<br />

9 Diane Orentlicher, “Settling Accounts: The Duty to<br />

Prosecute Human Rights Violations of a Prior Regime,” The<br />

Yale Law Journal 100, no. 8, Symposium: International Law<br />

(June 1991): 2542-6.<br />

10 Thomas Forsberg, “The Philosophy and Practice of<br />

Dealing with the Past: Some Conceptual and Normative Issues,”<br />

in Burying the Past: Making Peace and Doing Justice<br />

after Civil Conflict, ed. N. Biggar (Washington: Georgetown<br />

UP, 2003), 68.<br />

11 Dennis Deletant, Ceausescu and the Securitate: Coercion<br />

and Dissent in Romania, 1965-1989 (London: Hurst &<br />

Co, 1995), 387-8<br />

12 Williams, Fowler, and Szczerbiak, 23.<br />

13 Roman David, “From Prague to Baghdad: Lustration<br />

Systems and their Political Effects.” Government and Opposition<br />

14, no. 3 (2006): 353.<br />

14 David, ibid.<br />

15 David, ibid<br />

16 David, ibid<br />

17 Edwin Rekosh, “Romania: A Persistent Culture of<br />

Impunity,” in Impunity and Human Rights in International Law<br />

and Practice, ed. Naomi Roht-Arriaza (New York: Oxford UP,<br />

1995): 129-44.<br />

18 Lavinia Stan, in Transitional Justice in Eastern Europe<br />

and the Former Soviet Union, ed. Lavinia Stan (London:<br />

Routledge, 2009), 142.<br />

19 Cf. G. Q. Walker, The Rule of Law: Foundation of<br />

Constitutional Democracy (Melbourne: Melbourne UP, 1988)<br />

for a more extensive treatment of these requirements. Further,<br />

cf. Kenneth S. Gallant, The Principle of Legality in International<br />

and Comparative Law (Cambridge: Cambridge UP, 2009).<br />

20 Rekosh, 133<br />

21 Rekosh, ibid.<br />

22 Rekosh, 136<br />

23 Rekosh, 134<br />

24 Alexandru Radu, “On the Role of the Romanian Constitutional<br />

Court,” Sphere of Politics, no. 141 (2009), 26.<br />

25 Radu, ibid.<br />

26 Muller, “Securitate in All but Name,” SignandSight.<br />

Trans. Karsten Sand Iversen and Christopher Sand-Iversen,<br />

August 31, 2009.<br />

27 Muller, ibid<br />

28 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii<br />

Comuniste din România (2007), 158.<br />

29 Monica Ciobanu, “Criminalising the Past and Reconstructing<br />

Collective Memory: The Romanian Truth Commission,”<br />

Europe-Asia Studies, Volume 61, Issue 2, March 2009,<br />

327-8.<br />

30 Ciobanu, ibid<br />

31 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii<br />

Comuniste din România (2007), 159.<br />

32 Ciobanu, 328<br />

33 Convention on the Prevention and Punishment of the<br />

Crime of Genocide, http://www.preventgenocide.org/law/convention/text.htm.<br />

34 Ciobanu, ibid and Comisia Prezidenţială pentru Analiza<br />

Dictaturii Comuniste din România (2007), 165-166.<br />

35 Ciobanu, ibid.


54 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

Notes on contributors<br />

Stearns Broadhead is a PhD candidate in Political<br />

Science (Political Theory) at Central European University<br />

in Budapest, where he also received his master’s degree.<br />

He completed his undergraduate studies in philosophy<br />

at The New School for Social Research (Eugene Lang<br />

College) in New York. His current research focuses on<br />

moral responsibility and collective crime.<br />

Adriana Placani is a PhD candidate in Political<br />

Theory at LUISS Guido Carli in Rome. She received her<br />

master’s degree in Political Science from Central European<br />

University in Budapest, and completed her undergraduate<br />

studies at The Academy of Economic Studies in<br />

International Relations in Bucharest. Her essay, “On Liberalism<br />

and Neutrality” appears in Studia Politica, Romanian<br />

Political Science Review, No.1/2009. Her current<br />

research focuses on collective intentionality and<br />

group responsibility.<br />

Adriana TEODORESCU<br />

Reziduuri ale imaginarului comunist:<br />

concentraţia de putere şi capra vecinului<br />

Dacă am dori să reprezentăm geografic istoria şi dacă<br />

acceptăm că teleologia sa este mica fantasmă a celor care<br />

vor să o înţeleagă prin instrumentele reconfortante ale<br />

unei ordini care aşează semantic lumea, vom putea să<br />

observăm fenomene aparent paradoxale, precum ape<br />

curgând în sus, lacuri în care brazii stau pitiţi aşteptând<br />

scăldătorii, copaci care sunt animale leneşe, întărite.<br />

Anestezia durerii înseamnă cel mai adesea anestezia<br />

întregului corp, şi atunci e de văzut dacă e de dorit<br />

protejarea orişicum. Trecutul unei ţări este un element<br />

care, în geografia imaginară propusă, ar sugera un peisaj<br />

depăşit. Tulbure sau nu, în culori pastelate sau futurist<br />

arzătoare, el ar fi pretabil punerii în ramă, contururilor<br />

tăioase ce-i aţin calea acestui trup de mort care, parte<br />

îmbălsămat, parte putrezit nu mai poate mişca. „Viitorul<br />

aduce cu sine mai mult decât o direcţie” 1 , spunea Vladimir<br />

Tismăneanu în ultima sa carte. Ceea ce este un alt fel de a<br />

vorbi despre trecut, căci viitorul nu este o emanaţie dinspre<br />

ceva inexistent ci, măcar în parţialitatea sa, o consecinţă<br />

complexificată a trecutului. Modul plural de a fi al<br />

trecutului, precum şi abundenţa lui sunt forme ale<br />

constituirii sale, dar alcătuind canale pe care, chiar după<br />

depăşirea lui ca peisaj, să se poată, discret, scurge.<br />

Considerarea trecutului ca mort lipsit de putere sau<br />

îmblânzirea lui (în sens antropologic) este nefuncţionabilă<br />

pentru însăşi necesitatea prezentului. Tot Vladimir<br />

Tismăneanu nuanţează o poziţie interesantă: „«Despre<br />

morţi numai de bine», spune un vechi proverb. Eu cred că<br />

despre morţi, ca şi despre vii, trebuie spus numai<br />

adevărul” 2 . Abandonând orice pretenţie de exhaustivitate,<br />

cu conştiinţa realizării unor operaţii de investigare prin<br />

extragere şi izolare – aşadar cu suprimări inevitabile de<br />

configuraţii, vom încerca, în cele ce urmează, să urmărim<br />

câteva modalităţi prin care trecutul nostru comunist îşi<br />

trimite fluidele subţiri să pătrundă în carnea tare a<br />

prezentului, pentru o parazitare mai greu diagnosticabilă,<br />

palidă, cu fantome. Vom numi aceste fantome reziduuri.<br />

Este un termen care apare şi la Vladimir Tismăneanu:<br />

„Reziduuri leniniste se pot identifica la ambii poli ai<br />

spectrului politic (stânga-dreapta). Astfel se pot explica<br />

noile alianţe dintre formaţiunile şi mişcările politice<br />

tradiţional incompatibile”. 3 Cu toate acestea, există o<br />

insuficienţă conotativă, căci nu numai despre mizerii lăsate<br />

în urmă vorbim, ci şi despre materii re-activate, materii<br />

sâmburoase care vor să se nască şi o fac din mame moarte.<br />

Uitarea şi slăbirea (re)considerării trecutului – aşadar<br />

catalogarea lui ca peisaj parcurs şi complet gestionabil de<br />

ramele care-l rezumă – determină dezordini subtile şi de<br />

durată. În acest fel, susţinem apelul la memorie, lansat în<br />

repetate rânduri de către Vladimir Tismăneanu, într-o ţară<br />

unde, cronicizarea uitării nu se manifestă doar ca renunţare<br />

la datorii de bună şi corectă vedere a unui peisaj politic<br />

încheiat, ci, de asemenea, are drept urmare acutizarea şi<br />

complicarea suplimentară a unor spasme de ultimă<br />

actualitate.<br />

Concentraţia de putere<br />

Un prim reziduu pe care vrem să-l supunem atenţiei<br />

este cel răspunzător pentru fobia actuală generată de<br />

posibilele cumulări excesive de putere. Imperiul figurilor<br />

puternice, opace căci pline de ele însele, de o evidenţă<br />

palpabilă în orice ocurenţă este, în anumite regiuni ale<br />

sale, încă departe de a fi cunoscut fragilizarea ultimă.<br />

Primul lor strat a cedat automat după anul 1989 printr-o<br />

expirare politică validată cel puţin la nivel discursiv oficial,<br />

în rest însă, realitatea e cel puţin dublă. Vom discuta, cu<br />

privire la acest reziduu al concentraţiei de putere, două<br />

aspecte: aspectul structural şi cel de receptare.<br />

Mai întâi, la nivel de efectiv structural, societatea<br />

românească permite încă existenţa unor astfel de categorii<br />

caracterizabile prin lipsă de măsură în manifestarea puterii.<br />

Este vorba de permisiuni conjuncturale de cele mai multe<br />

ori, adică ţinând de o ne-aşezare a lumii în care trăim, fără<br />

susţineri legal-oficiale. O lume care refuză, adesea, cu<br />

precădere în anumite sectoare ale sale, exerciţiul democratic<br />

al exprimării opiniei proprii ori transparenţa ca mod<br />

de a-i asuma pe ceilalţi. Să luăm, spre exemplu, cazul<br />

cadrelor didactice. Rezistă încă, în ciuda noilor psihologii<br />

şi metodologii propovăduite pe canalele modernităţii<br />

recuperatoare, tiparul dascălului omniscient, inabordabil,<br />

purtător de comentarii literare şi de alte prefabricate de<br />

gândire. Prefabricate ce cunosc, des în ultima vreme,<br />

contracţia scârbei prin contaminarea cu alte probleme<br />

(elevul obraznic, indolent, periculos uneori), mai puţin<br />

datorită sesizării propriei ineficienţe de funcţionare. Sau,<br />

tot ca exemplificare, să ne gândim la acele (câte? zeci,<br />

sute?) de posturi de conducere în spitale, şcoli, instituţii<br />

de stat care sunt ocupate pe criterii de apartenenţă sau<br />

simpatizare cu un anumit partid, ori cu persoane-cheie<br />

din jurul acestora. Şi nici măcar nu e vorba numai de<br />

posturi de conducere. Competenţa, testată prin interviu<br />

sau prin concurs, rămâne praf în ochi sau mai bine spus o<br />

lustruială de bon ton a discursului despre corectitudinea


necesară a angajării, parţial interiorizat de către societatea<br />

românească. Dacă într-adevăr comunismul a fost o tiranie<br />

a certitudinii (Daniel Chirot), postmodernitatea<br />

românească postcomunistă este o tiranie a incertitudinii.<br />

Incertitudinii specifice acestei epoci a vitezei, stresului şi<br />

cultului performanţei i se adăugă mecanismele de<br />

opresiune şi existenţă plină, implacabilă, ale tiraniei. Foarte<br />

vizibile din patru în patru ani, când puterea se schimbă şi<br />

se vădesc legăturile fragile, fundamentate oportunistic,<br />

dintre om şi locul de muncă pe care-l ocupă. Norocul<br />

compensării vine, încet crescător, din partea companiilor<br />

private. Există deja în România, o serie de companii precum<br />

cele din domeniul software-ului, care angajează în funcţie<br />

de criterii ce au în vedere – sigur, cu failibilitatea umană<br />

inerentă – calităţile intrinseci ale omului şi felul în care el<br />

promite să le racordeze cerinţelor postului. Practic, dacă<br />

analizăm acest aspect structural al excesivităţii puterii, ne<br />

dăm seama că avem de-a face nu cu o structură tumorală<br />

tare (ceea ce a fost Ceauşescu pentru comunism), ci cu<br />

un soi de acumulare celulitică. Mai întâi, deoarece<br />

depozitul de putere se poate resorbi, tratându-se definitiv<br />

sau temporar, până la apariţia unei noi structuri adipoase.<br />

Nu se pune problema unei cronicizări într-o morfologie fixă,<br />

ci o alternanţă de reliefuri. Iar mai apoi, pentru că, dacă în<br />

comunism plutea tăcerea peste aceste practici rădăcinoase<br />

de repartizare haotică a puterii, acum liniştea e sfâşiată de<br />

discursuri care demască şi de meta-discursuri care insistă<br />

nu doar asupra unei realităţi de fapt a acestor lucruri, ci şi<br />

asupra unei realităţi de expresie. O realitate care, estetic<br />

vorbind, e urâtă. Din nou, perioada alegerilor centrale, a<br />

falselor şi realelor reforme este un magnet pentru naşterea<br />

întru evidenţă a inestetismului puterii peste măsură cumulate.<br />

Faptul că puterea de astăzi se organizează celulitic are<br />

în esenţă de-a face cu ceea ce vom considera cel de-al<br />

doilea aspect al concentraţiei de putere, cel al receptării. În<br />

zilele noastre, receptarea de către opinia publică a celor<br />

aflaţi în anumite poziţii de putere este marcată de scepticism<br />

şi pre-judecăţi. Ambele se datorează unui bagaj cultural,<br />

purtat conştient sau inconştient, în care comunismul<br />

este un element de bază, precum şi confruntării frecvente<br />

cu modelul puterii actual, amintit mai sus. Dacă însă<br />

scepticismul creează o deprimare civică urmată de<br />

pasivizare, pre-judecata furnizează armele unui activism<br />

bizar incomplet, o gândire ce înaintează ca pe un drum în<br />

interiorul lucrurilor cu excesivă precauţie şi care sfârşeşte<br />

mâncându-şi propriile firimituri de pâine presărate pentru a<br />

recunoaşte calea. Aici l-aş identifica şi pe cel pe care Ştefan<br />

Borbély îl numeşte homo brucans 4 , poate în special pe cel<br />

pasiv. Să luăm doar câteva exemple, probabil printre cele<br />

mai semnificative: şeful şi preşedintele. Şeful, atât cât mai<br />

e, este o relicvă. Lui i-a luat locul sau măcar tinde să o facă,<br />

managerul, care, opus închiderii şi solidificării şefului, se<br />

diluează, se clarifică, se accesibilizează. Nodul încordat în<br />

el însuşi se desface în linie şi funcţionează ca mediu de<br />

legătură între cei care i se subordonează. Totuşi, rezidualul<br />

şef persistă. Este vizibil în instituţiile statului mai cu seamă,<br />

dar şi în companiile mici şi medii, unde puterea nu este<br />

imobilizată atât pentru imagine – cum frecvent se petrece în<br />

mediul non-privat, unde şeful este exponentul unei puteri<br />

ce se dezvoltă mai mult ca imagine –, cât pentru a exercita<br />

presiuni şi eventual chiar constrângeri asupra angajaţilor.<br />

Aşa-numitele exploatări sunt arhicunoscute. Şi aici este<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

55<br />

punctul în care realitatea efectivă – de altfel destul de diversă,<br />

poliedrică – se împleteşte cu discursul despre realitate. Cazul<br />

foarte nou al femeii ucise la locul de muncă din cauza<br />

surplusului de stres, ca şi cel mai vechi, similar, tot al unei<br />

femei, sunt exemple elocvente în sensul înţelesului pe care<br />

noul şef îl capătă prin intermediul mass-mediei. Care deraiază<br />

de la obiectivitatea şi impersonalitatea necesare unei<br />

informări jurnalistice corecte, aducând tonuri de<br />

interpretare, prelucrând grăbit nişte informaţii incomplete.<br />

Un alt exemplu este cel al şefului actual al statului,<br />

Traian Băsescu. Populismul şi popularitatea preşedintelui,<br />

mai ridicate decât în cazul foştilor preşedinţi, au constituit<br />

şi constituie încă pârghiile pe care s-a favorizat receptarea<br />

sa negativă, ca tiran virtual, descrescător însă, care ar urma<br />

să abandoneze tot mai mult potenţialitatea pentru a se<br />

întrupa într-o formă de putere cu mult peste limitele normale<br />

maxime. Discursul dezinhibat şi supus alunecărilor de stil,<br />

ambivalenţele atitudinale şi poate cel mai mult imaginea<br />

unui partid supus, cu opinii clonate după a sa şi cu jucători<br />

politici nuli ca actanţi, toate acestea au alimentat teama<br />

unui preşedinte ce va renunţa tot mai mult la măştile sale<br />

pentru a lăsa la lumină cotorul său dur: dictatorul. Până la<br />

urmă, putem înţelege mecanismele acestor temeri, dacă ne<br />

gândim la funcţiile şi statutul partidului comunist în relaţie<br />

cu conducătorul său, la înscenările apropierii de popor<br />

regizate de către Ceauşescu, la acea isterie imagistică a<br />

adulării şi chiar la acea ştergere a minţii celor mici, despre<br />

care vorbeşte în cărţile sale Herta Müller. Dacă ne gândim<br />

că, tot după observaţiile Hertei Müller, dictatorul<br />

condensează şi statutul de Rege la care te raportezi cu un<br />

soi indigest de iubire. Cu toate acestea, construcţia lui<br />

Traian Băsescu pe şablonul dictatorului încă nedezvăluit,<br />

dar latent, nu rămâne doar o chestiune de întâmplare, de<br />

aşezare nefiltrată, pură, a unor piese vechi într-un context<br />

nou datorită curenţilor naturali ce ar indica fin similitudini<br />

aluvionate de temeri, ci o formă de manipulare. Manipulare<br />

ce se realizează prin improvizări, prin construiri conştiente<br />

în vederea unui anumit efect. Cel de frică. Băsescu, imperfect<br />

uman, defectuos politic, carenţial în postura de<br />

preşedinte este extras din propria sa substanţă individuală<br />

şi socială, iar apoi proiectat într-un fel de iminenţă a<br />

reîntoarcerii ceauşiste, care, fie ea şi fără comunism, poate<br />

genera reacţii paroxistice. Două tipuri de isterii: de hârtie<br />

(ziarele) şi de sticlă (televiziunile) au fost şi sunt isteriile<br />

cele mai puţin sincere, căci simulând, parţial măcar, un<br />

răspuns la un stimul extern, constituie ele însele motoare<br />

de provocare a isteriilor mai reale, ale celor individuale şi de<br />

grup. Pe de altă parte, şi acest lucru s-a văzut la ultimele<br />

alegeri prezidenţiale, supralicitarea figurii dictatorului s-a<br />

realizat şi dinspre sprijinitorii lui Băsescu, prin acea<br />

campanie ce punea semnul egalităţii între PSD şi comunism.<br />

Or, e din nou vorba de o manipulare emoţională, căci,<br />

dincolo de opţiuni, de drepte şi stângi, realitatea<br />

<strong>comunismului</strong> ca atare, în forma ştiută, e definitiv<br />

consumată. Chiar Vladimir Tismăneanu remarcă, în ultima<br />

sa carte, faptul că Ion Iliescu a fost silit să-şi abandoneze<br />

viziunile şi abordările prin care preconiza să ducă mai<br />

departe FSN-ul. Teama trebuie controlată, căci reîntoarcerea<br />

nu se produce niciodată perfect, istoria are colţurile sale<br />

dure, dar sigure. Nu la acestea trebuie zăbovit. Revenirile<br />

sunt subtile, parţiale şi nu au unghiuri drepte.


56 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

Capra vecinului<br />

Felul în care s-a reuşit demonizarea lui Traian<br />

Băsescu, cantitatea de ură cu grad accentuat de<br />

iraţionalitate, incapacitatea argumentativă generată sunt<br />

în legătură strânsă cu un alt reziduu pe care îl vom numi<br />

capra vecinului. Acesta presupune remanenţa unei<br />

habitudini de a gândi colectivist lumea, o masivă, aberantă<br />

şi disculpantă raportare la celălalt. O obişnuinţă care face<br />

încă numeroase ravagii, individualismul occidental<br />

cunoscând în România postcomunistă forme hibride,<br />

uneori monstruoase. Circulau prin anii ’90, şi poate mai<br />

circulă încă, poveşti cu oameni căzuţi pe stradă pe lângă<br />

care se trece cu indiferenţă, vecini care abia rostesc un<br />

bună-ziua amărât, cărora nu le poţi cere o cratiţă, cu care<br />

nu se poate sta la taclale. Pe atunci, România apărea ca un<br />

depozitar de forţă al ospitalităţii, dărniciei şi a altor<br />

asemenea virtuţi cu descendenţe rurale (sau ruralizante?)<br />

ce zac în adâncul imaginarului auto-perceptiv românesc,<br />

neclintite parcă nici măcar de suspiciunea pe care<br />

experienţa comunistă a implantat-o în relaţiile inter-umane.<br />

Deşi tocmai ea a fost cea care a contribuit mult la<br />

pervertirea relaţiei cu celălalt sau la dereglarea<br />

interacţiunilor sociale cu bătaie scurtă (cunoscuţii, grupul<br />

de prieteni). Dereglare ce se desfăşoară pe două axe. Mai<br />

întâi, distanţa redusă dintre doi sau mai mulţi indivizi este<br />

menţinută (aici intrând în joc fondul mai vechi al civilizaţiei<br />

româneşti), dar este compensată prin alunecări din stratul<br />

orizontal relaţional în verticalele escamotării şi învăluirii<br />

protectoare de sine. Apoi, este supralicitată privirea către<br />

celălalt, menţinerea lui în raza vizuală, ca mecanism de<br />

control. Privirea agilă îndreptată spre celălalt este o<br />

condiţie a sustragerii sinelui din raza de acţiune posibil<br />

nocivă a acestuia. Deoarece celălalt este un potenţial<br />

pericol, conţinând un cât de mic şi nedesfăcut sâmbure<br />

din acel radical celălalt – Securitatea, Partidul, mâini<br />

prelungi ale dictatorului.<br />

De atunci lucrurile s-au mai aşezat, fobiile<br />

occidentale s-au mai calmat, socializările de astăzi tind să<br />

fie mai selective, celălalt nu mai trebuie integrat oricum şi<br />

oricând în sfera imediată proprie pentru a i se recunoaşte<br />

şi proba, chipurile, respectul. Apoi, cratiţe şi alte foste<br />

obiecte-prilej-necesitate de legătură se găsesc la tot colţul.<br />

O distanţă, dar o distanţă sănătoasă, începe, în viaţa de zi<br />

cu zi, să se instaureze între om şi om, între om şi celălalt.<br />

Insuficient însă, şi doar la anumite niveluri ale realităţii.<br />

Capra vecinului este, cel puţin într-una dintre rădăcinile<br />

sale, un automatism de raportare deviantă la celălalt, automatism,<br />

în ciuda perimării – şi istorice (comunismul apus)<br />

şi de civilizaţie, pentru care nu s-a găsit încă soluţia<br />

dizolvării. Mai mult, capra vecinului pare încurajată să-şi<br />

continue existenţa şi datorită anumitor factori care vin<br />

din zona occidentală, a postmodernităţii consumeriste.<br />

Ca, de pildă, apetitul mereu antrenat pentru imaginea<br />

iruptivă mediatică. Apetit ce conduce la o pasivizare a<br />

fiinţei, la slăbirea racordului cu sine însuşi prin trăirea<br />

realităţii sub forma unor serii de povestiri (filmice) ieftine.<br />

De fapt, există, generalizând, două tipuri de oameni în<br />

România actuală. Unul este omul care stă în faţa<br />

televizorului inactivat social şi personal, amator de imagini<br />

până la risipirea relaţiei cu sine şi substituirea ei cu o<br />

imagine. Albert Camus spunea în Carnete 5 că există mereu<br />

această tendinţă a omului de a se conforma unei imagini<br />

şi tocmai de aceea, precizează el, este important să<br />

investigăm care este tiparul imagistic spre care fiinţa<br />

umană se avântă. În prezent, imaginea de predilecţie a<br />

românului este pur si simplu imaginea. Imaginea ca imagine.<br />

Fapt ce s-ar explica şi printr-o mişcare de recuperare a<br />

negării comuniste a omului ca imagine (prin singura imagine<br />

legitimă, a lui Ceauşescu), a realităţii ca imagine (lipsa<br />

de acces la informaţii, incapacitatea mijloacelor media de<br />

a re-produce lumea) şi a răscumpărării invaziei spaţiului<br />

public, reprezentat de Securitate, Partid, în spaţiul privat.<br />

Numai că, a intra definitiv într-o imagine (dublu<br />

inconsistentă în calitate de imagine ca imagine) este până<br />

la urmă un fel de a muri. Al doilea tip uman este cel care îşi<br />

foloseşte resursele – aşadar procedează activ, nu suportă<br />

pasiv – pentru a ajunge imagine. Cazul vedetelor, termen<br />

acoperind astăzi, în România, tocmai această aspiraţie,<br />

cel puţin parţial realizată, către imagine. Uneori, se petrec<br />

însă şi la prima categorie, mici scurtcircuitări ale pasivităţii<br />

prin imitări cu efect restrâns, local, a acestor aşa-zise<br />

vedete. Iar dacă televiziunea este o lume de imagini cu<br />

stăpâni şi acces redus, internetul oferă alternativă punerii<br />

în imagine. Site-urile, blogurile, reţelele de socializare<br />

abundă, pe lângă imaginile date, imaginile publicitare, de<br />

imagini produse pentru plăcerea proprie şi pentru ochiul<br />

celuilalt. Astfel, cei care receptează şi suportă imagini devin<br />

producători şi difuzori de imagini. Dacă ultima categorie<br />

este foarte prezentă şi în Occident, chiar cu un grad de<br />

exhibiţionism crescut, prima categorie este în plin apogeu<br />

la noi în ţară, unde nu au apărut decât vag mişcări de<br />

contestare a universului televizional căruia i se lasă în<br />

seamă roluri educative şi este privirea mută, securitatea –<br />

la propriu – veselă din fiecare casă. Revenind la ceea ce<br />

am numit capra vecinului, trebuie spus că aspectele de<br />

mai sus favorizează în mod sporit îngrăşarea ei. Cu cât se<br />

fragilizează, la nivel de substanţă, relaţia cu celălalt,<br />

abandonat pentru trăirea întru imagine, cu atât mai mult<br />

ea se strică în sensul coruperii ei cu un interes<br />

tabloidiza(n)t pentru viaţa celuilalt. Suntem fericiţi când<br />

ceva palpitant se întâmplă în viaţa vecinului, îi comentăm<br />

deciziile de viaţă, îl întrebăm când se căsătoreşte, îl criticăm<br />

pentru că nu are copii, ştim aproape totul despre el şi îl<br />

interpretăm primar, chiar primitiv, sprijiniţi de puternice<br />

filoane moralizante. Extindem în jurul nostru modelul<br />

televizual pe care îl avem în faţă şi perpetuăm direcţii<br />

comuniste prin privirea egalizatoare, de masă, asupra<br />

celuilalt. Până la urmă, lucrurile sunt mai strâns legate<br />

decât le autopsiem noi aici, egalizarea producându-se prin<br />

chiar raportarea la lume ca imagine (ieftină, repetăm).<br />

România este încă o ţară plină de prejudecăţi, de care<br />

invazia bruscă a unor forme occidentale de trai nu a lăsato<br />

să se dezbare. O ţară în care Femeia este mai importantă<br />

semantic decât femeile, Bărbatul decât bărbaţii, Politica<br />

decât politicienii, Doctorul decât doctorii, Inginerul decât<br />

inginerii, Scriitorul decât scriitorii. Peste toate aceste<br />

elemente enumerate se aştern grele straturi de clişee şi<br />

nivelări forţate, aprehensiuni şi uri. În acest punct nu<br />

putem vorbi decât despre o distanţă patologică, a lipsei<br />

de dialog şi a blocajului în stereotipii. Pe de altă parte,<br />

dacă regulile democraţiei fac apel la simţul civic, adică la<br />

acele forme de manifestare a individualităţii fără rezultate<br />

imediate şi, mai ales, lucru extrem de important, fără


vizibilitate individuală, sensul nu este găsit şi se<br />

instaurează un soi de retractilitate, de pasivitate. Iar aici,<br />

dăm ca exemplu, fără a intra în detalii, prezenţa foarte<br />

scăzută la vot. E un fel de supărare, asemenea celei de<br />

copil căruia i se refuză privilegiul atenţiei şi postura<br />

naturală a egocentrismului, cea care-l animă pe nonparticipantul<br />

la vot să se consoleze cu a rămâne acasă în<br />

faţa televizorului. Căci, dacă masele hotărăsc viitorul politic<br />

al ţării, ce nevoie ar fi de fiinţa profund individuală care<br />

este el. Şi acest lucru, din păcate, constituie una dintre<br />

gândirile capabile să fasoneze mase guralive sau mase<br />

murmurându-şi adevărurile în gând. Dar inactive, pasive.<br />

Or, ar trebui să veghem, căci, dacă în comunism<br />

manipularea era o forţă, în prezent, clişeul – întreţinut<br />

social, acţionând ca reper la nivel individual şi nutrient de<br />

bază al caprei vecinului, riscă să funcţioneze ca<br />

manipulare a sinelui de către sine şi, astfel, ca ratare a<br />

dobândirii unei individualităţi reale şi a asumării ei în relaţie<br />

cu celălalt.<br />

______<br />

Note:<br />

1 Vladimir Tismăneanu, Despre 1989. Naufragiul utopiei,<br />

Humanitas, Bucureşti, 2009, 238 p, pagina 135.<br />

2 Ibidem, p. 113.<br />

3 Ibidem, pp. 168-169.<br />

4 Ştefan Borbély, Homo brucans, în „<strong>Vatra</strong>”, nr 11-2009,<br />

pp. 21-24.<br />

5 Albert Camus, Carnete, traducere din limba franceză de<br />

Mihaela Ghiţescu, Rao, 2002, pp.158-159.<br />

Alexandru MATEI<br />

Introducere în estetica puterii<br />

(fragment)<br />

1. Ieşirea din romantism. De ce vorbesc neîntrebat.<br />

Primul lucru care nu trebuie scăpat din vedere atunci<br />

când te apuci de scris – orice fel de text ai avea intenţia să<br />

scrii – este reprezentarea scrierii ca formă de expresie, dar<br />

şi de retenţie. Vorbeşti întotdeauna dintr-un motiv. Altfel,<br />

ai tăcea. Dar, de asemenea, se întâmplă să taci dintr-un<br />

anume motiv, atunci când situaţia îţi cere să vorbeşti. Când<br />

eşti la piaţă, la cumpărături, trebuie să vorbeşti. Dar la ce<br />

bun să vorbeşti neîntrebat? Filosofii au inventat un<br />

răspuns. Ei vorbesc pentru a pune întrebări şi pentru a ne<br />

ajuta pe noi să ne punem mai multe întrebări înainte de a<br />

da răspunsuri. Ce trece şi ce nu – asta nu se poate controla,<br />

se poate doar pronostica. Cu cât exprimarea e mai lizibil<br />

dramatizată, cu atât se manifestă mai intens figuralitatea<br />

ei. Cu cât exprimarea e mai plastică, moralitatea scrierii<br />

devine îndoielnică, pentru că, scrie Matei Călinescu, „ceea<br />

ce rămîne, după prăbuşirea oricărei emfaze în propriul ei<br />

vid, este doar un surîs imposibil de definit, foarte greu de<br />

surprins.” 1 Singura formă de igienă a limbajului este<br />

întreruperea – pauza de conştiinţă.<br />

Pauza de conştiinţă nu este însă comunicabilă.<br />

Tocmai de aceea este pauză. În ultimele decenii, autorii<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

57<br />

studiilor umaniste revendică o conştiinţă superioară care<br />

le-ar permite să critice şi să demistifice prejudecăţile<br />

predecesorilor. De pildă, vorbind despre istoriografia din<br />

secolul al XIX-lea, Hayden White remarcă stilistica textelor<br />

istorice circumscrise momentului „crizei istoricismului”,<br />

pe care o consideră definitorie pentru acreditarea unor<br />

anumite reprezentări ale trecutului. În spaţiul românesc,<br />

poate că e suficient să ne gândim la Nicolae Bălcescu cu<br />

a sa Românii supt Mihai Voiedod Viteazul, de la 1850.<br />

Această stilistică – forma mentis de fapt – este cea ironică.<br />

E vorba despre ironia romantică, desigur 2 . Ei bine, dintrun<br />

scrupul de legitimare, Hayden White mărturiseşte că<br />

„această carte însăşi este scrisă într-un mod ironic. Dar<br />

ironia care o informează este una conştientă şi deci<br />

reprezintă o întoarcere a conştiinţei ironice împotriva<br />

ironiei înseşi.” 3 Aşadar, gestul istoricului american e<br />

asumat. Ironia lui este una conştientă, care luptă cu „valul”<br />

ironic, cu pulsiunea subliminală. Astfel, Hayden White ar<br />

fi ieşit din zodia romantismului, ar fi depăşit-o prin<br />

conştientizarea stilisticii creaţiei lui. Ironia romantică este<br />

una asumată, ceea ce înseamnă că nu ea îi mişcă scriitorului<br />

mâna, că nu ea îl gândeşte, ci conştiinţa lui o stăpâneşte<br />

pe ea, ironia, şi ştie să o domesticească.<br />

Conform acestei practici a scrierii – a creaţiei în general<br />

–, autorul poate fi capabil de transcendenţă în relaţie<br />

cu creaţia lui. El ştie, mereu, ce face. Acest mod de raportare<br />

la propriile manifestări poate fi onorabil. În mod sigur,<br />

autorul unei scrieri nu este inconştient de ceea ce face şi<br />

spune. Numai că nici contrariul nu poate fi susţinut până<br />

la capăt. Romanticii au şi ei dreptatea lor, ar fi bine să-i<br />

ascultăm. Schelling critică, de pildă, cogito-ul cartezian<br />

cu următoarele cuvinte, şi nu se poate să nu-i dăm şi lui<br />

dreptate: „Acel «gândesc, deci exist» este, de la Descartes<br />

încoace, eroarea fundamentală a oricărei cunoaşteri.<br />

Pentru că «gândirea» nu este «gândirea mea», după cum<br />

«existenţa» nu este «existenţa mea», pentru că totul<br />

aparţine lui Dumnezeu şi Universului.” 4 Acest argument<br />

luat în întregul lui este un soi de petiţie de principiu. Dar,<br />

într-adevăr, conştiinţa de sine a eului e limitată, în act.<br />

Simplul fapt că te împiedici pe stradă sau că ţi se aprind<br />

călcâiele după cineva dovedesc că reflecţia e o stare<br />

temporară, că ea se întrerupe din când în când. A scrie<br />

este o practică desigur conştientă, doar că nu poţi controla<br />

tot ce scrii şi de ce scrii. Atunci când intenţia în care scrii<br />

este estetică, echivalenţa romantică dintre spirit şi realitate<br />

poate fi postulată fără consecinţe asupra societăţii.<br />

Problema apare atunci când crezul acestei echivalenţe se<br />

manifestă la autori care nu vor să scrie literatură, ci texte<br />

prescriptive, politice, ideologice – „ştiinţifice”, le-am<br />

spune astăzi – care să determine cititorul să facă ceea ce<br />

i se spune sau sugerează.<br />

Devine din ce în ce mai greu să scrii cu pretenţia<br />

afirmării binelui public sau a unui adevăr comun ca rezultat<br />

al logicii argumentative. Motivul principal: scrierea, ca<br />

practică umană determinată, e circumscrisă de un set de<br />

circumstanţe care, exprimate, ar face ca propedeutica să<br />

copleşească demonstraţia propriu-zisă. Cine scrie, în ce<br />

registru, în ce stil, cât de mult, unde publică – iată întrebări,<br />

unele cu răspuns indefinit, altele susceptibile de<br />

interpretări nelimitate. E limpede, scrisul mai degrabă surpă<br />

decât construieşte, dizolvă ceea ce se osifică, fie chiar<br />

vorba despre osificarea unor rădăcini altădată tinere.


58 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

Pentru cineva format, ca mine, în spiritul scriiturii franceze,<br />

scrierea este gestul cultural iconoclast prin excelenţă,<br />

pentru că limba franceză este prima limbă europeană a<br />

cărei practică scrisă a fost normată încă de la jumătatea<br />

secolului al XVII-lea. A scrie înseamnă, deci, în limba<br />

franceză, a încălca regula.<br />

Limitele adevărului verbal sunt atât de multe, încât<br />

căutarea lor pare vocaţia autentică a scrisului. E anevoios<br />

să crezi în ceea ce scrii, atâta vreme cât scrisul însuşi se<br />

supune gândirii care te traversează şi care, altminteri, îl<br />

produce. Mai degrabă poţi crede că e bine să scrii.<br />

Presupusa salvare, pasul de la simulacru la original în<br />

chestiunea credinţei scriitorului în ceea ce scrie, este<br />

posibilitatea, întrezărită, de a îngloba o serie de gesturi –<br />

consacrate ca operă sau nu – într-o conştiinţă superioară.<br />

Este ceea ce numeşte critică şi, din Renaştere încoace –<br />

dacă nu cumva de pe vremea lui Socrate –, intelectualii<br />

autentici, cei care alcătuiesc societatea civilă a limbajului,<br />

sunt cu toţii critici. De cele mai multe ori însă, scrupulul<br />

critic de pornire se topeşte în impulsurile non-raţionale şi<br />

uneori inconştiente care ne fac să perseverăm în a scrie.<br />

Aceasta este calea cea mai simplă – şi cea mai cunoscută<br />

– către partizanat, către angajament ca dependenţă, către<br />

identificarea cu un loc, pe care conştiinţa noastră nu<br />

suportă să-l recunoască mereu acelaşi, dar după care eul<br />

nostru profund jinduieşte mereu.<br />

Dar scrisul meu nu are intenţii în primul rând estetice.<br />

El nu vrea să producă emoţii estetice în primul rând, deşi<br />

de bună seamă că nu poate fi judecat altfel. Prima chestiune<br />

a scrisului altfel-decât-estetic este cea a articulării dintre<br />

scriere şi adevăr sau, dacă vreţi, dintre ceea ce mă face să<br />

scriu şi ceea ce pretind că public cu titlu de aport la<br />

binele comun. Cred că foarte puţini jurnalişti îşi pun<br />

problema mizelor actului de a scrie cu intenţia de a „spune<br />

ceva”. Poate că nu-i decât o raţionare de intelectual<br />

francez, pe care eu o împrumut din mimetism. Şi, desigur,<br />

este şi aşa. Mai mult: nu cred că vreunul dintre istoricii<br />

şi politologii români, necum membrii de partid, îşi pun la<br />

un moment dat problema ambiguităţii noţiunilor la care<br />

apelează, ca de pildă comunismul, atunci când unii îl<br />

condamnă – ca şi cum comunismul ar fi cineva: cineva<br />

care s-a plimbat prin lume, a ucis oameni, a promis<br />

bunăstare, a păcălit şi a fost închis, apoi condamnat.<br />

Sau că cineva îşi pune problema sintagmei „reconstrucţia<br />

dreptei”, ca şi cum dreapta ar fi vorba despre o<br />

construcţie finită, o operă, ulterior dărâmată, iar acum,<br />

în acelaşi loc, conform planului păstrat între timp, de<br />

refăcut. Adesea, când scriem, facem poezii. Folosim<br />

metafore pe post de enunţ utilitar şi ne mirăm apoi că<br />

prestigiul intelectualului se erodează galopant.<br />

Or, în acest context al conştiinţelor critice exacerbate,<br />

cred că ne aflăm într-o perioadă în care istoria – sau<br />

ceea ce americanii numesc historicizing – a devenit, măcar<br />

de la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa, lumina<br />

în care trebuie pus absolut orice obiect al cunoaşterii,<br />

fie că vorbim despre limbaj sau despre alte obiecte şi<br />

practici omeneşti. Şi totul începe, probabil, din acel moment<br />

în care, datorită lui Michel Foucault – el însuşi<br />

îndatorat aici lui Nietzsche –, ideea de om apare ea însăşi<br />

ca o invenţie a gândirii. De acum înainte, omul va fi citit,<br />

înainte de a fi conectat imediat la reţeaua noastră cognitivă<br />

bazală, ca un cuvînt într-un discurs.<br />

Una dintre aceste mize, probabil cea mai frecvent<br />

întâlnită, este cea a deconstruirii unor opoziţii devenite<br />

clişee şi chiar tradiţii de gândire, şi asta mai ales în<br />

domeniul transferurilor culturale. Transferurile culturale<br />

– traducerile inclusiv – reprezintă probabil primul pas important<br />

în constituirea unei istorii a ideilor europene. A<br />

gândi o noţiune din perspectiva unei entităţi care parcurge<br />

culturi şi epoci, găsindu-şi în fiecare dintre ele câte o formă<br />

şi un loc diferit, inteligibil doar în decupajul respectiv,<br />

înseamnă a obliga producerea de sens şi de acţiune la<br />

răbdare; a amâna, a-ţi pune la încercare rezistenţa umorală<br />

în faţa unei exigenţe morale, aceea de a nu greşi nici faţă<br />

de tine, nici faţă de celălalt. Al doilea, încă inexistent, ar fi<br />

racordarea disputelor din Est la dezbaterile, mai aşezate,<br />

din Vest şi integrarea teoretică a celor două puncte<br />

cardinale.<br />

În lipsa acestui relativism cultural, din perspectiva<br />

căruia noţiunile şi conceptele trebuie gândite în dinamica<br />

lor proprie, cea a parcurgerii diferitelor spaţii culturale<br />

europene şi a modificărilor consecutive, cunoaşterea<br />

culturală europeană va rămîne o sintagmă caducă. Nu-mi<br />

fac iluzii. A gândi un cuvânt în „dinamica” lui proprie este,<br />

prin definiţie, o gândire mută. Care, astfel, nu există.<br />

Subiectivitatea mea intervine şi îmi colorează formulările.<br />

Niciodată nu vom putea opri producerea accidentelor pe<br />

şosele, dar intenţia celor responsabili va fi mereu de a<br />

reduce numărul lor. Măcar atât e sigur: atunci când nu<br />

vrei să scrii poezii, relativismul cultural – care poate fi<br />

declinat indefinit, stilistic, ideologic, conceptual – e o<br />

atitudine înainte de toate politicoasă faţă de cititor. O<br />

atitudine cinstită, măcar în intenţie.<br />

Transferul cultural ca parte a valorilor semantice şi<br />

ideologice a unor concepte reprezintă punctul de pornire<br />

pentru o discuţie – începută de altfel demult – asupra a ce<br />

înseamnă comunismul şi nazismul în diferitele arii culturale,<br />

lingvistice, naţionale şi politice, ale Europei. Discuţia<br />

despre comunism şi nazism ar trebui să fie încununată de<br />

o cunoaştere şi înţelegere reciprocă: a francezilor cu<br />

germanii, a esticilor cu vesticii – şi, mai ales, cu o<br />

cunoaştere cât mai corectă a istoriei europene de către un<br />

non-european. De altfel, există o decizie politică recentă<br />

care condamnă deopotrivă comunismul şi fascismul.<br />

Adunarea Parlamentară a OSCE a adoptat la 2 iulie 2009<br />

un document care menţionează că „în secolul XX, ţările<br />

europene au suferit două regimuri totalitare majore, cel<br />

nazist şi cel stalinist, ce au dus la genocid, încălcări ale<br />

drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime<br />

împotriva umanităţii.” Acelaşi document stipulează ca ţările<br />

membre OSCE „să condamne totalitarismul în mod clar şi<br />

neechivoc”, deoarece „cunoaşterea istoriei duce la<br />

prevenirea unor asemenea crime pe viitor, iar dezbaterile<br />

oneste şi complete privind istoria facilitează reconcilierea<br />

bazată pe adevăr şi memorie.” 5 Observaţi însă cât de automate<br />

sunt propoziţiile acestui document: la ce bun să<br />

mai dezbatem ceva ce deja este condamnat fără echivoc?<br />

Observaţi cât de absurdă este intervenţia politicului în<br />

limbaj, cât de indiferent este politicul faţă de natura<br />

limbajului, faţă de ceea ce poate spune el din „realitate”.<br />

Şi apoi, cât de simplist e limbajul jurnalistic, în care<br />

egalitatea <strong>comunismului</strong> şi nazismului apare ca o răzbunare<br />

pe cei care susţin că, de fapt, crimele naziste sunt „mai<br />

vinovate” decât cele comuniste; cât de vulgar este limbaj


inar, afectiv, pentru care nuanţa e inutilă, pentru care<br />

adevărul şi falsul, vinovăţia şi nevinovăţia sunt decizii<br />

ultime care nu pun nicio problemă. Împotriva acestui fel<br />

de a „cunoaşte istoria” încerc să scriu această carte, acest<br />

mod de a numi scurt şi categoric lucruri care ar trebui<br />

înainte de toate gândite. E drept, nazismul şi comunismul<br />

au produs crime. Dar absolut toate cauzele în serviciul<br />

cărora s-au pus oamenii de-a lungul istoriei au produs<br />

victime, dintr-un motiv foarte simplu: convingerea unora<br />

în identitatea dintre spirit şi realitate. Ultima, mereu alta,<br />

de nerecunoscut, trebuia supusă spiritului. De-a lungul<br />

istoriei, scrisă şi înfăptuită în registrul masculin, realitatea<br />

a fost mereu o curvă care trebuie pedepsită. Acest Bărbat<br />

(fie el occidental sau oriental) trebuie condamnat, acum,<br />

„neechivoc”, la fel de milităreşte, după care dezbaterea,<br />

nu-i aşa, poate începe.<br />

Nu amintesc întâmplător comunismul şi nazismul în<br />

relaţie cu romantismul. Marc Cerisuelo, profesor de<br />

filosofie şi specialist în istoria filmului la Universitatea<br />

din Provence, şi Nicolas Weill, jurnalist şi traducător de<br />

origine iudaică, semnează două articole, complementare,<br />

în numerele 745-746 ale revistei Critique, pe tema „Europei<br />

romantice”. Ambele texte pornesc de la ideea confruntării<br />

unei noţiuni – romantismul – cu propria lui istorie, dar a<br />

unei confruntări duble, atât în diacronie (ce înseamnă<br />

romantismul ca sediment intelectual devenit vulgată<br />

intelectuală şi imaginară), cât şi în sincronie (ce înseamnă<br />

romantismul în cultura franceză şi care sunt aspectele<br />

construcţiei germane pe care cea franceză omonimă le-a<br />

lăsat deoparte pentru a-l putea aclimatiza). Ambele vorbesc<br />

despre percepţia romantismului în Franţa şi ambele<br />

încearcă să dezvăluie romantismul francez ca pe o<br />

construcţie culturală realizată post-factum, şi mai cu seamă<br />

desăvârşită în secolul trecut, pornită de la un fenomen<br />

cultural de origine germană.<br />

Cernute din comentariile asupra acestui transfer<br />

cultural – neîncetat de la începutul secolului al XIX-lea şi<br />

până astăzi –, nazismul şi comunismul apar proiectate în<br />

condiţia lor de dinamici care întreţin multe convergenţe şi<br />

posedă zone de intersecţie. Textele de la care pornesc nu<br />

au în vedere absolut deloc tema totalitarismului ca<br />

cronicizare a simptomelor laicizării individului şi societăţii<br />

europene. Dar dimensiunea politică a romantismului nu e<br />

trecută cu vederea. Autorii subliniază de comun acord<br />

importanţa primului romantism (Fruhromantik), cel din<br />

jurul revistei „Athenaeum”, între 1798 şi 1800, cel care<br />

înseamnă orientare filologică, deschiderea spre<br />

ştiinţificitatea cunoaşterii şi continuarea criticismului<br />

inaugurat de Kant la sfîrşitul epocii Luminilor. Cu alte<br />

cuvinte, autorii celor două articole pledează pentru<br />

ştergerea opoziţiei dintre romantism şi Lumini, acreditată<br />

de-a lungul unui secol de Albert Béguin, Maurice<br />

Blanchot, Jean-François Lyotard.<br />

Marc Cerisuelo subliniază originea formalismului în<br />

Fruhromantik – interesul pentru limbă, limbaj, formă şi<br />

„poetică” – în detrimentul „poeticului” şi a „filosoficului”,<br />

a conţinutului adică. Întrebarea despre ce vorbim? este<br />

doar un epifenomen – o vulgarizare – a întrebării cum şi<br />

cu ce vorbim?, pe care de fapt şi-au pus-o primii romantici.<br />

„Tradiţia care conduce de la romantici la Heidegger este<br />

cea care a înţeles cel mai puţin natura obiectului ei şi a<br />

exercitat în schimb o influenţă asupra artei moderne.” 6 .<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

59<br />

Articolul lui Nicolas Weill este în acelaşi timp o recenzie a<br />

volumului lui Rudiger Safranski intitulat Romantik. Eine<br />

deutsche Affare (2007), în care jurnalistul francez discută<br />

despre dimensiunea franceză a acestei afaceri germane,<br />

contestînd tocmai ideea primită a unui romantism<br />

subiectivist, „anti-luminist”.<br />

Reflecţia politică asupra romantismului poate porni<br />

de la enunţarea dimensiunii sale religioase. Evocarea de<br />

către Novalis, la 1799, a unei „Europe glorioase şi creştine”<br />

(căci creştine) nu e doar un smiorcăit metafizic, ci o<br />

încercare de a reface o comunitate deja în curs de<br />

fărîmiţare. Dar e şi o reflecţie politică şi culturală în acelaşi<br />

timp, pentru că aici Novalis dă, vorbind despre societatea<br />

contemporană lui, o excelentă definiţie capitalismului în<br />

formare, interpretat de el ca era raţionalităţii instaurată în<br />

detrimentul împărăţiei spiritului: „o moară care-şi ajunge<br />

sieşi, fără patron nici morar, metamorfozată în perpetuum<br />

mobile, şi care nu face decît să-şi macine propria făină.” 7<br />

Acest romantism, „religios”, a fost continuat de cel<br />

„colectiv” al lui Marx. Ultimul termen îi aparţine lui<br />

Safranski, care numeşte acest romantism „stahlerne<br />

Romantik” – romantism de oţel călit. De aici lucrurile pot<br />

deveni interesante în ceea ce priveşte raportul dintre acest<br />

tip de romantism şi totalitarismul consecutiv.<br />

„Biserica catolică universală” a lui Novalis e o<br />

sintagmă, în sens etimologic, reacţionară. Observarea lumii<br />

simulacrelor şi fluxurilor capitalismului îi comandă poetului<br />

o ficţiune compensatorie: un corp social unit prin credinţă<br />

şi creat de un nume: morarul absent din moara capitalistă,<br />

care garantează esenţa substanţei măcinate: umanitatea<br />

ca reflex divin. Dar biserica universală a lui Novalis e<br />

numai o ficţiune compensatorie, o reacţie a imaginaţiei şi<br />

un travaliu al dorinţei de re-legare a oamenilor într-un<br />

trup. O altă versiune a ei are la bază aceeaşi reacţie a<br />

imaginaţiei, doar mijloacele sunt altele: Marx vede o lume<br />

de proletari uniţi, din toate ţările, al cărei păstor este chiar<br />

raţiunea omenească, altfel spus cadrul care permite<br />

existenţa acestui trup – pielea lui: partidul comunist.<br />

Romantismul şi nazismul nu sunt puncte aflate pe o<br />

linie dreaptă, observă Safranski. Ideea nazistă de Volk<br />

presupune valorizarea scientismului rasist şi punerea în<br />

umbră a individualismului elitist de către aşa-zisul<br />

Fuhrerprinzip. Care, desigur, a fost şi principiul<br />

regimurilor comuniste forte, printre care cel ceauşist.<br />

Comunismul şi nazismul sunt ambele versiuni ale aceleiaşi<br />

utopii de reunificare a oamenilor într-o substanţă – umanul<br />

– care să transceandă individul pentru a-i conferi un sens.<br />

O astfel de întreprindere nu putea fi abandonată de<br />

la primele semne ale eşecului. Nici în politică (războaiele<br />

pot fi privite oricând drept abluţiuni – „ploaia care va<br />

veni”) nici, cu atât mai puţin, în discurs. Atât nazismul,<br />

cât şi comunismul au încercat stăvilirea rotirii perpetue<br />

a morii capitalului, care elimina locul autorului. Moara<br />

merge în neştire – numai morarul ar şti când să o oprească<br />

şi să o pornească, dar el lipseşte. Fraza lui Novalis a fost,<br />

mult mai tîrziu, transpusă în teoria literară şi în estetică:<br />

literatură şi artă fără autor ca ultim avatar al realismului,<br />

după constatarea incompetenţei şi megalomaniei morarilor<br />

ajunşi la putere. Dar, aşa cum Novalis nu suporta să se<br />

ştie prins în şuvoiul perpetuu, fără de loc, oamenii înşişi<br />

au încercat să-l îngheţe în două formule de istorie, una<br />

intensă şi excesivă, deci repede pieritoare (nazismul,


60 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

fascismul), cealaltă adaptată atât globalizării în curs – prin<br />

răspîndirea unor „legi” ale umanizării oamenilor cărora<br />

indivizii trebuia să li se supună – cât şi idealului kantian al<br />

„păcii perpetue” (în prelungirea căruia Safranski situează<br />

şi ficţiunea „bisericii universale” a lui Novalis).<br />

Ceea ce a subzistat din romantism a fost însă tocmai<br />

gândirea lui critică, contemplativă – auto-reflecţia,<br />

substanţialismul concepţiei asupra limbajului, practica<br />

arheologiei limbajului ca metodă de cunoaştere<br />

„transcedentală”, ludicul ca expresie a funambulescului<br />

condiţiei umane. A subzistat, fără să se impună însă. A<br />

subzistat pentru a fi redescoperit astăzi, pentru a confirma<br />

dimensiunea romantică a orizontului de gândire a omului<br />

modern. Este ceea ce îl îndreptăţeşte pe Philippe Lacoue-<br />

Labarthe să afirme că „aparţinem astăzi într-o mare măsură<br />

de momentul romantic” 8 .<br />

Fantasmatic, da, aparţinem romantismului. De fapt,<br />

noi nu am vrut niciodată să acceptăm – şi iată, ultimii care<br />

nu pot să-şi scruteze originea romantică sunt chiar<br />

„intelectualii” – condiţia de conştiinţe individuale, care<br />

numai astfel pot fi gândite ca parte substanţială a unei<br />

comunităţi spirituale invizibile, dispărute pe dată ce<br />

încercăm să o realizăm în lume, mai presus de fiecare dintre<br />

noi în parte. Nu putem fi împreună decât separat, acesta<br />

este mesajul părţii discrete a romantismului, parte<br />

„blestemată” să rămînă inaccesibilă imaginarului nostru<br />

romantic. Modernitatea romantică a încercat să ne spună<br />

că, deşi părinţii noştri există, noi nu mai suntem copiii lor<br />

– dar vocea aceasta n-a vrut nimeni s-o audă.<br />

Doar o astfel de concepţie asupra tradiţiei poate să<br />

ne facă pe fiecare dintre noi – şi niciodată pe toţi deodată<br />

– să ne acceptăm aşa cum suntem: nici entelehii ale<br />

monadologiei, nici conţi de Monte-Cristo care-şi fărîmă<br />

lanţurile pentru a pedepsi, ci pe fiecare în parte cu<br />

fantomele lui. Tot Novalis o spune: „acolo unde nu sunt<br />

zei, domnesc fantomele”. Aici, greşeşte. Numai acolo unde<br />

au fost zei domnesc fantomele. Pentru că fantomele sunt<br />

ale zeilor, iar comunismul şi nazismul au avut zeii lor.<br />

Aceasta, anume, este condiţia noastră: de a fi împreună<br />

cu propriile noastre fantome, periculoase doar atunci când<br />

dăm curs dorinţei de a le realiza ca zei tutelari ai tuturor<br />

deodată şi in aeternitas.<br />

Din perspectiva societăţii româneşti, n-am ajuns încă<br />

la vîrsta la care ştim şi acceptăm că zeii sunt spectrele<br />

fiecăruia dintre noi. Iar perversiunea confuziei unora cu<br />

altele, ale zeilor cu fantomele, devine tot mai mult o juisanţă<br />

pe care media o exploatează clipă de clipă şi în capcana<br />

căreia cad oameni ca Dan Puric dimpreună cu turmele pe<br />

care reuşesc să le strîngă. Dar nu numai. Intelectualii<br />

români mediatici manifestă cu toţii maladia denegării<br />

maturităţii istorice care ne determină, de fapt, existenţa: ei<br />

încearcă mereu să separe zeii de spectre şi să anunţe,<br />

astfel, momentul inaugural al unei noi comunităţi de sens.<br />

În acest demers, dorinţa este, însă, singura realitate, pe<br />

care evită s-o recunoască. De dorinţa aceasta trebuie să<br />

ne vindecăm, fiecare dintre noi, pentru a fi epuizat cum se<br />

cuvine „momentul romantic” care, în România, se<br />

prelungeşte în măsura în care nimeni nu-l vede la lucru,<br />

pentru că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de el şi să<br />

se privească pe sine în oglinda lui. Dar pentru ca<br />

„romantismul” să poată fi conceput ca oglindă în care să<br />

ne privim, nu doar să ne proiectăm imaginea noastră dorită,<br />

trebuie să revenim la locul şi timpul lui de fabricaţie.<br />

Romantismul e un exemplu de concept la care trebuie<br />

revenit pentru a-l înţelege şi a ne înţelege atunci când îl<br />

întrebuinţăm, dar comunismul şi nazismul trebuie tratate<br />

la fel: ca nişte teme de discuţie, pornind nu de la dorinţa<br />

noastră (frustrare, răzbunare, ură), ci de la locul lor de<br />

origine şi trecând prin drumul pe care l-au străbătut în<br />

lume şi în timp. Astfel, trebuie să ne descoperim grăuntele<br />

de „comunism” şi „nazism” funciar pentru a ne putea<br />

împăca cu noi.<br />

Nu putem ieşi din romantism atâta vreme cât încă nam<br />

intrat bine în el. Pentru că modelul nostru de gândire a<br />

lumii, a societăţii şi a individului este încă dominant romantic.<br />

Dominant, dar superficial. Atunci când ni se pare<br />

că noi nu ne mai aparţinem nouă, nu încercăm să căutăm<br />

în noi motivul acestui sentiment, ci găsim pe loc acel<br />

„Dumnezeu” căruia să îi aparţinem şi care să ne ţină iar la<br />

un loc. Nu. Locul nostru este o convenţie, utilă şi plăcută<br />

adesea. Plăcută mai ales când ne mutăm pe palierul estetic.<br />

Dar locul nu este al nostru, ci al fiecăruia dintre noi. Abia<br />

apoi, după ce ne ocupăm locul, fiecare, ne putem gândi la<br />

diferite forme şi manifestări ale lui „noi”. Abia astfel putem<br />

ieşi din romantism, după ce înţelegem cât de omenesc<br />

este să crezi în idei, să vrei să le realizezi în nume colectiv;<br />

şi, poate, să atingi starea aceea monstruoasă, oximoronică,<br />

de îngheţ fierbinte, în care, la fel ca personajul Meursault<br />

al lui Albert Camus, să omori.<br />

Atunci când scriem aşa cum respirăm, fără să avem<br />

conştiinţa limbajului tot aşa cum n-avem conştiinţa aerului,<br />

când condamnăm comunismul şi reconstruim dreapta,<br />

când îndemnăm ieşirea la vot cu PDL „ca să nu iasă PSD”,<br />

refuzăm, printre altele, asumarea unei tradiţii de gândire<br />

pe care abia aşa am putea-o face istorie.<br />

2. Ceauşescu, ultimul erou (R.I.P.)<br />

Tema eroului în istoria modernă a României nu mi-a<br />

fost inspirată de Caius Dobrescu. Dacă el gândeşte<br />

sensibilitatea la erou a culturii române venind dinspre un<br />

imaginar antieroic cu care se identifică (de la Musil la<br />

Joyce şi la ironia absurdului), căruia îi opune bâlciul<br />

eroismului organizat de puterea comunistă pe meleaguri<br />

balcanice, drumul meu e, mai târziu, altul. O sensibilitate<br />

poetică preluată mimetic (probabil pe filieră maternă) a<br />

fost, în perioada copilăriei, excitată de discursul oficial pe<br />

care-l respingeam şi reproduceam în acelaşi timp.


Momentul Revoluţiei din decembrie 1989 a fost cardinal<br />

în măsura în care, la paisprezece ani, sensibilul prevala<br />

copios asupra intelectualului. Martor inocent al istoriei,<br />

am încorporat o serie de imagini sensibile pe care, apoi,<br />

am avut vreme să le derulez de câteva ori, în prezenţa, tot<br />

mai pregnantă, a înţelegerii. Folosesc, totuşi, distincţia<br />

sugerată de eseistul braşovean în Modernitatea ultimă:<br />

aşadar, vorbesc despre erou din punct de vedere estetic.<br />

E o perspectivă comodă, ştiu, marcată de estetizarea<br />

existenţei noastre sociale, în aspiraţiile ei trăiriste, dar este<br />

singura pe care mi-o pot asuma acum.<br />

Nicolae Ceauşescu este, pentru mine, singurul erou<br />

cu care am fost contemporan, şi ultimul erou al istoriei<br />

României. Dacă astăzi noi vedem istoria în mod romantic,<br />

o facem implicit. Ceauşismul românesc (şi mai puţin regimul<br />

comunist anterior, de ocupaţie) a fost însă foarte explicit<br />

în identificarea realităţii cu un set de idei. Regimul lui<br />

Ceauşescu a fost ultimul reprezentant al romantismului<br />

politic european. Sintagma „romantism revoluţionar”<br />

aparţine limbajului oficial al anilor ’80. Era vorba despre<br />

un clişeu, fără îndoială. Dar sintagma nu e mai puţin<br />

grăitoare. În ea, prezentul comunist se reprezintă pe sine<br />

ca inspirat, învestită de o vitalitate spirituală care vrea să<br />

transforme lumea. Novalis spune că lumea trebuie<br />

romantizată. Novalis se adresa unor conştiinţe individuale<br />

când spunea asta, dar orice formulare magică, odată<br />

transmisă, percepută şi mişcătoare, îşi urmează cariera ei<br />

publică. România lui Ceauşescu trebuia comunizată,<br />

transformată într-o poezie patriotică închinată acestui<br />

Dumnezeu care era Ceauşescu, fără îndoială cel mai<br />

promovat conducător român din istorie.<br />

De la TVR, Ceauşescu a ajuns, de-a lungul anilor<br />

2000, personaj de OTV. Acum a dispărut cu totul, dar poate<br />

fi accesat de oricine, pe youtube, în diverse ipostaze<br />

oficiale. În sfârşit, Ceauşescu s-a privatizat, cum, de altfel,<br />

se întâmplă astăzi cu istoria în general; memoria colectivă<br />

devine ea însăşi o ficţiune pe care n-o mai contrazice decât<br />

realitatea culturii populare: amintirea ultimului concert live<br />

rămâne printre puţinele memorii care ne reamintesc<br />

participarea la o comunitate publică. Poate de asta textul<br />

confesiv are astăzi un prestigiu inegalabil, pentru că<br />

acreditează privatizarea şi deci irealizarea memoriei<br />

colective. Aşa m-am hotărât să public un text în parte<br />

confesiv, în parte teoretic, realist prin asumarea punctului<br />

de vedere personal şi prin referinţa la ruptura istorică la<br />

care am asistat, în iarna lui 1989. Dar nu fac aici nici cronică<br />

de evenimente, nici bilanţ din perspectiva prezentului, ci<br />

scriu ferparul romantismului politic românesc la moartea<br />

lui oficială, de Crăciunul lui 1989. Împuşcarea lui<br />

Ceauşescu a însemnat, pentru istoria românească,<br />

ghilotinarea sacralităţii politicului, echivalentă cu cea a<br />

lui Ludovic al XVI-lea în 1793. Numai că, dacă în Franţa<br />

ruptura a anticipat istoria, cea din România îi urmează<br />

puţin cam târziu pentru ca istoria s-o mai bage în seamă.<br />

Procesul Ceauşeştilor de la Târgovişte a fost<br />

deznodământul modernităţii în ipostaza ei românească. A<br />

fost o confruntare în care nu incertitudinea asupra<br />

câştigătorului genera suspansul, ci monstruozitatea unui<br />

spaţiu în cutremur, inaderent la vreuna dintre cele două<br />

realităţi politice încleştate (una expirantă, alta embrionară).<br />

Procesul acesta, nu-l voi putea privi niciodată la rece,<br />

pentru că l-am trăit prea intens şi am trăit prea marcant<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

61<br />

realitatea „fabricată în RSR”, sau numele imprimat pe ea,<br />

indelebil, maniac al cuceririi oricărei forme de realitate: tot<br />

ceea ce este real este Ceauşescu!<br />

Au trecut două decenii („de împliniri măreţe!”) de<br />

când s-a încheiat singurul regim politic autarhic din<br />

România modernă. Opulenţă de carton, încarcerare, delir;<br />

eradicarea individualului, sistematizare utopică,<br />

fourieristă, vederi invariabil panoramice, „mai multe<br />

construcţii ridicate de tata în zece ani decât se vor zugrăvi<br />

de-acum încolo” 9 : realităţi din care am prins câte o fărâmă.<br />

Singurul regim „exhaustivist” din istorie s-a rupt jalnic, în<br />

promiscuitatea unei cazărmi din Tîrgovişte, sub privirile<br />

unor români mai degrabă revoltaţi, mai mult sau mai puţin<br />

răzbunaţi. Antract. Panorama s-a fisurat, vederea s-a<br />

tulburat, mozaicul s-a desprins şi s-a spart. „Piscurile” au<br />

fost retezate, apoi s-au tocit, s-au făcut una cu pământul,<br />

oamenii s-au descătuşat, au început să vorbească, nimeni<br />

n-a mai ascultat. Până când unii s-au sinucis, alţii şi-au<br />

dat foc, şi unii şi alţii, degeaba. Nimic, azi, nu mai poate fi<br />

eroic – e ridicol. „Dacă viaţa nu este ceva real şi serios,<br />

dacă la capătul ei nu ne aşteaptă decât mormântul, poate<br />

e ridicol să ne luăm în serios prea tare. Pe de altă parte,<br />

dacă nu putem trăi fără a ne lua în serios, poate că ar<br />

trebui să ne obişnuim cu gândul că suntem ridicoli.” 10<br />

Frumosul redevine de uz individual, la fel şi fericirea – deacum,<br />

va mai putea criticul literar să omologheze estetic<br />

un autor? Sublimul istoriei nu mai trebuie să aştepte ani<br />

pentru a se preschimba în ridicol: e aşa de la bun început.<br />

Monologul politic, aşijderea. Nu numai că tot ce zboară<br />

nu se mai mănâncă, dar nimic nu mai zboară.<br />

Singura dată din viaţă când am trăit istorie a fost în<br />

zilele de după 22 decembrie. Nu pot să vorbesc despre<br />

asta inocent, fără să iau în calcul toate determinările relaţiei<br />

mele cu evenimentul în cauză. La 14 ani, şi acum, retrăind,<br />

nu pot să nu fi simţit altfel: mi-a fost frică. Deşi eram foarte<br />

entuziasmat. Trebuie să mărturisesc că ceea ce mă<br />

fascinase la regimul lui Ceauşescu era spectacolul ordinii,<br />

că învăţasem limbajul oficial, iar caracterul lui injonctiv<br />

nu avea pentru mine doar valoarea unor cuvinte de<br />

tinichea. Ele transmiteau forţă, forţa ordinii. În jurnalul<br />

meu din 1989, n-am putut să scriu nimic pe 22. Ultima<br />

însemnare a mea ca cetăţean al RSR e din ziua meciului de<br />

fotbal cu Danemarca, la 15 noiembrie 1989. Apoi, pe 27<br />

decembrie 1989, am mai scris o pagină, impersonală. Pe<br />

vremea aceea, când eram entuziasmat, scriam exact în stilul<br />

jurnalistic al epocii: redundant, cu o solicitudine autistă.<br />

Pentru că, repet, mie, limbajul acela îmi dădea impresia de<br />

coeziune de unitate, şi pentru că era singura expresie<br />

(re)cunoscută a bucuriei, a entuziasmului colectiv.<br />

Entuziasm = colectiv. Citez iar din Novalis: „Ura personală<br />

împotriva credinţei catolice s-a transformat încet-încet în<br />

ură împotriva Bibliei, a credinţei creştine, a religiei pur şi<br />

simplu. Mai mult, ura faţă de religie a atacat în mod firesc<br />

şi logic toate obiectele entuziasmului: sentimentul şi<br />

imaginaţia poetică, morala şi iubirea faţă de artă, viitorul<br />

şi trecutul...” 11 Schimbând ce e de schimbat, contextul<br />

istoric adică, rămâne un moment de hiperpercepţie a<br />

realităţii, o atmosferă în care astfel de discursuri<br />

mobilizatoare se nasc şi se realizează. De la începutul<br />

secolului al XIX-lea până la sfârşitul secolului trecut,<br />

religia din sintagma „ura faţă de religie” se transformase<br />

în ideologie, dar şi una şi alta ajunseseră să fie învestite


62 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

cu aceeaşi funcţie de salvare socială. Ideologia nu era şi<br />

nu este decât ipostaza religiei într-o societate de masă<br />

alfabetizată, în care toată lumea poate citi texte cu grad<br />

redus de dificultate, a căror înţelegere nu presupune<br />

cunoaşterea vreunei tradiţii, pentru că sunt făcute pentru<br />

a avea un impact imediat şi visceral. Unul dintre efectele<br />

colaterale ale ascensiunii literaturii pe scena societăţii<br />

occidentale – sau poate că este vorba pur şi simplu despre<br />

o concomitenţă – este răspândirea enunţurilor ilocuţioare,<br />

ale adresării sensibilităţii cititorului, nu numai de către<br />

poeţi sau prozatori, ceea ce ar fi fost oricum normal, ci de<br />

către toţi cei care publicau. Ceea ce incriminează Novalis<br />

n-ar trebui să fie ura faţă de religie, pentru că nu despre<br />

ură era vorba, ci despre indiferenţă. Din punct de vedere<br />

istoric, ura, entuziasmul, religia şi obiectele entuziasmului<br />

(printre care „viitorul şi trecutul” – adică Istoria) stau<br />

mereu împreună. În romantism, literatura a fost însă cel<br />

mai fertil furnizor de limbaj ideologic. Nu-i de mirare, astfel,<br />

că romantismul n-a fost uitat de epoca Ceauşescu.<br />

Revoluţia, asistată la televizor, am trăit-o, inedit şi<br />

ciudat astăzi, pe de o parte singur. Acum ştiu de ce mi-era<br />

teamă. De faptul că asistam la agonia unui regim, la<br />

dezvelirea unei limite pe care viaţa cotidiană o ascunde<br />

mereu. Treceam şi eu, brusc, în pielea unui alt om, pentru<br />

că în jurul meu se schimba totul. Atâta timp cât Ceauşescu<br />

nu era ameninţat, eu mă simţeam în siguranţă aşa cum<br />

eram: totul rămânea pe loc. Nici un film horror n-a depăşit<br />

în impact afectiv transmiterea, în versiune scurtă, a<br />

procesului Ceauşeştilor. Ceauşescu devenise muritor, se<br />

încarnase, era om, coborâse lângă mine, şi asta mă teroriza.<br />

Devenise autentic. Fusese întotdeauna un simbol, sau<br />

un blazon, deşi apucasem să-l văd live la Târgu-Mureş în<br />

1983 şi în 1987.<br />

Ceauşescu a fost figura emblematică a revoluţiei.<br />

Era peste tot, ca un muribund uriaş de sub care ieşeau,<br />

încet, oamenii. Ei mă linişteau, dar nu mă obişnuisem cu<br />

altceva: cu faptul că oamenii aceştia, deşi mulţi, apăreau<br />

şi dispăreau. Ceauşescu fusese, pentru mine, unicul: un<br />

mulaj înviat la Revoluţie, nu ucis. Fusese mort, ca<br />

persoană, până atunci.<br />

Scriu acum din memorie. O memorie excitată de<br />

emisiuni aniversare care l-au tot arătat pe Ceauşescu la<br />

fatidicul miting de pe 21 decembrie. Ceauşescu de după<br />

22 decembrie a fost Ceauşescul meu. Eram copleşit de<br />

distanţa brusc creată între fosta imagine, imuabilă, şi<br />

imaginea lui de atunci: cred că la fel aş fi simţit văzându-l<br />

pe Hitler live, german fiind, după înfrângerea suferită, dacă<br />

nu s-ar fi sinucis. Mă fascina şi mă înspăimânta<br />

decontextualizarea: Ceauşescu după 22 decembrie fusese<br />

resuscitat printr-o umanizare fulgurantă şi<br />

înspăimântătoare. Un monstru, un extraterestru se<br />

încarnase ameninţător la adresa securităţii mele<br />

individuale. Vidul dintre el şi mine dispăruse, ierarhia<br />

ontologică pe care o instituise regimul lui, aşijderea. Spaţiul<br />

se omogenizase, nu se mai afla nimic dedesubt, nimic<br />

deasupra mea.<br />

Am coborât pentru puţină vreme în încăperea secretă<br />

în care o epocă este înlocuită de alta, prin omorârea<br />

identităţii primeia. Ceauşescu, de fapt, îmi conferea<br />

identitate. Eram cutremurat de o dez-identificare de<br />

proporţii, asistam la o violenţă istorică cum trăieşti una<br />

într-o viaţă: se desfigura realitatea prin desfigurarea celui<br />

care o numea. Ceea ce mai era uimitor pentru mine era<br />

vederea unui om care nu-şi putea accepta noua identitate,<br />

care trăia într-un construct. Am avut convingerea, chiar<br />

şi atunci, că Ceauşescu e nebun: nu-şi păstrase nimic în<br />

contact cu lumea, comun lumii, nimic prin care să se poată<br />

re-identifica. Adus în condiţia de om, prin forţa<br />

împrejurărilor, se dovedea incapabil să şi-o asume.<br />

Ceauşescu se revela atunci pentru mine (ceea ce am<br />

perceput eu sub numele acesta) drept singurul supraom,<br />

acum învins, cu care fusesem vreodată contemporan.<br />

Astăzi, revoluţia nu mai este, în spaţiul public, decât<br />

o dată istorică, exploatabil ca subiect de examen, pretext<br />

pentru critici sau revendicări. „Spectrele” lui Derrida sunt<br />

piruete teoretice şi retorice care denumesc ceva ce nu a<br />

existat vreodată în experienţa autorului, un ersatz. Am<br />

avut experienţa spectrului pe care înfloreşte sângele, o<br />

retrăiesc azi. Revoluţia în imediat n-a schimbat mult pentru<br />

mine. În jurnalul meu, pe 31 decembrie 1989 făceam bilanţul<br />

anului – situaţie şcolară, legături sentimentale, eram<br />

acelaşi. Nu suferisem prea mult din cauza <strong>comunismului</strong><br />

ceauşist, dacă nu poate de lipsa fructelor exotice sau a<br />

altor mărunţişuri. Nu resimţeam împotriva lui altceva decât<br />

revoltă mimetică de copil care citea ziarele de mic, fascinat<br />

de enormitate, de la aceea a ediţiilor mamut ale României<br />

libere din timpul congreselor, la cartierele bucureştene<br />

de blocuri şi la lungimea cozilor la alimente. N-am suferit,<br />

literal. Am fost copilul timpului meu, asta da, dar n-am<br />

suferit. Acum sunt omul tranziţiei. Nu pot să regret în<br />

numele meu celui de atunci, nici să exult comparativ că<br />

azi pot trăi liber măcar din punct de vedere cultural, deşi<br />

nu-mi imaginez cursul pe care l-ar fi luat viaţa mea sub<br />

Ceauşescu. Faptul că mă simt, retrospectiv, aruncat în<br />

istorie din acel moment, ţine fără îndoială de vârstă.<br />

Percepţia momentului 22 decembrie ţine, şi el, printre altele,<br />

de vârstă. Am în mine puţină istorie, acel puţin pe care un<br />

adolescent nu-l are astăzi nici cât negru sub unghie. Dar<br />

nu sunt mândru de asta, ci doar altfel, măcar o dată pe an,<br />

când apelul la memorie a devenit o obişnuinţă. Cu<br />

Ceauşescu la putere, aveai impresia accesibilităţii<br />

nemuririi, pe care numai un regim totalitar o poate, chiar şi<br />

dacă în mod ucigaş uneori, întreţine. Azi toţi conducătorii<br />

sunt făcuţi pe măsura mea. Şi nimeni nu mai e cu adevărat<br />

copleşitor.<br />

Uciderea lui Nicolae Ceauşescu, deşi se spune c-ar<br />

fi oprit activitatea comandourilor de terorişti pe care nu ia<br />

văzut nimeni, a consfinţit de fapt martirizarea victimei.<br />

Toate argumentele se află aici: comunist de tânăr, ambiţios,<br />

credincios până la moarte cauzei, convins de superioritatea<br />

ideii în faţa individului. Dincolo de o lipsă crasă de<br />

discernământ şi, după 1984, de viziune politică în context<br />

internaţional, de mobilitate – dar poate chiar şi datorită<br />

acestor defecte capitale –, Nicolae Ceauşescu perpetuează<br />

tradiţia martirului român. Deşi criminal, el a murit – ucigând<br />

în prealabil – ca un erou: eroul, această specie umană pe<br />

cale de dispariţie în postmodernitate, despre care din<br />

bătrâni se povesteşte.<br />

Am ocazia să mă explic, în acest punct. Poate să<br />

pară inadecvată sau chiar aberantă înscrierea lui Nicolae<br />

Ceauşescu pe lista eroilor. Era însă de presupus că<br />

eroismul nu înseamnă, în orizontul unei gândiri la care<br />

subscriu, o atitudine acceptabilă. Mai mult, pentru că nu<br />

este vorba despre o alegere dincolo de bine şi rău, morala


gestului eroic presupune dihotomii care ocupă un spaţiu<br />

etic bolnav. Nu e însă mai puţin adevărat că acelaşi gest<br />

are virtuţi numite, în lipsă de altceva mai bun, estetice, de<br />

care mă voi ocupa puţin mai încolo. Aş vrea acum să<br />

amintesc rândurile dedicate de un filosof român, Ciprian<br />

Mihali, eroismului, în introducerea la prima lui carte, Sensus<br />

communis, pentru o hermeneutică a cotidianului:<br />

„Eroizarea nu este nici ea o atitudine filosofică de<br />

deschidere. Dimpotrivă, datoare cum este unei gândiri<br />

ceremoniale, ea este mai degrabă un gest de închidere, de<br />

refuz al reflecţiei propriu-zise.” 12 A deveni erou poate<br />

reprezenta un proces de memorie colectivă în care<br />

subiectul rămâne inocent; nu acest lucru se poate spune<br />

despre eroii modernităţii târzii, cei pentru care a fi erou<br />

devenise raţiunea de-a fi.<br />

Ne aducem aminte de un personaj din Forrest<br />

Gump, căpitanul Dan, distrus pentru că Forrest îl salvase<br />

de la o moarte ce l-ar fi înscris într-o genealogie familială<br />

alcătuită exclusiv din eroi – ostaşi căzuţi la datorie pentru<br />

patrie. Mai mult decât personajul de film, fără să putem<br />

afirma că s-a sacrificat în mod absolut voluntar pentru o<br />

cauză – a poporului, a patriei, a partidului sau a tuturor la<br />

un loc – Ceauşescu, cel din decembrie 1989, a refuzat<br />

deschiderea, a refuzat, într-adevăr, să gândească liber<br />

(sintagma, compromisă între timp de entertainment, îşi<br />

va fi regăsit aici demnitatea). Moartea lui este un act înscris<br />

coerent într-un şir de acte absolute, cum ar fi cel de putere<br />

exprimat arhitectural prin construcţii de imobile (desigur,<br />

Casa Poporului, în primul rând), cum ar fi actele de limbaj<br />

proferate cu diverse ocazii şi mai mult decât oricând în<br />

timpul acelui proces care i-a curmat viaţa: „Nu răspund<br />

decât în faţa Marii Adunări Naţionale”. Există enunţuri a<br />

căror repetiţie sugerează neputinţa şi chiar imposibilitatea<br />

de a ieşi din cadrul real pe care îl numesc. Pentru un erou,<br />

realitatea este o structură nominală care, odată desfăcută<br />

şi schimbată, îl desfiinţează ca erou per cel în cauză.<br />

Moartea n-are nimic eroic în sine, ea devine eroică asociată<br />

unui cuvânt ca „patrie”. Dezafectată de la codul lexical<br />

care o înnobilează, „moartea” nu e decât un sfârşit gol.<br />

„Gândirea ceremonială […] ascunde o violenţă radicală”,<br />

mai scrie Ciprian Mihali, de aceea cred că eroismul, un<br />

fruct al acesteia, interzice în mai mare măsură decât permite.<br />

E drept, eroismul suscită reacţii imediate: astfel, el lasă ca<br />

acel ceva supraomenesc din om să izbucnească;<br />

blochează, însă, tocmai omenescul, gândirea îndoielii<br />

aflată mereu în orizontul Celuilalt (dacă mă îndoiesc,<br />

gândesc, exist; dar am, la baza îndoielii, ideea prezenţei<br />

Geniului Rău, un radical Celălalt). Eroul-în-devenire, cel<br />

voluntar, crede întotdeauna că viaţa are ca scop izbăvirea,<br />

şi că ea nu poate veni decât prin mântuirea prealabilă a<br />

celorlalţi asimilaţi lui. Simplist spus, pe Ceauşescu l-a<br />

învins poporul, Celălalt pe care el nu (mai) era capabil săl<br />

gândească altfel decât consubstanţial sieşi. Dar nu<br />

poporul era călăul. Celălalt se află mereu în tine, pe el nu<br />

trebuie să-l pierzi din vedere. Tocmai pe el l-a refuzat cu<br />

vehemenţă Ceauşescu, condamnându-se astfel la moarte,<br />

dar primind în schimb, în postumitate, medalia Istoriei.<br />

Procesul care separă epoca de aur de epoca luminiţei<br />

de la capătul tunelului a fost punerea în scenă, stângace<br />

şi grotescă, a unui act de tragedie şi a consacrat un martir:<br />

Nicolae Ceauşescu a murit pentru o cauză şi a fost ucis în<br />

urma unei judecăţi evident ilegitime procedural. Ştiţi<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

63<br />

şarpele-elefant al lui Saint-Exupéry. Cu elefantul în<br />

măruntaie, şarpele, care îndeobşte nu-i deloc elefant, îi<br />

împrumută forma pentru a-l nimici o dată pentru totdeauna.<br />

Este una dintre metaforele care pot rezuma dialectica acelui<br />

pseudoproces, mai halucinant decât toate congresele PCR.<br />

Fantomaticul FSN (organizaţie al cărei titlu procurorul din<br />

procesul Ceauşeştilor nici nu-l mai ştia, deşi oficia în<br />

numele lui!) nu putea să înjunghie infernalul PCR decât<br />

luându-i, într-un act inaugurator şi constitutiv, numai o<br />

dată – ultima – chipul monstruos. Aşa s-a călit oţelul.<br />

Scenă: complotul de judecată, în stânga ecranului,<br />

ferit de o vizibilitate centripetă, derulat din profil, căci<br />

nelegitim încă; inculpaţii, în dreapta, pe jumătate şi mai<br />

bine de ecran, dar „în spate”, pe ducă, acuzaţi până şi de<br />

cadrele în care apăreau, supuşi acelei foucaldiene<br />

panoptici, primul reality show românesc unde cuplul nu<br />

se mai căsătoreşte, e respingător fizic şi moare în direct.<br />

Doldora de refulări seculare, istoria românească a<br />

găsit în Ceauşescu eroul prin excelenţă al Independenţei,<br />

„singur împotriva tuturor”, cel mai rezistent dictator român.<br />

Istoria românească de chirpici a stârnit în Ceauşescu un<br />

orgoliu orb, l-a hrănit cu obidă şi l-a înzestrat cu voinţa de<br />

mântuire a unui complex înfipt sub o calotă craniană rasă<br />

dintotdeauna de maşini perfecţionate de tuns, înfipt mai<br />

apoi ca un ac de seringă cu halucinogene. Consecinţele<br />

le-am plătit noi, apoi el. Ceauşescu dorea independenţă<br />

economică, culturală, se voia un soi de „despot luminat”,<br />

dar vigilent. Cel ce-şi asumă istoria (cu costuri<br />

incomensurabile, cum strălucit a demonstrat-o<br />

Dostoievski în Demonii) nu apare mai puţin măreţ, mai<br />

puţin sublim: eroii modernităţii sunt probele erei sublimului,<br />

care se revendică de la o estetică unanimistă, metafizică,<br />

de esenţă creştină. Deşi sordid cuplu dictatorial, umilitor<br />

pentru oricine i-ar fi ajuns supus, ubicuu, soţii Ceauşescu<br />

nu puteau fi extraşi dintr-o realitate cu conturul stabilit<br />

prin lege. El nu putea fi decăzut din funcţia executivă de<br />

preşedinte decât ilegal. Atunci, încă, la 25 decembrie 1989,<br />

FSN se afla în ilegalitate. Ceauşescu, prevalându-se de<br />

lege, avea tot dreptul să nege autoritatea tribunalului militar<br />

extraordinar (la fel ca Miloşevici, aceea a Tribunalului<br />

Penal Internaţional de la Haga 13 . Pe de altă parte, instanţa<br />

urma să pronunţe o sentinţă care a girat fără îndoială o<br />

crimă, justificabilă doar de convingerea că avea să fie<br />

ultima, o crimă-pe-crimă-călcând.<br />

Frumosul năpârleşte de pe-o zi pe alta, sublimul –<br />

care se despoaie de limitările morale ale Binelui şi Răului –<br />

numeşte percepţia estetică extremă, senzaţia extremă a<br />

Infinitului (acela al lui Pascal sau Lévinas). Corelatul său<br />

negativ, sublimul vidat de conţinut e ridicolul. Ceauşescu,<br />

murind, şi-a anulat ridicolul. Pe de o parte, idealismul lui<br />

patologic nu-i permitea să-şi conştientizeze actele de<br />

violenţă ca pe nişte crime, pe de alta ştia că moartea lui<br />

înseamnă transformarea infracţiunii politice de la 22<br />

decembrie în faptă penală. Ceauşescu şi-a trăit realitatea<br />

pe care a înroşit-o cu numele lui, apoi a atâtor alţi anonimi,<br />

până la capăt, n-a trucat-o nici o clipă. A refuzat glasnostul<br />

gorbaciovian şi a murit cu demnitatea unui adevărat dictator<br />

criminal. Crimele lui, directe sau indirecte, existe. Iar<br />

crima asupra lui, cu atât mai măreaţă: singurul moment<br />

sublim, primul şi ultimul, al noii puteri feseniste. Pasiunile<br />

devastatoare dăunează sănătăţii dar, deşi odată<br />

experimentate le recunoaştem nocivitatea, cum am putea


64 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

trece pe lângă altele fără măcar a le observa? Secolul XX<br />

a fost, vorba lui Bernard Henri-Lévy, Secolul lui Sartre,<br />

nu al lui Aron. Ce contează că ultimul „a avut dreptate” şi<br />

că primul a fost un filosof pentru lumea a treia? Şi a fost<br />

secolul lui Gide din Retour de l’URSS sau al Simonei de<br />

Beauvoir din Tout compte fait, care refuzau să accepte<br />

sensul experimentului sovietic, relatîndu-i totodată<br />

nedumeriţi simptomele.<br />

Modernitatea, care a celebrat şi impus estetica<br />

sublimului, a expirat, cum era de aşteptat, după ce şi-a<br />

consumat alimentele şi a spoliat minţi şi vieţi.<br />

Postmodernitatea instituie drept criteriu de acţiune<br />

raţionalitatea etică, iar drept „figure de proue”, pe Celălalt.<br />

Nu există, de bună seamă, o a treia cale între Eul<br />

modernităţii şi Celălalt al zilelor noastre. Ambii, supralicitaţi,<br />

devin monştri. Nu ştiu, tocmai de-aceea, cât vom rămâne<br />

egalii unei forţe care ne poate pierde minţile. Nu se mai<br />

scriu tragedii, azi inventivitatea ludică rămâne singura stea<br />

din zodia valorii, nimeni nu mai moare în lumea devenită<br />

hiperrmarket. Procesul soţilor Ceauşescu rămâne ultima,<br />

o tragedie la mâna a doua, dar, în sfârşit, tragedie. Ultimele<br />

două monologuri din istoria modernă a României:<br />

Ceauşescu care nu răspunde trădătorilor de ţară şi popor,<br />

judecătorul care-l acuză apoteotic de genocidul lent al<br />

poporului. De o parte şi de alta, poporul, în numele căruia<br />

s-au comis cele mai multe crime, poporul ascultă ţintuit<br />

acorduri din liniştea ultimei morţi eroice româneşti.<br />

3. Note despre poetica sublimului în istoria<br />

modernă (tratat de chirurgie estetică)<br />

Adaug acum câteva consideraţii despre ceea ce cred<br />

că poate fi numit omul occidental al modernităţii, un homo<br />

aestheticus omenesc, prea omenesc – omul sublimului –<br />

pe care vrem să-l exorcizăm, pe care vrem să-l uităm, cu<br />

toate că e foarte bine să nu-l pierdem din vedere. Este un<br />

Celălalt al nostru de care nu putem scăpa, pe care îl putem<br />

explica, îl putem critica şi, astfel, cu atenţie, putem încerca<br />

să nu ne mai lăsăm subjugaţi de el. Pentru că atât aşteaptă:<br />

să credem că ne-am „postmodernizat” şi l-am lăsat în urmă,<br />

într-o cursă furibundă oprită de un accident care pe el<br />

pasămite l-ar fi depăşit, în timp ce noi am scăpat nevătămaţi<br />

într-un teritoriu sigur – ca-n filme.<br />

Mă interesează să observ dacă întoarcerea<br />

refulatului – dependenţa de senzaţia de sublim – n-are<br />

cumva loc, pe şest, tocmai în aseptica noastră<br />

contemporaneitate postmodernă. Mă interesează să ştiu<br />

dacă ce ne place să vedem (auzim, mirosim, gustăm, pipăim<br />

+ al şaselea simţ) este ceea ce este (ar fi) bine să simţim şi<br />

cât sens are această întrebare astăzi. Iar înainte de scurta<br />

investigaţie, printre cuvinte îşi face loc un regret, acela de<br />

a şti că de-acum valoarea politică, sau pragmatică, a<br />

discursului teoretic a dispărut. Manifestele şi apelurile de<br />

azi sunt parodiile manifestelor de odinioară, cuvintele<br />

mobilizatoare de astăzi, dacă se mai cred pistoale, ca pe<br />

vremuri, nu mai sunt decât arme de jucărie. Veţi fi remarcat,<br />

poate, cum, de îndată ce o activitate devine benignă,<br />

practica ei se intensifică, este încurajată, i se ridică cenzura,<br />

este public-ată: veniţi, oameni buni, să vedeţi blândul<br />

chip al dictatorului de odinioară, biet bolnav astăzi,<br />

ascultaţi-l, pipăiţi-l, n-o să vă facă nici un rău, hai,<br />

îndrăzniţi!<br />

Secolul al XVIII-lea a rămas în istoria Europei<br />

moderne, cel puţin în versiunea ei franceză, drept cel mai<br />

amoral – şi nu mă refer la păcate veniale, ci mortale. Este<br />

secolul paradoxalei morale naturale, secolul fiziologizării<br />

ştiinţelor omului, în care La Mettrie îşi bătea de pildă câinele<br />

cu cruzime afirmând că schelălăitul animalului este un<br />

epifenomen fizic, sonor, al contactului dintre curenţi de<br />

aer şi tuburi osoase, fără nici un fundament psihic şi fără<br />

nici o referire etică. Voi argumenta îndată de ce am putea<br />

vorbi de secolul al XVIII-lea ca despre momentul unei<br />

substituţii majore în ierarhia antropologică europeană, prin<br />

asimilare, cu consecinţe politice calculate abia după<br />

mijlocul secolului XX: aceea a eticii cu estetica.<br />

Să-l ascultăm pe un teoretician al epocii, Jean-Pierre<br />

de Crousaz (1663-1750), autor, în 1715, al Tratatului despre<br />

frumos – puternic influenţat de cartezianism, ce-i drept,<br />

dar aflat totodată în filogeneza hegelianismului: „Este<br />

frumos, crede el, să vezi o mulţime de oameni trăind ca şi<br />

cum n-ar avea decât o singură voinţă şi ca şi cum n-ar fi<br />

decât membre ale unei singure persoane [...]. Este frumos<br />

să vezi Particularul uitându-şi propriile interese pentru<br />

a-şi îndrepta grija şi dărui hărnicia intereselor comune<br />

[...].” (subl. mea) Cu alte cuvinte, frumosul rezidă în<br />

expresia teleologică a unei Voinţe. Frumosul, amintise deja<br />

acelaşi Crousaz, are ca prime două condiţii constitutive<br />

diversul şi unitatea, sau, cum se va spune mai tîrziu,<br />

diversitatea în unitate. Dar „peisajul” care ascultă de aceste<br />

exigenţe n-ajunge să fie frumos decât în măsura în care,<br />

vorba esteticianului analitic Weber (sfârşit de secol XIX),<br />

reprezentarea atinge, cantitativ, un prag diferenţial. Merită<br />

să reţinem că frumosul, vreme de aproape trei secole în<br />

Europa, şi mai ales în secolul XX, s-a manifestat ca unitate<br />

a indivizilor animaţi de o voinţă. Dialectic, prin subsumarea<br />

multiplului lui Unu. Estetica apare astfel ca discurs al unei<br />

forme de putere, la început naturală (natura naturans),<br />

dar, foarte curând, politică. Pentru că frumosul multiplului<br />

devenit unu e mai frumos dacă se poate atribui unei<br />

organizări a fiinţelor umane. Cine să fie autorul acesteia?<br />

Cine să determine particularul să-şi uite propriile interese,<br />

şi o mulţime de astfel de particulari să acţioneze simultan,<br />

boabe ale aceluiaşi ciorchine ori, mai degrabă, adepţi ai<br />

unei unice convingeri? Dacă ai putea fi chiar Tu acela,<br />

autor al unei opere de artă vii? Dacă tocmai Tu, sensibil la<br />

frumos, voind frumosul, ai încerca să-l produci?<br />

Toate astea sunt întrebări la care mintea lui Nicolae<br />

Ceauşescu a răspuns fără să şi le fi formulat şi fără să-l fi


citit pe Crousaz. În cazul lui, ca şi în cel al multor alţi şefi<br />

politici şi/sau spirituali, voinţa de frumos a cauţionat răul.<br />

Ceauşescu, cel care condamna cultul personalităţii imediat<br />

după moartea lui Dej, propunând o conducere tricefală a<br />

partidului, va ceda repede pentru că îşi va descoperi<br />

curând latura de homo aestheticus. Ceauşescu – ca orice<br />

erou – a cedat frumosului căruia i se iartă tot: era o ocazie<br />

istorică, pentru el, de a-şi înfrumuseţa moştenirea (ţara) şi<br />

viaţa, iar pentru poporul român – credea el, pentru că el îl<br />

numea – de a se constitui în obiect estetic. Ce este frumos?<br />

Contemplarea unei suficiente cantităţi de realitate astfel<br />

organizate încât umple ego-ul subiectiv de un combustibil<br />

olimpian. Flăcările sunt atât de intense încât produc<br />

revelaţia clivajului între realitatea contemplată şi subiectul<br />

contemplator. În cazul sublimului, estetica ţine un discurs<br />

de putere care cauţionează orice morală. Sublimul devine<br />

cu atât mai satisfăcător pentru subiect cu cât el are<br />

conştiinţa apartenenţei biologice la substanţa obiectului<br />

(substanţă umană), bucurându-se că se află dincoace, la<br />

adăpost de forţele care l-ar putea asimila obiectului<br />

„frumos”, anihilându-l ca subiect. Acest dincoace, însă,<br />

este, aşa cum arată Virgil Ciomoş, „ne-locul unei replieri,<br />

ne-loc anume deschis prin faptul că suntem – mereu şi<br />

deja – ek-spuşi la frica fizică şi că” 14 putem depăşi astfel,<br />

de aici, de dincoace, chiar şi moartea care ne ameninţă<br />

dincolo. Acesta era locul din care Ceauşescu a fost extras,<br />

dar pe care, de fapt, el n-a vrut să-l părăsească, rezistând<br />

acolo (nu aceeaşi a fost intenţia Elenei Ceauşescu, dar s-a<br />

văzut nevoită să i se supună soţului). Estetica derivă în<br />

ideologie în momentul în care, după ce subiectul şi obiectul<br />

ei sunt într-o primă fază locuitori ai aceleiaşi lumi, primul<br />

încearcă să şi-l aproprieze pe cel de-al doilea ca posesiune,<br />

ca şi creaţie a lui. Cadrul esteticului e o lume comună (muzeul<br />

de pildă), în vreme ce acela al ideologiei este o lume ca<br />

posesie absolută şi strictă a celor care cred într-un anumit<br />

proiect al ei. Această idee extraordinară de a cauţiona<br />

instincte primare prin integrarea lor în cadrele auguste ale<br />

esteticii stă la baza reuşitei temporare a dictaturilor moderne.<br />

Presupoziţia operaţiei este esenţa sensibilă a omului ca<br />

homo aestheticus, de neoprit în a-şi dovedi cât de slab este<br />

faţă de diverse puteri coagulante, care de care mai<br />

copleşitoare, suspendate în peisaj.<br />

O întreagă discuţie ar putea tematiza substratul politic<br />

al peisajului, în continuarea analizelor mai mult sau mai<br />

puţin literare făcute de Deleuze şi Guattari în Mille plateaux.<br />

Peisajul înseamnă un spaţiu organizat raţional şi<br />

definitiv. Peisajul este întotdeauna rezultatul unei estetici<br />

ca discurs de putere al unei gândiri – implicită sau nu –<br />

subiective. Toate spectacolele „Cântării României”, aşa<br />

cum apăreau la televizor, toate „manifestările” de pe<br />

stadioane, toate imaginile din elicopter prezentate în<br />

reportajele TVR erau peisaje. Să nu uităm: frumosul este<br />

natural, dar cel mai impresionant frumos este cel omenesc.<br />

Ceauşescu este, de aceea, cel mai dotat estetic (nativ)<br />

dintre toţi conducătorii români: pe vremea lui s-au realizat<br />

cele mai grandioase (deci: sublime) peisaje umane din<br />

România. Avem astfel un fenomen subsumabil, la nivelul<br />

cauzei, unei chimii organice (teoria pragurilor diferenţiale),<br />

iar la nivelul efectului, aşezat în termenii unei teorii a puterii<br />

pe care secolul al XIX-lea şi prima jumătate a următorului<br />

o livrează în diverse concentraţii, pe care apoi secolul XX<br />

o denunţă şi căreia-i anunţă, prin istoricizare, moartea.<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

65<br />

Terminologia euristică a secolului al XVIII-lea este<br />

aproape în întregime extrasă din ceea ce, un secol mai<br />

târziu, se va numi Naturwissenschaften, adică ştiinţele<br />

naturii, unde relaţia individ-natură se joacă pe teritoriul<br />

postcartezian al lui res cogitans (primul membru ierarhic)<br />

şi res extensa (membrul secund), cu un amendament important:<br />

subiectul cunoscător contează ca receptacol<br />

senzitiv, nu ca raţiune activă. Astfel, într-o carte dedicată<br />

secolului Luminilor, Radu Toma constată că problema<br />

adevărului e înlocuită cu cea a autenticităţii. În literatură,<br />

de pildă, un enunţ este acceptabil „cu condiţia ca<br />

activitatea lingvistică ce-l subîntinde să fie reductibilă,<br />

fără reziduuri, la reacţia de stimul a subiectului<br />

enunţător.” 15 Ceea ce s-a pierdut însă din vedere este<br />

faptul că subiectul ca receptacol senzitiv interpreta stimulii<br />

respectivi în funcţie de o metafizică. Pentru acest subiect,<br />

raţional=frumos=bine.<br />

Iată un exemplu al dublei confuzii dintre etic şi<br />

estetic, pe de o parte, dintre estetic şi organic. Sade sau<br />

Diderot au exprimat mai limpede decât Raymond Aron şi<br />

Emanuel Lévinas, care „au avut dreptate”, o umanitate<br />

primară. „Dacă spectacolul nedreptăţii mă umple uneori<br />

de o asemenea indignare încât îmi pierd judecata, şi, în<br />

delirul acesta, aş ucide, aş nimici, spectacolul dreptăţii mă<br />

umple de o blândeţe, mă înflăcărează şi mă încălzeşte şi de<br />

un entuziasm în care, dacă mi-aş pierde chiar viaţa, nu miar<br />

păsa.” 16 spune autorul Scrisorilor către Sophie Volland<br />

într-una din ele. Ecce homo! Nu altceva credea acelaşi<br />

Crousaz, chiar în debutul Tratatului său: „frumos este<br />

ceea ce aprob” – dar nu ceea ce aprobă raţiunea, acea<br />

„judecată” în variantă diderotiană, ci ceea ce<br />

impresionează materialul reactiv din care corpul – inclusiv<br />

creierul – meu este alcătuit. În consecinţă, unul dintre<br />

Ideologii francezi ai vremii, Destutt de Tracy, putea să<br />

afirme, în 1796, că „a gândi înseamnă întotdeauna a simţi,<br />

şi nimic mai mult”<br />

Astfel formatat, creierul omenesc este destinat, natural,<br />

simţirii, ale cărei simple derivate a posteriori sunt<br />

judecata şi opţiunea (aparent) conştientă. În momentul în<br />

care frumosul care îţi apare este superior ierarhic binelui<br />

abstract al legii, primul merită menţinut şi intensificat cu<br />

preţul sacrificării celui de-al doilea, dacă nu, printr-un<br />

scurtcircuit logic, se demonstrează că, în noul regim<br />

epistemic, binele este în primul rând frumosul şi nu invers.<br />

Pe bună dreptate, în 1988, Jean-Francois Lyotard a<br />

pus estetica în termenii unei fenomenologii a<br />

„imprezentabilului”, în măsura în care discursul estetic nu<br />

reuşeşte să explice niciodată cauza internă a senzaţiei<br />

provocată de stimul, ci doar s-o descrie şi să-i enumere<br />

sursele. Mai mult, date fiind descrierile proto-estetice<br />

amintite, filosoful le subsumează „inumanului”, pedalând<br />

aici pe generoasa tematică a diferenţei: „Celălalt în mod<br />

absolut ar fi frumuseţea sau diferenţa”, unde diferenţa<br />

reprezintă tocmai clivajul ontologic dintre eu ca subiect<br />

privitor al frumosului şi eu ca parte dintr-o masă străpunsă<br />

de sabia teleologică a Unicei Voinţe a „obiectivatului”. În<br />

postfaţa traducerii Inuman-ului 17 , Ciprian Mihali<br />

interpretează inumanul într-o logică (hermeneutică)<br />

deconstructivistă, exprimată paradoxal – un demers<br />

continuat explicit şi aprofundat de Peter Sloterdijk – a<br />

dezvăluirii şi reconfigurării datelor modernităţii. Inumanul<br />

lyotardian este, într-adevăr, Celălaltul Omului (cu


66 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

majusculă) tematizat de umanismul european triumfalist.<br />

Numai că, atunci când vorbim despre Celălalt, şi trebuie<br />

să fim extrem de atenţi aici, suntem puşi în faţa unei mari<br />

dileme. Avem de-a face cu un concept amfibologic: Celălalt<br />

îi aparţine şi lui Sartre, şi lui Lévinas. Aproapele meu îmi<br />

poate deveni duşman, reciproca fiind, desigur, valabilă.<br />

Nu e locul unei polemici cu gândirea etică predominantă<br />

astăzi, sunt de acord că metafizica occidentală a ignorat<br />

alteritatea când n-a tratat-o cu dispreţ. Dar există,<br />

întotdeauna, un Celălalt în Celălalt. Aici nu vom putea<br />

(poate niciodată) tranşa. Ceauşescu reprezintă o bună<br />

ilustrare, dublă chiar. Din punctul meu de vedere,<br />

Ceauşescu a fost un Celălalt care, încercând să ne<br />

„asimileze”, a devenit duşmanul nostru. L-am ucis. Din<br />

punctul lui de vedere, noi eram un Celălalt „în mod absolut<br />

frumos”, atât de frumos încât tentaţia derealizării noastre<br />

ca frumos natural şi transformarea noastră într-o operă de<br />

artă avîndu-l pe el drept autor s-a dovedit irezistibilă.<br />

Relevarea de către Lyotard a „inumanului” în estetica<br />

lui Kant a generat o dispută cu Alain Renaut care, în Era<br />

individului (1989), i-o reproşează lui Lyotard, contestând<br />

astfel eventualitatea ca filosoful de la Königsberg să se fi<br />

molipsit de la toposurile naiv-empiriste ale multor<br />

predecesori iluminişti: „a desprinde principiile etice de<br />

condiţiile psihologice (antropologice în sensul empiric al<br />

cuvântului) ale existenţei umane, de „umanitatea noastră<br />

empirică”, nu echivala în nici un caz cu fondarea unei etici<br />

«in-umane», scăpînd de valorizarea omului ca atare.”<br />

Renaut reaminteşte apoi că omul înseamnă şi o causa<br />

phaenomenon şi o causa noumenon, aceasta din urmă<br />

părând să fie răspunsul la „omul ca atare”. Adică omul ar<br />

fi şi ceea ce simte, şi ceea ce „este”. Dar este foarte greu<br />

de demonstrat că acea causa noumenon prevalează, în<br />

om, asupra causei phaenomenon, cu atât mai mult cu cât<br />

esenţialul este, spre deosebire de fenomenal, foarte<br />

rezistent la încercarea de a fi numit.<br />

Estetica actuală nu mai are de mult preocupări<br />

omogene. Cu toate acestea, unul dintre numitorii ei comuni<br />

este dispariţia din propria jurisdicţie a frumosului, conform<br />

următorului chiasm: din clasica validare a artei în<br />

conformitate cu normele frumosului, s-a ajuns în<br />

modernitate la eventuala validare a frumosului numai dacă<br />

poate fi dedus din impactul unui artefact asupra unei<br />

comunităţi de receptori. Apoi, filosofi analitici ca Nelson<br />

Goodman îşi pun întrebări asupra regimului pragmatic al<br />

artei – „Ce face arta?” –, revenind pe altă pârtie la baza<br />

aceloraşi investigaţii inocente ale începutului de secol<br />

XVIII. Filosofi contemporani sosiţi din fenomenologie<br />

cred, în spirit kantian, dar atât de periculos formulat, că<br />

„arta este o prezentare a libertăţii” (Jean-Luc Nancy,<br />

Despre sublim) şi că idealul artei este nu să decanteze<br />

frumosul justificând categorii, ci să prezinte adevărul. Or,<br />

adevărul, se ştie, este o construcţie cât se poate de<br />

individuală şi compozită. În vreme ce libertatea – ce ironie!<br />

– devine din obiect al prezentării atribut al ei.<br />

Ceauşescu şi-a arogat libertatea de a (re)prezenta<br />

tocmai propria libertate de a face aproape orice. Dacă<br />

interpretăm limbajul ca expresie a subiectului el însuşi (a<br />

sinelui), dincolo de orice semnificaţie la nivelul enunţurilor,<br />

toate substantivele unui enunţ devin inevitabil atributele<br />

subiectului enunţător. „Inevitabil” are aici un sens teleologic:<br />

oricine vrea să oprească migrarea substantivelor<br />

spre subiect în vederea ataşării ca atribute trebuie să ştie<br />

că nu va putea face altceva decât să le complice cursul,<br />

fără să-i schimbe acestuia destinaţia. Este imposibilă<br />

medierea unui conflict intervenit într-un raport absolut<br />

subiect-obiect. Obiectul este anihilat întotdeauna de către<br />

subiect. De aceea procesul soţilor Ceauşescu a fost o<br />

parodie din punct de vedere juridic şi un obiect grotesc<br />

din punct de vedere estetic. Pentru că, faţă de Nicolae<br />

Ceauşescu, devenit obiect-victimă, Celălalt nu putea fi<br />

decât subiect-criminal, aşa cum, înainte, el fusese subiectcriminalul<br />

faţă de noi, obiect-victime. Consecvent cu sine<br />

însuşi, Ceauşescu n-a vrut şi n-a putut să scape gândirii<br />

dihotomice subiect-obiect, pentru că el se credea „la<br />

adăpost”. De aceea există impresia că el şi-a ales moartea<br />

şi a murit cu convingerea că tot ceea ce este frumos – în<br />

termenii voluntarişti ai lui Crousaz – este bine. Eroul este<br />

acela care reuşeşte să instituie o comunitate la care se<br />

raportează ca subiect. El nu poate reuşi acest lucru decât<br />

în calitate de agent estetic. Niciodată binele nu este<br />

recunoscut, pentru că este irecognoscibil de către homo<br />

aestheticus, sensibil la stimuli. Binele este abstract,<br />

inuman, deci. Numai frumosul îl poate reprezenta, diabolic,<br />

însă, pentru că arareori reprezentarea binelui de către<br />

frumos este corectă (adecvată). Cu toate astea, binele<br />

asigură viaţa, dar frumosul transformă în spectacol<br />

consumul ei întru moarte. Poate de aceea, astăzi, artisticul<br />

şi esteticul sunt în divorţ.<br />

Istoria românească post-ceauşistă nu mai e animată<br />

de o Voinţă, nici măcar de aceea rebelă dar nu mai puţin<br />

universalistă a deceniilor avangardiste ale secolului trecut.<br />

Ceauşescu aparţine, fără să vrea, avangardei, măcar prin<br />

scrisoarea primită de la Salvador Dali prin care pictorul<br />

spaniol îl felicită pentru instituirea sceptrului prezidenţial,<br />

în 1974 18 . Planul de sistematizare iniţiat în anii 1980 nu e<br />

nici el departe de utopiile arhitecţilor progresişti, de<br />

falansterele lui Fourier. Mulţimile de oameni ale lui Crousaz<br />

s-au realizat, au trăit, au murit şi, de frică, nimeni nu mai<br />

îndrăzneşte să convoace altele. Oamenii de acum sunt<br />

mai slabi, ar opina acelaşi francez vizionar, pentru că „noul<br />

înseamnă frumos numai pentru sufletele slabe”. De fapt,<br />

oamenii sunt mai degrabă altfel, nu se mai supun aceloraşi<br />

ierarhii şi nici măcar vreunei logici binare: noţiunea de<br />

frumos a basculat înspre muzeu. Ceea ce este nou atrage<br />

nu pentru că e frumos, ci pur şi simplu pentru că se înscrie<br />

în dinamica vitală. Noul cade în responsabilitatea<br />

tehnologiei, de multă vreme, iar tehnologia urmăreşte<br />

spectacularul, numai că nici tehnologia şi nici spectacolul<br />

n-au astăzi nici o putere legitimantă. Ele nu mai<br />

fundamentează solidarităţi sociale sau referinţe metafizice,<br />

ci există ca necesitate vitală la modul adicţiei la serializare.<br />

Termenul de expirare a produselor lor tinde spre zero şi<br />

tocmai în vederea acestui punct zero omul contemporan<br />

îşi depune investiţia de efort şi speranţele de fericire:<br />

„punctul zero al sărbătorii”, după cum spunea Michel de<br />

Certeau. Modul de viaţă serial porneşte de la presupoziţia<br />

contiguităţii tuturor entităţilor, interşanjabile, pe o<br />

suprafaţă. Istoria de până la 22 decembrie 1989<br />

presupunea, dincolo de capul de serie, o instanţă<br />

regulatoare de altă substanţă decât restul membrilor<br />

seriilor: substanţa sacră. De aceea, smulgerea lui<br />

Ceauşescu din afara seriilor şi (re)înscrierea lui într-o serie<br />

umană comună a părut un act monstruos, cum monstruos


a fost momentul ieşirii celor doi din TAB-ul care îi<br />

transportase la locul judecăţii. Ceauşescu deţinea o putere<br />

malefică imensă, dovadă că, după 22, era pasat de la unii<br />

la alţii, de la un şofer la altul, fiecare voind să evite contactul<br />

care, din sacru, devenise blestemat. După el, ceea ce a<br />

dispărut din politica românească este prezenţa sacrului,<br />

benefic sau malefic.<br />

Abia acum omul iese din era esteticii masochismului.<br />

Iată însă că urmările primilor ani de omogenizare democratică<br />

n-au întârziat să apară. Într-adevăr, noul este uns cu mir<br />

estetic numai în lipsă de altceva mai bun. Când stimulii<br />

sunt prea mici pentru a atinge acel prag diferenţial, îi<br />

înlocuieşti mereu. Ziua Z a recâştigării pragului estetic al<br />

istoriei este prevestită de mulţi profeţi ai vremurilor noastre,<br />

dar omul european a ales, între fascinaţie şi teamă, pe ultima.<br />

Pe cât e de urgent să împiedicăm orice proces de<br />

restauraţie, pe atât trebuie să ştim că ne este imposibil s-o<br />

facem atâta vreme cât ameninţarea lui ne este străină. Crucea<br />

pe care postmodernitatea trebuie să o ducă de acum înainte<br />

este conştiinţa ameninţării. Pentru a o suporta, trebuie, întradevăr,<br />

să devenim, nietzschean vorbind, supraoameni.<br />

Vizionarismul istoric, entuziasmul în faţa trecutului<br />

şi viitorului a cărui dispariţie o deplânge Novalis, se<br />

regăseşte de-a lungul istoriei noastre moderne într-un filon<br />

devenit între timp tradiţie. Cioran scrie în Silogismele<br />

amărăciunii că „Prin barbarie, Hitler a încercat să salveze<br />

o întreagă civilizaţie. Întreprinderea lui a fost un eşec; – a<br />

fost totuşi ultima iniţiativă a Occidentului.” 19 Autorul<br />

subliniază. O face tocmai pentru a orienta interpretarea<br />

spre etimologia mistică a verbului din care derivă<br />

substantivul subliniat. La scara istorică a României,<br />

obsesia Istoriei are în Nicolae Ceauşescu singura ei<br />

iniţiativă – care, desigur, a eşuat, dar urma ei a rămas.<br />

„Totuşi, iubirea”. Operatorul argumentativ îşi are<br />

locul chiar aici, pentru a concesiona o stare de spirit pe<br />

care o jumătate de secol de naţionalism românesc n-a<br />

reuşit s-o dovedească. După 1918, Ceauşescu este primul<br />

conducător român al unui stat român independent şi,<br />

având în vedere eficacitatea momentului 21 august 1968,<br />

suveran. Chiar după ce, din 1973 în 1985, cenaclul „Flacăra”<br />

reuşeşte să ducă la incandescenţă, apoi la dezmăţ, senzaţia<br />

de identitate românească, în ultimele bacanale întru<br />

solidaritate naţională pe care le va fi cunoscut România,<br />

cu preţul orbirii pe care ţi-o dă plonjarea cu ochii în<br />

filamentul electric, rămâne amintirea fantasmei din care<br />

mai poţi extrage un ersatz, un concentrat meschin a ceea<br />

ce de altfel n-a fost mereu decât minciună şi, în unele<br />

nopţi de „grup în fuziune” (Sartre), adevăr opiaceu. Iată<br />

ce spune un tânăr de 21 de ani pe forumul părţii VII din<br />

filmul Te salut, generaţie în blugi al lui Cornel Diaconu –<br />

unul dintre românii, majoritari de acum încolo, care n-a<br />

trăit în anii ’80, dar a văzut imaginile şi a auzit sunetele<br />

peliculei: „Eu am 21 de ani şi mi se face pielea găinii când<br />

mă uit la clipurile astea. Cred că era deosebit şi-mi lipseşte<br />

sentimentul de apartenenţă la ceva... În clipurile acestea,<br />

parcă eraţi toţi conectaţi la ceva. Deosebit.” 20<br />

Cioran nu l-a chemat, în 1952, pe Ceauşescu. Din<br />

întâmplare, comunismul a fost coconul în care un gând ca<br />

cel al lui Cioran, probabil reprezentativ pentru foamea<br />

năucitoare de istorie a unui popor care nu-i ştia nici gustul,<br />

s-a reprodus şi a crescut, corupt încă din clipa în care a<br />

emigrat în minţile mult mai sărace – şi cu adevărat hămesite<br />

<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

67<br />

– ale compatrioţilor. Putea fi nazismul, a fost comunismul,<br />

cuvântul nu are, acum, importanţă. Nostalgiei oarecum<br />

jucate a lui Cioran, care asista atunci la sfârşitul istoriei, în<br />

Occident, i-a răspuns, din estul în care istoria abia începuse,<br />

Ceauşescu. Aici s-a oprit geniul istoric românesc. Unei voci<br />

adevărate a crezut că-i răspunde un ecou. De fapt, de aici a<br />

pornit, şi s-a oprit puţin mai departe, lăsând în interval<br />

Casa Poporului. Pentru 23 de milioane de oameni, aduşi<br />

între timp în stare de înfometare reală, nu era puţin. Spiritul<br />

de la care se revendică „aroganţa” lui Cioran a fost, pentru<br />

Ceauşescu, capcana în care am căzut noi, ceilalţi.<br />

Când am nimerit pe Antena 3 în seara zilei de 26 de<br />

ianuarie 2008 şi am văzut că se adunaseră nişte oameni<br />

care vorbeau despre Ceauşescu, nu mi-a picat fisa. Nu<br />

ieşisem din casă şi nu ştiam că de dimineaţă apăruse un<br />

CD cu cântece revoluţionare. Totul a fost clar abia când<br />

am schimbat pe Realitatea TV. După 20 de ani, se<br />

comemora, în tandem, aniversarea lui Nicolae Ceauşescu.<br />

Faptul că Ceauşescu a ajuns marfă nu-i rău, nu-i<br />

nici bine, dar acest produs cultural declanşează câteva<br />

întrebări asupra memoriei colective româneşti şi câteva<br />

observaţii asupra prezentului istoric în ipostaza lui de<br />

construcţie orientată de reprezentările acestei memorii.<br />

Ceauşescu este, în istoria României moderne – adică<br />

a naţiunii române – figura care sincronizează istoria locală<br />

cu Istoria totalitarismului occidental. Ca de obicei, el apare<br />

târziu: e ultimul dictator european, deloc spectaculos, nici<br />

prost nici genial, un om care n-a lăsat în urma lui nicio<br />

vorbă importantă, incapabil să înţeleagă şi deci să dirijeze<br />

mişcarea artistică care-i era totuşi subordonată (aşa cum<br />

fusese Stalin), nici foarte crud (Gheorghiu-Dej îi era superior<br />

şi-n inteligenţă, şi-n cruzime), nici generos, nici foarte<br />

curajos: un lider mediocru, dar fascinat de estetica puterii.<br />

Singurul lider român independent, primul şi ultimul, care a<br />

încercat în cei 24 de ani de putere să ardă etape istorice<br />

care urcă în alte părţi de la Ludovic Soare la Charles de<br />

Gaulle – ceea ce nu-i o ambiţie măruntă. De-un anacronism<br />

strident, Ceauşescu a reuşit să-l crediteze pe un showman<br />

talentat şi versificator cu personalitate, Adrian<br />

Păunescu, drept echivalentul carpatin al beatnicilor<br />

americani (l-aţi ascultat recitând Bob Dylan?), când, de<br />

fapt, aveam de-a face cu avatarul din societatea<br />

spectacolului al lui Avram Iancu. Nevoia de lider istoric<br />

din cultura română era atât de mare – după ce România<br />

modernă fusese a unei dinastii străine, iar Alexandru Ioan<br />

Cuza rămăsese un fel de Henri IV, cu prestigiul ştirbit de<br />

un secol de la trecerea în nefiinţă –, încât Ceauşescu n-a<br />

trebuit să facă eforturi mari pentru a proiecta pe retina<br />

multor intelectuali români o figură legendară, o hologramă<br />

în care el însuşi a început să creadă, cu care s-a identificat<br />

şi pe care doar sângele a redat-o realităţii virtuale cu care<br />

îi păcălise până atunci.<br />

În ultima lună a lui 2008, s-a deschis în Bucureşti un<br />

local, „La Scânteia”, care are expusă pe un perete o pagină<br />

a unui ziar braşovean din 24 decembrie 1989. Cu tonul<br />

fălos dar şi sătul al vocii care-şi face auzită victoria, autorul<br />

unui articol de primă pagină cere românilor să nu dea curs<br />

setei de răzbunare, ci să lase Istoria să-şi facă treaba: săl<br />

uite pe Ceauşescu în lada de gunoi a istoriei, asta în<br />

ideea că, desigur, istoria va fi având de făcut o mulţime de<br />

premieri interzise până atunci şi de săpat albia care s-o<br />

îndrepte spre matcă.


68 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />

Nimeni nu-şi închipuia – pe aceste meleaguri pe care,<br />

dacă ar fi trăit, Hegel ar fi fost de bună seamă silvicultor –<br />

că istoria, care n-a avut prea mult de lucru, de-acum încolo<br />

va avea cu atât mai puţin. După o scurtă şi opintită agonie,<br />

1990, 1991 şi 1992, apoi 1996, ea a dispărut, mult prea<br />

rapid pentru cei care voiau de la ea reparaţii. Istoria a<br />

apărut târziu în România, în secolul al XIX-lea, şi a trăit<br />

puţin, deşi intens, până la sfârşitul secolului trecut. Dar<br />

ultimele ei decenii au fost, într-adevăr, memorabile:<br />

independenţă, abdicarea regelui, revoluţie populară, crime<br />

politice, stabilizarea regimului, cultul personalităţii,<br />

naţionalism, autonomie industrială, rol internaţional mediu<br />

– performanţă nemaiîntâlnită –, restructurare urbanistică,<br />

plus câteva succese sportive remarcabile. De la foarte<br />

bine, în anii ’60, am evoluat în anii ’80 la foarte rău, ceea ce<br />

ne-a scos, mereu, din rând. Fie că eram văzuţi drept cel<br />

mai interesant partener pentru Occident al blocului<br />

comunist, fie că reuşiserăm să întruchipăm răul absolut<br />

chiar în faţa imperiului sovietic care se pregătea să-şi tragă<br />

zăvoarele, exista ceva strident în evoluţia României pe<br />

scena politică internaţională. Pentru o ţară mică, stridenţa<br />

sfârşeşte prin a fi ridicolă, ceea ce s-a confirmat repede.<br />

Dar, privită din interior, această stridenţă pompa aburi<br />

magici în atmosferă şi, dacă entuziasmul lui Ceauşescu ar<br />

fi ţinut pasul cu puterea de absorbţie afectivă a poporului,<br />

el n-ar fi părut, poate, niciodată nebun.<br />

Nevoia de lider trebuia satisfăcută. După diferitele<br />

tălpi care ne călcaseră, era cazul să venerăm o talpă<br />

autohtonă care, chiar dacă striveşte, e de-a noastră. „Trăim<br />

decenii de suveranitate”, cânta corul inconştient, în ultimii<br />

ani de dictatură. 21 La 20 de ani de la momentele prăbuşirii<br />

unui palat de cleştar pe care, fiind de cleştar, nimeni nu la<br />

văzut vreodată, Ceauşescu a devenit marfă de vânzare<br />

pentru televiziunile de ştiri. Ce se vinde acum? Se vinde,<br />

mai întâi, un „personaj controversat”. La scară istorică,<br />

asta înseamnă ceva. Nu există niciun român din istoria<br />

recentă, cea televizată, a omenirii, care să merite acest<br />

titlu. Se vând, desigur, nişte amintiri – şi mai puţin istorie,<br />

pentru că singurul istoric participant la aceste emisiuni<br />

este Adrian Cioroianu, doctor în istorie cu o teză despre<br />

Ceauşescu. Se vinde, însă, mai ales o construcţie a<br />

prezentului pe care conştiinţa noastră post-romantică near<br />

obliga s-o verificăm şi nu s-o adaptăm fantasmelor care,<br />

altminteri, comandă destule din umilele noastre existenţe.<br />

„Sinteza zilei”, de pe Antena 3, a comis, prin Mihai<br />

Gîdea şi Victor Ciutacu, cele mai grosolane manipulări de<br />

memorie din istoria ultimilor două decenii în privinţa<br />

raportului dintre acel trecut şi acest prezent. Mihai Gîdea<br />

a comparat imaginea unei mulţimi asmuţite asupra raionului<br />

de carne dintr-un hipermarket, filmată în 2008, cu cozile<br />

din anii 1980. Momentele au contexte evident diferite: în<br />

2008, promoţia este cea care creează stări de delir<br />

consumator, în vreme ce în anii 1980 cozile făceau parte<br />

dintr-un cotidian care se scurgea alene. Supermarketul în<br />

care oamenii se calcă în picioare este imaginea standard a<br />

unuia dintre păcatele capitale ale capitalismului. În finalul<br />

emisiunii, Victor Ciutacu anunţa, dezabuzat, sfârşitul<br />

libertăţii de expresie în era lui Băsescu – asta înainte ca<br />

Mircea Badea să-şi fileze, vreo câteva zile mai târziu, o<br />

tiradă anti-băsesciană pigmentată cu adresări tabloide.<br />

Dincolo, la Realitatea TV, invitaţii lui Cosmin Prelipceanu<br />

se abţineau să facă din ceauşism berbecele cu care să<br />

forţeze zăvorul dictaturii lui Băsescu. Dar şi aici, cea mai<br />

sonoră voce, a Corinei Drăgotescu, era şi cea mai jalnic<br />

lipsită de nuanţe. Ne e mai bine, conchide jurnalista, doar<br />

pentru că „atunci” ne era atât de rău încât nici un rău<br />

prezent nu-l mai poate egala pe cel trecut. Realitatea-<br />

Caţavencu. Sorin Ovidiu Vântu. Mircea Dinescu, Stelian<br />

Tănase, Adrian Păunescu. Gigi Becali (intervenţie specială<br />

în emisiune, cu părere „avizată” despre ceauşism). Am<br />

înţeles. Capitalismu-i devălmăşie, „moară fără morar”. Dacă<br />

votăm, ne trezim că tocmai cei pe care i-am refuzat câştigă.<br />

Dacă nu votăm, suntem pernicioşi, ca şi cum dreptul de a<br />

vota este o obligaţie, pentru că libertăţii de expresie a<br />

unui politic imoral trebuie să i se răspundă, creştineşte,<br />

cu expresia moralităţii regimului care o instituţionalizează.<br />

Istoria s-a terminat. Asistăm acum la agonia memoriei<br />

istorice. Câteva (inter)feţe – plătite de cei care guvernează<br />

de fapt ţara, capitaliştii adevăraţi, Vântu sau Voiculescu,<br />

băieţi deştepţi şi fete blonde – bruiază, îneacă şi elimină<br />

ultimele urme de criterii discriminante între două tipuri de<br />

regim istoric: unul în care metadiscursul e dat pe mute,<br />

altul în care poţi spune orice, poţi inclusiv nega diferenţa<br />

dintre cel în care vorbeşti şi cel despre care vorbeşti.<br />

Prin delegitimarea memoriei istorice şi prin<br />

indiferenţa faţă de formarea noastră socială şi culturală,<br />

vom ajunge, în fine, să uităm istoria – clipă în care istoria<br />

va deveni imposibilă altfel decât ca întrupată într-un accident,<br />

catastrofă fără legătură directă cu raţiunea umană şi<br />

fără ca vreo voce să mai apuce să înscrie undeva<br />

evenimentul. Dacă generaţia de 30 de ani ştie că există un<br />

trecut, dar se poartă compulsiv, dacă generaţia de 21 de<br />

ani încă mai plânge după senzaţia de istorie, generaţia de<br />

11 ani va avea, la 31, un conţinut mnezic atât de diferit de<br />

noi – privatizat pe de o parte, personalizat pe de alta,<br />

pragmatic şi cu o dinamică atât de mare –, încât Ceauşescu<br />

va apărea, fulgurant, ca un cookie care împiedică<br />

insesizabil fluxul informaţiilor, ca unul dintre obiectele care<br />

înoată în apa din Zonă, în Călăuza de Tarkovski, dar<br />

înregistrat de o privire care s-a dezobişnuit, ca animalele,<br />

să mai observe altceva decât mişcarea.<br />

Or, ce altceva e Istoria în modernitate decât obiectul<br />

dorinţei de nemurire – sau reversul spaimei de moarte?<br />

Poate că, prin cinism şi inconştienţă, ne vindecăm mai<br />

uşor decât am încerca s-o facem cu ochii mari deschişi.<br />

______<br />

Note :<br />

1 Matei Călinescu, Fragmentarium, Cluj, Dacia, 1973,<br />

p. 18. 2 Pentru detalii privind conceptul de ironie, trimit la<br />

Pierre Schoentjes, Poétique de l’ironie, Paris, coll.<br />

“Points/Essais-Inédits”, 2001, al cărei rezumat poate fi<br />

găsit la adresa http://www.fabula.org/revue/cr/180.php.<br />

Există astfel o ironie romantică, sinonimă cu romantismul<br />

pentru unii, care constă în expresia tensiunii dintre cultură<br />

(conştiinţa de sine) şi natură (inconştientul vital). „Pentru<br />

romanticii germani, ironia ia un sens mai larg. Ea provine<br />

din conştiinţa opoziţiei dintre real şi ideal.” Astfel, criza<br />

istoricismului poate fi explicată în aceeaşi logică cu criza<br />

limbajului, ca încercarea eşuată de echivala realul şi<br />

limbajul. Putem spune tot ce există ? Răspunsul, evident,<br />

este nu. Dar poezia, în schimb, poate spune ceva de<br />

dincolo de ceea ce există. (trad. mea)


3 Hayden White, op.cit., p. xii.<br />

4 Schelling, citat în « Prefaţa » la Romantiques<br />

allemads, op. cit., (trad. mea)<br />

5 Lavinia Stan, « OSCE a decis : comunism =<br />

nazism », revista 22, nr. 33, 11-17 august 2009, p. 10.<br />

6 Critique, nr. cit., p. 510 (trad. mea)<br />

7 Ibind. , p. 484<br />

8 idem<br />

9 Nicu Ceauşescu, în anii 1990. „Măcar să se fi făcut<br />

ceva bun după aceea”, Valentin Ceauşescu, interviu în<br />

Gazeta Sporturilor, 11 august 2009.<br />

10 Thomas Nagel, Oare ce înseamnă toate astea?,<br />

All, 1998, p. 74 (trad. Isabela Ieţcu-Preoteasa).<br />

11 Novalis, citat în Romantiques allemands, op. cit.,<br />

p. xiii.<br />

12 Ciprian Mihali, Sensus communis, Pentru o<br />

hermeneutică a cotidianului, Paralela 45, 2001, pp. 41-<br />

42. Remarca este făcută într-un context aparte, acela al<br />

abilitării filosofice a cotidianului, dar adresarea depăşeşte<br />

limitele contextuale ale enunţării ei.<br />

13 De citit aici un excelent articol al lui Pierre Manent<br />

din revista Le Débat, no 116, septembrie-octombrie 2001.<br />

14 Virgil Ciomoş, De la experienţa sublimului la<br />

starea de excepţie, Paideia, 2006, p. 119.<br />

15 Radu Toma, Secolul XVIII francez: epistemă,<br />

ideologie, roman, Bucureşti, ed. Univers, 1981.<br />

16 Mémoires, correspondances et ouvrages inédits<br />

de Diderot, Paulin, 1830, tome 21, p. 334 (acces la http://<br />

books.google.ro/books?id=kzoHAAAAQAAJ&pg=PA3<br />

34&lpg=PA334&dq=le+spectacle+de<br />

+l%E2%80%99injustice+me+transporte+quelquefois).<br />

17Jean-Francois Lyotard, Inumanul, traducere şi<br />

postfaţă de Ciprian Mihali, Cluj, Idea Design&Print, 2002<br />