expertiza comunismului - Vatra
expertiza comunismului - Vatra
expertiza comunismului - Vatra
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
tolle lege<br />
Traian T. COŞOVEI<br />
Somnul de veci<br />
Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele –<br />
în zbor, în somn, pe pământ?<br />
Toţi sapă gropi şi se întreabă întro limbă<br />
de pe lumea de apoi.<br />
Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag<br />
gaz metan şi apă care să le sature întrebările.<br />
Şi toţi spun că şiau iubit patria<br />
în zbor, în somn, pe pământ<br />
răsucind între degete medalia bunicului infanterist<br />
căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării.<br />
Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale,<br />
ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se<br />
întreabă nimeni. Despre cum moare Limba Română:<br />
nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat<br />
printre cuvinte.<br />
Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară<br />
Luceafărul lui Eminescu!<br />
Este o moarte uşoară a unui popor<br />
care nu se mai înţelege pe sine.<br />
1
2<br />
inedit<br />
de la vatra adunate şi iarăşi la vatra date<br />
7. Radu Petrescu către D. C.<br />
Stimate domnule Dan Culcer,<br />
Ieri am fugit de ploaia şi vîntul de la Costineşti în fantasticii curenţi reci ai Constanţei, printre<br />
numeroasele foarte frumoase picturi de la Muzeul de artă de acolo şi printre halucinaţiile arheologiei.<br />
Miar fi făcut plăcere să peripatetizăm prin acele locuri sau prin siciliana Mangalie. Aştept veştile<br />
Dumneavoastră despre cartea despre care miaţi vorbit la Bucureşti.<br />
Cu toată prietenia,<br />
Radu Petrescu<br />
Costineşti, 22 iulie 1974<br />
Iubite Domnule Dan Culcer<br />
,Vă colind de sărbători şi în prejma înnoirii anului, urînduvă dumneavoastră şi tuturor celor pe<br />
carei iubiţi tot binele din lume, împlinirea dorinţelor. La mulţi ani !<br />
Profit şi vă mulţumesc pentru prieteneasca scrisoare din 26 noiembrie. Da, după primul diagnostic,<br />
am redus ţigările la 10 pe zi, nu a fost greu şi sperăm să ajung la 5 şi apoi să renunţ de tot. A urmat însă<br />
cel deal doilea diagnostic, ateroscleroză, şi apoi o călătorie de 10 zile la Leningrad şi la Moscova, şi am<br />
revenit la regimul de dinainte. On revient toujours, în ce mă priveşte, ceea ce înseamnă că voi reveni şi<br />
la cele zece, apoi voi ajunge la cinci etc. Ştiaţi că Jules Renard sa prăpădit de ateroscleroză deşi nu<br />
fuma decît „…des cigarettes d’air pur”? Iată însă, pentru mine singurul caz cînd literatura nu este un<br />
argument.<br />
Vă mulţumesc pentru cordialitatea perfectă a rîndurilor dumneavoastră, vă aştept la Bucureşti cu<br />
familia de a revedea un prieten şi vă doresc din nou la mulţi ani, fericire.<br />
Radu Petrescu<br />
28 dec.1975<br />
13 decembrie 1975<br />
8. Norman Manea către D. C.<br />
Dragă Domnule Culcer,<br />
Nu ştiu dacă aţi remarcat că revista „Orizont” a publicat, în cele din urmă, în nr. 32 (8 august 1975)<br />
articolul destinat „Vetrei”, cîndva, şi maţi sfătuit săi dau această nouă destinaţie. Articolul apare fără<br />
nici o modificare faţă de manuscris, încît poate servi ca argument în orice discuţie aţi dori să iniţiaţi cu<br />
organele de avizare locale.<br />
Nădăjduiesc că, deşi trimisă tocmai în nefasta perioadă a inundaţiilor, ultima mea carte a ajuns,<br />
totuşi, în mîna tuturor prietenilor de la „<strong>Vatra</strong>”.<br />
Folosesc acest prilej (cu oarecare stînjenire, fireşte… atît din cauza subiectului, totdeauna delicat,<br />
cît şi raportat la punctualitatea financiară mereu exemplară a administraţiei de la „<strong>Vatra</strong>”) pentru a vă<br />
întreba dacă întîrzierea plăţilor pentru numărul 6 – la care am avut bucuria de a colabora – are vreo<br />
legătură cu aceste catastrofe şi evenimente, produse şi la Tg. Mure?, chiar în luna iunie…<br />
Vă doresc o toamnă rodnică pentru scris şi veşti bune pentru dificila dar atît de încurajatoarea<br />
acţiune spirituală a „Vetrei”.<br />
Cu toată prietenia<br />
Norman Manea
carmen saeculare<br />
Romanul în versuri Euromorphotikón şi estetica disparenţialului<br />
Avînd o energie creatoare debordantă, Caius Dobrescu este, poate, scriitorul cel mai policalificat din<br />
România de azi. Geniul său se manifestă în toate genurile literare, în poezie, proză, eseu, ba chiar şi în teatru, şi<br />
niciunul dintre ele nu pare, deocamdată, să-l încapă, adjudecîndu-şi prioritatea. O vreme, însă, pînă la apariţia<br />
romanului monumental Teză de doctorat, capodopera sa cervantin-rabelaisiană şi a narativei noastre de azi de<br />
ieri, am crezut că, în megaorchestra disponibilităţilor sale creatoare, vioara-ntîi ar fi fost eseul – un gen în care<br />
el este deja, de departe şi de aproape două decenii, cel mai dinamic, specteaculos şi creativ dintre intelectualii<br />
români contemporani. Graţie ebuliţiei ideatice şi puzderiei de idei manevrate, acesta ar putea fi calificat, la<br />
prima vedere, ca un roman-eseu, de tipul Doctor-ului Faustus de Thomas Mann, dar numai dacă componenta<br />
narativă, care aici dă în clocot şi ea, nu ar fi cel puţin la fel de puternică precum cea eseistică. Mai mult, Teză<br />
de doctorat e o sinteză în care se revarsă, în diferite proporţii, elementele tuturor genurilor de discurs literar<br />
practicate de Caius Dobrescu pînă acum şi s-ar prea putea ca romanul, cu laxitatea sa proteică, să fie singura<br />
formă care să poată capta disponibilităţile geniului său plurimorf. Şi să le disciplineze oarecum, strunindu-i cît<br />
de cît temerităţile creatoare.<br />
Iată, şi acum, în Euromorphotikón, Caius Dobrescu adoptă tot forma romanescă, însă cu o temeritate<br />
fără precedent. Acum, el se-ncumetă, spre mirarea opacă a unor edituri care au refuzat o bună bucată de timp<br />
să i-l publice, să unescă programatic romanul cu poezia, dar şi, fireşte cu celelalte genuri în care s-a exersat<br />
anterior, scriind taman un roman în versuri, ce-i drept, albe, de fapt, o proză ritmată pe verticală şi iradiată<br />
liricomic, lirisatiric şi liridramaric, din care <strong>Vatra</strong> oferă mai jos o mostră. E, aş zice, un roman foarte postmodern,<br />
chiar funciarmente postmodern, postmodern la rădăcină, prin punerea în cauză a însuşi principiului realităţii<br />
lumii imaginate de scriitor, ba chiar prin destituirea realităţii din funcţia ei referent al reprezentării romaneşti. În<br />
Euromorphotikón nu avem de-a face nici măcar cu criza postmodernă a principiului principiului realităţii,<br />
sesizată de Lyotard, ci cu carenţa bazală de realitate fermă, stabilă, întemeiată pe vreun principiu metafizic sau<br />
pe vreo lege a naturii. Aici, scriitorul depăşeşte nu numai, fireşte, estetica clasică a mimesis-ului, dar şi pe<br />
aceea modernă, discutată de Heidegger, a aparenţialului, respectată încă în Teză de doctorat, şi se plasează<br />
prioritar, cred, în estetica disparenţialului de impact telematic, despre care scrie Paul Virilio în Spaţiul critic,<br />
în care nimic nu mai e stabil, nimic nu mai are consistenţă reală, în care totul apare doar pentru a dispărea şi e<br />
pură imagine instabilă, de fapt, succesiune continuaă de apariţii himerice, de simulacre ce se înlocuiesc<br />
imprevizibil unele pe altele.<br />
În orice caz, carenţa de realitate fermă e aici structurală, căci realitatea s-a evaporat aproape cu totul din<br />
ţesătura i-reală a lumii proiectate de scriitor. Adunate din toate părţile Europei, inclusiv un cuplu din România<br />
începutului tranziţiei la capitalism, pe insula fictivă Aragnon, la Congresul Societăţii Naţiunilor Europene ale<br />
Dragostei Abundente, patronat de Prinţesa şi Prinţul de Aragnon, personajele romanului trăiesc similiexperienţe<br />
şi simili-evenimente care mai de care mai i-reale, mai fanteziste şi fantaste, însă nu lipsite de<br />
legătură, ci din contră, de relele şi excesele letale, mai cu seamă ideologice, ale eurolumii de azi, marcate de<br />
tehno-ştiinţă, de tehnosferă si de telelmatosferă. Învîrtindu-se în jurul Dragostei Abundente, adică în jurul<br />
temei erotismului transgresiv în toate direcţiile imaginabile, lumea romanului e una pur fictivă, neverosimilă,<br />
cumva paralelă cu a noastră, alcătuită prin excelenţă din simulacre, iar personajele nu sînt constituite atît din<br />
carne şi oase, ci sunt mai degrabă fiinţe mecanomorfe, tehnomorfe ori telematomorfe. Aici, totul, dar totul, ba<br />
chiar şi atunci cînd ceva pare să se ancoreze în vreun referent real, e doar ipotetic, conceptibil şi imaginabil,<br />
depăşind graniţele verosimilului sau posibilului taman spre… imposibil. Aici, atît la nivelul experienţelor<br />
erotice (şi nu numai) şi evenimentelor, cît şi la acela al personajelor, excesul, mai ales excesul de imaginaţie,<br />
împins, vorba poetului, peste marginile firii, e legea.<br />
Nu mai glossez, în această prezentare, despre celelalte caracteristici postmoderne ale Euromorphotikónului,<br />
nici despre tematica sa eurocuprinzătoare şi euroactuală, ci doar vreau să atrag atenţia asupra unui roman<br />
experimental ieşit din (orice) comun şi asupra unui scriitor contemporan excepţional.<br />
3<br />
Virgil irgil PODOABÃ<br />
PODOABÃ
4 carmen saeculare<br />
Caius DOBRESCU<br />
EUROMORPHOTIKÓN<br />
Roman în versuri<br />
RECOMANDĂRI PRIVIND BUNA CIRCULAŢIE A<br />
FLUIDELOR CORPORALE PE INSULA ARAGNON<br />
Pliant editat de Comitetul de Organizare al<br />
Congresului Societăţii Naţiunilor Europene ale<br />
Dragostei Abundente şi de Departamentul de<br />
Comunicare, Proiecte şi Programe al Casei de<br />
Aragnon<br />
Lista de mai jos este rezultatul intensei<br />
activităţi desfăşurate, în ultimul deceniu, de<br />
Laboratoarele de Investigaţie şi Sondare<br />
SocioChimică patronate de amfitrionii<br />
dumneavoastră, Prinţesa şi Prinţul de Aragnon.<br />
Cercetările noastre au arătat că există o<br />
probabilitate distinctă, de aproximativ 81,5%, ca,<br />
în situaţia unei sesiuni standard de Dragoste<br />
Abundentă, să aveţi nevoie, la fiecare 5 minute,<br />
de cel puţin unul dintre obiectele personale specificate<br />
mai jos.<br />
Din acest motiv, prezentele recomandări<br />
reprezintă mai mult decît simple sugestii.<br />
Toate elementele specificate în listă trebuie<br />
păstrate întro trusă portabilă, pe care so aveţi<br />
în permanenţă la îndemînă. O atenţie specială<br />
trebuie acordată produselor care se pot scurge<br />
(e.g. recipiente cu uleiuri de masaj sau<br />
lubrifianţi). Acestea trebuie ţinute în pungi de<br />
plastic închise ermetic.<br />
80 de Membrane de Protecţie ultrasigure şi<br />
ultrasubţiri care nu conţin Nonoxynol-9<br />
80 de Membrane de Protecţie ultrasigure dar<br />
mai robuste care nu conţin Nonoxynol-9<br />
60 de Baraje Dentale impenetrabile şi<br />
strălucitoare<br />
1 recipient de 350 ml (vă rugăm să ţineţi cont<br />
de specificarea cantitativă) de lubrifiant care nu<br />
conţine N-9<br />
3 cutii de mănuşi de latex, sterile, pudrate cu<br />
talc, prietenoase pentru epidermă<br />
1 cutie mănuşi latex simple, fără pudră talc,<br />
preferabil: viu colorate<br />
1 rolă folie plastic pentru ambalat (lăţime<br />
recomandată: 20 cm)<br />
1 cutie saci depozitare deşeuri, minimum 32<br />
buc.<br />
1 bloc compact stickere galbene<br />
1 recipient 250 ml cu capac-pompă lubrifiant<br />
lichid<br />
27 „pernuţe” lubrifiant vîscos<br />
1 recipient ulei plajă, maximum 200 ml, capabil<br />
să să ecraneze UVA/UVB, multiplicînd de cel puţin<br />
8 ori protecţia naturală a pielii (recomandare<br />
suplimentară: să conţină vitamina E)<br />
1 recipient 270 ml cu capac rotativ pentru ulei<br />
masaj (utilizaţi uleiuri minerale)<br />
4 pachete batiste de umede hîrtie (minim 69<br />
buc. per pachet)<br />
5 pachete batiste de hîrtie non-umede<br />
1 recipient săpun lichid antibacterian<br />
1 recipient dezinfectant, recomandabil soluţie<br />
de clor, concentraţie min. 35 %<br />
1 set forfecuţe: mică, medie, mare<br />
4 seturi dispozitive de cauciuc etanşeizare uşi<br />
1 rolă bandă adezivă<br />
markere diferite culori<br />
1 set cărţi vizită sau 1 carnet notat contacte<br />
1 instrument scris<br />
1 cutie altoide<br />
În eventualitatea utilizării unor produse conţinînd<br />
feromoni (e.g. Alpha-Androstenol, Alpha-<br />
Androstenon), cantităţile trebuie limitate la: maximum<br />
50 ml, în cazul deodorantelor aplicabile prin<br />
rulare; maximum 65 ml, în cazul uleiurilor de masaj<br />
corporal; maximum 75 ml, în cazul gelului de păr.<br />
Cu privire la beţişoarele aromate conţinînd substanţe<br />
de tipul celor specificate, recomandarea este să se<br />
folosească cutii de maximum 60 de bucăţi. În privinţa<br />
substanţelor stimulatorii care conţin, în orice formă<br />
şi în orice concentraţie, Endorfine: nu sînt acceptate
carmen saeculare<br />
decît însoţite de un certificat medical care să ateste putea lăsa în cursul oricăror activităţi închinate<br />
că respectivele substanţe nu pun în pericol viaţa sau Dragostei Abundente. Dacă mîinile<br />
sănătatea utilizatorului.<br />
dumneavoastră intră în contact cu orice fel de<br />
Desigur, în eventualitatea oricăror altor fluide vitale, este esenţial să le curăţaţi înainte<br />
prescripţii medicale specifice, este util să plasaţi toate dea atinge părţi ale corpului oricărui alt par-<br />
elementele indispensabile, fie că sînt sau nu direct ticipant (şi chiar înainte de-a atinge părţile<br />
legate de obiectivul principal al Evenimentului nostru, non-protejate, în mod special sensibile, ale<br />
în aceeaşi trusă personală.<br />
propriului dumneavoastră corp, e.g. ochii sau<br />
Important:<br />
zona inghinală).<br />
Cu scuzele de rigoare şi conştienţi de faptul Vă reamintim, de asemenea, că documentele<br />
că, pentru imensa majoritate a participanţilor, medicale solicitate în cursul procesului de selecţie<br />
cele de mai jos sînt de la sine înţelese, că au Foto oto şi-au de depierdut,<br />
Mihai Mihai Mihai Mihai Mihai VV<br />
Vakulovski VV<br />
între akulovski akulovski akulovski akulovski timp, valabilitatea. În consecinţă,<br />
internalizat aceste norme de etichetă şi că le toţi participanţii la Eveniment va trebui să prezinte<br />
aplică în mod spontan, ne luăm libertatea dea un certificat de sănătate amănunţit, anterior cu nu<br />
sublinia că:<br />
mai mult de 3 zile datei de sosire pe Insula Aragnon.<br />
Este necesar să ştergem cu atenţie orice Vă dorim un sejur cît mai bogat în<br />
urme ale fluidelor noastre vitale pe care leam experienţe şi cît mai deconectant<br />
P A R T E A ÎNTÎI<br />
E U R O F I L I A<br />
CAPITOLUL I<br />
NAKED LYNCH<br />
Senzaţia de Lynch în Dune - cu gustul ei de fructe de<br />
lee-chee. De fapt, în esenţă,<br />
o imitaţie deşănţată după Odiseea<br />
spaţială 2001. În plus, doar uniformele<br />
neverosimile, stil 1900, eleganţa militară, decadentă,<br />
căutată, obositoare. Neputinţa<br />
de-a capta senzaţia - apăsătoare, cenuşie.<br />
Vehicolul meu de teren, ca o căpşună. Ca o căpşună-proiectil.<br />
Îmi pare de-acum comestibil. Interior-pulpă<br />
de-antilopă. Sau carne de scoică, dar multă şi<br />
generos revărsată. De fapt, nu muşc. Şi nu mişc<br />
aproape deloc, în coloana asta,<br />
pe-autostrada paralizată de la un capăt la<br />
altul. Sîntem ca nişte cadre-n lumina de gheaţ-a proiectorului, fiecare<br />
din noi, cîte-un cadru. Fiecare habitaclu, cadrul<br />
unei minţi. Un fel de carne de scoică, spuneam,<br />
sugerînd sîngeriu trecerea de la viaţa brută la<br />
viaţa bufă. Visconti. Sau Fellini, acel uriaş şi gras<br />
fluture cap-de-mort. Decadenţo-dependenţa. N-au început<br />
cu pelicule-n care se simţea un intens miros de pubelă? Ei, dar<br />
ne mişcăm demenţial de-ncet pe-autostrad-ast-afurisită!<br />
Ne chinuim din greu să simulăm puţină acţiune. Ahile<br />
şi ţestoasa lui preferată. Translaţie ce nu mai are nimic de-a face cu<br />
spaţiul. Un fel de cronodrom. Înaintăm cu toţii doar în<br />
circumvoluţiunile noastre... Yupeeee! Victorie! Am ieşit<br />
din încercuirea asta lineară! Aici, pe derivaţie, parc-am înviat! Un blocaj<br />
de trafic este, de fapt, ceva ce stochează cea mai mare cantitate posibil<br />
de trafic, cu cît mai paralizat, cu-atît mai viermuitor. Senzaţie activă<br />
de decompensare şi descompunere, ca şi cum ai fi deja mort. Lynch,<br />
5
6 carmen saeculare<br />
spuneam. Lynch! Repulsia şi fascinaţia, interpenetrate. În rest<br />
nimic. De fapt, ce e Dune? În centru nu sînt chiar viermii?<br />
Acum rulez mult mai liber şi pot să mă gîndesc la tot ce n-am făcut.<br />
Bine-nţeles, filmele noastre cele mai importante. Cele<br />
pe care nu le-am făcut. Jeep-ul meu e-un jacuzzi, cu<br />
cadă de-alabastru. De chihlimbar translucid, în care<br />
imaginaţia-decorator a-ncastrat castratele scoici. Îmi place<br />
ideea de fotoliu-scoică. Ideea ca fotoliu-scoică. Adevărul e că vremurile cînd<br />
vedeai peste tot fotolii-scoică erau, parcă, mai bune. Mai umane. Iată<br />
cerul cum rugineşte, de parcă i-ar fi ruşine. Dar acum nu, acum, dimpotrivă,<br />
a-nceput s-o facă cu voluptate, cu aţîţătoare impertinenţă. Brusc îmi vine<br />
să mă iau la-ntrecere cu-asfinţitul. S-ajung înaintea lui. De fapt, unde?<br />
Cu şenilele jeepului meu rulînd, de fapt, în gol. Nici o diferenţă. Degeaba<br />
am scăpat din blocaj. Maşina mi-o simt suspendată, se mişcă-n jurul<br />
propriului ax. Se macerează-ncet în propria-i<br />
orbită. Maşina mea translucidă, aproape gelatinoasă...<br />
Ezit puţin - „gelatinoasă” sau „de gheaţă”? Cred că totuşi gelatinoasă - de jeleu<br />
transparent, însă de-o transparenţă cognac, transpirată. Nu-i ăsta<br />
chiar imaginarul lui Burroughs? Nu e gelatinoasă maşin-aia din Naked<br />
Lunch? Sau încurc? Parc-acolo maşina e-un fel de insectă fecaliferă - în schimb<br />
maşina de scris topită şi curgătoare e-a lui Oldenburg. Naked<br />
Lunch! Dacă nu i-l dădeau pe mînă mediocrului de Cronenberg! Ce film<br />
aş fi scos eu! Sau dacă soart-ar fi vrut să salveze Dune de Naked Lynch...<br />
Am de gînd să mă iau la-ntrecere cu-asfinţitul. Să conduc cu reflexe<br />
mai intense decît reflexiile roşietice din geamuri, din flancurile<br />
jeep-ului ca oglinda, pe care mi l-a pus la dispoziţie consilierul<br />
Prinţului Thammuz. Să-nvîrt volanul în propriu-i suc, să-mi simt roţile-n<br />
aspicul delicat al unui 380 km/h. O, Sharon, Sharon! Stăteam<br />
lîngă tine, te admiram, abia puteam să respir. Îmi închipuiam că eu<br />
n-am să fiu niciodată-n stare să conduc un automobil. Că e ceva special.<br />
Asta fiindcă te simţeam vibrînd toată sub centura de siguranţă,<br />
de parcă erai Forţa însăşi a Inteligenţei. Tot ceea ce făceai mi se părea<br />
de neimitat, de dincolo de fire. Un dans ritual. Chiuiai<br />
din toate puterile, apăsai pe-acceleraţie şi ne-aruncai într-un<br />
vîrtej acidulat. Viteza destrăma-ntreg peisajul. Mie mi-era tot mai<br />
frică, şi-mi doream, cu sete, pe-ntreaga suprafaţ-a pielii - sute şi sute,<br />
deodată - plăcuţe de frînă. Ne luam la-ntrecere cu cerul, cu asfinţitul. Sharon,<br />
iată-mă, acum. Aici. Iată-mă-nfruntîndu-l eu singur. Iată-mă<br />
cum încerc să-l las în urmă. O, tu, care, la-nceput, refuzai să crezi că mai<br />
există pe suprafaţa pămîntului alt om de vîrsta mea care să nu ştie<br />
să conduc-o maşină. Ascult-aci, Raph Sikkorski, tu-ţi baţi joc de<br />
mine! Nici măcar în Mazovia ta, oriunde-ar fi, nu e posibil<br />
aşa ceva! Dar acum? Oare mă vezi acum? Uite-mă cum gonesc!<br />
Lynch şi cu mine : convingerea noastră că putem bloca descompunerea<br />
trupului prin procesul contrar al descompunerii minţii. Da, Sharon,<br />
e ultima mea şansă: Prinţul Thammuz, Insula Arganon,<br />
Marele Documentar al Evenimentului. Şi nu e deloc ce visam. Nu, o, nu!<br />
Nu ceva life, cu neprofesionişti, nu, vă rog! Nu sînt babuinul<br />
de Scorsese la Woodstock! Am elaborat, am rafinat, am făcut note<br />
şi schiţe, am gîndit gesturi şi atitudini, am catifelat unghiuri. Tot ce-i mai<br />
bun în marea şcoală din care vin, în Wajda, Zanussi, Kieszlowski,<br />
dar LA PĂTRAT! Încă mai am ambiţia că filmele nu sînt simpla<br />
ecranizare-a unor rahaturi de teorii, nici tomografiile-orgasmelor noastre în stare<br />
crudă. Ele sînt o formă de gîndire. O formă extremă de gîndire. Altceva<br />
decît camera-n spume, decît degetul din priza directeţii. Mă-ndrept spre<br />
propria-mi Apoteoză. Apusul sîngeriu? Am să străpung prin el. Stai să vezi!
Paul TUMANIAN<br />
Punctul matematic<br />
Toată lumea ştie că domnului Clinciu, profesorul de<br />
matematică, îi cam place să bea. N-a venit niciodată băut la<br />
ore, dar uneori este de o veselie din aia ciudată, cu ochi<br />
strălucitori şi gura cam slobodă. Altminteri, are metodele<br />
lui speciale de a preda. În timp ce se plimbă printre şirurile<br />
de bănci se citeşte pe faţa lui că pregăteşte o şotie. Ocheşte<br />
pe câte un elev care a aţipit şi, de la distanţă, aruncă spre el,<br />
pe o traiectorie cu boltă, bucăţica de cretă pe care o ţine în<br />
mână. De cele mai multe ori chiar îl nimereşte. Bucăţica de<br />
cretă se rostogoleşte în cădere lăsând o urmă albă pe<br />
vestonul lui bleumarin.<br />
– Hei, ce faci acolo, dormi?<br />
De mirare e doar că cineva poate dormi sau măcar<br />
aţipi într-un asemenea vacarm. Toţi se prăpădesc de râs în<br />
timp ce victima clipeşte des, buimacă. Dar domnul Clinciu<br />
nu face niciun alt comentariu, a şi uitat de incidentul cu<br />
elevul prins moţăind. Uneori adresează întregii clase<br />
întrebarea: – Ştiţi voi de ce fac eu glume din când în când?...<br />
Evident, nu ştie nimeni. Le explică tot el: – Fiindcă<br />
matematica e aridă. Nu pentru toţi, de bună seamă, dar<br />
pentru mulţi este. Aţi auzit de cuvântul arid? Dacă nu,<br />
gândiţi-vă la un deşert. Deşertul e arid... Ei, şi fiind<br />
matematica aridă, cum vă spuneam, necesită o încordare<br />
suplimentară a atenţiei. Partea proastă e că atenţia omului<br />
nu se poate menţine trează mai mult de douăzeci de minute.<br />
Vreau să spun, fără întrerupere, precizează el. Dar o simplă<br />
deconectare de câteva secunde – adică, vedeţi bine, o<br />
glumă! – e de-ajuns să vă stimuleze să fiţi atenţi încă<br />
douăzeci de minute la ce vă spun eu – vorba vine!<br />
Domnul Clinciu se apucă într-o zi să le explice, în<br />
stilul lui, ce înseamnă punctul în matematică. Desenează<br />
mai întâi cu creta un cerc mare, cu diametrul de cel puţin<br />
treizeci de centimetri, pe care îl umple cu alb. Pentru asta a<br />
consumat o jumătate de cretă. După care ia buretele şi începe<br />
să micşoreze discul de cretă ştergând cu o mişcare circulară,<br />
în spirală, dinspre margine către centru, până când din cerc<br />
nu mai rămâne decât un punct mic de tot. Sau poate chiar<br />
nimic. Cu asta a reuşit să capteze (pentru câteva momente)<br />
atenţia clasei. Domnul Clinciu îşi apropie faţa de tablă<br />
prefăcându-se miop şi exclamă: – Vai, dar nu mai văd nimic!...<br />
Şi ştiţi de ce?... Evident, nimeni nu ştie. Şi atunci tot el e<br />
acela care dă răspunsul: – Fiindcă în matematică punctul e<br />
atât de mic încât, pur şi simplu, nu are dimensiuni. Adică nu<br />
se vede! E doar în mintea noastră! O abstracţiune, cum ar<br />
veni! A! voi să nu faceţi vreo confuzie cu punctul din<br />
ortografie! Ăla, da, se vede. Şi nu numai că se vede, dar<br />
reprezintă un sfârşit. Un sfârşit de propoziţie, un sfârşit de<br />
idee. Mă rog, cine o are... Sau un sfârşit DE? Un sfârşit<br />
DE?... Domnul Clinciu crede că a dat indicii suficiente şi<br />
gesticulează plin de speranţă îndemnând la mai multă (şi<br />
mai rapidă) perspicacitate căutând cu ochii prin clasă un<br />
isteţ care să se priceapă să continue fraza-întrebare începută<br />
de el. Isteţul nu se află pe nicăieri. UN SFÂRŞIT DE VIAŢĂ?<br />
ar putea să facă cineva o încercare. Ar putea. Dar nimeni<br />
n-o face. Domnul Clinciu dă din mână a lehamite şi de<br />
renunţare. De fapt, nici nu-i sigur că asta a vrut să spună:<br />
un sfârşit de viaţă... – Mă întorc la punctul matematic şi<br />
spun despre el că poate fi un sfârşit, dar poate la fel de bine<br />
fi şi un început. Sau poate fi un punct într-o infinitate de<br />
alte puncte. Şi ăsta e cazul comun. Sau, ca să fie mai pe<br />
epica magna<br />
înţelesul vostru, cazul obişnuit... Domnul Clinciu îşi înalţă<br />
privirea şi întreabă binevoitor: – Ei bine, cum rămâne cu<br />
matematica? E aridă sau nu?... Chiţu Marin sare în picioare<br />
neîntrebat şi spune că la fel s-a întâmplat şi cu balta din<br />
cartierul Măgura... – Pentru Dumnezeu, Chiţule! îl întrerupe<br />
iritat profesorul. Ce legătură are balta din cartierul Măgura<br />
cu ce vorbim noi?... – A secat pe vremea secetei, explică<br />
Chiţu Marin. Aşa mi-a povestit tata. El le ţine minte pe<br />
toate. S-a tot micşorat, s-a tot micşorat – mă refer la baltă –<br />
, exact aşa cum aţi făcut dumneavoastră pe tablă, până<br />
când n-a mai rămas apă decât în mijloc, cam atât cât să<br />
umpli o găleată. Iar la un moment dat s-a evaporat şi aia.<br />
N-a mai rămas decât stuful... Domnul Clinciu a înţeles<br />
asocierea şi râde dezarmat. Îi răspunde lui Chiţu că Da,<br />
înţeleg că îţi arde de bancuri şi să ştii că atunci când am<br />
spus că vreau să vă mai înviorez cu câte o glumă, asta<br />
înseamnă că şi voi aveţi dreptul să glumiţi. Cu o singură<br />
condiţie. Să nu spuneţi tâmpenii. Ceea ce am vrut eu să vă<br />
sugerez este cum ajungi la o abstracţiune pornind de la<br />
ceva vizibil... O rază de soare cade pe sprâncenele groase,<br />
de om în vârstă, ale domnului Clinciu şi îl arată – pentru<br />
cine are ochi de văzut – ca un clovn, zâmbăreţ pe din afară<br />
şi trist în interior.<br />
Profesorul Clinciu coboară treptele scării principale<br />
şi o ia în lungul străzii. N-aude fluierăturile scurte pe care,<br />
în urma sa, le schimbă între ei, conspirativ, Chiţu şi cu ai lui,<br />
care se furişează cu o agilitate ieşită din comun în urmărirea<br />
domnului Clinciu tupilându-se când după un trunchi de<br />
castan, când după altul, străbătând în mare viteză spaţiile<br />
deschise de pe trotuarul larg. Precauţii inutile, căci<br />
profesorul păşeşte grăbit şi obosit fără să se uite nici în<br />
dreapta, nici în stânga. De după un trunchi Mazilu face<br />
către Chiţu un gest întrebător şi ridică din sprâncene a<br />
mirare. Cu alte cuvinte: Unde se duce? Chiţu rânjeşte de<br />
după alt trunchi şi îi răspunde tot printr-un gest că: Sigur<br />
se duce să ia ceva la bord. Domnul Clinciu îşi cară ca<br />
întotdeauna după el servieta mare şi ponosită. Nimeni n-a<br />
priceput vreodată la ce-i trebuie o servietă atât de mare şi în<br />
general la ce-i trebuie servietă fiindcă nimeni nu l-a văzut<br />
vreodată scoţând din ea vreun manual, vreun carnet sau<br />
măcar vreo foaie de hârtie. Domnul Clinciu n-are nevoie de<br />
însemnări. La fiecare lecţie el improvizează... Băieţii continuă<br />
să se furişeze pe după trunchiuri de copac stârnind<br />
protestele trecătorilor peste care se întâmplă să dea în goana<br />
lor nebunească în zig-zag. Şi acum? întreabă tot prin gesturi<br />
Curelaru. Ne ţinem după el! îi răspunde Chiţu printr-un<br />
gest hotărât. Nu-l slăbim din ochi! Domnul Clinciu<br />
traversează strada aproape fără să se asigure că nu dă vreo<br />
maşină peste el, cu servieta bălăngănindu-i-se dezordonat<br />
şi ciocnindu-i-se de picioare. De partea cealaltă s-a ivit<br />
restaurantul Aurora. Băieţii sunt cinci la număr. Traversează<br />
la rândul lor pe urmele profesorului lor de matematică, în<br />
grup răzleţ, mimând graba şi hlizindu-se unul la altul. Se<br />
opresc la piciorul scării care urcă până la intrarea în restaurant,<br />
uitându-se care încotro şi afişând o mină de totală<br />
indiferenţă. Cu alte cuvinte, vezi bine, sunt rupţi de tot şi<br />
de toate. Domnul Clinciu a împins uşa şi a dispărut în<br />
interiorul restaurantului. Cei cinci se îndeamnă unul pe altul<br />
prin semne şi intră la rândul lor în restaurant. Acum, când<br />
ora prânzului a trecut, iar seara n-a venit încă, salonul cel<br />
mare e aproape gol. Domnul Clinciu s-a aşezat la o masă<br />
chiar la marginea culoarului central. În uşă, băieţii dau semne<br />
de nehotărâre dar nu le trebuie prea mult să se decidă. Se<br />
aşează trei la o masă de lângă intrare, iar ceilalţi doi la masa<br />
alăturată. Evită pentru moment să privească spre profesor.<br />
Un stâlp cu lambriu, primul din şirul care traversează salonul<br />
în lung, le asigură o oarecare lipsă de vizibilitate dinspre<br />
locul unde s-a aşezat profesorul Clinciu. Oricum însă, acesta<br />
7
8 epica magna<br />
nu le dă nicio atenţie. Şade cu spatele spre uşă, deci şi spre<br />
ei, şi şi-a lăsat servieta pe pardoseală, rezemată de piciorul<br />
mesei. Vocile câtorva clienţi se aud, reverberate, tocmai<br />
dinspre capătul celălalt al salonului. Un chelner străbate în<br />
mare viteză culoarul central şi se apropie glonţ de băieţi.<br />
Băieţii intră în alertă. Chelnerul a trecut pe lângă domnul<br />
Clinciu şi nici l-a băgat în seamă. Aici, lângă stâlpul cu<br />
lambriu are o măsuţă de serviciu cu pahare, veselă, tacâmuri<br />
şi şerveţele. Plus alte flecuşteţe pentru servit clientela.<br />
Profesorul îşi aprinde o ţigară. Chelnerul a luat un pahar<br />
mare cu picior şi altul mic, tot cu picior, şi se duce să le pună<br />
pe masă înaintea profesorului. Nu schimbă cu el nicio vorbă<br />
şi dispare la fel de grăbit la capătul celălalt al culoarului, pe<br />
uşa care dă probabil în bucătărie. Băieţii şi-au venit repede<br />
în fire. Prezenţa lor nu atrage aşadar atenţia. Sunt trataţi ca<br />
orice alt client. Continuă să se înţeleagă prin semne şi prin<br />
pst-pst-uri. Brusc, Chiţu se ridică de la locul său, înhaţă de<br />
pe o masă din apropiere o mapă de carton gros cu meniul<br />
restaurantului şi se duce glonţ la masa profesorului, unde<br />
o lasă cu un gest repezit, în timp ce ceilalţi patru băieţi, la<br />
mesele lor din umbră, reuşesc cu greu să-şi înfrâneze râsul<br />
cu sughiţuri. Chiţu se întoarce la masa lui de lângă intrare<br />
făcând grimase aproape demente de victorie. Profesorul<br />
Clinciu abia dacă a întors un pic capul în direcţia de unde i<br />
s-a adus meniul. Cu mâna stângă împinge mapa spre capul<br />
celălalt al mesei, semn că nu-l interesează, în timp ce cu<br />
dreapta scutură scrumul în scrumieră şi continuă să aştepte.<br />
Stancu îi atinge cotul lui Chiţu şi, pe muţeşte, arată insistent<br />
spre un obiect din apropiere. Chiţu întoarce capul<br />
într-acolo şi zăreşte aruncată pe speteaza unui scaun, la<br />
doi paşi de măsuţa de serviciu, o haină de pânză albă, din<br />
acelea pe care le poartă chelnerii. Ia-o! îi spune Stancu, prin<br />
semne. Hai, ia-o! Chiţu se uită în dreapta şi-n stânga<br />
prefăcându-se speriat. Se chicoteşte copios şi se scot tot<br />
felul de sunete. Pst-pst! Pst-pst! Băieţii nu mai au pic de<br />
astâmpăr. Schimbă cu înfrigurare între ei locurile de la cele<br />
două mese şi şuşotesc în draci fără întrerupere. Calm! face<br />
semn Chiţu. Şi, cu o poză marţială, se ridică, apucă haina de<br />
pânză albă de pe speteaza scaunului şi şi-o trage pe mâneci.<br />
Băieţii sunt în delir. Chiţu înhaţă o furculiţă şi un cuţit din<br />
cutia compartimentată pentru tacâmuri şi, plin de morgă, se<br />
duce drept la masa domnului Clinciu, iar pe drum se încheie<br />
la un nasture, aşa, ca să nu apară descheiat de tot. Aplecat<br />
servil din mijloc, aşează furculiţa în stânga profesorului şi<br />
cuţitul în dreapta sa. Profesorul îşi ridică spre el privirea<br />
contrariată. Nu-l recunoaşte. Spune pe un ton mai degrabă<br />
obosit decât iritat: – Ţi-am spus, drăguţă, că nu mănânc<br />
nimic. Îl priveşte ceva mai atent dar tot nu-l recunoaşte. –<br />
Mata eşti picolo aicea? îl întreabă pe Chiţu. La distanţă, la<br />
mesele de intrare, ceilalţi băieţi se foiesc neliniştiţi dând<br />
semne că ar vrea s-o şteargă. – N-ar strica să luaţi o gustare<br />
înainte de tărie, zice Chiţu cu deferenţă. Hm! ştiţi, previne<br />
ulcerul. Să vă aduc o felie de caşcaval cu puţin piper?...<br />
Afară, dincolo de fereastra înaltă, unde se vede înălţânduse<br />
coroana unui copac, vrăbiile zburătăcesc tot mutânduse<br />
de pe o creangă pe alta şi ciripesc asurzitor. Aplecat<br />
servil către domnul Clinciu, Chiţu observă jegul lucios de<br />
la îndoitura reverelor. Profesorul poartă un costum<br />
bleumarin cu dunguliţe albe, la două rânduri. Se gândeşte<br />
că le va spune celorlalţi amănuntul ăsta. Şi o să mai adauge:<br />
– La fel de slinoasă e şi cravata. Se vede că n-o dezleagă<br />
niciodată. Doar slăbeşte nodul şi o scoate seara de după<br />
gât. Un ştreang de cravată! Mazilu şi-a luat inima în dinţi şi<br />
s-a apropiat şi el de masa profesorului, chiar şi aşa, fără<br />
haină de chelner. Spune şi el pe un ton batjocoritor-servil,<br />
imitându-şi camaradul: – Colegul meu are dreptate. Dacă<br />
nu doriţi caşcaval cu piper, poate niscaiva gogonele? Sau<br />
castraveciori muraţi? Domnul Clinciu se răsuceşte spre el.<br />
Îl priveşte cu mai multă atenţie şi pare să recunoască în<br />
acest al doilea picolo pe unul din elevii săi. Dar nu, n-a fost<br />
decât o impresie: profesorul nu-l recunoaşte nici pe Mazilu.<br />
Aici la restaurantul Aurora toate lucrurile au o altă înfăţişare.<br />
Cei doi falşi picolo aruncă priviri neliniştite în lungul<br />
culoarului, să nu fie surprinşi de adevăratul chelner care<br />
pesemne că a primit totuşi comanda domnului Clinciu şi<br />
urmează să se întoarcă dintr-o clipă într-alta... Băieţii au<br />
prins curaj şi acum se află toţi cinci în jurul mesei domnului<br />
Clinciu. Profesorul nici măcar nu se mai miră că au venit pe<br />
capul lui atâţia picolo. – Suntem în practică, încearcă<br />
Târboacă o explicaţie inspirată. Şi, pe un ton zeflemitor–<br />
rugător, spune: – Comandaţi ceva, dom’ profesor, altfel ăştia<br />
or să zică că nu ne pricepem să servim un client şi or să ne<br />
dea afară. Domnul Clinciu îl ţintuieşte cu privirea. – De<br />
unde ştii că sunt profesor? Mazilu se repede să-l acopere<br />
pe tovarăşul său: – Cine nu vă cunoaşte aicea, dom’<br />
profesor! Chiar ni s-a atras atenţia: „Dacă nu-l serviţi bine<br />
pe dom’ profesor Clinciu, e vai de mama voastră!” Târboacă<br />
s-a înclinat foarte tare spre profesorul de matematică şi a<br />
simţit veninu-i pe la nas un iz de pălincă. Niciodată, la ore,<br />
n-a stat atât de aproape la el. Spune, batjocoritor: – Chiar<br />
dacă aţi luat ceva înainte, ştiţi, tot prinde bine o gustare.<br />
Chiţu se preface indignat: – Cum adică a luat ceva înainte?<br />
Vrei să spui că domnu’ profesor a consumat alte băuturi<br />
decât cele oferite de restaurantul nostru? Asta este cu<br />
desăvârşire interzis! Ia controlaţi, băieţi, ce are dom’ profesor<br />
în geantă! Băutură adusă de-acasă? Curelaru se apleacă<br />
iute şi înhaţă servieta ponosită a profesorului. Clapeta nici<br />
măcar nu mai are încuietoare. Se dă peste cap pur şi simplu.<br />
Profesorul Clinciu protestează din toate puterile zbătânduse<br />
să-şi recapete servieta. Aceasta însă e pasată cu<br />
repeziciune de băieţi, într-un amuzament nebun, de la unul<br />
la altul, ca o minge, în jurul mesei.<br />
La capătul dinspre bucătărie al culoarului se iveşte<br />
deodată chelnerul adevărat. Observă vânzoleala din jurul<br />
mesei clientului său şi pe cei cinci indivizi suspecţi<br />
şicanându-l pe profesor cu un tupeu ieşit din comun.<br />
Intrigat, chelnerul iuţeşte pasul către masă strigând:<br />
– Hei! Hei!... Băieţii se precipită pe culoar spre ieşire.<br />
În graba lor cea mare uită să lase servieta profesorului şi se<br />
trezesc cu ea afară din restaurant. Curelaru le propune s-o<br />
arunce chiar acolo pe trepte şi s-o şteargă cât mai repede,<br />
până nu vine poliţia. Dar Chiţu o înhaţă şi o ia la fugă, cu<br />
geanta subsuoară, pe o alee ce îi scoate în spatele<br />
restaurantului şi de acolo mai departe, pe străduţe depărtate<br />
de forfota oraşului.<br />
– Punctul matematic, în pizda mă-sii! strigă deodată<br />
Mazilu, înfuriat din senin.<br />
Chiţu se întoarce către el cu prefăcută indignare:<br />
– Hei! ce te-a apucat? Aveţi dreptul să faceţi glume!<br />
N-aţi auzit? Cu condiţia să nu spuneţi tâmpenii!<br />
Băieţii se prăpădesc de râs. Pe străduţa unde au<br />
ajuns nu se aude ţipenie. În afară de zarva lor.<br />
– Ce pizda mă-sii o fi având în gioarsa asta de geantă<br />
a lui? Mazilu a râs împreună cu ceilalţi dar furia nu i s-a<br />
domolit.<br />
Chiţu o face pe şeful, bineînţeles tot în zeflemea, şi<br />
îşi roteşte privirea peste capetele celorlalţi mijindu-şi ochii<br />
a superioritate. Spune:<br />
– Vrea cineva să-i dăm geanta înapoi lu’ dom’<br />
profesor?<br />
Se înalţă un cor de chiote amuzate.<br />
– Vrea cineva să vedem ce are dom’ profesor în<br />
geantă? continuă Chiţu pe acelaşi ton fals superior.<br />
Îi răspund aceleaşi chiote dezlănţuite.<br />
Chiţu apucă de mâner servieta ponosită a domnului<br />
Clinciu şi îi face vânt peste gardul cel mai apropiat.
Livius CIOCÂRLIE la 75 de ani<br />
Dorin CIONTESCUSAMFIREAG<br />
Între teorie şi practică literară<br />
În 1974, apărea la Editura Facla din Timişoara un<br />
volum de critică literară dedicat scriitorilor francezi, mai<br />
vechi sau mai noi, intitulat Realism şi devenire poetică.<br />
Cartea aducea un aer evident de noutate în ceea ce priveşte<br />
perspectiva critică, atât de evident încât autorul simte<br />
nevoia, perfect justificată de altfel, de a-i ataşa o anexă<br />
„cuprinzând definirea unor termeni folosiţi”. Iată-i pe cei de<br />
pe prima pagină ai amintitei anexe: cod, denotaţie –<br />
conotaţie, entropie, reificare, referent, semiotică, semnificant<br />
– semnificat. Date fiind vremurile – vitrege – şi locurile –<br />
mai aproape de circumferinţa decât de centrul marilor<br />
evenimente de primenire a spiritului critic - lucrarea<br />
impresiona, într-un grad neobişnuit, atât prin noutatea<br />
informaţiei, cât şi prin originalitatea abordării unor scriitori<br />
ale căror opere făcuseră, totuşi, până atunci, obiectul celor<br />
mai diverse şi prestigioase investigări în plan critic. Câţiva<br />
ani mai târziu (1979), la Cartea Românească, vedea lumina<br />
tiparului al doilea volum al aceluiaşi autor intitulat Negru şi<br />
alb, unde lista scriitorilor luaţi în discuţie este diversificată<br />
cu nume foarte pregnante din literatura universală, dar şi<br />
din literatura română.<br />
Aceste două evenimente editoriale au marcat<br />
semnificativ lumea criticii literare româneşti, destul de<br />
refractară în epocă – din motivele evocate mai sus – la valul<br />
de înnoiri generat de fenomenul Noii Critici. A fost, fără<br />
îndoială, unul dintre impulsurile cele mai convingătoare la<br />
efortul de sincronizare a spaţiului critic românesc cu<br />
tendinţele criticii moderne europene. La momentul respectiv,<br />
aceasta din urmă era debitoare a trei nume tutelare din tot<br />
atâtea planuri diferite: Saussure, Nietzsche, Freud.<br />
Puţine producţii critice româneşti de până atunci se<br />
ridicaseră la acest standard, atât în ceea ce priveşte gradul<br />
de actualitate a informaţiei, dar, totodată, şi de subtilitate şi<br />
de profunzime a abordării. În anii la care facem trimitere,<br />
Universitatea din Timişoara era încă tânără şi în căutarea<br />
personalităţilor tutelare. Livius Ciocârlie este repede asimilat<br />
acestui Panteon în formare, iar faptul de a-l citi, sau cita,<br />
marca în rândul studenţilor săi din epocă un anume statut<br />
elitist. Era considerat un privilegiu doar faptul de a avea<br />
curs de literatură franceză cu profesorul Ciocârlie, deşi de<br />
acest privilegiu beneficia în mod firesc oricine ajungea în<br />
anii terminali.<br />
aniversare<br />
Oricum, cine a luat contact cu deschiderea oferită de<br />
cărţile şi cursurile sale a rămas marcat pentru totdeauna de<br />
un anume mod de a vedea literatura, un mod aparte care<br />
decurgea din cele trei surse ale criticii moderne mai sus<br />
evocate, dar şi din viziunea despre literatură a lui Mallarmé,<br />
luptătorul la frontierele poeticităţii care, deşi poate<br />
surprinde, credem că, la nivelul principiilor celor mai generale,<br />
i-a influenţat şi destinul de scriitor.<br />
Cât despre destinul de scriitor, nimic nu l-ar fi lăsat să<br />
se întrevadă în anii evocaţi mai sus. Un eveniment, însă,<br />
neaşteptat, se produce în 1981, prin apariţia volumului Mari<br />
corespondenţe, tot la Cartea Românească. Are loc o<br />
schimbare radicală de perspectivă: dacă până atunci, conform<br />
principiilor noilor direcţii din critica literară, eul poetic<br />
şi textul cu modul său specific de funcţionare se aflau în<br />
centrul abordărilor criticului şi profesorului timişorean, odată<br />
cu volumul menţionat este scoasă în prim-plan o nouă<br />
„trăsătură definitorie a textului literar: în relaţia literară, poziţia<br />
determinantă este cea ocupată de cititor. Oricare ar fi natura<br />
unei scrieri, ea nu aparţine decât virtual literaturii câtă vreme<br />
cel ce o citeşte n-o receptează ca atare şi, invers, orice<br />
scriere, indiferent de intenţionalitatea ei iniţială, devine<br />
literară dacă-i permite cititorului să proiecteze un univers<br />
imaginar.” (op. cit., p. 8.)<br />
Micşorând puţin perspectiva, o altă observaţie, în<br />
prelungirea celor de mai sus şi legată de ultimul volum<br />
critic menţionat, este cea privitoare la raportul scrisorilor<br />
originale cu textul romanesc din Scrinul negru care, după<br />
opinia lui Livius Ciocârlie, „nu este, cum te-ai aştepta, acela<br />
dintre o materie neprelucrată şi o operă elaborată. Raportul<br />
este unul intertextual. G. Călinescu n-a creat literatură dintr-o<br />
hârţogărie moartă, el a creat roman dintr-un alt roman.<br />
Scrisorile Ettei B. şi ale apropiaţilor ei, completate cu<br />
fragmentele de jurnal, cu inventarele şi actele judiciare aflate<br />
în dosar, alcătuiesc prin ele însele un roman, ceea ce s-ar fi<br />
observat şi mai bine dacă s-ar fi publicat în ordinea scrierii<br />
şi întocmirii lor, iar nu grupate după conţinut şi autori. Oricum<br />
reunite, ele sunt literatură – alta, în bună parte, decât cea<br />
obţinută prin transformare de către scriitor.” (Ibid., p.9.)<br />
Dacă acum procedăm invers şi speculăm citatul de<br />
mai sus ca teorie a unei scriituri posibile, obţinem o foarte<br />
pertinentă interpretare critică...anticipată a volumului Un<br />
burgtheater provincial (CR, 1984), prima dintre scrierile<br />
autorului care, într-un scurt, dar foarte lămuritor „Cuvânt<br />
înainte”, o declară „o carte de literatură [care] caută dar nu<br />
porneşte de la sens.” (op. cit., p.7.) Volumul, din punctul<br />
nostru de vedere, este un spectacol textual chiar din zona,<br />
sau mai exact din familia structurală a dosarului documentar<br />
al Scrinului Negru, în legătură cu care prezentam citatul de<br />
mai sus. Un „dosar”, aşadar, pe tema „provincială” a<br />
Banatului care începe cu fragmente din cronici aflate pe<br />
poziţii antagoniste, continuându-se cu diferite „scrieri<br />
tipărite sau private pe care le-a tratat în chip felurit. [...]<br />
Reproducându-le fragmentar, le-a ordonat după ideea lui.<br />
Le-a parafrazat, le-a comentat, le-a rescris, din când în când<br />
adăugând altele în spiritul lor. Intenţia lui […]: a vrut să<br />
construiască […] un soi de roman.” (Ibid.)<br />
Aşadar un roman, dar, cum sugeram mai sus, un alt<br />
fel de roman decât cel obţinut printr-o prelucrare a autorului,<br />
unul oferit de însăşi materia originară folosită de obicei ca<br />
sursă de către romancieri. În ceea ce ne priveşte, vedem,<br />
din punct de vedere structural, în Un burgtheater provincial,<br />
un fel de roman-dosar, sau roman-sursă al tipului de<br />
roman balzacian. Este soluţia pentru care optează autorul<br />
9
10 aniversare<br />
spre a deconstrui structura de simbol care subîntinde<br />
tipologia romanescă amintită. Citit aşa, ai impresia că ţi se<br />
oferă cu intenţie un fel de oprire în contratimp, cu un pas în<br />
urmă faţă de strategia vizată.<br />
De ce încercăm să susţinem că ne aflăm în faţa unui<br />
preambul deconstruizant al romanului balzacian? Pentru<br />
că demersul întemeietorului prozei realiste este perceput<br />
după un clişeu conform căruia romanele sale debutează cu<br />
un vast gros-plan istorico-geografic care se îngustează<br />
din ce în ce mai mult până la nivelul personajelor în jurul<br />
cărora se va ţese intriga şi acţiunea romanului respectiv.<br />
Or, perspectiva Burgtheaterului provincial ni se pare ironic<br />
analogă: de la aceea largă, de maximă generalitate a<br />
fragmentelor de cronici inserate la început, până la minuscule<br />
fragmente de jurnal, ori preamărunte înscrisuri familiale<br />
de „anvergură” cotidiană. Numai că, ceea ce la Balzac<br />
constituia o abordare în planul spaţialităţii, la Livius<br />
Ciocârlie se citeşte ca o replică intertextuală la aceasta, în<br />
plan temporal.<br />
Având în vedere că scriitura realistă este una dintre<br />
ultimele şi cele mai rezistente expresii ale structurii metafizice<br />
de simbol, cu străvechea ei ascendenţă platoniciană şi<br />
culminând, în plan ştiinţific, de pildă, cu modelul newtonian,<br />
cartea pe care o discutăm poate fi cu îndreptăţire considerată<br />
o foarte interesantă contribuţie, în plan artistic, la dialogul<br />
limbajelor moderne cu arričre-plan – ul tenace al clasicităţii.<br />
Desigur, tipologia romanului balzacian a avut parte<br />
de multe şi prestigioase replici de natură intertextuală,<br />
probabil că o evidenţă exhaustivă ar fi şi imposibil de<br />
întocmit. De unele dintre acestea, cele mai importante, se<br />
ocupă chiar criticul Livius Ciocârlie în Realism şi devenire<br />
poetică, al cărui titlu este mai mult decât sugestiv din<br />
punctul de vedere în discuţie. După părerea autorului,<br />
convingător argumentată în volumul amintit, odată cu<br />
experienţa poetică a lui Stéphane Mallarmé şi a doi dintre<br />
contemporanii săi – Rimbaud şi Lautréamont – poezia, vârful<br />
de lance al literaturii, îşi epuizase resursele inovatoare, în<br />
aşa fel încât literatura risca a-şi pierde statutul de spaţiu<br />
exploratoriu al limbajului. Spre a depăşi acest impas, artiştii<br />
cuvântului au apelat la trei soluţii posibile. Prima a fost<br />
gestul de falsă abandonare a literaturii, regăsibil la Valéry şi<br />
la suprarealişti, de pildă. Cea de-a doua a constat în<br />
„dezvoltarea premiselor gândirii lui Mallarmé şi a poeţilor<br />
din generaţia sa, transferul în domeniul prozei a principiilor<br />
lor constructive şi estomparea frontierelor dintre genuri.”<br />
(Ibid., p.105.) Marcel Proust a constituit realizarea de vârf a<br />
acestui proces după părerea criticului. Cât despre cea de-a<br />
treia soluţie – ilustrată, în principal, de către James Joyce,<br />
iar, în Franţa, de reprezentanţii Noului Roman, - aceasta s-a<br />
manifestat, în prelungirea destructurării sintactice a frazei<br />
de către Mallarmé, la nivel microsintactic, zonă neatacată<br />
de către tutelarul poeziei franceze.<br />
Dacă este să gândim demersul lui Livius Ciocârlie din<br />
Un burgtheater provincial în chiar prelungirea termenilor<br />
de mai sus ai autorului, atunci am putea, credem, considera<br />
că ne aflăm în faţa unui proces de deconstruire în plan<br />
diacronic a romanului tradiţional, ceea ce îi situează<br />
demersul într-o analogie interesantă cu destructurarea<br />
sintactică a frazei poetice de către Mallarmé.<br />
În capitolul dedicat lui Proust din volumul menţionat<br />
mai sus, Livius Ciocârlie, spre a dovedi caracterul<br />
transformator al romanului proustian în raport cu cel<br />
balzacian, atrage atenţia asupra unui fapt de conţinut extrem<br />
de interesant care apropie, dar totodată şi diferenţiază cele<br />
două tipuri de romane. Atât un tip de roman, cât şi celălalt<br />
relevă despre existenţa unui semnificant general care le<br />
reglează şi determină funcţionarea sensului. Însă, pe când<br />
semnificantul general balzacian este aurul, cel proustian<br />
este inactivitatea personajelor, „până şi naratorul este nevoit<br />
să aştepte sfârşitul romanului, ca să-şi poată istovi setea<br />
de muncă creatoare.” (Ibid., p. 108.) Or, dacă aurul balzacian<br />
asigura continuitatea sensului romanesc, inactivitatea<br />
proustiană favorizează, dimpotrivă, discontinuitatea<br />
acestuia şi pulverizarea univocităţii semantice asigurate de<br />
coerenţa acţiunii, inclusiv la nivelul structurii personajelor.<br />
Trebuie să mai observăm că raportul intertextual,<br />
transformator, dintre textul balzacian şi cel proustian, se<br />
petrece, după Livius Ciocârlie, la nivelul a ceea ce s-ar putea<br />
numi, în termeni hjelmslevieni, forma conţinutului. Or,<br />
raportul propriului text romanesc cu arričre-plan-ul<br />
balzacian este, după cum am văzut, unul de natură pur<br />
formală, mai precis ţinând de forma expresiei şi anume,<br />
discontinuitatea însăşi. Ce poate să însemne acest lucru?<br />
În primul rând, textul lui Livius Ciocârlie marchează,<br />
credem, unul dintre nivelurile de vârf ale devenirii poetice a<br />
prozei, respectiv ale ştergerii diferenţelor dintre genuri: aşa<br />
cum în textul mallarméan, sintaxa destructurantă a frazei<br />
standard (a se vedea J. Kristeva) conduce la multiplicarea<br />
sensului univoc, în cartea scriitorului român de care ne<br />
ocupăm, acest prag este atins printr-o abordare într-un fel<br />
á rebours a proiectării principiului echivalenţei, respectiv,<br />
dinspre planul orizontalităţii sintagmatice al romanului<br />
tradiţional către paradigmatica magmă genuină a lumii<br />
textelor.<br />
În al doilea rând, faptul că textul nu mai este organizat,<br />
structurat de un eu atotştiutor, nemairelevând, aşadar,<br />
despre o continuitate structurală decurgând dintr-un<br />
principiu unic. Prin urmare, ne aflăm în prezenţa unui tip de<br />
discurs care nu mai este coordonat de un centru. Felul,<br />
însă, în care funcţionează formal o alcătuire de limbaj cu<br />
valenţe artistice constituie ceea ce preferăm să numim un<br />
model de realitate, reprezintă aşadar conceperea intuitivă<br />
de către autor, cu mijloacele imaginarului operei, a unui<br />
model de funcţionare a lumii. Noi credem, deci, că textul, la<br />
nivelul cel mai abstract al figuralităţii sale, prin elemente de<br />
conţinut sau de expresie, este o oglindă a modului de a<br />
vedea lumea la acelaşi nivel de structuralitate. Textul<br />
Burgtheater-ului reflectă o lume eliberată de matricea<br />
referenţială de tip metafizic, una în care diacronia este o<br />
formă desfăşurată a sincroniei, unde timpul este asimilat<br />
unei forme generalizate a spaţialităţii. Este doar primul dintr-o<br />
lungă serie de volume care se vor situa, de fiecare dată<br />
printr-un procedeu surprinzător, în prelungirea procesului<br />
devenirii poetice a prozei, investigat în lucrările de teorie şi<br />
critică literară.
cu Letiţia ILEA<br />
– Stimată Letiţia Ilea, rostul unui interviu e, printre<br />
altele, să-l cunoaştem mai bine pe cel întrebat, care consimte,<br />
la rându-i, să se confeseze. E un dialog dezvăluitor.<br />
Îndeobşte, cel întrebat e o persoană de la care se poate<br />
învăţa, are experienţă în domeniul său, ori e un creator în a<br />
cărui intimitate vrem să aruncăm o privire în limitele<br />
indiscreţiei acceptate. Cel ce întreabă se pune în pielea<br />
curioşilor, vrea să afle cât mai multe, deschide canale de<br />
comunicare, incită. Vă rog, pentru început, vorbiţi-ne despre<br />
biografia dvs. lăuntrică, despre momentele pe care nu le<br />
treceţi în fişele obişnuite. Începem?<br />
– Biografia mea lăuntrică e conturată cel mai bine<br />
de poemele mele. Aici se află tot ce nu trec în fişele<br />
obişnuite, tot ceea ce merită calificativul de „autentic”,<br />
„revelator”. Cred că aceia care îşi iau răgazul să-mi<br />
citească un volum de versuri pot să afle cu destul de<br />
mare exactitate cine sunt. Pe scurt, cineva care şi-a<br />
păstrat mare parte din visurile şi idealurile adolescenţei,<br />
cineva pentru care prietenia este un lucru extrem de<br />
important (şi n-am să mă obişnuiesc niciodată cu<br />
absenţa atâtor prieteni prea devreme dispăruţi), cineva<br />
care mai crede, utopic, că frumuseţea poate salva lumea.<br />
Şi poezia. Cineva cu destule neîmpliniri, peste care am<br />
trecut cu o grimasă sau cu surâsul pe buze, cineva care<br />
nu s-a obişnuit niciodată cu singurătatea pe care singur<br />
şi-a ales-o… Sunt melancolică şi exuberantă,<br />
prietenoasă şi ostilă, temătoare şi îndrăzneaţă, sunt un<br />
ghem de contradicţii pe care nu sunt întotdeauna<br />
capabilă să mi le asum. Am momente de tristeţe profundă<br />
pe care mă străduiesc să le depăn în vreun poem, am<br />
clipe de bucurie contagioasă când îmi vine să îmbrăţişez<br />
trecătorii necunoscuţi numai ca să le spun că lumea e<br />
frumoasă. Însă, cum spuneam, toate acestea sunt<br />
înfăţişate, pe larg, în poemele mele.<br />
– Voiam să mai pun cel puţin o întrebare înainte de a<br />
ajunge la poezia dvs., şi o fac, insistând să vă opriţi asupra<br />
amănuntelor aparent insignifiante ale biografiei sociale.<br />
Fac acest lucru pentru că în cărţile dvs. descopăr un<br />
refugiu într-o singurătate neiubită cu adevărat, dar căutată,<br />
cel puţin preferată. „Ghemul de contradicţii” a generat o<br />
criză de adaptare sau socialul o provoacă? Întreb pentru<br />
că încărcătura lirică e marcată de intersecţii tensionate şi<br />
sunt sigur că nu-i o mască, o poză, o stare de derelicţiune<br />
mimată. Aşadar, regăsirea într-o lume indiferentă şi ostilă<br />
are darul de a declanşa resorturile fiinţei şi de a produce<br />
strategii defensive ori de adaptare? Sau, cum spune un<br />
prieten, refugiul în poezie e un mod de a nu te lăsa doborât,<br />
înfrânt definitiv de agresiunea mediului, de a te salva într-o<br />
vatra-dialog<br />
11<br />
lume care îţi oferă siguranţa în schimbul însingurării? Par<br />
mai multe întrebări, dar nu-i decât una pe care n-am reuşit<br />
s-o formulez concentrat şi s-a deşirat.<br />
– De când îmi aduc aminte, m-am simţit ca un fel<br />
de corp străin, gata oricând să fie respins de organismul<br />
social. Poate că tocmai teama de a nu fi acceptată a dus<br />
adesea la respingerea mea. De aici până la a găsi refugiu<br />
în poezie nu a mai fost decât un pas. Scrisul a devenit o<br />
modalitate de a face realitatea înconjurătoare<br />
suportabilă, o manieră de a-mi impune propriile legi<br />
unei lumi pe care, tot mai des, nu o mai înţelegeam. O<br />
lungă perioadă de timp scrisul a fost, într-adevăr, pentru<br />
mine, o modalitate de salvare şi o sursă de bucurii<br />
durabile. Ani de zile, cea mai mare bucurie pe care mi-o<br />
puteam imagina era aceea de a reciti, la rece, un poem<br />
sau chiar un vers despre care aveam senzaţia că e reuşit,<br />
că poate să dureze. Era modul meu de a fi în acord cu<br />
lumea, de a lua parte. Apoi, treptat, s-a produs o<br />
deplasare a centrului de greutate, astfel încât, astăzi,<br />
pentru mine, au la fel de mare preţ, de nu mai mare,<br />
momentele de comunicare veritabilă cu puţinii prieteni,<br />
clipele petrecute în familie, anumite experienţe,<br />
amintiri... Deci, într-un prim moment, ostilitatea lumii<br />
m-a împins spre scris, apoi, datorită scrisului, am reuşit<br />
să fac pace cu mine însămi, să mă pun într-un oarecare<br />
acord cu lumea. Insist asupra scrisului pentru că<br />
datorită lui am reuşit să-mi dobândesc identitatea pe<br />
care o am astăzi. Cât despre amănuntele biografiei mele<br />
sociale, ele nu s-au orânduit întotdeauna aşa cum am<br />
dorit, dar, dacă am ajuns până aici şi putem să le evocăm<br />
împreună cu detaşare, înseamnă că nu a fost chiar atât<br />
de rău… Spun adesea că am avut, în momentele de<br />
cumpănă, un înger păzitor, care m-a îndemnat să aleg<br />
soluţiile bune, chiar dacă nu erau cele mai simple. Şi îi<br />
mulţumesc mereu lui Dumnezeu pentru faptul că<br />
încercările prin care am trecut nu m-au marcat<br />
hotărâtor; în afara câtorva fire albe, cred că mi-am<br />
păstrat un suflet de adolescent, capabil de entuziasme<br />
fără măsură, de gesturi nebuneşti, de bucurii intense…<br />
– Comentând volumul o persoană serioasă, Mircea<br />
A. Diaconu afirmă că „masca e mai importantă decât chipul”,<br />
că „lirismul acestei transmutări dinspre chip spre mască”<br />
se produce din pricina unei retractilităţi stranii, a unei<br />
atitudini de acceptare, fără revoltă. Primele două întrebări<br />
iscodeau persoana psiho-socială, ca să vedem cum se<br />
defineşte ea în raport cu sine şi cu lumea, ca apoi să vedem<br />
cum se transferă ea în reflexie lirică. Citind cărţile, eu am<br />
descoperit o persoană de o vulnerabilă sinceritate, iar acum<br />
răspunsul vine să întărească această impresie. Se ascunde<br />
adolescentul sub masca unui matur? Sau este sinceritate<br />
pură? Ori un efort de autocunoaştere prin analiza propriilor<br />
contradicţii? Vorbiţi-mi despre etapele acestei deveniri şi<br />
eventual despre momentele ei de cumpănă.<br />
– Adolescentul nu a reuşit niciodată să se ascundă<br />
prea bine sub masca unui om matur… Şi de aceea în<br />
multe situaţii ale lumii reale m-am simţit adesea<br />
inconfortabil. Un fel de inadecvare, pe care am încercat<br />
să o rezolv scriind. În teritoriul privilegiat oferit de<br />
pagina albă sau ecranul calculatorului mă simt<br />
într-adevăr acasă, fără să fiu obligată la nici o concesie<br />
care să atenteze la „adevăratul chip”. Retractilitatea<br />
există, acceptarea nu e însă fără revoltă. Iar translaţia<br />
de la persoana socială la eul liric presupune,<br />
dimpotrivă, o lepădare, rând pe rând a tuturor măştilor.
12 vatra-dialog<br />
Chiar dacă uneori, în viaţa de zi cu zi, am putut să par<br />
altceva decât sunt, pagina scrisă oferă o imagine destul<br />
de exactă a Letiţiei Ilea, a ceea ce am simţit într-un<br />
moment sau altul. Ca un fel de fişă clinică, o foaie de<br />
temperatură a momentului. Sau, dacă vreţi, o sumă de<br />
instantanee fotografice, de fotografii neretuşate, cu<br />
avantajele şi neajunsurile lor. Dacă în anii adolescenţei<br />
scrisul se reducea pentru mine la consemnarea unor<br />
stări, treptat el s-a dublat cu un efort de autocunoaştere.<br />
Am început să cer mai mult de la ceea ce scriam, să vizez<br />
o autenticitate cât mai mare. Ca şi cum prin scris aş fi<br />
exorcizat momentele nule ale existenţei de zi cu zi,<br />
momentele când, pentru a nu fi vulnerabilă, trebuie să<br />
recurg la o mască: a omului matur, a profesorului, a<br />
adultului responsabil… De aceea, scrisul are pentru<br />
mine farmecul unei întoarceri acasă. Nu am recurs<br />
niciodată la vreo mască scriind, repet, dimpotrivă, am<br />
încercat să mă oglindesc în pagina albă ca într-una din<br />
acele oglinzi care măresc. Şi adesea oglinda mi-a arătat<br />
ce se mai poate îndrepta.<br />
– Scrieţi o poezie relaţională, puternic polarizată pe<br />
entitatea sensibilă (ce se cercetează în „oglinzi care<br />
măresc”) şi preajma care provoacă dificultăţi în păstrarea<br />
liniei de plutire, cu accente bacoviene (au spus mai mulţi),<br />
dar şi o interacţiune cu poezia optzecistă ori cu lirica ultimei<br />
generaţii. Văd în toate aceste observaţii diferite chei de<br />
lectură. Unde vă încadraţi dvs., unde consideraţi că vă e<br />
locul, în care generaţie? Cum vi se pare conceptul<br />
generaţionist? Vă simţiţi solidară cu colegii de generaţie?<br />
Sau empatiile sunt altele? Care?<br />
– Nu mă atrage conceptul generaţionist. Cred că<br />
este operant doar în mod superficial, pentru că, în general,<br />
poeţii care rămân peste ani rămân mai ales prin<br />
ceea ce-i individualizează. Aşa că termenii de „generaţie”<br />
sau „promoţie” îmi par mai degrabă utili pentru<br />
catalogări de suprafaţă. A taxa un scriitor ca aparţinând<br />
unei generaţii sau alteia mi se pare o bună metodă de a-l<br />
fixa într-un insectar, fără conştiinţa faptului că important<br />
e zborul… Totuşi, dacă e vorba de empatii, cel mai<br />
aproape mă simt de generaţia optzeci. Poate că nu greşesc<br />
prea mult autocatalogându-mă drept un optzecist<br />
întârziat. Nu mă simt în mod necesar solidară cu colegii<br />
de generaţie şi preferinţele mele se îndreaptă spre poeţi<br />
foarte diferiţi, din veacuri şi generaţii diverse. Şi ceea ce<br />
mă atrage întotdeauna la un poet sunt tocmai acele<br />
caracteristici care îl fac unic, ireductibil. Alte empatii?<br />
Epoca flower-power şi Woodstock-ul…<br />
– Da, ce melancolie... ar spune cineva, şi ce vremuri<br />
şi vremuiri, poate ultima tentativă de anvergură de<br />
întoarcere la Mother Nature, la Gaia, de restabilire a unui<br />
echilibru între societate şi ins, unul extrem de precar şi<br />
acum. Credeţi în teoria că scriitorul are nevoie de multă<br />
frământare, de o lume în fierbere şi de o fire voluntară ca<br />
să scrie lucruri demne de luare aminte? Pe cale logică,<br />
însemnă că se întrunesc condiţiile? Sau poate dimpotrivă?<br />
În ce măsură vă afectează scrisul tensiunile din preajmă?<br />
Este poezia – frumoasa inutilitate – o răbufnire, o<br />
detensionare, o terapie, în fond?<br />
– Da, pentru mine poezia este o terapie, uneori o<br />
încercare de răscumpărare în plan simbolic a diferitelor<br />
neajunsuri din viaţa de zi cu zi. Fără îndoială, dacă aş<br />
trăi într-o lume perfectă sau în care totul s-ar orândui<br />
conform dorinţelor mele, poezia mea ar arăta altfel sau<br />
poate nu ar exista deloc. Nu cred însă că „frământarea”,<br />
„lumea în fierbere” sunt absolut necesare sau că ele<br />
duc neapărat la reuşite în plan poetic. În ce mă priveşte,<br />
atunci când am perioade „negre”, de profundă<br />
tulburare, nu reuşesc să scriu mare lucru. Rândurile<br />
încep să se înşire abia când momentul de cumpănă a<br />
fost depăşit, când totul s-a decantat. Cât despre<br />
tensiunile din preajmă, da, acestea îmi influenţează mult<br />
scrisul, în aşa măsură încât uneori mă simt asemenea<br />
unui seismograf extrem de sensibil. Însă, repet, declicul,<br />
primul vers vine aproape întotdeauna abia după ce<br />
întâmplarea, situaţia sau împrejurarea a fost trecută<br />
prin propriul meu filtru, analizată, depăşită chiar.<br />
Mintea mea simte nevoia să ordoneze lucrurile, iar<br />
poemul care rezultă, dacă rezultă, este sensul ultim,<br />
definitiv, asemenea unei culegeri a mierii.<br />
– Mai am totuşi o întrebare nu foarte discretă.<br />
Spuneaţi că pentru dvs. „prietenia este un lucru extrem de<br />
important”. Preţuiesc şi eu foarte mult aceste relaţii, dar<br />
nu mă pot lăuda cu prea multe, deşi am încercat (şi încă<br />
n-am renunţat) să le cultiv. Cu toate acestea, nu am o<br />
armată de prieteni în jur. Dacă mă gândesc bine, câteva<br />
mâini mi-ar ajunge să-i număr. D-voastră câte v-ar trebui?<br />
Aveţi dispoziţia necesară de a vorbi despre ei? Sau despre<br />
lipsa lor? Cine sunt prietenii Letiţiei Ilea?<br />
– Deşi, cum spuneam, prietenii sunt extrem de<br />
importanţi pentru mine, am extrem de puţini. Ca să îi<br />
număr, îmi este suficientă o singură mână… Nu vorbesc<br />
de acele „tovărăşii sociale” călduţe, de circumstanţă,<br />
ci de adevăraţii prieteni. Prietenii mei sunt trei scriitori:<br />
Andrei Zanca, Horia Ursu şi Alexandru Vlad. Mă bucur<br />
nespus de fiecare întâlnire sau mail schimbat cu ei, mă<br />
întristez atunci când nu ştiu ce mai fac… Şi acum, de<br />
curând, spre bucuria mea, simt că li s-a adăugat şi<br />
autorul acestui interviu...<br />
– Stop-cadru... Văd că aţi ocolit cu eleganţă detaliile,<br />
dar trecem mai departe. Ştiu că sunteţi o traducătoare<br />
pasionată. Vorbiţi-mi despre şansa şi privilegiul de a avea<br />
acces direct la o altă cultură. În ce măsură influenţează<br />
personalitatea şi creaţia, în ce măsură v-a influenţat pe dvs.?<br />
Ce anume traduceţi, care sunt criteriile de selecţie, de opţiune?<br />
Aveţi o teorie a traducerii, aveţi reguli. Care sunt acestea?<br />
Ştiu că sunt mai multe întrebări, dar luaţi-le pe rând...<br />
– Datorită tatălui meu, care mi-a insuflat din<br />
copilărie dragostea pentru limba franceză, am avut<br />
acces de timpuriu la această cultură, care m-a influenţat<br />
decisiv. Vorbind, gândind într-o altă limbă eşti obligat<br />
să structurezi realitatea în mod diferit faţă de felul în<br />
care o faci prin intermediul limbii materne. De aceea,<br />
proverbul care spune „câte limbi ştii, de atâtea ori eşti<br />
om”, se validează practic. Apoi, prima întâlnire pe viu<br />
cu civilizaţia franceză (pe care am avut-o destul de<br />
târziu, la vârsta de 34 de ani) m-a obligat să-mi<br />
regândesc total modul de a mă raporta la lume. Limba<br />
franceză, Franţa, prietenii francezi au contribuit în mod<br />
hotărâtor la ceea ce sunt eu astăzi. De aceea, un minim<br />
gest de gratitudine a fost acela de a încerca să transpun<br />
în limba română texte care mi se păreau importante. Am<br />
făcut drumul şi în sens invers, traducând poeţi români<br />
în franceză, dar pentru aceste traduceri nu am reuşit<br />
decât arareori să găsesc un public francez pe măsură,<br />
datorită dificultăţii de a pătrunde pe piaţa editorială<br />
franceză. Am mai avut o experienţă de
scriitor-traducător pe care nu aş mai repeta-o niciodată:<br />
mi-am tradus în franceză două volume personale care<br />
au şi apărut în Franţa datorită programului „Les Belles<br />
Étrangčres” din 2005. Nu aţ mai repeta această<br />
experienţă pentru că în timpul pe care l-am consacrat<br />
acestei traduceri aş fi putut să scriu două cărţi în<br />
întregime noi, căci practic nu am făcut decât să-mi<br />
rescriu poemele într-o altă limbă. În ce priveşte selecţia<br />
textelor, ea nu este strictă. Nu am nişte criterii bine definite,<br />
am însă în vedere întotdeauna un public, căruia<br />
textele respective să poată să-i spună ceva. În plus,<br />
traduc întotdeauna poeţi care-mi plac, francezi sau<br />
români. Traduc destul de mult, mai ales atunci când nu<br />
scriu. Păstrez în acest fel contactul cu poezia. Nici o<br />
teorie a traducerii nu am, cred însă că traducătorul<br />
trebuie să fie dublat de un creator în adevăratul sens al<br />
cuvântului, mai ales traducătorul de poezie. Cred că<br />
este mai important să respecţi spiritul textului pe care îl<br />
traduci decât litera sa. Şi nu întâmplător cele mai bune<br />
traduceri de poezie sunt, după părerea mea, cele făcute<br />
de poeţi. Dacă nu prinzi freamătul textului, arderea,<br />
atunci când traduci, ai toate şansele să produci un text<br />
poate exact, dar mediocru.<br />
– Aici ne aflăm pe aceleaşi coordonate, eu aş mai<br />
adăuga – deşi ar trebui să mă rezum numai la a pune întrebări<br />
– că sunt adeptul fidelităţii maxime pe care o permite (şi o<br />
pretinde) un text. Nu-i obligatoriu să adăugaţi vreun<br />
comentariu, deşi aş asculta cu plăcere orice dezvoltări pe<br />
această temă. Sunt conştient că o traducere ideală e<br />
irealizabilă, însă e posibil să spui acelaşi lucru în altă limbă,<br />
deşi cu diferenţe de nuanţă. Ca exerciţiu teleologic,<br />
transpunerea înseamnă facilitarea accesului la o altă cultură.<br />
Fără traducător, n-ar exista literatură universală, ci doar<br />
arhipelagul culturilor naţionale. Ca să traduci, trebuie să<br />
pătrunzi mecanismul limbii din care traduci, crede Umberto<br />
Eco, dar nu numai atât, ci şi substratul cultural care s-a<br />
disipat în semiologie. După cum sesizaţi, acest „interpus“ e<br />
hotărâtor, şi totuşi i se recunoaşte în foarte mică măsură<br />
meritul. De ce statutul său este minimalizat? Deşi e un creator<br />
autentic, de ce nu-i considerat egalul scriitorului? Sau<br />
măcar vocea lui în altă limbă?<br />
– Bineînţeles, fidelitatea faţă de textul de bază este<br />
absolut necesară. În cazul traducerilor literare însă, nu<br />
cred că trebuie să ne oprim aici. E nevoie şi de o rescriere<br />
a textului în spiritul limbii în care traducem. În ce priveşte<br />
minimalizarea sau chiar refuzul de a acorda vreun statut<br />
traducătorului, sunt convinsă că şcoala îşi are partea<br />
ei de vină. În şcoală, traducerea este abordată ca un<br />
exerciţiu monoton şi plictisitor, de cele mai multe ori în<br />
slujba gramaticii. Apoi, didactica modernă a limbilor<br />
străine ne-a învăţat să izgonim exerciţiul traducerii din<br />
practica de zi cu zi. În afară de asta, în general, asistăm<br />
la o degringoladă a valorilor în care scriitorul însuşi<br />
nu şi-a găsit încă un statut bine definit. Ce să mai<br />
aşteptăm atunci în ce priveşte statutul traducătorului?<br />
Şi problema se situează de multe ori chiar la nivelul<br />
unde ea ar trebui să-şi afle o rezolvare: cel editorial. Mi<br />
s-a întâmplat nu o dată să dau peste cărţi de autori<br />
străini unde nu era menţionat numele traducătorului, şi<br />
nu erau cărţi de o categorie inferioară. Cred că editurile<br />
care publică literatură străină ar trebui să pună în<br />
valoare şi traducătorul, oferind cititorului informaţii<br />
despre acesta. Cred de asemenea că în facultăţile de<br />
litere practica traducerii literare ar trebui promovată<br />
vatra-dialog<br />
13<br />
cu consecvenţă, prin crearea de catedre ocupate de<br />
traducători prestigioşi, înfiinţarea unor concursuri de<br />
traducere, a unor burse etc. De asemenea, revistele<br />
literare ar trebui, în opinia mea, să îşi asume mai<br />
responsabil rolul în această privinţă. De multe ori, în<br />
cronica traducerilor, traducătorul nu este nici măcar<br />
menţionat; revistele ar trebui, dimpotrivă, să scoată în<br />
evidenţă reuşitele şi neajunsurile traducerilor care se<br />
publică. Şi poate că traducătorii înşişi ar trebui să<br />
dobândească o conştiinţă de sine mai pregnantă: ei nu<br />
ar trebui să se mulţumească doar cu publicarea<br />
traducerii şi cu încasarea onorariului (de altfel, de cele<br />
mai multe ori, jenant şi disproporţionat de mic faţă de<br />
uriaşul efort pe care îl presupune o traducere bună;<br />
adaug aici că în ţările vestice onorariul traducătorului<br />
de poezie depăşeşte un euro pentru un vers), ci să le<br />
ceară editurilor şi o mediatizare pe măsura muncii lor,<br />
de multe ori sisifice. Fără traducători, după cum spuneţi,<br />
am asista la o insularizare a culturilor imposibil de<br />
acceptat într-un secol care este poate în primul rând<br />
unul al comunicării. Fără traducători, am rata întâlnirea<br />
cu Celălalt, care este, după cum ştim, hotărâtoare în<br />
definirea Sinelui. Ar fi multe de spus la acest capitol…<br />
Singurii, poate, care sunt conştienţi de importanţa<br />
covârşitoare a traducătorului sunt scriitorii; uneori<br />
însă, până la obsesia de a fi tradus cu orice preţ şi în<br />
orice limbă nu mai e decât un pas…<br />
– Cum încadraţi literatura română în context regional<br />
şi european? Vă pun această întrebare, deşi sunt conştient<br />
că reperele, coordonatele de raportare sunt precare, nu avem<br />
destule istorii literare şi dicţionare care să ofere informaţiile<br />
necesare pentru a judeca valoarea culturilor din preajmă.<br />
Criteriul premiilor „mari” e relevant? E posibilă o astfel de<br />
comparaţie sau ierarhizare? Dacă da, ce privilegiem –<br />
unicitatea, specificul fiecăreia sau trăsăturile generale? Dacă<br />
nu, care credeţi că sunt aspectele – istorice, culturale,<br />
materiale – imperios necesare cunoaşterii reciproce, pe baza<br />
cărora să ne plasăm pe o scală de valori?<br />
– Nu cred că e relevant criteriul premiilor pentru<br />
că în acordarea celor mari, a Nobelului, de exemplu,<br />
intră în joc o întreagă serie de factori extra-literari.<br />
Cred că avem o literatură importantă în context<br />
european, însă insuficient cunoscută şi mediatizată. Nu<br />
trebuie să ne mirăm că în Franţa, de exemplu, în marile<br />
librării literatura română poate fi uneori găsită la raftul<br />
literaturilor slave… Ar fi nevoie de o concertare a<br />
tuturor iniţiativelor instituţionale româneşti pentru<br />
realizarea unui boom pe pieţele editoriale străine. Sunt<br />
convinsă că imaginea noastră se face de aici, de-acasă.<br />
De asemenea, scriitorii români care au şansa de a<br />
participa la manifestări în afara ţării ar trebui să lase<br />
de o parte orice orgoliu personal şi să folosească fiecare<br />
prilej pentru a vorbi de literatura noastră, despre<br />
România. Astfel, ar dispărea întrebările de genul „în<br />
România sunt crocodili?” etc. Întrebarea aceasta mi-a<br />
fost adresată personal de către o distinsă franţuzoaică<br />
şi librăreasă, la rugămintea mea de a-mi indica unde se<br />
află raftul cu literatură română. Raftul era, evident, la<br />
secţiunea „alte literaturi”, cu polinezienii etc. Repet, e<br />
în primul rând vina noastră pentru faptul că literaturii<br />
noastre nu îi este încă recunoscută importanţa pe care<br />
o are. Şi cred că orice ierarhie ar trebui să privilegieze<br />
specificul naţional, unicitatea, pata proprie de culoare<br />
în concertul literaturii universale. Privilegiind
14<br />
trăsăturile generale, s-ar ajunge la un fel de esperanto<br />
literar, la un fel de deltă formată la confluenţa unor râuri<br />
identice, fără nici o individualitate. Ştiu cazuri de scriitori<br />
care îşi pun în primul rând întrebarea: cum să scriu ca să<br />
fiu tradus? Şi îşi imaginează că scriind o literatură în<br />
spiritul postmodernismului american, sau erotică, sau<br />
ţinând de alte -isme planetare pot pătrunde pe piaţa de<br />
carte străină cu mai mare uşurinţă. Personal, cred că este<br />
un calcul total greşit. Ca să fii tradus, să fii apreciat într-o<br />
ţară străină trebuie în primul rând să fii apreciat de ai tăi.<br />
Sunt convinsă că, de exemplu, prozatori ca Radu Aldulescu<br />
sau Horia Ursu, foarte apreciaţi la noi, ar zgudui ierarhiile<br />
literare vestice dacă s-ar ivi o conjuncţie favorabilă:<br />
traducători pe măsură, o iniţiativă instituţională serioasă<br />
(românească, desigur, pentru că în opinia mea rolul<br />
ICR-ului, de pildă, în acest sens, este imens) şi un editor cu<br />
o difuzare pe măsura calităţii textelor în cauză. Din păcate,<br />
cred că instituţiile culturale româneşti nu sunt suficient de<br />
consecvente şi persuasive în acest domeniu al promovării.<br />
Parcă fiecare lucrează pe cont propriu şi iau mereu totul<br />
de la zero. Să intre în joc şi aici acel adamism al culturii<br />
noastre, care face ca iniţiative şi proiecte lăudabile să fie<br />
părăsite în curs şi abandonate, pentru ca altcineva, peste<br />
un deceniu sau un secol, să fie nevoit să reia totul de la<br />
început? Nu ştiu. Oricum, valori avem, şi nu una-două. Şi<br />
pentru ca Europa, de pildă, să le acorde credit e important,<br />
în primul rând, să le acordăm noi creditul pe care îl<br />
merită. Şi noi ce facem? Desfiinţăm reviste şi emisiuni<br />
literare, reducem posturi şi salarii în cultură, transformăm<br />
librăriile în bănci… Mai avem încă enorm de lucru în<br />
grădina noastră…<br />
– Am citit cea mai mare parte a criticii de receptare în<br />
ceea ce vă priveşte. Recunosc, de multe ori cu surprindere,<br />
dar nu le comentez. Unii consideră – şi eu – că locul dvs.<br />
e „printre autorii cei mai valoroşi“. Citez din articolul lui<br />
Tudorel Urian: „Numele acestei poete nu prea apare în<br />
clasamentele-sinteză pe care mai toate revistele literare<br />
obişnuiesc să le publice la sfîrşit de an, iar poezia sa nu<br />
are statutul de referinţă de neocolit în dezbaterile despre<br />
starea poeziei româneşti în postmodernitate, în discuţiile<br />
cu substrat generaţionist sau măcar în încercările pe care<br />
le fac unii şi alţii de schiţare a unui profil al liricii feminine<br />
de la noi“. Sunteţi mulţumită de modul în care este<br />
receptată creaţia dvs.? Vă simţiţi confortabil în locul care<br />
vi s-a oferit/rezervat de receptarea critică?<br />
– Nu cred că există poet care, sincer fiind până la<br />
capăt, să poată spune că e întru totul mulţumit de<br />
receptarea critică. Întotdeauna rămâne ceva de spus. De<br />
multe ori, citind ce s-a scris despre mine, am avut senzaţia<br />
că persoana care mă citea s-a oprit la jumătatea drumului,<br />
că ar mai fi rămas multe de spus. După cum alteori nu<br />
m-am recunoscut deloc în unele texte scrise despre poezia<br />
mea. În ce priveşte receptarea creaţiei mele, mă bucură<br />
foarte mult, atunci când există, şi aprecierile venite din<br />
partea unor cititori neprofesionişti de poezie. Astfel, acum<br />
câţiva ani, într-o tabără de poezie, după lectura mea, s-a<br />
apropiat de mine un tânăr, elev în ultima clasă de liceu,<br />
care mi-a cerut şi alte poeme şi mi-a mărturisit că era<br />
convins, până să mă audă, că nu-i place poezia. Nu ştiu<br />
de ce, dar această declaraţie m-a mişcat poate mai mult<br />
decât o cronică. Cât despre locul pe care îl am în ierarhiile<br />
momentului, asta nu m-a interesat niciodată prea mult.<br />
Poate că este pur şi simplu locul pe care poezia l-a avut<br />
întotdeauna într-o societate în care priorităţile<br />
vatra-dialog<br />
momentului sunt cu totul altele. Cu o singură excepţie,<br />
cărţile mele au apărut în tiraje mici, nu prea s-au difuzat…<br />
Şi acesta nu e numai cazul meu… În cele mai multe situaţii,<br />
la noi cel puţin, poetul se ocupă singur de difuzarea lui,<br />
care e de cele mai multe ori confidenţială, printre<br />
cunoştinţe şi alţi prieteni poeţi. Acest fapt trebuie să ne<br />
facă să privim cu scepticism clasamentele şi topurile.<br />
Totuşi, nu pot să spun că poezia mea nu s-a bucurat de<br />
recunoaştere: de-a lungul anilor, am primit câteva premii,<br />
am fost invitata câtorva manifestări prestigioase. Însă,<br />
până la urmă, cred că dacă, peste ani, un text de-al meu<br />
ar izbuti să provoace o anume lumină pe chipul unui<br />
cititor necunoscut, ar fi mai mult decât suficient…<br />
– Ce scrieţi, cu ce veţi ieşi în lume după Blues…?<br />
– Lucrez la un nou volum de poeme, care încă nu<br />
are titlu.<br />
– Există o întrebare la care v-aţi aşteptat şi n-am<br />
pus-o? Dacă simţiţi nevoia, răspundeţi aici.<br />
– Cred că am atins tot ce era mai important.<br />
– Mulţumesc pentru răbdare, pentru poem, pentru tot.<br />
– Eu vă mulţumesc.<br />
________________________<br />
Letiţia ILEA<br />
în acel aprilie<br />
tata s-a pierdut<br />
pe drumul dintre mesteceni<br />
fără să audă<br />
ce aveam să-i spun.<br />
erau lucrurile cu adevărat importante<br />
singurele care contau.<br />
pe vremea aceea mă temeam<br />
de cuvintele mari de sentimentalism.<br />
multă vreme mi s-a părut că-l zăresc<br />
la câte-o răscruce<br />
şi de fiecare dată ştiam exact ce trebuie spus<br />
alergam mă grăbeam să-i văd chipul<br />
erau doar necunoscuţi.<br />
sunt zece ani de-atunci<br />
acele cuvinte nerostite fierb în mine ca mustul.<br />
e o primăvară cu ploi de noiembrie<br />
o tăcere de parcă toate sentinţele au fost pronunţate.<br />
cu un gest scurt<br />
mătur hârtiile de pe masă<br />
mă ridic<br />
hotărâtă să încep în sfârşit<br />
să fac lucrurile aşa cum trebuie.<br />
nu mai e nimeni în jur<br />
dinspre mesteceni se porneşte un vânt uşor<br />
ca o încuviinţare.<br />
Interviu realizat de KOC OC OC OCSIS OCSIS<br />
SIS FF<br />
Francisko F Francisko<br />
rancisko
Ştefan BORBÉLY<br />
The White Negro (II)<br />
Macerare şi oroare: homo oeconomicus<br />
Textul de faţă îşi propune să discute câteva cazuri<br />
particulare ale relaţiilor dintre marginalitate şi putere în<br />
contracultura anilor ’60, accentul căzând – aşa cum se va<br />
vedea – pe determinismul economic. „Statul represiv”,<br />
pentru contraculturali, a însemnat în primul rând<br />
raţionalitate economică hiperorganizată: un model de<br />
existenţă – arăta Herbert Marcuse – care<br />
unidimesionalizează omul, făcându-l dependent de<br />
răspunsul pe care trebuie să-l dea excesului de producţie<br />
şi diversificării consumiste care îl înconjoară. Devine<br />
esenţial, aşadar, să definim natura puterii cu care<br />
intelectualii din vremea respectivă operau, fiindcă este<br />
evident pentru orice cititor al operelor de referinţă că nu<br />
este vorba de puterea politică – cea la care, în general,<br />
ne referim atunci când discutăm problema în cadrul<br />
societăţilor de coloratură totalitară. Aici ne ajută, pentru a<br />
înţelege, o analogie din faimoasa The Affluent Society a<br />
lui Kenneth Galbraith (1958), care demonstra, foarte<br />
profund, că „uzanţa de gândire” (conventional wisdom)<br />
a majorităţii economiştilor porniţi să analizeze un sistem<br />
este înrădăcinată în ceva ce am putea numi, cu un termen<br />
al lui Nietzsche, societate resentimentară. Resentimentul<br />
derivă din inegalitate, grila cea mai cunoscută fiind aceea<br />
a lui Marx, care are în centrul ei un proletariat pauper şi<br />
frustrat, pornit să recupereze – chiar prin violenţă – un<br />
handicap economic şi social grevat de resentiment. În<br />
mod analog se întâmplă lucrurile şi cu raportul dintre stat<br />
şi supuşi în societăţile totalitare, al căror model generic<br />
este socialismul foarte puternic restricţionat ideologic: la<br />
baza sistemului se formează, prin intermediul muncii şi al<br />
producţiei, clase resentimentare – cea mai radicală dintre<br />
ele fiind aceea a intelectualilor –, a căror utopie este să<br />
participe la binele public prin preluarea puterii. Lupta surdă<br />
dintre stat şi intelectual care se dă în acest perimetru<br />
reprezintă, de fapt, înfruntarea dintre realitate şi utopie,<br />
pe care intelectualul de regulă o pierde, nu atât pentru că<br />
nu dispune de arsenalul logistic sau armat necesar<br />
câştigării puterii, ci fiindcă nu este dispus să îşi transforme<br />
bumerangul ºi clepsidra<br />
15<br />
utopia în realitate, renunţând la sublim în favoarea<br />
pragmatismului şi a eficienţei.<br />
Modelul resentimentului nu funcţionează în<br />
mentalitatea intelectuală a anilor ’50 şi ’60 în America, pe<br />
simplul motiv că nici un intelectual american revoltat nu<br />
aspiră spre poziţii de putere politică. Lupta se poartă, altfel<br />
spus, pe un alt palier, cel existenţial, care presupune<br />
integralitate, ieşirea din ipocrizie, abolirea cenzurii statale<br />
şi recuperarea exuberantă a dreptului natural, firesc, la<br />
viaţă. Pentru intelectualul american al perioadei pe care o<br />
discutăm, statul nu trebuie demolat – fiindcă nu se poate...<br />
–, ci ignorat: catalogat de sus ca fiind ineficient, represiv<br />
sau conservator, declasat simbolic, devalorizat ca un<br />
tăpşan steril al conformismului cenuşiu şi – cu termenul<br />
lui Marcuse – al unidimensionalităţii. În faimoasa The<br />
Making of a Counter-Culture, care lansează, de altfel, şi<br />
termenul, Theodore Roszak afirmă, printre altele, că statul<br />
controlează societatea prin asocierea dintre tehnocraţie<br />
şi puritanism, Malcolm X fiind şi el de părere că religiosul<br />
a devenit, în America anilor ’50, un foarte coercitiv instrument<br />
ideologic şi de propagandă, răpindu-le oamenilor,<br />
printre altele, dreptul la exuberanţă şi la exteriorizare.<br />
Dacă extindem lucrurile în sens freudian şi<br />
nietzschean – doi idoli al căror nume e monedă curentă la<br />
vremea respectivă –, ajungem la concluzia că disputa se<br />
poartă în termeni existenţiali, nu politici: „societatea<br />
afluentă” – ca să recurgem din nou la sintagma lui<br />
Galbraith – creează, în mod inerent, o societate prosperă,<br />
al cărei subprodus rezidual fericit îl reprezintă bucuria<br />
neconstrânsă de a fi şi de a exista, juisanţa. Or, tocmai<br />
aceasta este atitudinea pe care statul o reprimă, temânduse<br />
că o societate prea fericită ar putea deveni, la o adică,<br />
revoluţionară. „Societatea afluentă”, aşa cum o numea<br />
Galbraith, generează în mod incontrolabil o disponibilitate<br />
ludică, estetism şi iresponsabilitate, valori care trebuie să<br />
intre, în mod prioritar, în atenţia statului, fiindcă fisura –<br />
dacă se va produce... – va apărea la acest nivel, tot aşa<br />
cum Marx spusese, în Manuscrisele economico-filosofice<br />
din 1844 – că oprimarea proletariatului se decide la nivelul<br />
relaţiei dintre timpul alocat muncii şi timpul liber, controlul<br />
exercitându-se asupra acestuia din urmă, fiindcă munca<br />
este, oricum, supracontrolată, opresivă.<br />
Galbraith a fost, de altfel, foarte atent cu această<br />
cultură de excrescenţă, care stimulează hedonismul,<br />
spunând că un sistem economic generează, de regulă,<br />
două tipuri de produse: unele de strictă necesitate şi altele<br />
– adică gadgets-urile - care slujesc pornirilor ludice,<br />
predispuse la estetism sau iresponsabilitate. Consumismul<br />
reprezintă, în acest context, o suprapotenţare a gadgetsurilor<br />
în contextul limitării raţionale a produselor de<br />
necesitate imediată. Mai mult decât atât, ceea ce se<br />
constată în consumul curent este că raportul de timp dintre<br />
cele două producţii este antitetic, producţia de strictă<br />
necesitate privilegiind continuitatea, durata lungă, în<br />
vreme ce gadgets-urile favorizează, dimpotrivă,<br />
inventivitatea fulgurantă, moda de scurtă durată,<br />
discontinuitatea. Ţinând însă cont de faptul că interesul<br />
economic al unui producător nu este acela de a fabrica un<br />
produs la începutul deceniului, aşteptând sfârşitul lui
16 bumerangul ºi clepsidra<br />
pentru ca el să se strice, hedonizarea producţiei devine o<br />
sursă inevitabilă de câştig şi de strategie managerială,<br />
mutând accentul de pe produsul solid pe cel frumos, dar<br />
fragil în esenţă, lipsit de putere şi de rezistenţă. Potrivit<br />
acestui model managerial, estetizarea producţiei determină,<br />
pe scară largă, estetizarea inconştientă şi iresponsabilă a<br />
întregii populaţii, aceasta fiind distopia fericită pe care<br />
intelectualii americani ai anilor ’50 şi ’60 nu o puteau<br />
accepta: dimpotrivă, spuneau ei, ingerinţa statului trebuie<br />
să se limiteze la domeniul extraestetic, adică cenuşiu,<br />
juisanţa urmând să fie lăsată celor care ştiu ce să facă cu<br />
ea şi cum s-o exprime.<br />
Aşa se face că majoritatea titlurilor de cărţi de<br />
referinţă care desemnează Statul în anii ’50 şi ’60 sunt<br />
deprimante, adevărate narcoze negative, demoralizante.<br />
Lista e de o spectaculozitate corozivă ieşită din comun:<br />
The Organization Man (William H. Whyte), Must You<br />
Conform? (Robert M. Lindner), The Lonely Crowd (David<br />
Riesman), Growing Up Absurd (Paul Goodman), The End<br />
of Ideology (Daniel Bell), Suicide of the West (James<br />
Burnham), The One-Dimensional Man (Herbert<br />
Marcuse). Toate acestea definesc ceva ce s-a numit a fi<br />
The Silent Generation of the Fifties (cu sloganul Don’t<br />
join anything, don’t sign anything, don’t criticize anything,<br />
don’t get involved), stereotipie reprezentaţională<br />
construită pe imaginea unei societăţi inerţiale aproape<br />
generalizate – dominate de stat, şi care nu generează<br />
voinţe de putere, fiind pentru totdeauna disciplinată de<br />
prosperitate şi de consumism –, la marginea căreia<br />
evoluează o minoritate protestatară, îndeajuns de lucidă<br />
pentru a înţelege că rostul ei nu este acela de a se confrunta<br />
cu statul, ci de a construi o formă existenţială alternativă,<br />
eliberată, profetică şi frumoasă, pentru care mai merită să<br />
trăieşti.<br />
Daniel Bell (The End of Ideology. On the Exhaustion<br />
of Political Ideas in the Fifties, 1962) porneşte de la<br />
Şcoala de la Frankfurt şi de la Karl Mannheim, pentru a<br />
demonstra că mecanismul de putere al Statului derivă<br />
dintr-o „raţionalitate funcţională” (functional rationality),<br />
a cărei expresie în plan public este birocraţia, adică<br />
mâna cea mai lungă prin care Statul ajunge la cetăţean.<br />
„Americans are a nation of joiners” – mai spune Bell,<br />
ceea ce explică, în parte, conformismul, în termenii pe care<br />
şi C. Wright Mills (The Power Elite, 1956) îi formulase:<br />
dacă – spune acesta – pornim de la sugestia că ţelul<br />
dintotdeauna al liberalismului a fost obţinerea puterii,<br />
înţelegem şi stilul pe care statul îl promovează pentru a o<br />
atinge: el renunţă la potenţialităţile sale revoluţionare în<br />
favoarea unui conservatorism birocratic, „the consensual<br />
society” devenind, prin asentimentul dat<br />
protecţionismului statal – esenţial ca psihoză publică întrun<br />
moment continuu de beligeranţă, cum a fost Războiul<br />
Rece – „a coercive society” (formula îi apaţine lui Irwin<br />
Horowitz).<br />
Carte „iconică” a perioadei în care a apărut, Growing<br />
Up Absurd (1960) a lui Paul Goodman a trecut pe la 13<br />
editori care au refuzat-o, până să ajungă la Norman<br />
Podhoretz, care consimte s-o publice: traseu strălucit<br />
pentru un autor care-şi face un titlu de glorie din a evolua<br />
aparte de mainstream, într-o neînţelegere şi marginalizare<br />
aproape mitizate. Teza principală a cărţii este că o societate<br />
se cristalizează în două „sisteme organizate” (organized<br />
systems), cel etatizat, respectiv cel anti-etatizat,<br />
complicitatea cu statul, respectiv sfidarea statului fiind<br />
singurele articulaţii sociale şi umane posibile. Cei etatizaţi<br />
sunt „blank tablets”, pe care statul scrie ce vrea: fiinţe<br />
inerţiale, conformiste, puse în mişcare doar de mâna<br />
străină, din umbră, a statului. Ne amintim, în acest sens –<br />
detaliul nu figurează în Growing Up Absurd... – de scena<br />
introductivă din filmul Rebel Without a Cause al lui<br />
Nicholas Ray (1955), în care protagonistul, Jim Stark<br />
(interpretat de James Dean) culcă grijuliu şi infantil, sub<br />
un ziar transformat ad hoc într-o pătură, o mică maimuţică<br />
mecanică. Metafora maimuţei va mai reveni într-o secvenţă<br />
ulterioară din film – nu insistăm aici asupra ei -, ceea ce ne<br />
interesează fiind, însă, simbolistica mecanismului din<br />
secvenţa introductivă: fără să fie trasă cu o cheie, maimuţa<br />
reprezintă o fiinţă inertă – este ceea ce îşi propune regizorul<br />
să sugereze -, asemenea întregii societăţi, care, nici ea, nu<br />
funcţionează decât dacă păpuşarul din spatele scenei –<br />
adică statul – o pune în mişcare.<br />
În Growing Up Absurd, soluţia lui Goodman este<br />
de a opune o societate represivă (repressive society) unei<br />
societăţi „naturale”, fireşti (natural society), pe<br />
considerentul că „puterea naturală, liberă, este singura<br />
sursă a existenţei („the free, natural power is the only<br />
source of existence”). E de remarcat că Goodman defineşte<br />
antidotul depersonalizării induse de către stat prin<br />
cuvântul „putere”, teza trimiţând, mai departe, în direcţia<br />
subculturilor ecologice, marginale, fiindcă autorul recurge<br />
la modelul „oraşului-grădină” (Garden City) al britanicului<br />
Sir Ebenezer Howard (din Garden-Cities of To-morrow,<br />
1898), potrivit căruia soluţia la presiunea socială<br />
intracitadină, depersonalizantă nu poate fi oferită decât<br />
de articularea unor cartiere suburbane mărginaşe,<br />
generatoare a unei subculturi organice specifice, compensative.<br />
Ajungem în acest fel la opoziţia clasică a<br />
contraculturii în ceea ce priveşte relaţiile de putere: de<br />
vreme ce statul ocupă centrul sistemului socio-politic,
absorbind abuziv nu numai voinţa supuşilor – maceraţi<br />
prin unidimensionalizare –, ci şi dreptul lor la un stil<br />
existenţial integral, eliberat de ingerinţe, rostul<br />
„eliberatorilor” este acela de a ocupa marginea sublimă a<br />
geometriei sociale, dar nu pentru a-şi cultiva resentimentul<br />
sau revolta, ci pentru a duce o viaţă mai aproape de mit<br />
decât de realitate. Mitizarea intelectualului contracultural<br />
(Allen Ginsberg, Neal Cassady, Ken Kesey, Wilhelm Reich<br />
etc.) e o realitate vizibilă cu ochiul liber, constituirea unor<br />
comunităţi intelectuale profetice: la fel. Se vorbeşte, în<br />
acest sens, de pildă, de „comunităţi terapeutice”, una<br />
dintre ele fiind „Antiuniversitatea”, care-şi deschide<br />
triumfal porţile la Londra, în 1968. Un subprodus<br />
prestigios al acestei perspective este hipsterul lui Norman<br />
Mailer din The White Negro, existenţă eminamente<br />
dionisiacă, aflată mai aproape de mit decât de realitatea<br />
ternă a fiecărei zile.<br />
Pentru a înţelege mitizarea intelectualului american<br />
din anii ’50 şi ’60 trebuie să clarificăm câteva concepte.<br />
Primul dintre acestea ţine de prejudecata salvării prin<br />
existenţă frustă: ideea potrivit căreia the hippies ai anilor<br />
’60 practicau naturismul şi ceva ce s-ar putea numi<br />
ecologie incipientă ca reacţie antiintelectualistă,<br />
intelectualismul fiind resimţit, dimpotrivă, ca o – măcar<br />
parţială... – complicitate cu Sistemul, ca o cedare. Richard<br />
Hofstadter, în Anti-Intellectualism in American Life (New<br />
York, 1963) a arătat faptul că, dus la extrem,<br />
antiintelectualismul evoluează în direcţia alienării, adică a<br />
unui accesoriu al modernităţii negative, ceea ce, în<br />
economia de gândire a contraculturalilor, ar fi fost de evitat,<br />
excesul de negativitate având drept consecinţă<br />
stereotipizarea mecanicistă a vieţii, atrofierea plenarităţii.<br />
Dimpotrivă, ceea ce urmăreau ei era exacerbarea<br />
pozitivităţii: ieşirea din istorie – pe care Freud o interpreta<br />
ca pe o „maladie a mitului” ’, compensarea negativităţii<br />
printr-o existenţă intempestivă, exuberantă, plenară, care<br />
ne duce – pentru a da un exemplu luat la întâmplare – mai<br />
aproape de Nietzsche decât de Camus, ceea ce înseamnă,<br />
totodată, şi o resemantizare a „existenţialismului american”,<br />
care este mult mai pozitiv decât contrapartida sa clasică,<br />
folosită drept model, europeană. Lucrurile se precizează,<br />
de pildă, foarte bine în descrierea pe care, în On the Road<br />
(Pe drum), Jack Kerouac i-o face lui Dean Moriarty (alias<br />
Neal Cassady): „...inteligenţa lui Dean era la fel de sobră<br />
şi sclipitoare şi completă, fiind însă lipsită de<br />
intelectualism plicticos. «Delincvenţa» lui nu avea nimic<br />
posomorât sau dispreţuitor; era o explozie sălbatică şi<br />
afirmativă de bucurie americană, venea din vest, vântul<br />
de vest, o odă a preeriilor, ceva nou, prorocit din<br />
vechime, sosit de departe... [...] toţi prietenii mei newyorkezi<br />
se aflau în tabăra negativiştilor, a unora care,<br />
fără ieşire fiind, puneau la zid societatea şi ofereau<br />
argumente perimate, fie ele livreşti, fie politice sau<br />
psihanalitice; Dean însă se repezea printre oameni în<br />
căutare de pâine şi dragoste [...] Un cavaler al soareluiapune,<br />
acest Dean.” 1<br />
Într-un asemenea context – precizează Kerouac<br />
atunci când descrie întâlnirea dintre Dean Moriarty şi Carlo<br />
Marx (cel „cu mintea tenebroasă...”) –, oamenii sunt şi<br />
bumerangul ºi clepsidra<br />
17<br />
acţionează ca energii, pregătite să se dilate la infinit, să<br />
expandeze euforic şi suicidar, ceea ce înseamnă că, în mod<br />
evident, asemenea oameni nu pot trăi decât la marginea<br />
exuberantă a vieţii, acolo unde ea se întâlneşte cu moartea,<br />
eliberată de tot ce reprezintă terifianţă, negativitate sau<br />
suferinţă: „...pe vremea aceea străzile erau ringurile lor<br />
de dans, iar eu – scrie Kerouac – îmi târşâiam picioarele<br />
după ei aşa cum am făcut toată viaţa după oamenii care<br />
mă interesează, pentru că singurii care există pentru<br />
mine sunt cei nebuni, nebuni după viaţă, nebuni să<br />
vorbească, dorind nebuneşte să fie mântuiţi, cei lacomi<br />
să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată<br />
şi nu spun banalităţi, ci doar ard, ard, ard ca nişte<br />
formidabile focuri de artificii, explodează aidoma unor<br />
păianjeni de foc printre stele, iar lumina albastră din<br />
jur face bum şi toată lumea oftează...” 2<br />
Să ne aducem aminte, în final, de extraordinara<br />
cavalcadă de fiinţe empedocliene aflată în poemul Howl<br />
(1955) de Allen Ginsberg: „îngeri” incendiari rătăcitori prin<br />
„Molochul” devorator al civilizaţiei industrial-bancare,<br />
„angelheaded hipsters” cu ochi „radiant” sau „brilliant”,<br />
pregătiţi să dispară „în vulcanii din Mexico”, asemenea<br />
unui Iisus ajuns să fie, prin eschatologia generală la care<br />
participă, un nou Dionysos.<br />
______<br />
Note:<br />
1 Jack Kerouac: Pe drum. Traducere de Cristina Felea.<br />
Postfaţă de Dan Grigorescu. Ed. Univers, Buc., 1998, pp. 12-<br />
13<br />
2 Ibid., pp. 10-11<br />
(Va urma)
18 cronicã literarã<br />
Evelina OPREA<br />
Lumea ca percepţie<br />
Cu Buchetul de Platină* – proaspătul volum de<br />
versuri apărut la editura Eikon într-o ediţie elegantă, Viorel<br />
Mureşan se re-formulează şi se re-inventază pe sine. Apt<br />
pentru modificări de perspectivă, poetul apare, prin noul<br />
său mănunchi de poezii, mai mult ca un neoexpresionist<br />
care se ignoră. Izvorând dinăuntrul fiinţei sale, această<br />
formulă de creaţie nu îl ţine pe autor captiv şi nu se<br />
transformă într-un demers premeditat ce ar fi riscat să<br />
devină astfel, prin expansiunea sa lirică, unul superfluu,<br />
oţios.<br />
Prin neliniştea iraţională, prin spectrul incertitudinilor<br />
şi al emoţiilor crepusculare, prin stilistica menită să<br />
amplifice realitatea alterată, poetul intră pe cărarea, deloc<br />
înfundată, a unei simbolistici ce poate fi înţeleasă sub<br />
umbrela atotcuprinzătoare a expresionismului, dar care<br />
prin jocul unei maieutici for free se vede adeseori<br />
decuplată, deturnată de la modelul originar al dispunerii<br />
ei afective şi poetice.<br />
Volumul este alcătuit din trei secvenţe: una mai amplă,<br />
în care se întinde catalizatoare imaginea ochiului care<br />
contemplă lumea şi o creează privind, fără să se scape din<br />
vedere pe sine (Numeşte muzica ochilor); o suită ceva<br />
mai restrânsă de poeme ce îmbracă însă – ut pictura poesis<br />
– pagina întreagă (Cartea arsă); un grupaj de haiku-uri,<br />
de microarmonii (33 de armonii mici).<br />
Poemul 33 de rime pentru umbră reflectă în mic<br />
întreg ansamblul cărţii, îi rezumă arhitectura şi îi<br />
prefigurează sensurile. Cu un instinct aproape borgesian<br />
al geometriei, Viorel Mureşan compune 33 de imagini<br />
eliptice, peste limbajul formei abătându-se duhul<br />
expresionist ce amestecă elemente realiste de detaliu cu<br />
sarabanda fantastică a unor percepţii divergente: „văzui<br />
în oglinda aşezată-ntr-un horn / o imensă piele de om/ din<br />
care iese luna// eu o priveam cu-mprăştiaţii ochi”. În<br />
vârtejul raportului dintre realitate şi reprezentarea ei se<br />
inoculează nelinişti filtrate în scurtmetraje mozaicate:<br />
„distanţa o aproximează numai arpentorul/ un bătrânel/ în<br />
drumul spre groapă/ îşi agaţă umbra într-un copac/ ca peo<br />
obositoare manta”; „copiii mişcau fereastra ca blide cu<br />
stele/ inima în ei se înfăşura în perdele de negru/ în cer se<br />
ascuţeau bastoanele albe/ viitorii soldaţi/ îşi ţeseau<br />
picioarele/ pe înaltele scări //”, „această bătrână se roagă/<br />
îngenuncheată/ iar umbra ei tot în genunchi lângă ea/<br />
tace”. Poetul face efortul de a-şi delega măşti<br />
convenţionale, sumare („pe hornul de la han se ridică/<br />
bunicul încărcat de roşcove/ scriindu-şi cu aţe şi noduri<br />
pe cer/ acest mic poem”), dar fără compensaţie imaginară<br />
şi, acoperit de vălul Mayei, se întoarce către sine. Sub<br />
poleiul subţire al amintirilor se ghiceşte clipirea ochiului<br />
interior: „eu priveam cu împrăştiaţii ochi/ din care îngerul<br />
a zburat/ printre împuşcături de mătase”.<br />
Lumea este înţeleasă ca percepţie, culorile, senzaţiile<br />
încercate conlucrând miraculos într-o poezie densă ce se<br />
naşte din adâncurile nopţii şi care surprinde moartea<br />
imanentă existenţei, universul-sicriu, părelnicia vieţii:<br />
„zilnic primeam un ziar de zăpadă/ cu ştiri despre căţelandri<br />
de îngeri/ pe pagina-ntâi/ se răsfaţă un aer uscat/ au ochii<br />
întorşi între pereţii unei/ biserici de grindină//; „cea cu<br />
ochii harnici şi căprui/ agăţat-ai cerul într-un cui/ şi pe<br />
mine câine-ntr-un castel/ fără scară ca să fug din el”; „firul<br />
de praf/ încâlcit în umbră/ ajunge pe mare/ dar nu se udă/<br />
căci umbra umblă/ uscată acolo pe/ unde umblă”; „speranţa<br />
morţilor/ şi stelele dimineţii de iarnă/ nişte cutii în haine<br />
de-mpărătese”. Cecitatea privirii exterioare („ce oraş cu<br />
pereţii fumurii”) este suplinită de viziunea orfică a timpurilor<br />
viitoare: „...să dispară liniştea din Byblos”. Mesajul<br />
apocaliptic răzbate chiar din vintrele cărţii, laolaltă cu<br />
sugestia, fals izbăvitoare însă, a ieşirii din umbra deasă,<br />
căci, dedesubt, nu se zăreşte o diorama încântătoare, ci<br />
un drum ad inferos: „pălării cum se vede marea de sus/<br />
ţinute între mâini agitate/ şi glasul din carte/ asemenea<br />
unei uşi deschizându-se/ desfăcea un frunziş de umbre/<br />
deasupra gropii”.<br />
Simbolistica expresivă a umbrei se regăseşte şi în<br />
restul ciclului, nefiind totuşi un artificiu semantic, un<br />
eufemism obsedant. Ea se adaugă unei panoplii de motive:<br />
ochii, privirea, fereastra, podul, pisica, cimitirul,<br />
păsările etc., care, deşi revalorizate cu stăruinţă, nu sufocă<br />
imaginarul poetic, ci intră într-o rezonanţă afectivă cu tema<br />
privilegiată a volumului, aceea a lumii ca joc de himere, ca<br />
spaţiu infernal sau ca anamneză platoniciană: „când n-a<br />
mai fost vânt/ a lăsat urme/ pe zăpada albă/ până când<br />
zăpada albă s-a subţiat// urmele lui s-au făcut iarbă”<br />
(Cenuşă din Paradis), „n-am nimic împotriva morţii/ îşi<br />
zice/ e atât de firească/ numai ochii de mi-ar rămâne afară”<br />
(Gerunzii întrerupte); „oricare oraş în care călca/ părea<br />
floarea putreziciunii// moartea era departe încă îşi<br />
desfunda robinete/ pe acoperişul rece cu pisici ori cu vânt/<br />
pentru el clocotul străzii/ era un sicriu în care se aşeza”<br />
(Într-un cimitir ornat);<br />
Absurditatea, demonia realului sunt şi mai evidente<br />
în poemele în care sistemul de referinţă îl reprezintă<br />
fotografia, pagina, pânza, pictura indicând materializarea<br />
unor senzaţii şi percepţii şi, paradoxal, mai ales imaterialitatea,<br />
in-existenţa individului şi ficţiunea lumii<br />
sale: „ardem fotografiile iar oamenii/ din ele/ se risipesc<br />
pe câmp! (Un portret de bătrână); pe întinderea fără cute<br />
a paginii/ se surpă zâmbetul ei” (Un portret de fată); „locul/<br />
unde ard gunoaiele/ pe când ziua e pe sfârşite// în faţă pe<br />
o pânză/ cineva a pus soarele/ mai încolo era luna umplută/<br />
cu păsări moarte şi zdrenţe” (Locul unde se ard<br />
gunoaiele); facem fotografii pentru/ morţii tineri/ însă<br />
contururile lor niciodată/ nu vă aşteptaţi/ să iasă prea<br />
clare” (Instantanee). Chiar poezia este simţită ca absenţă:<br />
„îi lăudau frumuseţea/ ca pe o umbrelă uitată deschisă/<br />
între pietrele de pe malul unui râu/ seara şi dimineaţa//<br />
frumuseţea ei/ mâinile ei/ absente” (Efigia poeziei).<br />
Cu o scenografie uşor diferită, a doua secvenţă a<br />
volumului (Cartea arsă) încifrează aceleaşi simboluri din<br />
prima parte, într-o manieră asemănătoare (prin concreteţea<br />
uneori picturală a expresiilor, prin desfăşurarea labirintică<br />
a unor reprezentări atinse de un abur expresionist, prin<br />
simţul extraordinar al imaginaţiei poetice sau prin mixtura<br />
dintre reflexele lirice ale unui strat adânc, ontologic şi<br />
rafinamentul livresc). O schimbare se observă totuşi:<br />
poemele sunt de o tensiune şi o emoţie tot mai
copleşitoare, ideile se modelează în profunzime, privirea<br />
se apropie mioapă de un univers escatologic înregistrând<br />
dispersia unei lumi desacralizate. Efortul este imens,<br />
percepţia e mereu obturată („ochii afundându-se în pereţi<br />
de cenuşă”), ochiul care scanează realitatea printr-o<br />
„fisură-ntr-un zid”, „printr-o crăpătură în perete” se dilată<br />
în întunericul mundan, şocant, imprevizibil, în care se<br />
ghicesc imagini ale expierii, crispări, convulsii proiectate<br />
pe ecranul unei temporalităţi defuncte: „deodată/ ca dintrun<br />
pom înflorit din memorie/ îţi cade cu mare zgomot un<br />
mort/ deasupra mortului cerul/ îşi foşneşte punga/ aşa<br />
cum ai trage o plasă de muşte la geam”// ,,anul de-atunci<br />
va muri şi el ca o rană/ care se vindecă lent// pod deargint/<br />
pe sub pământ/ pod de-aramă/ peste vamă// acest<br />
glas a cerut adăpost/.../ şi ca un lămpaş în noapte o femeie/<br />
ţine în braţe întunericul”. „Cartea arsă” este un text<br />
remarcabil în care se articulează organic şi în unele pasaje,<br />
muzical, ceremonios, viziunile pregnante ale morţii sau<br />
descrierea terifiantă a unei vieţi post-mortem, vag<br />
aureolată de sugestia teofaniei, şi în care persistă doar<br />
memoria poemelor, ele însele atinse însă de moarte, de<br />
vacuum-ul deliteraturizării: „acum/ suntem doi şerpi de<br />
lut tu şi eu/ alunecând prin această carte arsă/ se rotesc<br />
frunzare/ pe un orizont bătut pe trandafiri negri// după<br />
moartea mea/ auzeam tot mai clar cuvintele lui dumnezeu/<br />
aşa cum jumătate din locuinţele unui cartier/ îşi scot<br />
degetele din urechi/ după bâzâitul unui aspirator”.<br />
Cele 33 de armonii mici prin care se încheie volumul<br />
ies cu totul din formula ce se instituise în primele două<br />
segmente ale cărţii. Nu se produce o denivelare de registru,<br />
ci pur şi simplu, ochiul poetic fotografiază realitatea<br />
fragmentar (nu haotic) dar fără scrupulozitate: „departe<br />
o/ cascadă...printre fusceii scării/ văd luna”; „privind prin<br />
geamuri/ pasărea moartă văd şi/ crizantemele”. Apelul la<br />
simetrii şi redundanţe nu complică în mod artificial textele,<br />
ci amplifică din nou emoţiile şi tonalităţile, altfel surdinizate<br />
la scara mică a fiecărui poem.<br />
Expresionismul nu poate fi evacuat din interpretarea<br />
acestor versuri, dar el este la Viorel Mureşan nu un automatism<br />
poetic, ci unul funciar, productiv, care îi dă<br />
măsura talentului şi, în plus, o percepţie acută şi o<br />
extraordinară, intensivă, admirabilă capacitate de a practica<br />
un lirism revelatoriu.<br />
______<br />
* Viorel Mureşan, Buchetul de platină, Editura Eikon,<br />
2010<br />
cronicã literarã<br />
Lucia ŢURCANU<br />
Chemarea oleandrilor<br />
19<br />
După O săptămînă de poeme nescrise (1998) şi<br />
doisprezece ani de poeme nepublicate într-o carte, Maria<br />
Şleahtiţchi revine cu un volum de poezie al cărei titlu<br />
(spre deosebire de primul, cu tentă vădit textualistă)<br />
anunţă un lirism de tip subiectiv/ confesiv – Oleandrii<br />
mă strigă roz*. Grupate în cinci cicluri, cele 25 de poeme<br />
alcătuiesc biografia lirică a unui eu feminin prins între<br />
două lumi: aici şi acum – un univers al intimităţii<br />
literaturizate, şi „dincolo” – un univers pastoralizat al<br />
trăirilor/ fiinţelor de altădată.<br />
Apocrifele conţin versuri de un lirism cu discrete<br />
accente senzuale, în care este urmărită refacerea cuplului<br />
primordial (eu-tu; el-ea): „el/ îi face loc sub plapumă/ o<br />
lasă să-i intre sub piele/ să-şi încălzească picioarele reci<br />
de gambele sale fierbinţi// ea/ se subţie pînă devine un<br />
abur/ un fum un fir de cenuşă/ pornită alandala pe-o coamă<br />
de vînt”. Senzualitatea alternează cochet cu textualismul<br />
şi intertextualitatea. Feminitatea (sau condiţia feminină)<br />
devine motivul central al poemelor. Eul feminin apare în<br />
cele două ipostaze esenţiale: femeie, ce ştie să inducă „o<br />
dorinţă nebună/ de frivolitate şi scene perverse”, şi mamă,<br />
care, „de dorul iedului”, simte cum „mălăiaşul/ ca amnarul/<br />
îmi roade pînă la os călcîiaşul// smocul de flori mustind<br />
sîngeriu/ pe la subsuori/ amiroase-a pelin/ şi a rozmarin”.<br />
Trăsătura dominantă a acestui eu este dorinţa (romantică?)<br />
de strîngere „îndărăt ca un embrion”, dorinţă ce exprimă<br />
nevoia de revenire la primordial, dar şi de refugiu în sine<br />
ca încercare de autocunoaştere: „ca într-o scoică uitată/<br />
la fundul mării mă frămînt/ mă izbesc de pereţii gîndului”,<br />
„sînt gînd reîntors/ în lăcaşul cu aură/ de smoală grizonată/<br />
/ sînt abur ce se resoarbe/ în vocale rujate în lanţul/<br />
cuvintelor legate de plămîni”. Dacă în O săptămînă de<br />
poeme nescrise sensibilitatea feminină era raportată la<br />
modele livreşti, în Oleandrii mă strigă roz este tot mai<br />
evidentă tendinţa de autenticitate, poezia avînd de cîştigat<br />
prin aceasta.<br />
Poemele în vernil dezvăluie, uneori la modul<br />
expresionist, cu ajutorul imaginilor cromatice sau al<br />
metaforei stihialului, „peisaje” din imediat: „plopoaicele<br />
hermafrodite/ cu ugere pline de laptele/ verdelui crud/ şi<br />
poale zdrenţuite-n rafale/ îşi smulg despletite chica/ dînd<br />
pe vînt clăbuci răsuciţi/ în volane dantelate de puf”.<br />
Este evocat universul pastoral, cu „pielea dubită bine/<br />
prinsă-n meliţă/ păstrată de bunicu-n şopron” sau capra<br />
(livrescă totuşi!) care „paşte movul amărui/ al florilor de<br />
brusturi/ verdele uscat al păretarului”. Lumea bucolică a<br />
copilăriei este una din dominantele cărţii, autoarea<br />
renunţînd, se pare, la citadinismul şi hic et nunc-ul<br />
preferat de congenerii săi postmodernişti. Utilizînd un<br />
termen din exegeza romantismului, aş zice că această<br />
lume devine un univers compensativ pentru Maria<br />
Şleahtiţchi, care caută cu multă nostalgie vremurile,<br />
oamenii, atmosfera de altădată.<br />
Textele din ciclul Oleandrii mă strigă roz confirmă
20 cronicã literarã<br />
aceasta constatare, invocînd făptura mamei, trecută<br />
dincolo. Confesiunile ce încep cu adresarea „draga mea”<br />
sînt, de fapt, mesaje onirice venite de la cea pentru care<br />
„lipsa trupului” e „pierderea [...] cea mare” („draga mea/ a<br />
mă reîntrupa nu pot/ inconsistenţa e/ singura mea<br />
povară”). Punctul culminant al emotivităţii este atins în<br />
poemele tu n-ai văzut niciodată marea, ca un milog stau<br />
la poarta bisericii, te privesc adînc albastru, oleandrii<br />
mă strigă roz, în care tragismul existenţial este exprimat în<br />
imagini pe cît de compacte, pe atît de profunde: „ţi-l invoc<br />
pe tata/ în haina grea a gorunului drag”; „atunci pe mine<br />
mă rechem/ îmi ridic pleoapele înfoind cei 2 mł/ de ţărînă a<br />
mea”. Aici, autoarei îi reuşeşte cel mai bine să fie ea însăşi,<br />
creînd o poezie a trăirii nemijlocite.<br />
12 este un poem în care descrierea unei scene<br />
din banalul cotidian („0. în sîmbăta paştelui// 1. spăl<br />
frigiderul pe dinăuntru/ pe din afară-l şterg”) trece în<br />
rugăciune pentru mîntuirea trupului lui Iuda: „11. iartă-i<br />
regretul şi teama/ şi-alegerea/ frînghie trainică copac<br />
viguros// 12. îndură-te doamne că doar nu mai e nevoie<br />
de el/ scoate-i din ştreang trupul uscat”. Existenţa de<br />
zi cu zi este, astfel, raportată la mit, iar poezia tranzitivă<br />
trece în poezie a arhetipurilor. Este un text reprezentativ<br />
în ceea ce priveşte specificul poeticii Mariei Şleahtiţchi<br />
– alternanţa între minimalism şi metaforizare, dar şi între<br />
ludic şi grav.<br />
În final, în poemele din ciclul Dincolo, autoarea iarăşi<br />
evocă, narativizînd lirismul, fiinţa mamei, plasată în<br />
universul rustic al copilăriei, un univers al purităţii şi al<br />
statorniciei: „seară de vară la noi acasă/ în grădină greieri<br />
şi simfonii erotice/ în aer miros de mămăligă/ coaptă la foc<br />
de ogrinji// liniştea stă pe pragul casei/ ca într-o scoică a<br />
veşniciei”. De la apocrifele sinelui rătăcitor la lut, eul<br />
face o călătorie către începuturi, din lumea convenţiei<br />
livreşti („aici e locul suspensiilor cu semnificaţia 0/ aici<br />
îmi re-trag sinele pe mine mie re-dîndu-mă”) spre un<br />
univers al autenticităţii şi al veşniciei („casa noastră e<br />
nouă/ miroase bine/ a var proaspăt/ supt voluptuos de<br />
lutul/ cu paie cu pleavă cu balegă”).<br />
Poezia din volumul Oleandrii mă strigă roz, cu toate<br />
că mai conţine referinţe culturale şi porniri textualiste, este<br />
traversată de un lirism genuin intens şi emoţionant.<br />
Prospeţimea imaginilor rezultă din îmbinarea sinestezică a<br />
senzaţiilor („verde uscat”, „alb tăbăcit”, „roşu acrilic”,<br />
„verde vîscos”, „vocale rujate”) sau din poetizarea<br />
limbajului regional (rustic, în general), uşor arhaizat<br />
(„veliştea vînturilor”, „nu pot croşeta lănţuşele<br />
semantice”). Scrise cu migală, multe poeme din această<br />
carte emoţionează, pentru că ating o coardă sensibilă a<br />
cititorului – relaţia cu cei de odinioară, legătura cu lumea<br />
„oleandrilor roz” (imaginea simbolizînd universul idilic al<br />
copilăriei), cu „eternul ieri/ cu mîinile calde ale mamei/ şi<br />
şapca tatei săltată pe frunte”. Este poezia unui eu care<br />
caută confirmarea propriei identităţi în idee, în cuvînt, în<br />
amintire, în tăcere: „sînt brazda mov/ ce-şi mulează culoarea<br />
pe/ vîrtejul de aer zvelt// sînt fluviul de miere/ de tei şi de<br />
salcîm/ ce se revarsă lin/ peste ochiul nesomnului [...] sînt<br />
tăcerea/ vîntoaicelor cu răni/ abia tămăduite”.<br />
______<br />
* Maria Şleahtiţchi, Oleandrii mă strigă roz, Chişinău,<br />
Editura Cartier, 2010.<br />
Liliana TRUŢĂ<br />
Istoria trece printro gară…<br />
Proza microexistenţială ar fi formula sintetizatoare cea<br />
mai nimerită pentru toate volumele lui Cristian Teodorescu,<br />
pe care scriitorul a cultivat-o încă din anii ’80, şi de la care<br />
nu s-a abătut decât cu mici excepţii. Debutează desantist<br />
sub semnul prozei scurte, urmează apoi Maestrul de lumini<br />
(proză scurtă), aceeaşi formulă se ramifică pe spaţii largi şi<br />
în romanul Tainele inimei, pe urmă în alte volume de proză<br />
scurtă. Dar când am pomenit de excepţii ne-am referit la<br />
volumul din 2003, Îngerul de la benzinărie, care a fost<br />
surprinzător pentru noi deoarece lansa şi mici rebeliuni<br />
imaginare, ca nişte ieşiri din sine ale acestui prozator care<br />
promitea acolo noi deschideri sub forma unor naraţiuni cu<br />
pulsaţii parabolice, cu o realitate hipnotică, alunecând<br />
într-un soi de realism magic încălzit de o voce profetică ce<br />
ataca tema puterii într-o lume desacralizată,<br />
post-revoluţionară, aflată într-o nesfârşită tranziţie. Spre<br />
ce? Spre posibile pacte faustice, spre lumi subterane<br />
misterioase care dominau din underground realitatea de la<br />
suprafaţă, spre necunoscute reţele misterioase şi labirintice<br />
cursuri ale istoriei care-şi autogenerează capcanele,<br />
interogaţii pe care proza scriitorului le cataliza acolo într-o<br />
epică seducătoare. Şi, la drept vorbind, aceste proze<br />
„atipice” ne-au creat un orizont de aşteptare nou, vedeam<br />
în aceste căutări o foarte promiţătoare direcţie pe care proza<br />
lui Cristian Teodorescu ar fi putut-o urma, şi, la care, noi<br />
sperăm încă, nu va renunţa de acum înainte, chiar dacă<br />
promisiunile au rămas neconfirmate de romanul recent,<br />
Medgidia, oraşul de apoi.*<br />
Prozatorul revine, aşadar, după aceste ieşiri captivante<br />
la formula sa iniţială, în care se simte probabil, mai<br />
confortabil, de observator cu ochi necruţător al realităţilor<br />
mici, tăiate în felii cu respiraţie scurtă, cu personaje captive<br />
la modul ingenuu într-o existenţă prăfuită pe care scriitorul<br />
le urmăreşte cu o bonomă toleranţă. Ele nu devin niciodată<br />
„prada” atitudinii auctoriale (ironie, simpatie sau sarcasm),<br />
ci sunt lăsate să plutească într-o indecizie care este a<br />
existenţei însăşi, fără a fi nici ajutate, dar nici apostrofate.<br />
Cărţile lui Cristian Teodorescu sunt ca nişte rezervaţii, nu<br />
„naturale”, ci „literare”, în care personajele sunt lăsate să<br />
se mişte în voie, să gândească pe cont propriu sau chiar să<br />
n-o facă, fără a şti că acesta nu este decât un habitat artificial,<br />
aflat sub supravegherea neştiută de ei a ochiului<br />
auctorial.<br />
Preferaţii scriitorului au fost întotdeauna micii sau<br />
marii anonimi, al căror alfabet prozatorul l-a învăţat cu<br />
repeziciune şi fără efort, inşi mişcându-se între provocările<br />
insignifiante ale existenţei lor, puşi în faţa unor opţiuni,<br />
uneori rizibile, alteori dramatice, însă egal tratate de un ochi<br />
auctorial implacabil, încremenit într-o obiectivitate regală.<br />
Evident, socialul era mereu în prim-planul acestei<br />
proze mai degrabă comportamentiste, în care portretele<br />
erau în egală măsură rapide şi substanţiale, mişcarea umană<br />
fiind fixată şi comprimată în tablete epice de la şcoala „old<br />
fashion” a bătrânului Caragiale.
La această vocaţie epică se reîntoarce Cristian<br />
Teodorescu în romanul Medgidia, oraşul de apoi (al doilea<br />
roman al prozatorului) care slujeşte o poetică a<br />
fragmentarismului mai puţin prezentă în primul roman,<br />
Tainele inimei, unde firele epice erau savant înnodate după<br />
tehnici „clasice”. Romanul recent apărut se construieşte<br />
însă din fărâme epice cu care ne-a obişnuit scriitorul din<br />
cărţile anterioare, dar care reiau, rotitor, prin circularităţi<br />
atent supravegheate, destine abia schiţate la început, pe<br />
care le derulează apoi lăsându-le să se rostogolească încet<br />
şi să-şi desfăşoare lent semnificaţiile până la capăt.<br />
Deşi pare un conglomerat de schiţe, suflul romanului<br />
se simte abia după savurarea mai multor „boabe” epice<br />
care se organizează într-un ciorchine, meticulos, în paşi<br />
mici şi prin incizii rapide în corpul unei realităţi sociale şi<br />
istorice specifice. Despre care se cuvine să specificăm că<br />
nu mai este una a strictei actualităţi, Cristian Teodorescu<br />
renunţând pe moment la „cestiunile arzătoare la ordinea<br />
zilei” cu care ne-a obişnuit până acum. Romanul consumă<br />
febril un timp nu mai puţin convulsiv şi aberant, marcat<br />
de zbaterile dramatice ale războiului şi ale perioadei imediat<br />
de după, cu toate isteriile sale ideologice.<br />
Timpul umflat în care marşul istoriei se accelerează<br />
fermentează ideologii care se ciocnesc cap în cap, aşa<br />
cum fac şi opţiunile strategice şi politice ale României în<br />
război, toate contradicţiile buimăcitoare modelând cu<br />
pasiune „rece” destinele umane din micul târg dobrogean,<br />
Medgidia, care poate fi, de altfel, orice alt oraş de pe harta<br />
României. Cristian Teodorescu procedează şi aici ca în<br />
alte părţi: fixează contextul, măsoară temperatura apei şi<br />
pe urmă îşi aruncă personajele în acest acvariu romanesc,<br />
observându-le pur şi simplu, consemnându-le ca într-un<br />
jurnal clinic comportamentul, însă fără comentariile şi<br />
verdictul specialistului...<br />
Prozatorul a fost mereu interesat de problema<br />
adaptabilităţii, pe care o urmăreşte cu nedisimulată<br />
voluptate în toate prozele sale. Personajele trăiesc în ritmuri<br />
leneşe, se frământă, se zbuciumă, se descurcă sau nu, se<br />
adaptează sau nu, se eschivează sau înfruntă realitatea,<br />
clachează grotesc sau tragic. Depinde de nervul interior al<br />
fiecăruia, fiecare cu modalităţile specifice de reacţie la<br />
temperatura când glacială, când prea fierbinte a realităţii,<br />
cu rare momente de echilibru. Oricum, în vremurile tulburi,<br />
numai forţa interioară a celor care nu renunţă la umanitatea<br />
lor mai poate restabili echilibrul precar al realităţii.<br />
Anii 40 aduc în acest orăşel o realitate agitată, cu<br />
nebunia rebeliunii legionare, a prigoanei evreieşti, a războiului<br />
fie de o parte, fie de alta, a ocupaţiei sovietice şi teroarea<br />
comunistă incipientă. Toate aceste unde de şoc ale seismelor<br />
istorice sunt urmărite la scară micro-socială, lovind indivizi,<br />
familii, alianţe sociale, grupuri de toate felurile, şi producând<br />
reacţii. Iar reacţiile, spontane sau în lanţ, sunt însăşi mişcarea<br />
Vieţii în roman. Spune-mi cum reacţionezi, pare să gândească<br />
autorul, iar eu am să-ţi spun cine eşti. Nu perspectiva morală<br />
neapărat, nu asta primează la Cristian Teodorescu, pentru că<br />
dincolo de bine şi de rău, de impostură sau de verticalitate<br />
morală, scriitorul caută mereu umanul, ca esenţă ultimă a<br />
lumii pe care o construieşte, şi-l descoperă de multe ori în<br />
cele mai neaşteptate locuri.<br />
Romanul se deschide cu mişcări leneşe, la modul<br />
aproape predist, cu un moment inaugural când timpul îi<br />
mai păcăleşte pe oameni promiţându-le existenţa unui<br />
cronicã literarã<br />
21<br />
viitor îmbelşugat, pe măsura eforturilor depuse. Este<br />
momentul în care, cu gesturi de întemeietor, întreprinzătorul<br />
Fănică Teodorescu preia restaurantul gării din Medgidia<br />
imprimându-i treptat o altă personalitate decât cea de<br />
cârciumă sordidă de gară. Spaţiul ce vertebrează toate<br />
mişcările umane ale romanului, dobândind treptat statutul<br />
pe care-l avea salcâmul lui Preda, este acest restaurant ce<br />
va dobândi centralitate. Iar Fănică Teodorescu are ceva<br />
din vitalitatea cârciumarului Stere din Groapa lui Eugen<br />
Barbu, cu care de altfel romanul are câteva elemente în<br />
comun, mai întâi prin construcţia narativă, căci şi acolo<br />
romanul se compune şi se descompune repetat sub ochii<br />
noştri prin aceeaşi tehnică a micro-naraţiunilor care îi dau<br />
progresiv suflul. Tot de tehnica autorului Gropii ţine şi<br />
crearea respiraţiei specifice a unui topos care devine o<br />
adevărată supra-realitate şi multiplicarea la scară<br />
industrială a personajelor, care nu duce însă la niciunul<br />
dintre autori la crearea unei „obezităţi” de materie umană.<br />
În jurul acestui spaţiu se ţes, se fac şi se desfac<br />
multe relaţii, intrigi, aventuri dramatice sau groteşti ale<br />
romanului. Şi tot aici se întorc pe urmă firele epice după ce<br />
au fost derulate, ca de pe un ghem. Gara lângă care se află<br />
restaurantul devine şi acesta un spaţiu simbolic, ca o<br />
arteră principală prin care trec drumurile Istoriei, dar tot<br />
de aici pleacă în pribegie şi cei goniţi de ea. De aici pleacă<br />
evreul Marcel, bijutierul oraşului spre Palestina, Neli<br />
prostituata care va ajunge în America, maiorul Scipion<br />
aici se urcă în tren alături de regimentul lui, aflat sub<br />
comanda altuia, dar pentru a nu-l abandona se înrolează<br />
voluntar, aici urcă în tren după război frumoasa evreică<br />
Lea, doctoriţa oraşului etc.<br />
Deşi în plin război, relaţiile sociale sunt încă<br />
sănătoase, aflate sub semnul normalităţii în ciuda<br />
conflictelor de interese. Nebunia legionară, chiar dacă<br />
dizlocă nişte realităţi, nu le poate totuşi aneantiza şi<br />
sfârşeşte sub semnul unei justiţii autentice şi funcţionale,<br />
al cărei reprezentant este judecătorul. Adevărata<br />
catastrofă se produce prin ocupaţia rusească şi apoi<br />
instalarea <strong>comunismului</strong>, abia atunci se prăbuşesc şi acele<br />
valori pe care nu reuşise să le erodeze nici războiul, nici<br />
ideologia legionară, şi abia atunci relaţiile sociale se<br />
reformulează fără ca ele să mai fie înţelese de cineva.<br />
Ne aflăm într-o comunitate multi-etnică şi<br />
multi-confesională pe care scriitorul o fixează de la bun<br />
început, prin diverse figuri umane reprezentative, o<br />
comunitate în care oamenii şi-au găsit de-a lungul timpului<br />
mecanismele interioare şi sociale ale toleranţei: românul,<br />
evreul, turcul şi tătarul, muscalul rătăcit şi bulgăroaica lui,<br />
armenii, sunt legaţi între ei prin întâmplări mici şi mari, prin<br />
convieţuire, dar şi delimitare, respectându-şi unul altuia<br />
„diferenţa specifică”. O lume sănătos-pestriţă, în care se<br />
amestecă elemente de existenţă banală, picanterii<br />
savuroase, gesturi dramatice, coduri elegante de civilizaţie<br />
occidentală şi balcanisme agreabile.<br />
Cele mai puternice personaje rămân cârciumarul<br />
Fănică, elementul de vitalitate al romanului, cel care<br />
imprimă locului o personalitate specifică, maiorul Scipion,<br />
un exemplar anacronic al cavalerismului, om de arme de<br />
modă veche, cu cultul onoarei şi plăcerea duelului,<br />
nesupus în faţa deciziilor injuste. Aceeaşi eleganţă de<br />
lume veche răzbate şi din prezenţa judecătorului sau al<br />
moşierului Caludi, din rafinamentul fostului oberchelner
22 cronicã literarã<br />
pe Orient Expres Ionică, cel care imprimă stil restaurantului<br />
lui Fănică, doctoriţa Lea care salvează vieţi neţinând cont<br />
de restricţiile ce se referă la medicii evrei.<br />
Adevăratul declin al acestei lumi vechi şi coagulate<br />
începe în momentul în care România îşi schimbă aliaţii, şi<br />
acest lucru se resimte mai întâi la restaurantul lui Fănică,<br />
un adevărat „imago mundi”: după aliaţii civilizaţi se<br />
dezlănţuie năvala barbară a ruşilor care coboară tot în<br />
gara din Medgidia dintr-un tren militar, ca un semn sumbru<br />
al unor „vremuri încurcate”. Noii aliaţi nu vizitează<br />
restaurantul mai întâi, aşa cum făceau nemţii şi italienii, ci<br />
cerşesc pâine prin oraş, după care invadează bordelul din<br />
deal, pe care-l vor falimenta... Însă apar printre ei şi figuri<br />
ce derutează prin generozitate şi cavalerism.<br />
Din acest moment, dramele vin în cascade. Şi, încet,<br />
această lume începe să se dezintegreze: primarul, nevoit<br />
să servească noua putere, se sinucide, muscalul Grigori<br />
părăseşte locul abandonându-şi bulgăroaica, dragostea<br />
dintre doctoriţa Lea şi maiorul Scipion primeşte o<br />
întorsătură dramatică după arestarea acestuia din cauza<br />
refuzului de a primi pe ruşi în cazarmă, judecătorul dispare<br />
în mod misterios şi cu el ideea de justiţie, înlocuită cu un<br />
ciudat tribunal al poporului etc.<br />
Comunismul îi va mătura din scenă pe cei aflaţi în<br />
prim plan şi vor apărea figuri umane emblematice pentru<br />
noua realitate istorică: curelarul şi halviţarul, acestuia din<br />
urmă noua putere îi va încredinţa restaurantul lui Fănică<br />
Teodorescu, care devenise o adevărată agora în timpul<br />
războiului, un loc de întâlnire al tutror notabilităţilor din<br />
oraş, şi unde, ca în poiana lui Iocan, oamenii dezbăteau<br />
mişcările istoriei. Prin noul proprietar, spaţiul restaurantului<br />
va recădea într-o condiţie sumbră, încetând funcţia sa de<br />
catalizator epic şi uman în economia romanului.<br />
În gara din Medgidia dramele sunt aduse din nou de<br />
tren: după 5 ani de închisoare apare figura umilă a maiorului<br />
Scipion, bărbatul care nu putea fi îngenuncheat, ca un<br />
simbol al pierderii demnităţii şi imagine vie a efectului<br />
castrator al noii puteri. Sabia de cavaler pe care o păstrase<br />
devine un obiect falic şi el simbolic, al vechii lumi, şi al<br />
vechii bărbăţii dispărute. Şi tot din această gară va pleca pe<br />
urmă definitiv din ţară şi doctoriţa Lea, după ce ani în şir îl<br />
aşteptase pe Scipion să se întoarcă din închisoare. De<br />
închisoare nu va scăpa nici Fănică Teodorescu, pentru care<br />
a doua oară faptul îşi pierde deja dramatismul, înscriindu-se<br />
într-o rutină dictată de cadenţa nemiloasă a noilor timpuri<br />
în care detenţia devine o „sucită” realitate la care îţi vine<br />
rândul oricum, totul nefiind decât o chestiune de timp...<br />
Deşi impecabil în obiectivitatea lui, o afecţiune<br />
subterană a autorului răzbate totuşi la suprafaţă pentru<br />
această lume veche îngropată de marşul istoriei, a cărei<br />
traiectorie e inevitabil marcată de „imposibila întoarcere”.<br />
O nostalgie exprimată de cei doi supravieţuitori din final,<br />
Fănică şi Haikis, umbrele ce au rămas dintr-o lume pentru<br />
a cărei dispariţie n-a fost necesară decât această scurtă,<br />
derizorie şi nedemnă apocalipsă:<br />
„Înainte de a se despărţi, în piaţa de lângă moschee,<br />
se uitau dezorientaţi în jur. Nu mai aveau loc în oraşul de<br />
atunci. Şi nu se întrezărea nimic să le poarte, dacă nu<br />
speranţele, măcar nostalgiile în oraşul de apoi.”<br />
_____<br />
* Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Editura<br />
Cartea Românească, Bucureşti, 2009<br />
Ion PECIE<br />
Amintirile şi confesiunile lui Gabriel Chifu<br />
în limba coptă<br />
O carte plăcută la citit, cumva singulară între apariţiile<br />
editoriale de azi, plină de viaţă şi irizată de tristeţi virile ale<br />
maturităţii publică Gabriel Chifu: Fragmente din<br />
năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot<br />
de el povestită.* E un titlu frumos, ales pentru sonoritatea<br />
lui vetustă, ţeremonioasă, anunţând încă de pe copertă<br />
subiectul tomului, în maniera cărţilor pseudo-istorice<br />
(Istoriia a Alexandrului celui mare din Machedonia şi a<br />
lui Darie din Persida împăraţilor), sau de înţelepciune<br />
populară (gen Viiaţa şi pildele praînţeleptului Esop), ca<br />
mai lesne să îl atragă pe cititor. Nota de arhaicitate nu pare<br />
cea mai potrivită pentru paginile amintind de comunismul<br />
dejist şi de comunismul târziu, dar se justifică pe deplin în<br />
textele consistente, cu temei autobiografic şi confesiv,<br />
care dau greutate cărţii.<br />
Într-unul din texte (Tanti mary), autorul mărturiseşte<br />
că nu apelează la alţii pentru limpezirea unor amintiri în<br />
ceaţă: „regula acestor însemnări tocmai aceasta este – să<br />
mă descurc de unul singur, fără vreun plan prestabilit,<br />
sprijinindu-mă doar pe ce-mi amintesc eu, să cobor în<br />
memorie asemenea unui scufundător în apa adâncă,<br />
primejdioasă a mării, să cobor bucurându-mă când<br />
descopăr cioburile preţioase, aceste fleacuri în fond, să le<br />
scot la suprafaţă şi să încerc să le descifrez, să le pun în<br />
lumină, să recompun de unul singur vasul, întregul. Ce<br />
lipseşte, lipseşte, rămâne pata albă ca-n vechile<br />
manuscrise într-un fel de limbă coptă (limba memoriei mele,<br />
o limbă pentru un unic vorbitor…)”. O poetică a<br />
fragmentului, cum îşi propune autorul, are riscurile ei.<br />
Avantajul ar fi că amintirea, neajustată, îşi păstrează<br />
ingenuitatea dintâi, oferind o mai mare libertate de spirit<br />
vorbitorului în limba coptă (limba egiptenilor în perioada<br />
alexandrină, în care este scrisă şi Evanghelia după Toma).<br />
Asta şi dacă amintirile sunt coapte, să zic aşa, gata să<br />
intre în pagină. Dezavantajul ar consta în puţinătatea<br />
materiei (cioburilor) culese de pe fundul memoriei, situaţie<br />
în care imagini şi scene mai puţin semnificative se cer<br />
cumva revitalizate. Realitatea Calafatului vechi, prăfuit şi<br />
marginal, uitat în cotul Dunării, nu este mereu<br />
„năstruşnică”, ci mai degrabă cenuşie. În cadrul unei<br />
naraţiunii clasice, cu personaje, dialog, descrieri, amintirile<br />
mai sărace ar fi rotunjite în imaginaţie, cum se întâmplă în<br />
proza micilor drame provinciale la Sadoveanu sau la un<br />
Brătescu-Voineşti, unde exista posibilitatea dramatizării<br />
faptelor mărunte. În lumea antebelică exista ritualul<br />
taifasului la o ceaşcă de cafea sau de şerbet, savurată în<br />
cerdac; dar provincia românească postbelică nu mai are<br />
case cu cerdac. Declarativ, Gabriel Chifu procedează în<br />
maniera prozei subiective interbelice. Un Camil Petrescu,<br />
teoretician al autenticităţii, îşi propunea să transcrie în<br />
caietul său doar ceea ce gândeşte, ceea ce simte el,<br />
mărturisind că nu poate vorbi onest decât la persoana I.<br />
Ultima noapte de dragoste… era operă de ficţiune,
inspirată dintr-o societate doldora de evenimente, pusă<br />
pe seama unui personaj-narator, discret supravegheat de<br />
către autorul de pe copertă. Întrebarea este dacă ai parte<br />
de o asemenea lume când recurgi la formula<br />
autoreferenţială a confesiunii nefardate. Gabriel Chifu<br />
promite să recompună singur vasul, dar se răzgândeşte<br />
imediat: „ce lipseşte, lipseşte, rămâne pată albă…”. Iar<br />
aceste „pete albe”, numeroase, invitau la implanturi de<br />
fantezie, ceea ce limba coptă nu acceptă. Conştient de<br />
riscul asumat, limbaj de uz personal, el mută accentul,<br />
trebuia să îl mute, pe un imaginar al gândirii, pe un epic<br />
încărcat de lirism. Întâmplările recuperate ciob cu ciob<br />
copiază realitatea până la punctul în care ea dă semne că<br />
vrea să vorbească. Fragmentele, din memorie adunate şi<br />
iarăşi la lume date, sunt nimbate de lumina domoală a<br />
trans-scrierii. Formula cărţii a fost găsită. În lipsa unei<br />
abundenţe a narativului, autorul explorează posibilităţile<br />
poetice ale epicului „Peregrin prin trecutul meu, peregrin<br />
cucerit de acest drum care se făureşte pe măsură ce<br />
înaintez pe el, caut migălos pepitele de aur din memorie,<br />
mierea strălucind în unghere umbrite, lumina incomparabilă<br />
ce aşteaptă uitată în creierul meu”. Condiţia de peregrin<br />
în timp este o intuiţie ce se limpezeşte treptat, nu fără<br />
ezitări, pe măsură ce „pepitele de aur” se aglutinează în<br />
vasul memoriei, voluntară şi nu prea, în efortul ei de a<br />
scormoni în trecut după întâmplări, figuri umane şi mai<br />
ales emoţii care, vorba poetului, cer veşmintele vorbirii.<br />
Cartea se adună lent în scriitor, iar scriitorul se<br />
reconstruieşte pe măsură ce scrie.<br />
Dar acest timp trecut, resuscitat în memorie şi<br />
aşternut pe hârtie, se reconverteşte într-un spaţiu fizic,<br />
lumea Calafatului vechi, spaţiu de data asta încărcat – ne<br />
învârtim în jurul cozii – de temporalitatea lui. Ca să<br />
anticipez, pelerinajul se împlineşte la finele cărţii. În prima<br />
parte a ei sunt culese „cioburile” vârstei peltice, petrecută<br />
cu mirare în urbea dunăreană, pentru ca într-un text de<br />
bilanţ al călătoriei prin sine autorul să poposească, după<br />
ani, buni-răi, în care a umblat hai-hui prin lume, iarăşi în<br />
Calafat. „O, cum de nu pricep?!, calafatul acesta la vedere e<br />
diferit, i s-au schimbat configuraţia, clima şi geografia, el<br />
n-are nicio legătură cu lumea mea. Lumea aceea este<br />
scufundată în memoria mea, e interioară, e pierdută, fără biata<br />
mea aducere aminte, ea nici nu există”. Altfel zis, unde eşti<br />
copilărie, cu pădurea ta, cu Dunărea ta cotită, cu portul tău<br />
prăfuit, cu tot? Se dovedeşte încă o dată şi încă o dată, de la<br />
Făt-Frumos cel plângăcios în pântecul augustei sale mame,<br />
şi până azi, că revenirile în castelul copilăriei sunt, sentimental<br />
vorbind, ratate. Rămâne doar trăirea aceea necronometrată<br />
în ţinutul tinereţii neveşnice şi starea de bucurie frântă pe<br />
care o realizăm doar după ce o pierdem. De unde îl scoate<br />
mereu, vorbeam de Făt Frumos – Chifu, îngerul personal.<br />
Ce lume a pierdut, de fapt, scriitorul acolo pe malul<br />
Dunării? O copilărie strâmtorată, purtată în locuinţe<br />
neprimitoare, ţinute cu chirie de părinţi, în care ţâncul,<br />
apoi adolescentul trăieşte, citeşte, se joacă, merge la filme<br />
cu Jean Marrais şi Gérard Barry. Învaţă să se iubească<br />
(Corpul), creşte ţesând o întreagă micromitologie în jurul<br />
corpului propriu, cândva prilej de mândrie narcisiacă, azi<br />
temă de amărăciune: „Corpul meu a adunat oboseală,<br />
rutină, toxine, înfrângeri. Corp repede trecător, corp repede<br />
trecător: bisericuţă însingurată-n câmpie, îngropată de<br />
ierburi, ruinându-se tăcută, încet”.<br />
cronicã literarã<br />
23<br />
Cât de ciudat este omul, mă gândeam citind<br />
Fragmente…, când se aşază la masa de scris. Gabriel Chifu<br />
a călătorit mult, pământu-n lung şi marea-n lat, din Tibet<br />
la Calafat (cum vin şi rimele astea!), din Grecia până la<br />
New-York, iarăşi Europa, Tirol, Paris etc., dar nu pune, cel<br />
puţin în cartea de faţă, preţ pe impresiile culese de pe<br />
acolo, cum fac alţi călători de profesie – nu mai dau nume<br />
–, ci se întoarce la Calafat să-şi regăsească, obsesiv,<br />
copilăria şi adolescenţa înecate în praful provinciei,<br />
precum altădată Făt-Frumos – sigur că nu-i displace<br />
comparaţia –, pare saturat, cel puţin prin omisiune, de<br />
fascinanta istorie a lumii din afară şi revine, tras de aţa<br />
amintirilor, în micul port dunărean, chit că nu a avut parte<br />
de o copilărie roză. Aici joacă fotbal, stă de poveşti cu<br />
puştii de seama lui, se scaldă în Dunăre, visează şi e sceptic<br />
la ziua plecării dincolo, unde Vidinul de peste apă<br />
promite o aventură. Pare comic, azi, să vezi în Bulgaria de<br />
ieri un tărâm al evadării din lagărul comunist. E vremea<br />
copilăriilor consumate în închipuire, dar mirajul călătoriilor<br />
dintâi, în afara satului sau orăşelului natal, rămâne o<br />
poveste de neuitat, amintind Craiova văzută din car a lui<br />
Marin Sorescu. Şi pe mine, fie-mi îngăduit, mă vizitează în<br />
somn fantomele drumurilor în căruţă la Roşiori, Găieşti<br />
sau Târgovişte. Amintirile lui Chifu, trezite fără efort, se<br />
leagă cel mai adesea de topos-ul casei, locul care<br />
cumulează toate valorile intimităţii căutate, pierdute şi<br />
regăsite. Şi când casa de acasă nu era cea mai primitoare,<br />
casa altora asigură bruma de confort spiritual. Evocarea<br />
casei din Cioroiaşi a bunicilor sau a casei unui coleg de<br />
şcoală, Călin, amintind casele boiereşti ale dunărenilor,<br />
oameni înstăriţi, negustori sau mari proprietari de<br />
pământuri, sunt între cele mai tuşante pagini despre colţuri<br />
de rai dispărute. A vorbi despre ele azi poate părea<br />
post-sămănătorism sau idilism desuet, dar paginile din<br />
Via?a la ţară de Duiliu Zamfirescu aveau farmecul lor<br />
indicibil. Trecând prin oraşele de câmpie (Craiova, Alexandria,<br />
Roşiori, Calafat), întâlneşti asemenea case în<br />
paragină avansată, cu acoperişuri ruginite, atât de<br />
grăitoare prin aerul lor stătut, închizând în ele dramele<br />
proletarizării şi colectivizării. Da, se poate vorbi despre o<br />
dramă a locuinţelor vechi, paralelă cu a oamenilor, cum se<br />
vede şi în Pomul de Crăciun.<br />
Turistul Chifu este un simţual, atent nu la istoria<br />
oricât de spectaculoasă a locului (Karlovy-Vari, Tyrol,<br />
Balaton, Grecia), nu la istoria, nici la frumuseţea naturii,<br />
cât la reacţia simţurilor sale care corporalizează impresiile:<br />
„Există locuri unde cunoscătorii îşi umplu trupurile cu<br />
lumină […]. Am simţit asta în siviri, un sat din nordul<br />
Greciei, pe ţărmul mării. Acolo lumina trece printre pini,<br />
palmieri, măslini, leandri şi ajunge la tine, îţi ia trupul cu<br />
asalt […]. Aleargă vijelioasă, torenţială, fluvială pe uliţele<br />
sale triste, pe câmpurile tale triste, pe câmpurile tale<br />
neîngrijite, îşi pune tabăra acolo, construieşte, se<br />
împământeneşte, pur te dublează lăuntric”. Oraşele vizitate,<br />
peisajele de aiurea sunt încorporate la propriu,<br />
senzualizate, devenind pretexte pentru şi mai interesante<br />
vizite în sine: „Fericirea e punctul unde drumeţul, drumul<br />
şi capătul drumului se fac totuna”. Inundat de lumină şi<br />
însoţit de îngerul înaripat, drumeţul nu este totuşi scutit<br />
de contraziceri pe care nu ezită să le numească. E mândru<br />
de alcătuirea lui fizică şi face din elogiul corpului o<br />
deschidere în lăcaşul sinelui. Dar trupul şi sinele intră în
24 cronicã literarã<br />
gâlceavă, iar eul se caută dincolo de acest corp adorat şi<br />
renegat: „am fost pus greşit în acest corp”. Sau: „Turnat<br />
într-un corp eronat, într-o viaţă eronată, în nişte întâmplări<br />
eronate, aştept liniştit sfârşitul”. Este doar un puseu liric.<br />
Fragmente din năstruşnica istorie a lumii… este<br />
un buletin medical al bolilor de suflet. Un fragment relevant<br />
pentru starea de spirit a peregrinului este<br />
Alergătorul care rămâne gol pe dinăuntru…, o<br />
confesiune severă despre relaţia omului cu dublul său.<br />
Un dublu sâcâitor, obraznic, care nu este altceva decât<br />
conştiinţa reflexivă în scindare. Un sine sătul de el însuşi,<br />
intolerant cu insul care se risipeşte în aventuri cu previzibil<br />
final prost: „Eu gâfâi bătrânicios, leneş şi mă pierde pe<br />
drum omuleţul interior, îngeraşul zgribulit, mă rog,<br />
înaripatul acesta sau ce va fi fiind, fără el rămân gol, ca o<br />
bisericuţă din care au plecat toţi credincioşii, o portocală<br />
din care s-a scos miezul, ca o lume fără soare, ca un fluviu<br />
fără apă ori, şi mai şi, ca o cutie de conserve închisă ermetic<br />
şi fără nimic în ea”. Dublul nu mai este umbra detaşabilă,<br />
aşezată cuminte pe un perete, precum în proza romantică<br />
a lui Eminescu (Sărmanul Dionis), ci un înger problemă<br />
autonom, revoltat chinuindu-şi stăpânul; omuleţul interior,<br />
cum i se spune, este un vasal tupeist, inversând rolul<br />
cu seniorul decăzut. Dar şi partea bună, rămasă fidelă<br />
eului prim, după ce acesta a căzut în ridicol şi în derizoriu.<br />
Şi dacă alergătorul a pierdut cursa cu sine, cugetul nu se<br />
lasă terfelit odată cu originalul: „Nu catadicseşte să-mi<br />
răspundă şi nici nu se sinchiseşte de enervarea mea, mă<br />
sfidează, merge mai repede decât mine, aleargă mai repede<br />
decât mine şi nu mă pot ţine după el, asta e limpede, se<br />
îndreaptă spre înălţimi, în văzduh e ca acasă, ştie că eu mă<br />
dau în vânt după ţinuturile scunde, nămoloase,<br />
mlăştinoase, întunecate şi-şi bate joc, mă umileşte<br />
neîncetat, el e sus, se uită cum mă scufund încet, încet şi<br />
râde de mine: pare un prinţ cu tâmplele în nori şi eu poalele<br />
hainei lui, trena care mătură mocirla, băltoacele, pare un<br />
dirijabil ce pluteşte sublim şi eu, sacul greu cu nisip legat<br />
de el cu funii, oho, dar o să mă răzbun, a mea va fi izbânda,<br />
o să-l trag în jos de n-o să se vadă, o să se înfunde şi lui<br />
odată cu mine”. Pasaj funciar ambiguu pentru omul<br />
dedublat. Scriptorul este un fante încărunţit, atras, se<br />
laudă el, de mizeria locurilor rău famate, întristat de<br />
dezmăţuri şi doritor de ele. Aflat în degringoladă şi<br />
conştient de prăbuşire, perseverează încă în rău.<br />
Surprinzătoare este ultima frază, în dezacord cu linia<br />
trăirilor mărturisite de-a lungul volumului –, anume intenţia<br />
eului de a macula acest dublu princiar, cu aripi, pofta lui<br />
de a scăpa de prezenţa însoţitorului. E un vis urât, prins<br />
într-un poem îmbibat de melancolie neagră. Celelalte texte<br />
mărturiseau tocmai strădania îngerului – cândva<br />
îndrăgostit de propriu-i corp (trup + suflet), azi plin de<br />
beteşuguri fizico-lirice –, grija de a stopa tribulaţiile eului<br />
în speluncile existenţei cotidiene. Alergătorul… este un<br />
text definitoriu pentru panseurile lirice ale lui Chifu pe<br />
tema conflictului dintre eu şi sine, dintre natură şi nărav,<br />
distonând cu altele ca umoare, şi ele bune, dar nu aşa de<br />
amare.<br />
Starea de levitaţie încercată la greu, mişcarea<br />
mâinilor înaripate sunt de natură a-l scoate pe chefliul<br />
pus pe amantlâcuri ieftine de pe căile pierzaniei şi de a-l<br />
îndruma spre casă. Afumat rău – vorbesc de personajul<br />
amintitor –, craiul pornit cu paşi împleticiţi, de-o nostimă<br />
măsură, vorba lui Bacovia, spre casa altei femei, se<br />
trezeşte…acasă la el! Responsabil cu minunea este mereu<br />
însoţitorul, îngerul păzitor, blamat ceva mai înainte: „În<br />
dorinţa de a mă aduce pe calea mea, insul din umbră<br />
schimbase clădirile între ele. De data asta chiar l-am zărit o<br />
clipă cum, târându-şi aripile prea lungi, împingea cu zel un<br />
bloc de locuinţe în afara cadrului spre a aşeza în loc casa<br />
cu ţigla roşie binecunoscută”. Aventurierul de duzină este<br />
un Peer Gynt fugit de lângă mireasă, rătăcind prin lume,<br />
până la experienţa de neuitat din deşert, aşteptat acasă de<br />
o Solveig incorigibilă în dragostea ei, dar şi de Topitorul<br />
de nasturi. Piesa lui Ibsen este o ramă foarte largă în care<br />
ar putea încăpea povestea rătăcitorului de azi. El însuşi<br />
nu pare prea încântat de conchistele sale amoroase, ci<br />
mai degrabă apăsat de trecerea timpului, jenat la gândul<br />
că este aşteptat acasă de o dana, admirabilă în dragostea<br />
ei nesmintită pentru bărbatul plecat pe cărări greşite.<br />
Sentimentul trecerii, nemulţumirile de sine, deloc<br />
zgomotoase la o natură echilibrată, însă nu mai puţin<br />
dramatice în tânguirea lor, te duc cu gândul la poemele<br />
blagiene din volumul În marea trecere. Sângele gabrielului<br />
se retrage înapoi în părinţi. Sau în copii, percepuţi ca<br />
părinţi: „Andrei şi Alexandru: tăcut mă mut în ei, mă scurg<br />
în ei ca apa rece din izvor în gura însetatului”. Aparent<br />
cuminţit, altfel se iubeşte de acum: „Da, multă vreme am<br />
înotat în două ape deodată. Da, multă vreme mi-am<br />
petrecut nopţile în două paturi deodată. Aşa funcţionam,<br />
mărturisesc. Astăzi însă mă strâng de unde eram împrăştiat,<br />
m-adun în mine însumi. Sunt altul astăzi: împuţinat şi<br />
simplu. Bogat în sărăcia mea. Las razele şi vântul să mă<br />
spele. Şi pâlpâi, pâlpâi ca o candelă”. Iată un frumos<br />
omagiu, caligrafiat în volute elegante, aproape uitate în<br />
proza de azi, tandru şi spăşit, adus doamnei sale: „Eu<br />
m-am părăsit de mai multe ori, dana nu m-a părăsit niciodată.<br />
Ea a fost mereu cu mine, chiar şi atunci când eu nu mai<br />
eram cu mine. În repetate rânduri, am plecat hai-hui, m-am<br />
rătăcit, am dormit în paturi străine, convins că am pierdut-o.<br />
Când m-am întors, am găsit-o neschimbată, alegând calea<br />
precum acul busolei […] Pentru mine, sufletul ei are ceva<br />
de cenuşăreasă răbdătoare […] Ce secret deţine ea că nu<br />
i se ştirbesc, nu i se trec sentimentele? Ce secret deţine ea<br />
că mă iartă şi mă învăluie precum mirosul chiparoşilor din<br />
gordis, că mă adăposteşte şi mă apără precum zidurile<br />
unei bisericuţe? […] Ah, păşesc în această dragoste ca<br />
printr-un câmp verde într-o dimineaţă înaltă de mai”.<br />
Este cuceritoare, în mai toate textele, francheţea<br />
confesiunii, dusă uneori până la imprudenţă. Sentimentul<br />
culpei asumate, tresăririle conştiinţei, neiertătoare cu sine,<br />
şi o boare de tristeţe cu origine necunoscută, proprie<br />
artistului în general şi peregrinului fără ţintă precisă, aflat<br />
în dihonie cu sine, se lasă peste aceste pagini autentice,<br />
scrise într-o limbă coaptă, atentă şi la ce spune, şi la ce<br />
tăinuieşte. Dar înfrângerile, nu puţine, ca stare aproape<br />
cronică a spiritului, nu sunt incurabile, întrucât înfrângerea<br />
este urmată, la Chifu, de înfrăţirea cu îngerul, de gândul<br />
statornic şi liniştitor al căutării lui Dumnezeu.<br />
_____<br />
*Gabriel Chifu, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii<br />
de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, Editura Ramuri,<br />
2009.
Ruxandra CESEREANU<br />
Bizarerii în proza străină (7)<br />
Onirometria şi hermeneuţii<br />
Dacă putem face abstracţie de parabola sau<br />
alegoria politică existentă în Palatul Viselor de Ismail<br />
Kadare (traducere de Marius Dobrescu, Editura<br />
Humanitas, 2007), romanul este nu doar straniu, ci şi<br />
halucinant. În ce mă priveşte, am dorit să fac abstracţie de<br />
parabola politică, deşi această carte a lui Kadare este<br />
înrudită cu viziunea lui Alexandr Zinoviev care, în<br />
antiutopia Antecamera paradisului, prezintă azilul<br />
psihiatric modern, un edificiu labirintic, cu etaje<br />
subpământene, ca pe un laborator experimental. (Numele<br />
oficial al azilului psihiatric este, la Zinoviev, acela de<br />
Conştientorium – spaţiu unde indivizii având<br />
comportament disident îşi pot corecta şi îmbunătăţi<br />
conştiinţa. Acest Conştientorium este de fapt un uriaş<br />
aparat de înregistrare a gândurilor şi de studiere a lor,<br />
Zinoviev văzând în Conştientorium un „avorton al<br />
lagărului de concentrare”. Aparatul de represiune din<br />
Moscovia - spaţiul unde se petrece acţiunea din<br />
Antecamera paradisului - posedă o tehnică<br />
„morfeometrică” de supraveghere a disidenţilor prin<br />
„morfovizoare” care înregistrează visele, decriptându-le.<br />
Morfeometria trebuia să verifice raportul dintre statutul<br />
social al individului şi inconştientul său. Dar aparatul de<br />
represiune este interesat atât de „morfeogramele”<br />
opozanţilor, cât şi de morfeograma Conducătorului, care<br />
deconspiră un vis paranoic arhetipal al tuturor dictatorilor:<br />
planeta Pământ rebotezată după numele respectiv al<br />
tiranului, Cosmosul devenind o achiziţie onomastică a<br />
acestuia etc.)<br />
Revenind, însă, la romanul lui Kadare, Mark-Alem,<br />
personajul central, este angajat la Saraiul Viselor (sau<br />
Palatul Viselor), spaţiu unde sunt înregistrate, selecţionate,<br />
sistematizate, interpretate şi prelucrate visele supuşilor<br />
din Imperiu (Interpretarea este sectorul cel mai important<br />
din Sarai). Saraiul Viselor constituie baza statului şi a fost<br />
creat la dorinţa Padişahului; săptămânal, Sultanului i se<br />
prezintă un vis selectat din mii de vise, care este prelucrat<br />
şi interpretat, fiind numit Marele Vis. Vârful administrativ<br />
al piramidei este reprezentat de sectorul Marelui Vis: aici<br />
se urmăreşte obţinerea (uneori în eprubetă) a unui Vis<br />
total, alcătuit din visele mai mici ale supuşilor. Este vorba,<br />
biblioteca stranie<br />
25<br />
de fapt, despre un vis ales anume, care surclasează ca<br />
ambiţie oracolele, profeţiile, cărţile de înţelepciune şi magie.<br />
Maeştrii-hermeneuţi sunt cei care aleg Marele Vis,<br />
oferindu-i Sultanului profeţiile onirice, pentru a fi condus<br />
impecabil Imperiul. Locuitorii îşi livrează în general<br />
benevol visele; atunci când nu există o asemenea intenţie,<br />
visele ajung oricum la Sarai, căci există metode variate<br />
prin care producţiile onirice pot fi extrase (de acest sector<br />
al viselor netrimise se ocupă Saraiul Secret).<br />
Câteva informaţii statistice din roman: există un<br />
flux şi reflux al viselor, numărul acestora crescând din<br />
toamnă până la Anul Nou. Visătorii sunt numiţi proprietari<br />
de vise: dacă au noroc ca produsul lor oniric să fie selectat<br />
pentru Marele Vis, ei pot accede la Sultan. Analfabeţii îşi<br />
dictează visele copiştilor; cei care ştiu să scrie vin cu ele<br />
direct redactate; atât visele analfabeţilor, cât şi visele<br />
erudiţilor ori înţelepţilor au aceeaşi importanţă primară,<br />
până ajung să fie selectate în eventualitatea Marelui Vis.<br />
Imperiul este uriaş, întinzându-se până în Asia şi Europa:<br />
fiecare zonă are specificul ei oniric – unele popoare visează<br />
mai mult, altele, mai puţin; popoarele periculoase pentru<br />
Saraiul Viselor sunt cele insomniace, deoarece în acest<br />
caz numărul viselor scade fatal. Visele sunt clasificate în<br />
personale, non-statale (apolitice), apoi vise declanşate<br />
de excese ori penurie, vise nevisate (născocite în scop de<br />
parvenire) – acestea sunt produse care trebuie evitate;<br />
cele esenţiale sunt visele făcute să fie interpretate. La<br />
sectorul Selecţionare există şi o sală de deparazitare, care<br />
departajează visele nevaloroase, fără sens (arhivate<br />
haotic), de visele cu sens (există, însă, şi vise<br />
necatalogabile); ultimele sunt clasificate din punct de<br />
vedere politic, social şi ca posibilă materie pentru Marele<br />
Vis; există şi categoria Varia. Selecţionerii trebuie să fie<br />
cititori performanţi, ei putând fi verificaţi, la rândul lor,<br />
dacă se primesc contestaţii de la proprietarii de visuri. La<br />
început, slujbaşii de la Saraiul Viselor se îmbolnăvesc de<br />
insomnie, până ajung iniţiaţi reali; cariera performantă<br />
creator era considerată a fi aceea de slujbaş la sectorul<br />
Interpretare.<br />
Saraiul Viselor este o instituţie care iese din sfera<br />
umanului controlabil, fiindcă are ambiţia să conţină chiar<br />
Inconştientul; or, un stat care controlează Inconştientul
26 biblioteca stranie<br />
este un stat perfect. Clădirea Saraiului Viselor este<br />
construită asemenea unui Inconştient arhitectural: enigmatic,<br />
sumbru, pustiu, cu ecouri, coridoare, labirinturi<br />
rătăcitoare, etaje; cu spaţii arondate fiecărui sector,<br />
inclusiv cu spaţii de anchetare a proprietarilor de vise<br />
problematizante ori confuze! Cei din urmă sunt investigaţi<br />
până când visul se preschimbă într-un ne-vis, până când<br />
se destramă (este vorba, de fapt, de o spălare a creierului,<br />
după cum intuieşte personajul) sau până când visătorii<br />
mor din cauza epuizării! În curtea din spate a Saraiului<br />
aşteaptă la coadă curierii trimişi în toate provinciile<br />
Imperiului să colecteze vise: unul dintre aceşti curieri<br />
relatează istoria unui vis malefic pe care nici măcar caii nu<br />
au vrut să îl transporte – în aceste cazuri Împărăţia utiliza<br />
curieri pedeştri, dar aducerea din îndepărtatele provincii<br />
a unui asemenea vis putea dura şi un an de zile!<br />
Speculaţiile din interiorul Saraiului oniric sporesc<br />
misterul instituţiei. O primă teorie susţine că dosarele de<br />
vise alcătuiesc o ţară a somnului care este o zonă a morţii;<br />
aşa se explică de ce din vise iese frig, umezeală şi moarte.<br />
O a doua teorie susţine că Saraiul Viselor urmăreşte o<br />
abolire a visului individual şi o devoalare a visului colectiv,<br />
ajuns la suprafaţă, vizibilizat, independent de matricea<br />
somniei. O a treia teorie speculează ideea că delimitarea<br />
viselor de somn va instaura Apocalipsa modernă. O a<br />
patra teorie vizează ideea că ieşirea viselor la suprafaţă va<br />
însemna, automat, extincţia, disoluţia lor. Vizirul însuşi<br />
speculează neoficial că, uneori, Marele Vis este un fals<br />
promovat de maeştrii hermeneuţi, în funcţie de variatele<br />
interese de culise sau de starea psihică a Padişahului.<br />
Mark-Alem nu este un slujbaş oarecare: el face<br />
parte din nobila familie albaneză Qyprilli, care a participat<br />
de facto la măreţia Imperiului. Aristocratul neam Qyprilli a<br />
rupt, însă, legătura cu rădăcinile sale albaneze (şi-a uitat<br />
eposul, şi-a transpus numele albanez de odinioară – Ura,<br />
care înseamnă pod – în turcă); despre originile sale mai<br />
există o singură mărturie, într-o veche baladă; cât despre<br />
Mark-Alem, el este îndrumat ca slujbaş la Saraiul Viselor<br />
de către unchiul său, Vizirul. La început lucrător la<br />
Selecţionare, personajul este avansat rapid la sectorul<br />
Interpretare, nucleul cerebral al Saraiului: aici nu era<br />
operată o interpretare simbolică primitivă (primară) a<br />
viselor, ci una artistică, principiul cel mai important fiind<br />
acela al „interacţiunii simbolurilor”. La început, Mark-Alem<br />
este ucenic pe lângă maeştrii descrifrării viselor, apoi i se<br />
îngăduie să lucreze solitar, dar dificultăţile sunt maxime:<br />
multe vise sunt ilizibile şi dilematice, personajul ezită între<br />
suprainterpretare şi subinterpretare, hermeneutica lui este<br />
abulică şi confuză (Kadare ironizează aici dicţionarele de<br />
simboluri şi de interpretări de vise!). Ca probă de încercare,<br />
încredere şi antrenament, Mark-Alem este selectat pentru<br />
interpretarea specială a unui vis delirant (sau vis negru)<br />
care nara istoria unui infern populat cu ţări moarte, revenite<br />
la suprafaţă (visul era considerat provocator politic în<br />
chip maximal). Cum se cuvine descifrat un delir: simplu<br />
sau sofisticat? Pentru visele indescifrabile există<br />
întotdeauna supraveghetorii, ca anexe ale hermeneuţilor;<br />
şi mai există Arhiva, unde pot fi consultate interpretările<br />
unor vise mai vechi, prestate de hermeneuţi faimoşi (ca<br />
model pentru tinerii hermeneuţi). Somnul somnului (după<br />
cum precizează un arhivar) se găseşte în uriaşa Arhivă a<br />
viselor, depozitate la subsolul Saraiului: acolo se află<br />
esenţa lumii, un soi de Bibliotecă din Alexandria<br />
specializată oniric; aici se găsesc marile coşmaruri avute<br />
înainte de bătăliile istorice celebre, apoi visele arhetipale<br />
osmane (ale întemeietorilor Imperiului), visele sultanilor,<br />
visele creştinilor, visele nebunilor, inclusiv halucinaţiile<br />
sunt îndosariate aici!<br />
Mark-Alem devine un adict al Saraiului Viselor şi<br />
al misiunii sale hermeneutice: inclusiv în ziua lui liberă, în<br />
realitatea cotidiană, se simte ireal ca un cadavru viu, inapt<br />
să mai fie conţinut sau să conţină realitatea. Dar trebuia<br />
să se întâmple, totuşi, ceva, altfel romanul lui Kadare risca<br />
să fie un eseu romanesc sau o parabolă Zen şi nu o<br />
naraţiune: trebuia să survină o criză majoră! Pornind de la<br />
un vis gestionat inabil de Mark-Alem, rapsozii albanezi<br />
invitaţi de Vizir la un banchet de familie sunt masacraţi, iar<br />
unul din membrii familiei Qyprilli, bănuit de complot, este<br />
arestat şi mai apoi executat prin decapitare. Inclusiv<br />
proprietarul visului de la care a pornit criza, un zarzavagiu,<br />
este anchetat până la moarte. În interiorul Saraiului Visului<br />
se petrece o lovitură de palat, datorită căreia maeştrii<br />
interpreţi sunt arestaţi, slujbaşii legaţi de Marele Vis sunt<br />
demişi, doar Mark-Alem este promovat, paradoxal, ca şef<br />
peste noii maeştri ai Marelui Vis (în acest punct, alegoria<br />
excesivă a lui Kadare este iritantă). Mark-Alem devine, de<br />
fapt, primul om în Imperiu mandatat să managerieze<br />
chestiunea onirică în sensul politicii Padişahului; el trebuie<br />
să facă un raport de sinteză despre somn şi vise (din<br />
păcate, raportul cu pricina nu există în roman) şi, halucinat<br />
de propria sa slujbă, adică cu de la sine putere, personajul<br />
înţelege că este rupt de realitate şi că el însuşi va fi cândva<br />
un sacrificat al Saraiului Visului. Romanul se încheie astfel,<br />
rămânând deschis la o parabolă adăugată oricând şi<br />
oricum, întrucât calea a fost bătătorită: sistemul şi statul<br />
care controlează visul poate controla de fapt orice, chiar<br />
lumea întreagă, totul devenind o formă de manipulare şi<br />
păpuşărie, prin specularea hermeneutică a inconştientului<br />
oniric.<br />
Nu voi încheia cu un citat special (stilul lui Kadare<br />
este egal în acest roman), ci cu un scurt vis, nedescifrat<br />
de Mark-Alem la începuturile sale de slujbaş al Saraiului:<br />
„doi oameni au găsit un curcubeu vechi, căzut pe pământ.<br />
L-au ridicat cu greu, l-au şters de praf; unul din ei a început<br />
să-l vopsească, dar curcubeul nu voia deloc să<br />
strălucească. Cei doi l-au pus la loc şi au luat-o la goană.”<br />
Oare cititorul meu de acum şi aici ar putea interpreta acest<br />
vis? Dixit.<br />
[Inserez aici, ca o cireaşă pe tort, câteva mici<br />
interpretări şi comentarii la visul acesta din finalul eseului<br />
de faţă, postate pe blogul meu www.mes<br />
meeacuttita.wordpress.com]<br />
• matei spune:<br />
februarie 4, 2010 la 10:56 am | Răspunde<br />
doi oameni… sunt doi oameni cei care apucă să
pună mâna pe lumină. Veche, deoarece a fost căzută în<br />
timp de deasupra de cosmos. Veche, deoarece a încetat să<br />
se mai rotească împrejurul ei până să devină albă. Veche,<br />
deoarece rugina (prundul) de om s-a strâns pe suprafaţa<br />
ei.<br />
Un curcubeu care nu străluceşte încetează să mai<br />
fie un curcubeu, întrucât culorile sale sunt stinse, sunt de<br />
aceeaşi culoare strânsă, de neant… sunt culori împletite<br />
într-una singură, în cea a firii. Chiar şi aşa, erodat de<br />
pământ, curcubeul refuză vopsirea, ceea ce i-ar fi conferit<br />
artificialitatea, tacit. Ca atunci când o femeie îşi încondeiază<br />
chipul trasându-şi dungi ce se şterg împrejurul ochilor.<br />
Tacit, fără a-şi aprinde vreun led colorat, mişcare care să-i<br />
înspăimânte pe cei doi. Că ce poate fi mai misterios şi mai<br />
de temut decât taciturnul? Care ascunde în gura sa genezele<br />
lumilor.<br />
Şi-n ce culoare ar fi putut vopsi un curcubeu care<br />
nu-şi mai strălucea culorile, care terminase să-şi mai arate<br />
încheieturile dintre culori? În niciuna, pentru că oricât de<br />
divine ar fi mâinile sau închipuirile oamenilor, ele nu pot<br />
ajunge să vopsească lumina nici cu mâna, nici cu<br />
imaginaţia. Şi-n plus, e atât de uman verbul , încât chiar dă<br />
posibilitatea imaginării mişcărilor de trup ale celui ce-şi<br />
însuşeşte acţiunea, sudoarea care se desprinde de pe<br />
bustul lui/ei care se aglutinează cu vopseaua.<br />
Cei doi au luat-o la goană, epataţi fiind de faptul că<br />
sunt doi oameni, doi oameni ce pot deveni la fel de taciturni<br />
precum transcendenţa şi limba ei, curcubeul<br />
• mesmeea cuttita spune:<br />
februarie 4, 2010 la 11:19 am | Răspunde<br />
ei, hei, matei, seamana cu interpretarea mea, putin,<br />
asa ca vivat!<br />
dar cred ca mai sunt destule alte cai de apucat acest vis…<br />
• matei spune:<br />
februarie 4, 2010 la 2:42 pm | Răspunde<br />
normal ca mai sunt si alte cai… si cate altele mai<br />
pot fi acele cai… si cate alte curcubee or mai fi fiind cazute<br />
pe pamanturi…<br />
• az spune:<br />
biblioteca stranie<br />
27<br />
februarie 4, 2010 la 3:31 pm | Răspunde<br />
nu cred că e un vis adevărat, pentru că lipseşte<br />
eul, dacă nu cumva ăsta e chiar curcub-eul. (care o fi<br />
pluralul: curcube-e sau curcub-euri?)<br />
impresia sinelui că-i deranjează pe ceilalţi… na!<br />
dacă eu aş fi curcub-eul, m-aş simţi destul de aiurea,<br />
să fiu masacrat cu vopsea, apoi abandonat.<br />
ce roman era?<br />
• mesmeea cuttita spune:<br />
februarie 4, 2010 la 3:32 pm | Răspunde<br />
am impresia, matei, ca nimeni în afara noastră nu<br />
se simte îmbiat la vreo interpretare onirică (din păcate),<br />
deşi visul este ca o şaradă (sau tocmai de aceea). asa ca<br />
iată succintul meu comentariu.<br />
cea mai interesantă pentru mine a fost precizarea<br />
cum că e vechi curcubeul. este bătrân adică. este un<br />
arheo-curcubeu. el nu poate fi vopsit, pentru că nu este<br />
cum: nu străluceşte, ci doar conţine culorile care-l<br />
alcătuiesc. nu strălucirea contează în cazul lui, ci greutatea.<br />
cu siguranta este un curcubeu conţinător de lume. are<br />
poveşti, vieţi şi făpturi înăuntrul lui. cei doi oameni care<br />
vor să îl cureţe o iau la goană atunci când înţeleg că, dacă<br />
l-ar întineri, l-ar modifica genetic şi poate chiar l-ar ucide.<br />
• mesmeea cuttita spune:<br />
februarie 4, 2010 la 4:34 pm | Răspunde<br />
nu stiu cum de a intrat comentariul lui az inainte de<br />
comentariul meu de mai sus, din moment ce atunci cand<br />
eu mi-am scris interpretarea la vis nu era acolo! vor fi fiind<br />
vraji curcubeie la mijloc…<br />
in dex pluralul corect este curcubeie, dar mie imi<br />
place si curcubee, fiindca suna mai vechi, prafuit si oniric!<br />
daca visul este adevarat sau nu doar Kadare stie.<br />
ce am transcris eu este un vis scurt din romanul “Palatul<br />
Viselor”, aparut la humanitas.<br />
• ora25 spune:<br />
februarie 4, 2010 la 4:56 pm | Răspunde<br />
mie visul ăsta îmi seamănă a coşmar. sincer, nu aş<br />
vrea să visez aşa ceva. oamenii îmi par cu totul bine<br />
intenţionaţi şi cu totul cuminţi iar curcubeul îmi pare şarpe.<br />
• mesmeea cuttita spune:<br />
februarie 4, 2010 la 5:03 pm | Răspunde<br />
s-ar putea sa fie cosmar. toata chestiunea este ca e<br />
un cosmar cumva indreptatit sa fie incalcit si in acelasi<br />
timp descifrabil.<br />
mie imi place fuga celor doi la final… fiindca orice<br />
domn curcubeu trebuie lasat in pacea lui!<br />
daca ar fi doamna sau domnisoara curcubeie,<br />
hmmm, nu stiu, e mai complicat.<br />
• ora25 spune:<br />
februarie 4, 2010 la 5:05 pm | Răspunde<br />
un curcubeu cam calp, totuşi. nu străluceşte, nu<br />
vrea, mai e şi căzut. bun de pus pe foc. eu aşa aş proceda.<br />
• mesmeea cuttita spune:<br />
februarie 4, 2010 la 6:04 pm | Răspunde<br />
ora 25 nu trebuie sa fie iritata de curcubeul acesta<br />
nestralucitor si nabadaios in acelasi timp. poate ca e doar
28 biblioteca stranie<br />
batran! dar cine sa-l duca la azil si cine sa-l ingrijeasca<br />
acolo?<br />
• ora25 spune:<br />
februarie 4, 2010 la 6:20 pm | Răspunde<br />
îmi aminteşti de parabola cu mila faţă de diavol nu<br />
mă-ncred în varianta curcubeului greu! greu? îh!<br />
• iarina spune:<br />
februarie 4, 2010 la 6:21 pm | Răspunde<br />
Multe lucruri sunt răsturnate. Numai greutatea<br />
rămîne – va fi fiind vorba de un purtător de sensuri (iar<br />
acestea din urmă cu greu se lasă descifrate). Curcubeul,<br />
prin arcul de cerc descris şi prin culorile vrăjitoreşti, poate<br />
fi destinul. Cum două capete stau cu gurile deschise către<br />
pămînt, tot două plămădiri – dar din acelaşi om – sunt<br />
momente ale devenirii; pentru că orice om are un început<br />
şi un sfîrşit. Vopsirea înseamnă interpretare, iar strălucirea<br />
nearătată ar fi fost haina celui care dorea să se transforme<br />
(să schimbe această structură destinică). Cei doi (ai<br />
aceluiaşi) au fugit, speriaţi de nereuşita lor şi înţelegînd<br />
conţinutul ascuns ce trebuie lăsat prăfuit.<br />
• ora25 spune:<br />
februarie 4, 2010 la 6:25 pm | Răspunde<br />
arc-en-terre. sună a enterrement du ciel.<br />
• matei spune:<br />
februarie 4, 2010 la 6:44 pm | Răspunde<br />
foarte de acord cu fiinta mesmeica… mai ales la<br />
partea cu interpretarea greutatii curcubeului…<br />
aud cu urechile cum Mesmeea inca imi spune: nota<br />
bene la faptul ca este greu… greu… greu…<br />
• mesmeea cuttita spune:<br />
februarie 4, 2010 la 6:54 pm | Răspunde<br />
curcubeus diabolicus nu cred ca este, sarmanul.<br />
dar cu siguranta nu este curcubeu in deplinatea lui, din<br />
pricina vestejelii, ca sa zic asa…<br />
mda, suna incuietor enterrement du ciel! pour ora<br />
25!<br />
iarina, poate ca exista, intr-adevar, un talc in<br />
vopsirea ca interpretare. ca si cum curcubeul nu s-ar lasa<br />
interpretat?<br />
matei, era sa spun ceva de un titlu celebru al<br />
simonei weil, dar ma abtin!<br />
• FID DeScribor spune:<br />
februarie 4, 2010 la 8:50 pm | Răspunde<br />
Daca ne gandim prea mult, o sa visam la noapte! E<br />
important si ca oamenii aceia fug, ca atunci cand gasim<br />
ceva de maxima importanta, ceva extraordinar pentru noi,<br />
iar noi lasam asta, pur si simplu si plecam.<br />
Gasirea curcubeului? Doi oameni? Sunt multe de<br />
spus (zic eu, de parca nu se stia deja).<br />
Poate ca e vorba de cel care ajunge undeva, la capatul<br />
lumii, acolo unde sunt reziduurile lucrurilor pe care la<br />
credem perfecte; poate ca e o lume unde soarele oboseste,<br />
unde gasim asemenea curcubeie prafuite, poate e regasirea<br />
unui limbaj nou, apropo de post-ul anterior, poate ca este<br />
cineva, cu dublul lui si cu gasirea lucrului care le leaga<br />
sau intoarcerea la o veche ordine al carei loc in lume nu<br />
mai e legitim, poate sa fie rateul teribil al unei experiente<br />
poetice sau identitare.<br />
Sunt cateva lucruri: unicornul, curcubeul, paunul,<br />
ca te nasti a doua oara care, daca sunt visate, e ceva si<br />
n-are legatura cu stralucirea, cu siroposenia, cu metaforele<br />
gratuite si capul in nori. E ceva daca sunt visate si altele,<br />
nu asa de atragatoare. Palatul viselor? Cum o fi oare acolo?<br />
• mesmeea cuttita spune:<br />
februarie 4, 2010 la 8:54 pm | Răspunde<br />
la capatul lumii am pofti, uneori, cam toti sa<br />
ajungem. de gasit limbaje noi, iarasi am ravni cu totii.<br />
sa fie curcubeul dublul cuiva, asta vrei sa spui,<br />
de-scribor?<br />
rateul unei experiente identitare? da, suna a<br />
raspuns mai mult decat iscusit. poate de aceea si ora 25<br />
era manioasa putin pe curcubeu (era sa scriu curcuveu).<br />
pai sa visam atunci, n’est pas?<br />
Abstract<br />
Not only professional readers, but readers in<br />
general may be, sometimes or oftentimes, fascinated<br />
both by classical, respectable, famous books and by<br />
unusual, strange, atypical, exotic works (and the list<br />
of qualifiers could go on). I prefer to call these books<br />
simply outlandish. This essay analyses one such<br />
outlandish novel, as regards both it’s subject matter<br />
and it’s style.<br />
Key words: Ismail Kadare, outlandish novel,<br />
subject matter, style, narrative construction, dream,<br />
dictatorship
eşti. sînt<br />
eşti atît de aproape<br />
sînt atît de acum<br />
eşti îndemnul<br />
din mersul<br />
ce îşi caută drum<br />
eşti atît de aievea<br />
cînd uit să mai fiu<br />
eşti atît<br />
de devreme<br />
cînd se face tîrziu<br />
Ion DUMBRAVĂ<br />
eşti atît de oriunde<br />
sînt atît de oricînd<br />
sînt necuprinsul<br />
eşti zarea<br />
sîntem ecouri vibrînd<br />
femeia din vis<br />
mă uit în urmă şi nu te văd.<br />
nici în dreapta şi nici<br />
în stînga. nici venind<br />
nici plecînd.<br />
nici vineri<br />
nici joi.<br />
ai fost?<br />
eşti?<br />
tîrziu în doi<br />
bătălii cîştigate şi bătălii pierdute.<br />
strategii. compromisuri. armate<br />
de cuvinte cu întregul lor arsenal<br />
de idei şi concepte.<br />
ultimele forţe aruncate în luptă<br />
pentru un asalt decisiv.<br />
pustiu de noapte tîrzie. lună<br />
albă-n fereastră<br />
martor mut cînd învins<br />
se rostogoleşte<br />
la picioare ultimul nasture<br />
asterisc<br />
ca un cap<br />
retezat.<br />
vînător şi vînat<br />
şansă şi risc. ucigaş şi victimă.<br />
cine să salveze umila pasăre<br />
din ghearele vulturului<br />
pe care doar tunetul<br />
doar fulgerul îl poate atinge<br />
ce şanse ar avea<br />
legile vieţuirii.<br />
cine pe cine<br />
să salveze odată<br />
ce totul a fost stabilit.<br />
hotărît. odată ce mecanismul<br />
a fost pus în mişcare.<br />
cine ar putea garanta<br />
că pasărea scăpată din gheare<br />
ar mai putea vreodată zbura.<br />
lumină vie<br />
clar de zări albe<br />
se cerne iară<br />
lumina vie<br />
lumina clară<br />
aproape descîntec<br />
ce vindecă vina<br />
se-aude cum cerne<br />
cerească lumina<br />
aproape nefire<br />
aproape visare<br />
se-arată lumina<br />
în clarul de zare<br />
cădere-n risipă<br />
în făr’ de măsură<br />
lumina sfîntă<br />
strălumina pură<br />
clopote în amiază<br />
clopot de aramă anunţînd amiaza. un alt<br />
timp. alţi nori rătăcind<br />
prin pustiuri albastre. alţi trecători.<br />
doar drumul sfîrşeşte mereu<br />
în acelaşi loc. doar tu<br />
continui să faci aceleaşi lucruri<br />
de parcă timpul n-ar exista.<br />
29
30<br />
doar clopotul sună la fel<br />
pentru amieze ca şi pentru morţi.<br />
un alt azi. acelaşi soare escaladînd<br />
aceleaşi înalturi. ceea ce<br />
se crede despre tine e mai puţin<br />
important. din ceea ce crezi<br />
despre toate acestea puţine<br />
sînt cunoscute acum. o altă zi deci<br />
sfîrşind pe rugul încins al amurgului.<br />
acelaşi veac. domnie a clipei de mii<br />
de ani aşteptîndu-şi efemera ei glorie.<br />
lume şi lumi<br />
lume cît cuprinde şi<br />
cer. provocarea<br />
de-a fi.<br />
paşi şi cărări.<br />
neşansa<br />
de-a rătăci. puterea<br />
de-a te întoarce.<br />
zări şi nemargini.<br />
lume şi<br />
lumi. doar<br />
norul deasupra<br />
pare sigur pe univers.<br />
libertate şi risc<br />
un fel de nod gordian. un ghem<br />
de drumuri. libertatea<br />
de a alege. riscul<br />
de a urma drumul altcuiva.<br />
nemărginite ţinuturi<br />
cer fără ţărm.<br />
riscul de a nu-ţi găsi locul<br />
şi rostul. întîmplarea<br />
de a te naşte<br />
cînd şi unde nu trebuie.<br />
triptic<br />
1.<br />
noapte. coadă la biserica<br />
de pe deal. se<br />
dă lumină.<br />
2.<br />
rîsete ca-n al nouălea cer –<br />
nu eşti nici astăzi<br />
cel aşteptat.<br />
3.<br />
iarnă în satul fără locuitori.<br />
îngerul bate în cuie<br />
uşa bisericii.<br />
asterisc<br />
unul care mai speră<br />
încă mai aştepţi un cuvînt<br />
un semn. încă mai înalţi<br />
rugi verii – zeiţă<br />
cu părul de foc –<br />
încă mai crezi în graţiile<br />
regelui soare atît<br />
de acelaşi tu. mereu de<br />
partea imposibilităţii posibile.<br />
încă nu e târziu<br />
pentru dreptul la tine însuţi<br />
chiar dacă nu vei mişca<br />
din loc nici un munte<br />
chiar dacă încă-i nevoie<br />
de argumente. mai e încă vreme<br />
pentru ceea ce ar putea fi.<br />
hibernală<br />
fulguieli în dezordine peste vremi<br />
care trec. peste lumi în schimbare<br />
continuă. imagini peste care alte<br />
ninsori se vor aşterne şi tu<br />
înaintînd pe gheaţa subţire<br />
confuz şi nesigur<br />
ca o zi de ieri.<br />
trenuri şi gări<br />
la marginea verii un canton părăsit.<br />
o haltă de fapt amintind<br />
de cea în care aştepta tolstoi trenul<br />
spre desăvîrşire. o ruină acum<br />
în care se-mpiedică<br />
în mersul lui grăbit timpul.<br />
o haltă. un punct<br />
pe harta unui univers în ruină<br />
într-o rusie uriaşă<br />
cu mii de tolstoi rătăcitori.<br />
la marginea vremii o haltă în care<br />
îşi găseşte-adăpost ostenit vîntul<br />
aducîndu-ţi aminte de tolstoi<br />
unde poţi sfîrşi ca un biet<br />
vagabond aşteptînd<br />
un tren care nu va mai trece nicicînd.
margini<br />
stăm pe marginea îngustă a vremii<br />
ca şi cum ar fi vremea altcuiva<br />
vorbim<br />
despre moarte<br />
ca şi cum am vorbi despre viaţă<br />
stăm pe marginea arsă<br />
a lacrimei ca şi cum<br />
ar fi lacrima altcuiva<br />
vorbim despre margini<br />
ca şi cum alţii doar ar putea cădea<br />
decizie amînată<br />
să amîni mereu o renunţare la un<br />
anumit lucru.<br />
să te întrebi dacă existenţa<br />
ta nu e datorată cumva<br />
tocmai acelui lucru.<br />
să simţi cum neliniştea<br />
pune stăpînire pe tine<br />
la gîndul că ceea ce<br />
tocmai realizezi poate fi<br />
finalul a ceea ce îţi e dat<br />
să faci. să simţi<br />
cum deodată ţi se face brusc teamă.<br />
parcă<br />
parcă nici n-am fost<br />
parcă nici nu sînt<br />
lume fără rost<br />
dor fără descînt<br />
parcă nici nu eşti<br />
parcă aş fi altul<br />
vale-i parcă drumul<br />
ce urcă înaltul<br />
parcă nu-i ce-ai crede<br />
parc-ar fi ce nu-i<br />
tot ce azi se vede<br />
tot ce taci şi spui<br />
parcă azi e mîine<br />
vineri parcă-i joi<br />
parcă-şi întorc toate<br />
mersul înapoi<br />
decembrie<br />
alb de decembrie peste<br />
urme fără copilărie.<br />
în loc de sănii<br />
trec pe drum<br />
amintiri.<br />
asterisc<br />
umbra amurgului<br />
dacă ar fi să mai regret ceva<br />
nu doar vechile cărări le-aş putea<br />
regreta. drumurile<br />
neumblate le-aş putea regreta.<br />
răsăriturile pe care nu le-am văzut<br />
le-aş putea regreta.<br />
trăirile cu gust de poveste<br />
le-aş putea regreta.<br />
nu doar vara pe care<br />
am trecut-o de mînă<br />
cu ultima întîmplare ci paşii<br />
care s-au pierdut i-aş putea regreta.<br />
pe mine m-aş putea regreta<br />
cel care nu mai sînt.<br />
bătrînul şi clipa<br />
clipa în care nu mai depinzi<br />
de nimeni în care<br />
urarea de a trăi<br />
o sută de ani nu mai pare<br />
doar un exces de amabilitate.<br />
îţi chiar propui<br />
să trăieşti aceşti ani<br />
spre surprinderea unora<br />
spre invidia altora.<br />
spre marea mirare a clipei<br />
cînd nu-ţi mai e teamă<br />
nici să trăieşti nici să mori.<br />
clipa în care<br />
eşti mai fericit<br />
decît la treizeci de ani<br />
în care nimic nu-ţi lipseşte<br />
pentru că nu îţi doreşti nimic.<br />
pod peste rîu<br />
pe podul de peste rîu trece maşina salvării.<br />
trece şchiopătînd un cîine fără stăpîn.<br />
trece o căruţă cu roţi de trabant.<br />
trece un om vorbind singur.<br />
fără pod oraşul s-ar termina<br />
la malul rîului cu sălcii tăcute.<br />
fără el ar trebui să înveţi să zbori<br />
sau să umbli pe ape.<br />
lîngă podul arcuit peste curgerea lenevoasă<br />
o salcă îşi spală pletele-n<br />
oglinda umbrită.<br />
adierea le prinde pe toate-n refren.<br />
31
32 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
Argument<br />
Anii comemorativi, precum 2009 şi 2010, care aniversează evenimente istorice de impact major, generează,<br />
inevitabil, tentaţia re-evaluărilor. Revista <strong>Vatra</strong> nu reprezintă o excepţie în acest sens. Anunţat de ceva vreme pe<br />
coperta a doua a revistei, numărul tematic Expertiza <strong>comunismului</strong> s-a modificat şi s-a abătut, pe parcursul<br />
elaborării, destul de mult de la conceptul iniţial. De la un număr care, într-o fază incipientă, îl viza pe Vladimir<br />
Tismăneanu şi „<strong>expertiza</strong>” sa asupra <strong>comunismului</strong>, la două decenii de la despărţirea de fostul regim, a devenit, din<br />
motive pe care nu le mai detaliem, un număr în care comunismul şi postcomunismul – cele două epoci fiind, în fond,<br />
faţa şi reversul aceleiaşi medalii – au fost privite din perspectiva a trei domenii: teorie, literatură şi cinematografie/<br />
teatru. Dosarul tripartit al Expertizei <strong>comunismului</strong> şi-a propus nu atât o revizitare aniversară, după douăzeci de<br />
ani, a <strong>comunismului</strong> şi post<strong>comunismului</strong>, cât o re-evaluare, fireşte, fără pretenţii de exhaustivitate sau absolută<br />
rigoare academică, a discursului de la noi despre (post)comunism, fie el în domeniul teoretic-epistemologic sau<br />
artistic (literar şi cinematografic).<br />
O urmă a acestui proiect iniţial se poate detecta în primele eseuri ale secţiunii teoretice (semnate de Ciprian<br />
Şiulea, Florin Poenaru, Adrian Dohotaru, Alex Cistelecan, Cristian Vasile şi Dan Ungureanu), centrate pe analiza, mai<br />
mult sau mai puţin critică, a cărţilor lui Vladimir Tismăneanu şi a Raportului care-i poartă numele. Celelalte studii se<br />
focalizează pe câteva aspecte ale existenţei noastre postcomuniste – de la tipare mentale, comportamentale, politice<br />
care mai poartă amprenta trecutului comunist (Adriana Placani & Stearns Broadhead sau Adriana Teodorescu), la<br />
maniera în care ne raportăm la tema memoriei (Ruxandra Cesereanu) şi a puterii (Alex Matei).<br />
Eseurile dedicate literaturii postcomuniste şi modului cu totul specific al literaturii de a recupera şi<br />
reinterpreta trecutul comunist, dar şi prezentul postcomunist, sunt atât studii de sinteză (Cristina Timar, Adriana<br />
Stan, Larisa Stâlpeanu), cât şi studii analitice, dedicate scriitorilor din exil, precum cuplul Monica Lovinescu – Virgil<br />
Ierunca (Dumitru Mircea-Buda), Norman Manea (Claudiu Turcuş) sau Cătălin Dorian Florescu (Florin Corneliu<br />
Popovici). Un loc aparte ocupă eseul lui Alex Goldiş, dedicat „despărţirii” de realismul socialist.<br />
Filmul postdecembrist completează fericit tabloul „expertizei” <strong>comunismului</strong> prin câteva articole semnate de<br />
critici de film recunoscuţi din noua generaţie (Cătălin Olaru, Lucian Maier şi Radu Toderici). Peisajul cinematografiei<br />
autohtone e completat de studiul lui Eugen Warhol privind teatrul românesc postdecembrist. Articolul amplu al lui<br />
Lucian Maier propune o analiză extrem de pertinentă a filmului românesc postdecembrist, atât documentar, cât şi<br />
ficţional, în relaţie cu ideologia, în timp ce Cătălin Olaru se opreşte asupra filmelor lui Sergiu Nicolaescu pe tema<br />
Revoluţiei din 89, iar Radu Toderici asupra filmelor documentare ale unui regizor din „noul val”, Andrei Ujică. În<br />
opinia criticului, cele trei filme ale lui Ujică, de la Videogramele unei Revoluţii, trecând prin Out of the Present şi<br />
terminând cu Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010) pun în lumină arta regizorului „de a se despărţi frumos<br />
de comunism”. Şi, la drept vorbind, oare ne-a rămas altceva mai bun de făcut?<br />
Cristina Cristina TIMAR<br />
TIMAR
...în teorie<br />
Ciprian ŞIULEA<br />
La ce bun <strong>expertiza</strong><br />
Aş pleca de la o discrepanţă dintre titlul acestui<br />
număr din <strong>Vatra</strong> („Vladimir Tismăneanu – Expertiza<br />
<strong>comunismului</strong>”) şi obiectivul pe care vi-l propuneţi – „a<br />
contura stadiul dezbaterii privind modul în care ne<br />
raportăm la istoria noastră recentă”. Este o mare greşeală,<br />
în opinia mea, să credem că sensul acestei raportări e<br />
determinat esenţial de vreo expertiză academică, indiferent<br />
a cui.<br />
Pe de o parte, avem o majoritate a populaţiei care se<br />
raportează la comunism strict în funcţie de cum l-au resimţit<br />
ei direct, deci fără a lua în calcul vreo expertiză. Pe de altă<br />
parte, avem elitele intelectuale care au dat tonul acestei<br />
raportări pentru o largă parte a societăţii civile şi a<br />
publicului educat, ca şi pentru modul în care statul a ales<br />
să se raporteze oficial la regimul comunist. Şi aici apare<br />
dezamăgirea: nici acest mod de raportare nu ţine cont, la<br />
modul serios, de <strong>expertiza</strong> ştiinţifică. Ţine cont de interese<br />
personale şi de grup, mai degrabă decît de exigenţe<br />
publice. Ţine cont nu de studii sociologice şi politologice,<br />
ci de obositele locuri comune betonate de intelectualii<br />
care şi-au imaginat că pot să facă, după căderea<br />
<strong>comunismului</strong>, anticomunismul pe care nu l-au făcut<br />
înainte. Şi care au dus această activitate autistă mult<br />
dincolo de condiţia ei naturală de nevroză, făcînd din ea<br />
business.<br />
Aşa că, atunci cînd vorbim de acel mod de raportare<br />
la comunism care s-a impus în spaţiul public şi care, în<br />
final, a fost sancţionat şi de către stat, nu vorbim în primul<br />
rînd despre cărţi. Chiar dacă o mare parte a capitolului<br />
despre PCR din Raportul Tismăneanu e copiată dintr-o<br />
lucrare academică de nivel precum Stalinism pentru<br />
eternitate, chiar dacă la Raport au lucrat alţi cîţiva istorici<br />
de calitate, nu vorbim despre expertiză pentru că sensul<br />
global al Raportului e altul: e o combinaţie dintre locurile<br />
comune amintite ale anti<strong>comunismului</strong>, o perspectivă<br />
elitistă şi retrogradă asupra culturii şi societăţii, un democratism<br />
foarte neconvins şi, nu în ultimul rînd, agenda<br />
politică a puterii politice care a patronat demersul. Cît de<br />
ridicol poate fi un document oficial de raportare faţă de<br />
comunism care afirmă că obiectul lui de studiu se<br />
prelungeşte pînă în 1999? Cît de iresponsabil trebuie să<br />
fii, ca putere politică şi ca intelectuali care o asistă pe<br />
aceasta, să arunci aşa în aer legitimitatea statului în care<br />
trăieşti?<br />
Doar două întrebări retorice dintr-un ocean de astfel<br />
de întrebări, nu neapărat mai puţin grave. Să scurtcircuităm<br />
puţin şi să punem o întrebare concluzivă: de ce oare textul<br />
Raportului Final nu e tradus integral în engleză nici măcar<br />
acum, la mai bine de 3 ani de la finalizarea lui? Toate<br />
celelalte rapoarte ale comisiilor de adevăr din întreaga<br />
lume sînt automat publicate în engleză, motivaţia fiind<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
33<br />
evidentă: un astfel de demers are o miză internaţională<br />
esenţială. Este obligatoriu. De ce această nouă excepţie<br />
românească imposibil de justificat? Oare nu din cauză că<br />
şeful Comisiei de condamnare a <strong>comunismului</strong> realizează<br />
foarte bine ce gafă academică s-a produs sub coordonarea<br />
sa şi nu vrea să-şi avarieze acel credit academic<br />
internaţional pe care îl invocă neobosit de dimineaţa pînă<br />
seara?<br />
Deci, cînd vine vorba despre modul în care România<br />
se raportează la comunism, <strong>expertiza</strong> pică pe locul doi, ca<br />
atunci cînd, de exemplu, toate avertismentele referitoare<br />
la pericolele ce pîndesc noile democraţii din Est pe care le<br />
formulează Fantasmele salvării (fundamentalisme,<br />
radicalisme, mimare a democraţiei) sînt încălcate (sau<br />
verificate?) de modul în care Vladimir Tismăneanu a<br />
condus procesul de promovare a condamnării<br />
<strong>comunismului</strong>, cu ajutorul unor tehnici clasice de<br />
manipulare, cenzură şi dezinformare. Nu reiau în detaliu<br />
problema, am făcut-o deja în mai multe alte părţi. Evident,<br />
Vladimir Tismăneanu este un universitar cu cotă<br />
internaţională şi lucrări ştiinţifice omologate de circuitul<br />
academic internaţional. Dar la ce ne foloseşte asta nouă,<br />
ca societate, dacă în România schimbă standardul şi se<br />
comportă ca un propagandist lipsit de scrupule?<br />
Oare chiar aveam nevoie ca operaţiunea de<br />
condamnare a <strong>comunismului</strong> să fie condusă de cineva<br />
care reia identic atitudinea procurorilor stalinişti din anii<br />
’50, de a afirma că albul e negru, în timp ce te priveşte în<br />
ochi fără să clipească? E opţiunea fiecăruia. Eu, personal,<br />
în mod clar nu aveam nevoie de aşa ceva, de cineva care,<br />
pentru a putea acuza pe altul de politizare, e capabil să<br />
susţină, împotriva celei mai clare evidenţe, că el nu s-a<br />
implicat deloc politic. Adevărul simplu, în schimb, e că<br />
Vladimir Tismăneanu a dus o campanie deşănţată în<br />
favoarea lui Traian Băsescu (cu o asemenea frenezie, încît<br />
această recidivă în context democratic mi se pare mai gravă<br />
decît laudele degradante adresate preşedintelui comunist<br />
Nicolae Ceauşescu). A minţi în privinţa unei situaţii banale<br />
şi evidente e, paradoxal, mult mai grav decît a minţi în<br />
privinţa unei situaţii obscure, deoarece constituite un mod<br />
de a impune un „adevăr” cu ajutorul puterii şi, astfel, de a<br />
desfiinţa autonomia şi discernămîntul persoanei<br />
individuale. Da, exact, este ceea ce a făcut şi propaganda<br />
comunistă.<br />
Pe mine condamnarea <strong>comunismului</strong> a ajuns pur şi<br />
simplu să mă dezguste, şi asta nu are nici o legătură cu<br />
atitudinea mea faţă de comunism. Însă toate jocurile<br />
acestea cinice de putere, alianţele lipsite de scrupule,<br />
pragmatismul fără limite, lupta urîtă, la baionetă, pentru<br />
ceva ce a încetat de mult să mai fie (dacă a fost vreodată)<br />
un obiectiv al societăţii şi a devenit un obiectiv personal.<br />
Modul de un cinism îngreţoşant în care sînt puse să<br />
defileze victimele <strong>comunismului</strong> în scopul autolegitimării<br />
şi reducerii la tăcere a oricui nu e de acord cu linia oficială.<br />
Dacă cineva are nevoie de aşa ceva, foarte bine. Eu<br />
n-am. Cei care au nevoie de aşa ceva să-şi ţină toată<br />
condamnarea pentru ei. Eu vreau să rămîn cu trecutul<br />
meu comunist necondamnat, nu pentru că l-am iubit,<br />
dimpotrivă. Dar nu am nevoie să vină cineva şi să-mi<br />
spună că viaţa mea a fost altfel decît a fost. Şi, mai ales, să<br />
facă asta din meschine idiosincrazii şi interese personale.<br />
Asta e cumva prea mult.
34 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
Florin POENARU<br />
Anti-comunismul, mecanismul uitării<br />
Tipul de anti-comunism practicat de Vladimir<br />
Tismăneanu, atât ca opţiune politico-ideologică, cât şi<br />
ştiinţifică, se (auto)legitimează prin centralitatea<br />
conceptului de „memorie”, într-o dublă ipostază. Pe de o<br />
parte, „memoria” de ansamblu a victimelor şi suferinţelor<br />
cauzate de sistem; pe de altă parte, „memoria” sistemului<br />
ca atare, în toată splendoarea brutalităţii sale, justificată<br />
frecvent prin sintagma „să nu uităm, ca să nu repetăm”.<br />
Cele două elemente evident converg circular: memoria<br />
victimelor indică brutalitatea regimului, în timp ce<br />
brutalitatea regimului trebuie constant reamintită pentru<br />
a nu mai cauza noi victime în viitor. Mai mult, această<br />
circularitate a memoriei face din anti-comunism o activitate<br />
permanentă, practicată mult după dispariţia oricăror urme<br />
de comunism de moment ce, nu-i aşa, memoria victimelor<br />
trebuie păstrată mereu.<br />
Ar fi mult prea tentantă o deconstrucţie a acestui fel<br />
de a înţelege memoria şi a centralităţii sale în demersul<br />
anti-comunist, cu atât mai mult din perspectiva tensiunii<br />
epistemologice dintre istorie, istoriografie şi<br />
memori(alizar)e cu care Vladimir Tismăneanu, ca cercetător,<br />
este imposibil să nu se fi confruntat. Propun în schimb o<br />
abordare care subliniază uitările, omisiunile şi tăcerile pe<br />
care acest tip de memorie şi memorializare se bazează în<br />
mod necesar pentru a putea fi operativ. Am în vedere însă<br />
ceva mult mai specific decât o abordare pseudo-dialectică<br />
care spune că memoria este în sine un joc între prezenţă şi<br />
absenţă, că ceva trebuie întotdeauna lăsat pe din afara<br />
memoriei, deci uitat, pentru ca aceasta să capete<br />
semnificaţie şi consistenţă. Uitările, omisiunile şi tăcerile<br />
la care mă voi referi succint în acest text sunt construite<br />
ca urmare a pretenţiei de a fixa istoria prin memorializare,<br />
de a oferi o interpretare definitivă şi autoritară<br />
evenimentelor din trecut prin închiderea lor într-o naraţiune<br />
exhaustivă, investită cu putere legitimatoare şi pretenţie<br />
legislativă. Astfel, din această perspectivă, uitarea nu este<br />
nici inocentă, nici inevitabilă.<br />
Una dintre omisiunile centrale ale anti-<strong>comunismului</strong><br />
este chiar obnubilarea originii sale post-comuniste 1 . Astfel,<br />
nu numai că anti-comunismul românesc s-a născut când<br />
obiectul opoziţiei sale dispăruse deja, dar şi când<br />
practicarea sa nu risca nici o repercusiune 2 . Nu este deloc<br />
întâmplător atunci că memoria şi memorializarea sunt<br />
centrale acestui tip de anti-comunism post-factual: pe de<br />
o parte, când anti-comunismul a luat fiinţă comunismul ca<br />
sistem politic era deja o poveste din trecut; pe de altă<br />
parte, colonizarea imediată a domeniului memoriei a oferit<br />
posibilitatea trecerii sub tăcere a datei de naştere a anti<strong>comunismului</strong>.<br />
Prin urmare, lupta anti-comunistă sub forma<br />
centralităţii memoriei este efectiv o formă de (re)scriere a<br />
istoriei care evacuează convenabil propria sa biografie şi<br />
a principalilor săi practicieni. Mai mult, centralitatea<br />
memoriei victimelor, şi a durităţii regimului, are în principal<br />
rolul de a justifica postum lipsa oricăror forme<br />
substanţiale de anti-comunism când acesta încă avea<br />
sens. Aşadar, şi doar aparent paradoxal, hiper-accentuarea<br />
memoriei în discursul anti-comunist joacă exact rolul unei<br />
uitări efective, a unei invitaţii de a nu ne aduce aminte<br />
nimic concret şi factual. Astfel, trecutul este închis odată<br />
pentru totdeauna într-o formă pur memorială, deci<br />
ceremonială, şi reluat nu prin analiză, ci prin ritual.<br />
Inversând formula lui Ricoeur, se poate spune că tipul de<br />
memorie din cadrul anti-<strong>comunismului</strong> este o formă de<br />
aducere aminte prin ştergerea urmelor 3 .<br />
Trecerea sub tăcere a biografiei anti-<strong>comunismului</strong><br />
(şi deci a anti-comuniştilor 4 ) în naraţiunea istorică anticomunistă<br />
este obliterată prin excesul de biografie al<br />
liderilor comunişti. În anti-comunismul românesc, cu<br />
precădere în forma practicată de Vladimir Tismăneanu,<br />
aceştia sunt singurii membri ai statului comunist care au<br />
biografie, pentru că sunt singurii care, aparent, au făcut<br />
istorie. Restul populaţiei este reprezentată ca o masă<br />
amorfă care a suferit acţiunea primilor, şi care a trăit pasiv<br />
istoria făcută de aceştia. Astfel, istoria <strong>comunismului</strong> este<br />
redusă, convenabil, la intercalarea unor destine<br />
individuale care pot fi explicate psihologic şi prin urmare<br />
izolate de contextul lor istoric şi social mai larg. Mai mult,<br />
omiterea biograficului, cu excepţia cercului restrâns al<br />
elitei, contribuie fundamental la construirea şi funcţionarea<br />
memorializării prin eliminarea, din nou, a istoricităţii, acţiunii<br />
şi responsabilităţii individuale şi colective.<br />
Desigur, pare aproape contra-factuală sugestia că<br />
ar exista un deficit de documentare biografică a vieţii în<br />
comunism, când genul literar cel mai răspândit de după<br />
1989 pare să fi fost exact cel al memorialisticii şi al<br />
documentării biografice. Fără a putea intra prea mult în<br />
detalii, vreau doar să sugerez că acest influx de<br />
memorialistică post-decembristă contribuie mult prea puţin<br />
(sau deloc) la o adevărată istoricizare a vieţii sub comunism<br />
din perspectiva diversităţii grupurilor sociale, a polisemiei<br />
vocilor narative, şi, mai ales, a multiplicităţii perspectivelor<br />
epistemologice şi teoretice. Astfel, mare parte din<br />
memorialistica produsă în post-comunism se încadrează<br />
perfect coordonatelor ideologice trasate de anticomunism:<br />
pe de o parte centralitatea, decontextualizată<br />
istoric şi social, acordată victimelor şi suferinţei, iar pe de<br />
altă parte, re(scrierea) şi (re)interpretarea biografiilor<br />
individuale sau colective ca sub-specii ale unei dizidenţe<br />
private, timide, dar în definitiv, dizidenţe. Astfel, anti-
comunismul ca practică ideologică şi istoriografică se<br />
întâlneşte perfect cu intenţia auctorială a producătorilor<br />
de memorii: ultimii nu trebuie să îşi analizeze, istoricizeze<br />
şi problematizeze în nici un fel experienţele biografice (de<br />
moment ce au la îndemână un template uşor de folosit<br />
oferit de anti-comunism), în timp ce anti-comunismul se<br />
vede astfel confirmat de „memoria” oamenilor concreţi.<br />
Ceea ce lipseşte din această schemă maniheistă care<br />
împarte lumea între victime şi călăi, între dizidenţi şi<br />
nomenclaturişti, între rezistenţi şi colaboratori este evident<br />
figura „zarzavagiului”, nu neapărat cu conotaţia<br />
specifică oferită de Havel, cât ca exemplu a complexităţii<br />
sociale a sistemului şi ca dimensiune a relevanţei<br />
„experienţei trăite”. Astfel, anti-comunismul lasă pe<br />
dinafară atât o serie importantă de istorii şi voci locale<br />
care nu concordă cu constelaţia sa ideologică, dar şi uită<br />
conjunctura istorică globală, contextele structurale şi<br />
determinaţiile generale în care orice istorie particulară (a<br />
victimelor sau nu) este în mod necesar ancorată.<br />
Altfel spus, anti-comunismul ŕ la Tismăneanu este<br />
în mod necesar schematic, abstract (în sensul precis<br />
hegelian), şi prin urmare partizan, colorat de interese<br />
politice şi de clasă particulare. Istoria (şi memoria) în<br />
această perspectivă este inevitabil a deţinătorilor de capital<br />
(ei sunt de fapt personajele concrete din spatele<br />
abstracţiunii „victime”) şi din perspectiva lor, precum şi<br />
în beneficiul lor, se scrie istoria <strong>comunismului</strong> ca regim<br />
„ilegitim şi criminal”. Opusul elitei proprietare este, evident,<br />
„masa” amorfă şi indiscriminată a restului populaţiei,<br />
care în imaginarul anti-comunist nu este nimic altceva<br />
decât întruparea răului în istorie din cauza colectivismului<br />
acesteia care a predispus-o la comunism.<br />
Aşadar, o altă trăsătură majoră a anti-<strong>comunismului</strong><br />
de tip Tismăneanu este uitarea şi trecerea sub tăcere a<br />
„clasei muncitoare”, cel puţin teoretic, subiectul istoric al<br />
<strong>comunismului</strong>. Despre formarea, structura, evoluţia<br />
istorică, antagonismele, contradicţiile şi luptele acestei<br />
clase nu se suflă o vorbă în anti-comunism, decât atunci<br />
când moda academică cere nişte mişcări muncitoreşti<br />
comparabile cu cele din Polonia. Anti-comunismul omite<br />
astfel experienţele de viaţă, istoriile personale,<br />
interpretările, memoriile, dilemele, suferinţele,<br />
oportunităţile şi limitările a vreo 80% din populaţia statului<br />
comunist 5 . Numai din această perspectivă, şi memoria<br />
clamată de anti-comunism nu este altceva decât o formă<br />
efectivă de uitare, excludere şi reducere la tăcere a unor<br />
întregi clase şi segmente de clasă de către cei care deţin<br />
mijloacele de producţie şi reproducţie a reprezentărilor<br />
istorice. Prin urmare, anti-comunismul nu numai că trece<br />
sub tăcere lupta de clasă în general, dar omite cu precădere<br />
caracterul de clasă şi inegal al producerii memoriei şi<br />
istoriografiei, prezentându-le fie ca o reparaţie moraluniversală<br />
adusă victimelor, fie ca o întreprindere<br />
tehnocratică a experţilor academici.<br />
Cred, prin urmare, că din perspectiva omisiunilor<br />
anti-<strong>comunismului</strong> trebuie re-poziţionat teoretic şi<br />
conceptul de „nostalgie” (faţă de trecutul comunist).<br />
Departe de a fi omisă în discursul anti-comunist, nostalgia<br />
a fost vehement înfierată şi condamnată fie ca efect al<br />
pierderii privilegiilor nomenclaturiste, fie ca o formă<br />
nespecificată de „falsă conştiinţă” a maselor inculte. Dar<br />
nu este de fapt nostalgia o formă de manifestare a memoriei<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
35<br />
populare, o luptă pentru posibilitatea de reprezentare a<br />
propriului trecut, o încercare de a da voce, cu propriile<br />
mijloace, a experienţelor, memoriilor şi interpretărilor care<br />
sunt constant excluse din istoriografia şi naraţiunile<br />
oficiale ale anti-<strong>comunismului</strong>? Nu este nostalgia, prin<br />
caracterul ei dinamic, prin circumscrierea unor tematici<br />
diverse şi prin pluralitatea vocilor care o exprimă exact<br />
antidotul la forma de memorializare, de simplificare şi de<br />
închidere propusă de anti-comunismul tout court? Astfel,<br />
discursul nostalgic, cu toate paradoxurile şi contradicţiile<br />
pe care inevitabil le conţine, pare a fi un veritabil obstacol,<br />
o mică protuberanţă care împiedică închiderea totală a<br />
cercului reprezentărilor anti-comuniste, produse de experţi<br />
aliaţi cu puterea politică şi justiţiară, de tipul domnului<br />
Tismăneanu.<br />
Într-un studiu devenit deja clasic, Elisabeth<br />
Domansky a arătat cum naziştii, contrar percepţiei generale<br />
care spunea că aceştia intenţionau să şteargă orice urmă<br />
a Holocaustului, plănuiau de fapt să construiască un<br />
muzeu al vieţii evreieşti în Praga care să justifice (şi<br />
totodată să celebreze) soluţia finală 6 . Viaţa evreilor avea<br />
să fie prezentată în coordonatele ideologice fixate de antisemitism<br />
în care Holocaustul era finalul necesar. Astfel,<br />
exterminarea completă a evreilor mergea mână în mână cu<br />
comemorarea lor (şi a actului exterminării) de către propriii<br />
călăi şi în coordonatele fixate de aceştia – o formă perversă<br />
de uitare prin aducere aminte. Păstrând proporţiile, şi<br />
mutând ceea ce este de mutat, nu descoperim oare un<br />
mecanism similar în modul de funcţionare al anti<strong>comunismului</strong>?<br />
Nu este comunismul condamnat,<br />
investigat şi memorializat în acelaşi timp de aceiaşi oameni,<br />
cu aceleaşi metode? Nu este memoria <strong>comunismului</strong> astfel<br />
păstrată, doar o reflexie a felului în care acesta apare în<br />
constelaţia ideologică anti-comunistă, fiind astfel tot o<br />
formă maximală de uitare printr-o aparentă aducere aminte?<br />
Prin urmare, prin pretenţia sa totalitară de a fi şi<br />
poliţist şi curator, şi judecător şi victimă, şi martor şi<br />
analist, anti-comunismul nu este altceva decât o formă<br />
muzeificată de uitare, o gălăgioasă punere sub tăcere şi o<br />
îngropare a trecutului la vedere. Astfel, credo-ul plasat în<br />
centrul anti-<strong>comunismului</strong> „pentru a nu uita, spre a nu se<br />
mai repeta” trebuie re-interpretat în forma sa inversă, deci<br />
adevărată: pentru a nu uita cu adevărat, comunismul<br />
trebuie repetat.<br />
_____<br />
Note :<br />
1 Vezi, printre alţii, Daniel Barbu, Republica absentă,<br />
Nemira 1999, pp 93-109.<br />
2 La fel cum Vladimir Tismăneanu a devenit anti-comunist<br />
la o bună bucată de vreme după plecarea din România, nu în<br />
timp ce se afla acolo.<br />
3 Paul Ricouer. Memoria, Istoria, Uitarea, Amarcord, 2001.<br />
4 Desigur, exceptând aici formele de autolegitimare<br />
construite prin naraţiunea „rezistenţei prin cultură” şi a dizidenţei<br />
private în cercul de prieteni intelectuali, care, departe de a oferi<br />
o biografie convenabilă anti-<strong>comunismului</strong>, are mai degrabă rolul<br />
de a justifica colaborarea intelectualilor „rezistenţi” cu diversele<br />
forme instituţionale ale statului comunist.<br />
5 După calculele făcute de Daniel Barbu, op. cit.<br />
6 Elisabeth Domansky, „Kristallnacht”, the Holocaust and<br />
the German Unity, History & Memory, 4:1, 1992
36 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
Adrian DOHOTARU<br />
Pentru o reabilitare a utopiei<br />
Discursul postcomunist dominant denunţă<br />
caracterul „ideologic” nefast şi „utopic” al regimului socialist<br />
într-o manieră absolutizantă, neluând în calcul<br />
propriile filiaţii ideologice şi utopice de gândire.<br />
Discreditarea operată în discursurile istoriografice<br />
vehiculate de Tismăneanu & co. are ca surse lipsa de<br />
chestionare a propriilor fundamente epistemologice şi<br />
neacceptarea parţialităţii punctelor de vedere asumate,<br />
opţiuni interpretative substituite cu obstinaţie „realităţii”.<br />
Rezerva faţă de discursul prin care unii intelectuali români<br />
articulează trecutul istoric am exprimat-o succint în desen.<br />
Am scos din celebra sintagmă a lui Magritte nu doar pipa,<br />
ci am schimbat şi un cu le pentru modul autoritar, vindicativ<br />
şi univoc în care e reliefat comunismul românesc.<br />
1<br />
Vladimir Tismăneanu este adesea incoerent în<br />
judecăţile de valoare. De exemplu, anunţă în epilogul<br />
volumului Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în<br />
Europa o politică postrevoluţionară „non-ideologică şi<br />
non-manipulativă a individului” drept o consecinţă<br />
benefică a evenimentelor din decembrie 1989, însă imediat<br />
în fraza următoare deplânge lipsa de interes a politicienilor<br />
pentru definirea opţiunilor ideologice. Stilul său este<br />
dihotomic, tranşant, cu puternice accente polemice.<br />
Problemele relevate în actualitatea postrevoluţionară nu<br />
sunt sistemice, aşa cum erau prezentate cele din timpul<br />
regimului comunist, ci există doar problemele de adaptare<br />
ale unor indivizi la un sistem nou, acceptat necritic<br />
(referirea la personalităţile charismatice care apar dintrun<br />
nicăieri ideologic al „tranziţiei”): „Apusul leninismului<br />
a coincis cu redescoperirea valorilor libertăţii, civismului,<br />
responsabilităţii şi demnităţii într-un proiect de revitalizare<br />
a societăţii civile, o dată cu experimentarea unei forme<br />
non-machiavelice de politică numită deseori «antipolitică».<br />
Din mai multe puncte de vedere, revoluţiile din<br />
1989 au reiterat proiectul iniţial al Iluminismului prin faptul<br />
că au repudiat orice formă de absolutism mintal sau<br />
instituţional şi au apelat la o abordare non-ideologică şi<br />
non-manipulantă a individului. Dar s-a realizat pluralismul<br />
politic? În locul unor partide autentice, vedem figuri<br />
charismatice sau pseudo-charismatice migrând de la o<br />
grupare la alta, manifestând puţin interes pentru definirea<br />
opţiunilor ideologice.” [1]<br />
Sociologul Max Weber a arătat în scrierile sale că<br />
nu putem reda realitatea „total”, cu ajutorul unor legi<br />
generale de explicare a mersului istoriei, ci avem nevoie<br />
de scheme interpretative asemănătoare unor tipuri-ideale.<br />
Weber aseamănă tipurile-ideale cu utopiile. Tipurile-ideale<br />
sunt formate din „accentuarea” unui punct sau a mai multor<br />
puncte de vedere, pe de o parte, şi din sinteza unor<br />
fenomene care se manifestă mai „discret” „difuz”, „mai<br />
mult sau mai puţin prezent”, însă concrete şi individuale,<br />
pe de altă parte. Aceste două aspecte ale tipurilor ideale<br />
sunt unificate într-un „construct analitic”. Constructul<br />
mental, subliniază sociologul, pur conceptual şi de negăsit<br />
empiric în realitate: „este o utopie”. [2] Tismăneanu nu<br />
prezintă metodologia ori perspectiva care stau la baza<br />
cercetării în Raportul Final, asemenea altor scrieri, oferind<br />
impresia că valorile cu care operează sunt absolute şi<br />
necontestabile. Internalizarea capitalismului şi a<br />
democraţiei de tip liberal drept singurele realităţi posibile<br />
a fost arătată şi de alţi cercetători critici în raport cu<br />
istoriografia vindicativă practicată în Raportul Final al<br />
Comisiei prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii din<br />
România, aşa cum e, de pildă, Andrei State, în Iluzia<br />
anti<strong>comunismului</strong>: „Chiar dacă propriul <strong>comunismului</strong> la<br />
reprezentat „distrugerea economiei de piaţă” şi «atacul<br />
sistematic împotriva proprietăţii private» (p. 15), adică<br />
împotriva relaţiilor sociale capitaliste, nu se explică nicăieri<br />
în ce fel aceasta ar presupune faptul că un regim comunist<br />
este realmente o «obsesivă urmărire a construcţiei unei<br />
imposibile utopii» (p. 10). Numai prin naturalizarea<br />
capitalismului se poate infera imediat că suprimarea<br />
proprietăţii private (asupra mijloacelor de producţie) este<br />
un vis şi o utopie, care va duce, în mod necesar, la o ruină<br />
asemănătoare <strong>comunismului</strong> real.” [3]<br />
Utopia e văzută de către intelectualii „realişti” drept<br />
o ficţiune iresponsabilă, provocatoare de atitudini<br />
intolerante ori totalitare când se încearcă punerea ei în<br />
practică, ca şi cum menirea utopiei ar fi practica ei. În<br />
acord cu Sorin Antohi care crede că „toate utopiile sunt<br />
distopii”, Tismăneanu opinează în prefaţa unui volum de<br />
eseuri scrise pentru radioul Europa Liberă în anii ‘80: „Nici<br />
o utopie nu s-a dovedit mai sângeroasă şi mai perversă<br />
decât experimentul bolşevic de renovare a condiţiei umane<br />
şi instaurare a unei mult visate societăţi fără clase. Spun<br />
perversă, pentru că această mitologie a abuzat de<br />
credulitatea şi altruismul a milioane şi milioane de indivizi.”<br />
[4]<br />
În Mizeria utopiei, Tismăneanu scrie că distincţia<br />
ideologică dintre stânga şi dreapta este „lipsită de orice<br />
noimă” în noile democraţii liberale, iar Revoluţiile din 1989<br />
au o boare „postideologică şi antiutopică”. Într-o<br />
operaţiune de maniheizare, mişcările ce denunţă<br />
„democraţia liberală” sunt plasate ca extreme<br />
nedemocratice (de la naţionalism la fundamentalism). Se<br />
indică astfel că criticile la adresa noului sistem capitalist,<br />
care a accentuat stratificarea socială şi aproprierea privată<br />
a resurselor şi bunurilor publice, pot să vină doar de pe<br />
poziţiile nedemocratice, utopice, după cum asumarea unei<br />
poziţii marxiste e identică intoleranţei de gândire:
„«Marxismul a fost cea mai mare fantasmă a secolului<br />
nostru». Astfel a caracterizat Leszek Kolakowski<br />
ambivalenta mitică a materialismului istoric, dimensiunea<br />
lui intrinsec utopică şi aspiraţia sa la o nouă fundamentare<br />
a realităţii. Spre deosebire de alte teologii, marxismul a reuşit,<br />
vreme de câteva decenii, să împiedice apariţia unui simţ<br />
critic şi să determine angajarea pasională, chiar fanatică, în<br />
rândul intelectualilor occidentali, în general, sceptici.” [5]<br />
Unul dintre pericolele trivializării diverselor utopii<br />
şi a echivalării constante a utopiei cu socialismul de tip<br />
stalinist instaurat în ţările Europei de Est constă în<br />
marginalizarea aspiraţiilor egalitare ori chiar libertare, în<br />
diminuarea năzuinţei spre armonie socială, aşa cum apar<br />
aceste aspiraţii în diverse scrieri ale genului utopic ori<br />
chiar în teoriile sociale care presupun dimensiuni utopice.<br />
Una dintre funcţiile deloc discutate ale utopiei în<br />
discursurile lui Vladimir Tismăneanu, Sorin Antohi, H.-R.<br />
Patapievici etc. este dimensiunea vizionară a lor, după<br />
cum au subliniat mulţi exegeţi ai genului (de exemplu,<br />
Lamartine, cu o butadă celebră: „Les Utopies ne sont<br />
souvent que de vérités prématurées”). Dacă suntem de<br />
acord cu Walter Benjamin din Iluminări care spune că<br />
orice imagine a trecutului care nu e recunoscută de prezent<br />
drept una dintre preocupările sale riscă să dispară<br />
iremediabil atunci efectul diminuării importanţei gândirii<br />
utopice şi a criticii ideologice a capitalismului conduce la<br />
o acceptare necondiţionată a status quo-ului politic şi<br />
social. Una dintre trăsăturile definitorii ale utopiei de la<br />
constituirea ei ca gen literar, dar şi după pătrunderea ei în<br />
teoriile sociale, este ilustrarea şi construirea unei societăţi<br />
armonioase şi cooperante prin întrebuinţarea la comun a<br />
resurselor. Astfel de mecanisme „utopice” sunt aruncate<br />
constant în derizoriu de către un tip de discurs neoliberal<br />
şi neoconservator foarte prezent în spaţiul intelectual<br />
românesc al ultimelor două decenii. Astfel, întrebuinţarea<br />
la comun a resurselor devine echivalată în spaţiul românesc<br />
cu gestionarea ineficientă şi aproprierea abuzivă a<br />
proprietăţii publice operată în timpul regimului comunist<br />
şi atacată pentru presupusa lipsă de fezabilitate. Aşadar,<br />
preocupări „utopice” de acest fel nu mai sunt recunoscute<br />
ca o preocupare a prezentului şi sunt în mod evident<br />
favorizate sisteme opuse de gestionare a resurselor,<br />
concurenţiale, în speţă cele corporate şi private.<br />
2<br />
Vladimir Tismăneanu şi alţi cercetători care au<br />
participat la redactarea volumului Comisiei prezidenţiale<br />
pentru Analiza Dictaturii din România. Raport Final ce<br />
urmărea „condamnarea” regimului comunist eşuează în<br />
asumarea unei scheme interpretative, a unei baze<br />
epistemologice pentru a opera o astfel de pedepsire<br />
declarativă a <strong>comunismului</strong>. Claude Lévi-Strauss dă ca<br />
exemplu un cercetător care scrie o istorie a Revoluţiei<br />
Franceze şi care ştie sau ar trebui să ştie că altfel ar arăta<br />
istoria scrisă pentru un iacobin şi altfel pentru un aristocrat.<br />
Pentru antropologul francez nu există istorie pură, ci<br />
doar „istorie-pentru”, o istorie care e „biasată” chiar şi<br />
când pretinde că nu e deoarece selecţia faptelor e realizată<br />
dintr-o perspectivă anume, perspectiva în sine fiind<br />
incompletă şi parţială. Iar în cazul Comisiei nu e arătată<br />
perspectiva în mod clar, analiza fiind de ordin „obiectiv”<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
37<br />
şi „empiric” uneori, şi cu vagi accente moralizatoare alteori,<br />
travestite într-un limbaj de diabolizare metaforică a<br />
regimului trecut. Lévi-Strauss, asemenea altor gânditori<br />
din ultima sută de ani, după schimbarea paradigmelor<br />
pozitiviste absolutizante, arată că nu există posibilitatea<br />
redării unei istorii totale, cu ajutorul unor legi generale, ci<br />
doar posibilitatea interpretării unor secvenţe istorice cu<br />
ajutorul unor coduri. Codurile nu sunt prezentate în<br />
Raportul Final din simplul motiv că pluralitatea codurilor<br />
şi interpretărilor nu permit o analiză finală, univocă,<br />
judecătorească. [6]<br />
Un alt exemplu pentru maniera autoritară şi emfatică<br />
a discursului istoric practicat de Vladimir Tismăneanu e<br />
una dintre măsurile propuse la concluziile Raportului Final<br />
la capitolul Educaţie, „pentru a nu uita, pentru a<br />
condamna, spre a nu se mai repeta”. Astfel, este cerută:<br />
„Prezentarea adevărului referitor la perioada<br />
precomunistă, comunistă şi postcomunistă în manualele<br />
şcolare şi cursurile universitare de istorie”. Revendicarea<br />
e întemeiată ca şi cum în învăţământ ar fi predate falsităţi<br />
despre comunism, dar aspectul halucinant al cererii e că a<br />
„prezenta adevărul”, un singur adevăr, e o pretenţie<br />
disproporţionată în raport cu abordările plurale asupra<br />
istoriei şi cu asumarea unor perspective metodologice şi<br />
conceptuale şi deci a unei parţialităţi istorice. Ce<br />
presupune astfel adevărul perioadei „postcomuniste”<br />
(acelaşi adevăr) atât pentru un „iacobin” cât şi pentru un<br />
„aristocrat”, atâta timp cât Tismăneanu nu asumă o singură<br />
perspectivă, să spunem pe cea a „aristocratului”? [7]<br />
Dar chiar şi pentru o istoriografie cu valenţe<br />
judecătoreşti şi mai puţin explicative, care nu evidenţiază o<br />
bază epistemologică şi metode interpretative, e uluitor să<br />
observi cum un asemenea raport e realizat umoral, în slujba<br />
legitimării unor forţe politice ale prezentului şi delegitimării<br />
altora. De pildă, figura cea mai emblematică a Partidului<br />
Social Democrat, Ion Iliescu, este pomenit de şase ori în<br />
concluziile raportului de condamnare a <strong>comunismului</strong>. Cu<br />
toate acestea, funcţiile sale în timpul regimului<br />
antedecembrist au fost infinit mai puţin importante decât<br />
funcţiile deţinute de Alexandru Drăghici, ministru de Interne<br />
în anii 1950 şi conducător al Securităţii, promotor al<br />
unor acţiuni extrem de represive asupra populaţiei, dar care<br />
e pomenit de două ori în concluziile raportului. Acelaşi<br />
Alexandru Drăghici e caracterizat în volumul Arheologia<br />
terorii scris de Vladimir Tismăneanu drept „criminal şi călău,<br />
o fiinţă care s-a făcut vinovată de comiterea celor mai<br />
abominabile abuzuri ale stalinismului în România”, Ion<br />
Iliescu nefiind „gratulat” în aceeaşi manieră, însă fiind<br />
prezent de trei ori mai des în concluziile Raportului Final.<br />
3<br />
În continuare, voi prezenta pe scurt încă doi autori<br />
români şi raportările lor umorale la utopii ca urmare a<br />
identificării lor cu regimul de tip stalinist din România:<br />
Sorin Antohi mai pe larg, şi H.-R. Patapievici cu un fragment,<br />
după care vom ajunge la alte viziuni mai nuanţate şi<br />
mai pertinente asupra utopiei. Sorin Antohi trasează un<br />
lanţ cauzal precis: utopia conduce la revoluţie, iar revoluţia<br />
aduce cu necesitate dictatura. Aşadar, procesele foarte<br />
complexe care presupun imaginarea unei societăţi care să<br />
transfigureze ordinea actuală, de regulă un status quo
38 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
perceput ca fiind imperfect şi ilegitim, presupun, în gândirea<br />
lui Sorin Antohi, trecerea imediată la un plan sângeros de<br />
acţiune, care conduc obligatoriu la un stat autoritar. În eseurile<br />
semnate de autor în anii 1980 ai dictaturii comuniste, însă<br />
publicate ulterior, în anii 1990, în volumul Civitas Imaginalis,<br />
istorie şi mit în cultura românească, nu se ştie foarte exact<br />
la care dintre cele câteva mii de scrieri utopice se face referire<br />
şi asta pentru că nu există o pluralitate distinctă de utopii, ci<br />
doar „utopie”, „revoluţie”, „istorie”, generalizări cu efect<br />
castrator. Ca în cazul lui Tismăneanu, Antohi domesticeşte<br />
atât de puternic valorile capitalismului şi ale democraţiei de<br />
tip liberal drept ultime forme ale „realităţii”, încât nu îşi mai<br />
chestionează perspectiva ideologică, „irealitatea”,<br />
„ideologia” şi „utopia” fiind caracteristică celorlalţi. Totuşi,<br />
într-o manieră complet diferită de gândire, explicativă şi nu<br />
judecătorească, cercetători ca Krishan Kumar au subliniat<br />
similaritatea dintre utopie, descriptivă şi ilustrativă, şi teorie<br />
socială, care e prescriptivă, abstractă: „Toate teoriile sociale,<br />
ceea ce se poate demonstra rapid, operează în lumi imaginare<br />
guvernate de principii imposibil de pure şi ideale: state în<br />
care suveranitatea este, de fapt, într-adevăr operativă,<br />
constituţii în care puterile sunt într-adevăr împărţite,<br />
democraţii în care cu adevărat conduce poporul. Ficţiunea<br />
teoriei sociale nu diferă mult de ficţiunea utopiei, sub acest<br />
aspect”. [8]<br />
Analiza practicată de Sorin Antohi cu privire la genul<br />
utopic e puţin precaută în generalizări, deşi îl acuză pe<br />
Hegel de „păcatul epistemologic al esenţializării”, când<br />
speculează despre „Stat” în loc de diverse state, ori<br />
„Revoluţie” în loc de revoluţii. Intelectualul român se<br />
dovedeşte vinovat de aceleaşi esenţializări exaltate.<br />
Astfel, „revoluţionarul” este „acest personaj dogmatic,<br />
crud şi egoist, care montează o stăpânire birocratică” (p.<br />
74). Rămâne pentru cititor să înţeleagă la care revoluţionar<br />
se face referire: francez ori american în secolul XVIII, rus<br />
la 1905 sau în 1917, est-european la 1989, ori probabil la<br />
un alt moment. Sau: „Început ca mythos, drumul ideilorimagini<br />
utopice sfârşeşte ca ethos revoluţionar. Etapa de<br />
legătură este, cum am mai arătat, ideologizarea, rescrierea<br />
utopiei în termenii relaţiei dintre scopuri şi mijloace;<br />
ideologia asumă dubla funcţiune de a exprima situaţia şi<br />
interesele unei clase, dar numai prin deformarea şi ocultarea<br />
raporturilor reale între clase (mai ales a raporturilor de<br />
producţie, principala miză a luptei dintre clase – potrivit<br />
lui Marx); deşi este un factor real al conflictelor sociale,<br />
ideologia va opera deci prin intermediul irealului şi al<br />
iluzoriului” (p. 77). Ne putem întreba dacă toate ideologiile<br />
operează prin intermediul irealului şi iluzoriului utopic sau<br />
dacă doar ideologia marxistă funcţionează astfel. Iar dacă<br />
funcţionează astfel, asemenea caracterului „fantasmatic”<br />
al ideologiei marxiste subliniat de Tismăneanu, care este<br />
motivul pentru care cei doi istorici nu optează pentru<br />
instrumentele criticii literare, mai potrivite pentru a<br />
demonstra ficţionalitatea fenomenelor studiate? Prin<br />
accentuarea unei stări de reverie utopică şi revoluţionară,<br />
Antohi nu recunoaşte implicit ancorarea în realitate a celor<br />
două fenomene ori legitimitatea de a depăşi un sistem<br />
social anume. Utilizarea ostentativă a singularului de către<br />
Sorin Antohi nu ne ajută în înţelegerea întrepătrunderii<br />
fenomenelor utopice, revoluţionare ori ideologice. Tonul<br />
categoric şi pe alocuri patetic poate fi explicat prin scrierea<br />
eseurilor în anii de final ai dictaturii ceauşiste, perioadă în<br />
care exista o fractură certă între tipul de discurs pompos<br />
egalitarist, similar întrepătrunderii discursurilor utopic şi<br />
ideologic, şi realitatea socială deplorabilă. De exemplu, se<br />
creează o dihotomie facilă între schema mentală a<br />
revoluţionarului vs. viaţă concretă, de parcă oamenii ar<br />
putea trăi în afara unor scheme mentale: „Reveur concret<br />
(revoluţionarul) sau reveur constant (utopistul),<br />
intelectualul fascinat de politică supune realitatea unei<br />
operaţiuni de abstractizare, de traducere în discursul<br />
idealităţii şi al imaginarului. Un asemenea om nu poate<br />
opera în sfera concretului, chiar atunci când trece la<br />
acţiune: schemele sale sunt mai importante pentru el decât<br />
oamenii, decât viaţa.” [9]<br />
În eseul Utopie şi revoluţie. Idei europene,<br />
experienţe româneşti, Antohi se întreabă retoric care este<br />
procesul prin care se ajunge din „azurul utopiei” la<br />
„carnagiul revoluţiei” şi „unde s-a greşit?” Răspunsul său<br />
e o parafrază a scrierilor lui Karl Popper. „Utopia produce<br />
violenţă” pentru că nu pot fi determinate strict raţional<br />
scopurile ultime ale acţiunilor politice, pe când utopia are<br />
pretenţia de a realiza un design ultim, perfect şi raţional al<br />
societăţii. De asemenea, diferenţele de opinie ale celor<br />
care nu sunt de acord cu proiectul utopic vor trebui<br />
anihilate violent pentru ca proiectul utopic să fie realizat<br />
prin intermediul revoluţiei (p. 80-81).<br />
În discursul intelectualilor români de după 1989,<br />
sintagma „utopie” este folosită preponderent cu accente<br />
depreciative, un gen anticipativ al sistemelor totalitare<br />
din secolul XX. De fapt, orice încercare de transcendere a<br />
sistemului capitalist, mai ales a variantei sale liberale, este<br />
aruncată în derizoriu. În articolul publicat în revista Dilema,<br />
Despre resentiment în nostalgia originilor, H.-R.<br />
Patapievici nu se simte obligat să explice de ce conştiinţa<br />
de sine a omului în civilizaţie presupune resentimentul, însă<br />
ideea care reiese grosolan din articol, asemenea fragmentului<br />
de mai jos, e că orice critică la adresa civilizaţiei de tip capitalist<br />
ce recurge la „nostalgia” armoniei „naturale” este de<br />
sorginte iraţională, utopică, nedemocratică şi<br />
resentimentară: „E suficient să spun că mentalitatea<br />
anticapitalistă, antimodernă, anticonsumistă, colectivistă,<br />
teocratică, etnocratică a omului modern – adică a omului<br />
care trăieşte din capitalism, prin intermediul consumului,<br />
într-o societate care a devenit după sforţări dificile noncolectivistă,<br />
laică şi non-rasială –, este numai în expresie<br />
primitivistă, şi anume prin tipul de alternativă la civilizaţia<br />
modernă pe care îl propune. Căci nu primitivismul este cauza<br />
respingerii civilizaţiei, ci abia resentimentul face posibilă<br />
soluţia primitivistă.” [10] Vladimir Tismăneanu preia<br />
articolul pe blogul său şi echivalează nostalgia originilor<br />
cu o utopie de tip primitivist.<br />
4<br />
Cele patru utopii identificate de Karl Mannheim în<br />
vol. Ideologie şi Utopie sunt chiliasmul, ideea liberalumanitară,<br />
ideea conservatoare şi utopia socialistcomunistă.<br />
Utopiile sunt într-o relaţie dialectică cu<br />
ideologiile, în sensul în care imperfecţiunea ordinii<br />
existente dă naştere la utopii care penetrează sistemul<br />
social pentru a ajunge la următoarea ordine socială. Întro<br />
manieră schiţată, utopia chiliastică e temporară şi<br />
extatică, cea liberală se proiectează normativ, ideatic, într-
un progres gradual şi evolutiv, starea de bine va surveni<br />
cândva, într-un orizont indeterminat. Utopia<br />
conservatoare, o contra-utopie în fond, accentuează<br />
determinările sociale şi istorice ale comportamentului uman<br />
şi este în armonie cu un cadru social existent, în defavoarea<br />
unor schimbări necontrolate. Iar utopia socialistcomunistă<br />
îşi proiectează speranţele tot în viitor,<br />
asemenea celei liberale, diferenţa constând în faptul că<br />
utopia socialistă identifică formarea unei societăţi mai<br />
armonioase doar prin prăbuşirea sistemului capitalist.<br />
Utopiile sunt ideile cu un potenţial transcendent şi cu<br />
un posibil efect transformator asupra ordinii sociale şi istorice.<br />
Mentalitatea unui grup social este mai uşor de înţeles în cele<br />
mai intime resorturi atunci când se încearcă identificarea<br />
conceptului de timp din perspectiva speranţelor, scopurilor<br />
şi dorinţelor. Pe baza acestora, sunt ordonate nu doar<br />
evenimentele viitoare, ci şi trecutul. Sociologul scrie că<br />
interpretarea istoriei este imposibilă fără năzuinţe şi ţeluri şi<br />
doar pe presupuse fundamente demonstrabile empiric. Numai<br />
pe baza unor imperative care să ne conducă mai departe<br />
putem să formulăm judecăţi de valoare asupra situaţiilor<br />
curente şi trecute. Cu toate acestea, adversarii unei ideologii<br />
sau ai unei utopii concurente, depozitarii „adevărului” şi<br />
susţinătorii „adevărului” unei ordini anume vor încerca, arată<br />
Mannheim, să discrediteze ideile adverse prin acuzarea lor<br />
de ideologizare, de lipsă de ancorare în realitate şi de proiecţie<br />
utopică, ficţională. Utopia, ca proiect transcendent al<br />
societăţii, este necesară, în concepţia lui Karl Mannheim,<br />
pentru că este naiv să credem că putem trăi „realist”, fără<br />
proiecţii, într-o „congruenţă absolută” cu realităţile lumii<br />
înconjurătoare. [11] Mai onest pentru cercetător, crede<br />
Mannheim, ar fi ca în analiza ideologică să fie supuse reflecţiei<br />
nu doar punctele de vedere ale adversarului, ci toate punctele<br />
de vedere, inclusiv chestionarea perspectivei proprii şi a<br />
bazei epistemologice. Cunoaşterea care rezultă nu e relativă,<br />
ci relaţională prin asumarea că există sfere de gândire în<br />
care este imposibil să concepi existenţa unui adevăr absolut<br />
în afara valorilor şi poziţionării subiectului care operează<br />
chestionarea şi lipsit de relaţionarea cu un context social<br />
aparte.<br />
Krishan Kumar sintetizează succint utopiile în vol.<br />
Utopianismul şi arată funcţia lor creatoare şi proiectivă. În<br />
descendenţă weberiană, cercetătorul accentuează legătura<br />
între idealizările operate în diverse teorii sociale şi utopii prin<br />
simplu fapt că au în comun „dorinţa şi proiectul, armonia şi<br />
speranţa”: „Una dintre cele mai importante inovaţii în gândirea<br />
secolelor XVIII şi XIX a fost tocmai ridicarea unor concepte la<br />
statutul utopic. Nu doar în teoria utopică, dar şi în limbajul<br />
popular, «democraţie», «libertate», «raţiune», «ştiinţă» şi alţi<br />
termeni similari puteau deveni nu doar componente ale<br />
societăţilor utopice, dar utopii în sine în adevăratul sens.” [12]<br />
De asemenea, Kumar nuanţează că proiecţia utopică<br />
nu trebuie confundată cu practica ei. Totuşi, chiar dacă<br />
marea majoritate a comunităţilor utopice au dispărut rapid,<br />
micile societăţi care se recunoşteau explicit de la scrieri<br />
utopice au transmis valori care au supravieţuit<br />
experimentării radicale eutopiene în ceea ce priveşte<br />
educaţia, sexualitatea, munca, relaţionarea socială<br />
nestratificată etc.. Aceste lucruri sunt evidente în<br />
curentele politice şi ideologice care au relaţionat cu<br />
utopiile: feminism, egalitarism social, ecologism,<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
39<br />
sindicalism muncitoresc, urbanism, emancipare sexuală<br />
etc. De asemenea, gradează Kumar, „teoriile sociale<br />
utopiene” cu privire la societatea comunistă ulterioară nu<br />
sunt de condamnat întrucât intră într-un cadru uman mai<br />
larg al aspiraţiei către perfecţiune. Se face astfel diferenţa<br />
între teoria socială marxiană şi posibilităţile variate de<br />
implementare a ideilor marxiste, lucru adesea obscurizat<br />
în istoriografia românească unde e creionată o<br />
descendenţă directă între proiectele socialiste utopice<br />
(diversificate şi ele, de la variante centralizate la altele<br />
descentralizate!) şi regimurile bolşevice din estul Europei:<br />
„O societate a abundenţei materiale, o societate care a<br />
eliminat alienarea şi exploatarea, o societate în care toţi<br />
bărbaţii şi toate femeile s-ar ataşa unii de alţii şi de natură<br />
aşa cum se ataşează artistul de opera lui: o astfel de<br />
concepţie este utopiană în aspectele sale cele mai<br />
esenţiale (şi nu este nimic rău în acest lucru)”. [13]<br />
Concluzionând, problema cea mai mare a<br />
delegitimării funcţiei utopiei de către o parte majoră a<br />
intelectualităţii din spaţiul românesc rezidă în faptul că nu<br />
poate fi imaginat niciun orizont comprehensiv mai larg,<br />
niciun proiect social menit să depăşească imperfecţiunile<br />
ordinii sociale actuale, o ordine caracterizată, printre altele,<br />
printr-o puternică stratificare socială datorită apropierii<br />
private a resurselor. În acord cu schema lui Karl Mannheim,<br />
societatea românească e cantonată într-o utopie cu<br />
accente (neo)conservatoare şi (neo)liberale, deghizată<br />
însă ca „realitate pură”. Iar regimul economic capitalist şi<br />
sistemul politic care să îl legitimeze sunt recunoscute drept<br />
singura realitate posibilă pentru că „reprezentanţii unei<br />
ordini date vor eticheta drept utopică toate concepţiile<br />
despre existenţă care din punctul lor de vedere nu pot să<br />
fie, în principiu, realizate”.[14] Astfel, în aceeaşi logică<br />
judecătorească de condamnare a regimului comunist, poate<br />
fi propusă reabilitarea gândirii utopiene şi a tendinţelor ei<br />
specifice de ilustrare şi proiecţie a unei societăţi mai<br />
armonioase şi de care să beneficieze mai multă lume.<br />
______<br />
Note:<br />
[1] Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei<br />
marxiste în Europa Răsăriteană, Polirom, Iaşi, 1997, p. 155<br />
[2] Max Weber, The Methodology of the Social Sciences,<br />
cap. Objectivity in Social Science and Social Policy, trans. and<br />
ed. E. Shils and H. Finch, Free Press, New York, 1949, p. 89-<br />
103, în Robert M. Burns & Hugh Rayment-Pickard (ed.), Phi-
40 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
losophies of History. From Enlightenment to Postmodernity,<br />
Blackwell, Oxford, 2000, p. 211<br />
[3] Andrei State, Comunismul la raport. Istorie şi ideologie<br />
în Iluzia anti<strong>comunismului</strong>: lecturi critice ale Raportului<br />
Tismăneanu, coordonatori Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian<br />
?iulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Editura Cartier, Chişinău, 2008, ,<br />
p. 217-218<br />
[4] Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Editura Alfa,<br />
Bucureşti, 1998<br />
[5] Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei. Criza ideologiei<br />
marxiste în Europa Răsăriteană, Polirom, Iaşi, 1997, p. 115<br />
[6] Claude Levi-Strauss, The Savage Mind, Weidenfield<br />
& Nicholson, Londra, 1966, pp. 256-262, în Robert M. Burns<br />
& Hugh Rayment-Pickard (ed.), Philosophies of History. From<br />
Enlightenment to Postmodernity, Blackwell, Oxford, 2000, p.<br />
285-288<br />
[7] Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile<br />
(ed.), Comisia prezidenţială pentru Analiza Dictaturii din<br />
România. Raport Final, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,<br />
p. 783<br />
[8]Krishan Kumar, Utopianismul, Editura Du Style,<br />
Bucureşti, 1998, p. 63<br />
[9] Sorin Antohi, Civitas Imaginalis, istorie şi mit în cultura<br />
românească, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 67-68<br />
[10] http://tismaneanu.wordpress.com/2009/08/29/h-rpatapievici-despre-resentiment-si-utopia-primitivista/<br />
[11] Karl Mannheim, Ideology and Utopia, Harvest<br />
Books, New York, p. 256-257<br />
[12] Krishan Kumar, Utopianismul, Editura Du Style,<br />
Bucureşti, 1998, p.<br />
[13] ibidem, p. 96<br />
[14] Karl Mannheim, Ideology and Utopia, Harvest<br />
Books, New York, p. 197<br />
Alex. CISTELECAN<br />
Utopia răului mai mic<br />
Pe cât de bună a fost pentru istorie vestea revoluţiilor<br />
din 1989, pe atât de proastă a fost ea pentru istorici.<br />
Confruntaţi cu un eveniment ce pare să vorbească de la<br />
sine, sau care este, cel puţin, interpretat ca o veritabilă<br />
survenire a sensului în real, cronicarii şi interpreţii acestui<br />
moment de răscruce par inevitabil condamnaţi la<br />
monosilabism. Cu cât e mai explicit obiectul de studiu, cu<br />
atât mai laconică şi mai punctuală devine expunerea sa.<br />
Ultimul volum al profesorului Tismăneanu (Despre 1989.<br />
Naufragiul utopiei, Humanitas, 2009) nu scapă nici el de<br />
aceste constrângeri. Ba chiar, aplicând constant şi deliberat<br />
o grilă de lectură în puternice contraste maniheiste (ieşirea<br />
din întuneric, intrarea în lumină, sfârşitul minciunii, începutul<br />
adevărului etc.), istoricul se condamnă de unul singur la o<br />
interpretare ce se rezumă la a înşira evidenţe, la o argumentare<br />
care nu mai poate apela decât la simpla ostensiune.<br />
Cu atât mai rău pentru teorie: când lucrurile vorbesc<br />
de la sine şi teoria e deja înscrisă în evenimente, totul –<br />
concepte, autori, idei – se transformă în fapt pozitiv şi<br />
nechestionabil, iar sarcina autorului nu poate fi decât cea<br />
de a-l arăta cu degetul şi, în cel mai bun caz, de a-i mai<br />
anina câte un adjectiv, două: „Citiţi Istorie şi conştiinţă<br />
de clasă, cartea lui Georg Lukács apărută în 1923, şi veţi<br />
înţelege la ce mă refer” (p. 13). „Trebuie doar să analizaţi o<br />
fotografie a lui Ceauşescu, Jivkov, Honecker etc. din<br />
perioada respectivă pentru a observa că aceştia<br />
deveniseră simbolul unei gerontocraţii din ce în ce mai<br />
senile” (p. 23). „E suficient s-o citim [Demonii lui<br />
Dostoievski] ca să pricepem lumea din care venea Lenin”<br />
(p. 38) ş.a.m.d..<br />
Mişcarea are însă şi un revers: odată ce teoria devine<br />
fapt, lizibil prin simplă ostensiune, faptul transpiră teorie.<br />
Zu den Sachen Selbst - şi afli cu uşoară stupoare că în<br />
mijlocul lucrurilor însele nu mai găseşti decât idei, sau mai<br />
exact, intelectuali: în particular, „Revoluţia Maghiară a fost<br />
iniţiată şi condusă de către intelectuali” (p. 50). Dar şi în<br />
general, toată experienţa comunistă din estul Europei n-a<br />
fost decât întruparea unei idei, proaste desigur, a lui Marx:<br />
ea a ieşit direct şi nemediat din burta Capitalului lui Marx.<br />
Dacă, pe de o parte, regimurile capitaliste de stat de<br />
dincoace de cortina de fier s-au autobotezat comuniste<br />
şi, de cealaltă parte, Marx a scris pe larg (?) despre o<br />
posibilă societate comunistă, simpla sinonimie ne<br />
scuteşte de efortul de a verifica similitudinile dintre cele<br />
două. Ba mai mult, ea ne permite să le evaluăm pe fiecare<br />
dintre ele trimiţându-le pur şi simplu la corespondentul<br />
lor practic, respectiv teoretic: teoria lui Marx este criminală<br />
pentru că regimurile autoproclamate marxiste au fost<br />
criminale; la rândul lor, aceste regimuri au fost ideologice<br />
pentru că s-au declarat marxiste. Nu are nici o importanţă<br />
că proprietatea mijloacelor de producţie nu a ajuns<br />
nicicând în mâinile producătorilor, că legea valorii şi<br />
structura de clasă au domnit nestingherit vreme de decenii.<br />
La capătul unui volum care a fost preocupat exclusiv de<br />
trecerea în revistă a ororilor capitalismului de stat şi nicăieri<br />
de analiza teoretică a corpusului marxist, domnul<br />
Tismăneanu pune ştampila teoriei pe fapte şi tranşează:<br />
„problema marxismului este chiar marxismul” (p. 224). E<br />
adevărat, pe lângă această monotonă înşiruire factuală şi<br />
sentimentală de suferinţe predecembriste, respectiv<br />
splendori postdecembriste, domnul Tismăneanu ne oferă,<br />
în primul capitol, nişte rudimente de critică a ideologiei cu<br />
aplicaţie pe marxism. Însă în ceea ce priveşte aceste<br />
analize, titlul de rudimente e mult prea generos. „În ce<br />
constă domnia mitului şi a utopiei în comunism?”, se<br />
întreabă, imparţial şi ştiinţific, profesorul Tismăneanu la<br />
pagina 14. „La această întrebare a răspuns superb Leszek<br />
Kolakowski prin afirmaţia: comunismul a reprezentat<br />
supremaţia minciunii”. I rest my case.<br />
Capitolul despre revizionismul marxist nu iese nici<br />
el din această schemă: de o parte teoria se transformă în<br />
fapt pozitiv, care nu trebuie decât arătat şi recunoscut ca<br />
indiscutabil. De cealaltă parte faptele nu sunt decât teorie<br />
şi activitate intelectuală, sau cel puţin activitate a<br />
intelectualilor. Între cele două mişcări, intervenţia autorului<br />
nu poate fi decât punctuală, evanescentă, tautologică: ca<br />
de pildă concluzia capitolului, în care autorul îşi rezumă,<br />
cu deosebită acurateţe într-adevăr, aportul personal: „Teza<br />
pe care am propus-o în legătură cu revizionismul marxist<br />
este că acesta s-a constituit ca reacţie de protest din partea<br />
intelectualităţii de stânga” (p. 60). Da, cam prin definiţie,<br />
revizionismul marxist este o critică a marxismului ortodox<br />
din partea intelectualităţii de stânga. Desigur însă,<br />
intervenţia autorului în nosologia categoriilor marxiste nu<br />
se limitează la a explicita cuminte această definiţie. Ea<br />
constă în a o explicita în mod original, adică prost: în a<br />
deduce din această definiţie a revizionismului marxist un<br />
rol, încă o dată, copleşitor, exhaustiv pentru intelectualii
evizionişti care, de unii singuri, au dărâmat comunismul:<br />
„Comunismul s-a prăbuşit ca urmare a delegitimării<br />
proiectului său ideocratic de către intelectualii care de<br />
multe ori au susţinut iniţial acest sistem… Din punctul<br />
meu de vedere, comunismul a fost învins, în primul rând,<br />
prin revolta intelighenţiei critice” (ibid.). Consiliile<br />
muncitoreşti, care au condus revolta din 1956 şi<br />
administrat statul maghiar pe perioada ei trebuie să fi fost,<br />
în realitate, nişte asociaţii de poeţi şi prozatori. Luat la<br />
bani mărunţi, sindicatul Solidaritatea nu număra decât<br />
istorici şi matematicieni. Sau, şi mai probabil, între cele<br />
două categorii sociale trebuie să se fi stabilit spontan o<br />
diviziune a muncii echitabilă, în care muncitorii joacă rolul<br />
de Sancho Panza, încasând bătaia, iar intelectualii rolul<br />
lui Don Quijote, primind gloria.<br />
Capitolul despre 1968 debutează cu o opoziţie care,<br />
pe cât e de dezechilibrată şi neîntemeiată, pe atât e de<br />
dragă reacţionarilor de pretutindeni: pe de o parte farsa<br />
’68-ului occidental, de cealaltă parte drama ’68-ului estic.<br />
Cum sincronia celor două evenimente ar risca să producă<br />
anumite bănuieli în legătură cu posibile corespondenţe<br />
între capitalismul de stat şi capitalismul de piaţă, precum<br />
şi în legătură cu existenţa unei opoziţii comune la ambele<br />
forme de dominaţie, domnul Tismăneanu se vede obligat<br />
la o risipă suplimentară de adjective capabile să departajeze<br />
între cele două mişcări: de o parte vom avea o gaşcă de<br />
tineri romantici, iresponsabili, dar totodată dogmatici şi<br />
obtuzi. De cealaltă parte a cortinei, o mulţime de tineri<br />
sublimi, minunaţi, ce mai: intelectuali. De pe aceste baze<br />
solide, profesorul Tismăneanu încearcă o evaluare a ’68ului<br />
românesc, propunând, de data asta, o suită de trei<br />
teze care au toate aparenţele unui argument, trei propoziţii<br />
pe care istoricul român le avansează cu curajul de care<br />
orice autor trebuie să dea dovadă atunci când propune<br />
cu titlul de teze proprii şi personale truisme pe care puţini<br />
le-ar mai putea contesta: „Prima teză pe care o avansez<br />
legată de 1968 este că, oricât de greu ar fi de crezut (!), a<br />
fost o vreme în care mulţi oameni l-au privit pe Ceauşescu<br />
drept un marxist open-minded, un comunist naţionalist<br />
sau chiar un susţinător al socialismului cu chip uman” (p.<br />
66). Toată lumea de acord. Trecem în forţă la teza a doua:<br />
„A doua teză pe care o susţin este că Ceauşescu a utilizat<br />
în chip cinic zdrobirea Primăverii de la Praga ca pe o<br />
scuză pentru potenţarea propriului cult al personalităţii”.<br />
(ibid) Concluzia: „A treia teză pe care o susţin este aceea<br />
că Ceauşescu a fost un bolşevic inveterat. El şi camarazii<br />
lui nu au dorit niciodată liberalizarea sau democratizarea<br />
sistemului politic din România” (p. 67). Cum dificultatea<br />
majoră în ceea ce priveşte aceste teze constă nu în a le<br />
demonstra, ci în a demonstra că mai merită demonstrate,<br />
profesorul Tismăneanu scoate din sertar un pasaj dintr-o<br />
scrisoare privată, adresată istoricului român de către Daniel<br />
Chirot şi care, aparent, n-ar fi tocmai de acord cu ele.<br />
Din perspectiva acestuia, pe la sfârşitul anilor ‘60, în<br />
România a avut loc totuşi o modestă deschidere şi<br />
reformare a <strong>comunismului</strong> de tip stalinist. Răspunsul<br />
istoricului român este imbatabil: pe de o parte da, a existat<br />
o deschidere, însă ea nu a fost decât o strategie de întărire<br />
a poziţiilor celor de la putere; pe de altă parte nu, nu a<br />
existat nici o deschidere, în măsura în care eforturile de<br />
reformare ale regimului nu vizau nici pe departe instaurarea<br />
unui regim pluripartinic şi a pieţei libere, autoarestarea lui<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
41<br />
Ceauşescu, alegerea lui Traian Băsescu şi condamnarea<br />
oficială a <strong>comunismului</strong>. Strategia de argumentare e, trebuie<br />
să recunoaştem, cel puţin ingenioasă: atunci când faptele<br />
par să justifice teza opusă, le judecăm din perspectiva<br />
intenţiilor: intenţia nu era reformarea, ci reproducerea<br />
sistemului; iar atunci când intenţia e cea care pare să<br />
justifice teza adversarului, perspectiva devine cea a<br />
faptelor: cum reformarea n-a dus la o societate liberă, deci<br />
capitalistă, înseamnă că ea n-a existat nici în intenţii. De<br />
remarcat, pe tot ansamblul capitolului, prestaţia Monicăi<br />
Lovinescu care, ca un fel de Hegel propriu şi personal,<br />
pare să anticipeze de fiecare dată ideile la care profesorul<br />
Tismăneanu abia începe să se gândească şi care, pe<br />
deasupra, parcă abia încălzită, îl mai şi lichidează dintr-o<br />
singură mişcare pe cutare Marcuse la pagina 62. La pagina<br />
78 apare şi Foucault, într-un exemplu tipic de name-dropping<br />
în stilul lui Tismăneanu: „UTC-ul îşi menţinea funcţia<br />
nefastă: spre a folosi cuvintele lui Foucault, rolul său era<br />
să supravegheze şi să pedepsească”.<br />
Spre a folosi cuvintele lui, să zicem, Georg Wilhelm<br />
Friedrich Hegel, „de aici” înainte, până spre sfârşitul<br />
volumului, nu mai urmează surprize de proporţii 1 . Aceleaşi<br />
„succesuri” şi eşecuri sunt trecute în revistă – sfârşitul<br />
odioaselor regimuri, ieşirea din întuneric, exorcizarea<br />
societăţii şi alte idei-metafore din aceeaşi gamă misticspectrală,<br />
asupra cărora nu are rost să insistăm. Dacă n-ar<br />
fi atât de repetitive, bombastice şi înflăcărate, aceste idei<br />
ar putea trece nestingherit ca nişte banalităţi inofensive<br />
cu care mai toată lumea ar putea fi de acord. Incandescenţa<br />
şi insistenţa lor le face însă cel puţin antipatice. Dar dincolo<br />
de această impresie spontană de lectură, funcţia lor<br />
strategică e cea care ameninţă mereu să le descalifice:<br />
plasat într-o opoziţie întotdeauna echilibrată şi tensionată<br />
cu formele politice care i-au urmat, comunismul criminal şi<br />
ilegitim joacă rolul de a sublinia şi legitima prin contrast<br />
natura firească, umană, nobilă a statu quo-ului postdecembrist.<br />
Cu cât a fost mai murdară realitatea comunistă,<br />
cu atât mai imaculată promite să fie cea postcomunistă;<br />
cu cât mai mincinos şi inuman a fost totalitarismul<br />
predecembrist, cu atât mai adevărată şi mai suprapopulată<br />
cu valori se dovedeşte a fi guvernarea actuală etc. Dacă<br />
miza acestor contrapuneri este, aşa cum declară autorul,<br />
să producă sau să consfinţească ruptura de trecut şi multtrâmbiţata<br />
renaştere spirituală şi socială, atunci modul în<br />
care ele sunt aplicate şi construite nu poate decât să<br />
trădeze această miză şi să se întoarcă împotriva intenţiei<br />
care le-a născut. „Noul liberalism… este unul al prudenţei,<br />
al experienţelor falselor paradigme mântuitoare. Este trist<br />
că apar acum noi generaţii care îl critică fără să înţeleagă<br />
că o anumită prudenţă pe care o avem unii dintre noi este<br />
explicată de faptul că noi ştim unde duce nesăbuinţa,<br />
pierderea dreptei socotinţe” (p. 27, s.m.). Critica<br />
liberalismului actual, domnul Tismăneanu o ştie, nu poate,<br />
aşadar, decât să ducă la nesăbuinţă, adică la pierderea<br />
dreptei socotinţe, adică la dictatură comunistă. Dacă<br />
principalul resort de adeziune la structurile politicoeconomice<br />
actuale constă, prin urmare, şi chiar şi pentru<br />
cei mai inimoşi dintre suporterii lor, exclusiv în comparaţia<br />
– bineînţeles avantajoasă – cu trecutul comunist, atunci<br />
legitimitatea internă a liberal-capitalismului nu poate fi<br />
decât extrem de şubredă. Unde mai pui că, în contextul<br />
actualei crizei acute a capitalismului şi a structurilor sale
42 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
politice, tocmai dependenţa legitimităţii lor de acest contrast<br />
maniheist cu comunismul riscă să fie nu o cură<br />
împotriva nostalgiei ceauşiste, ci tocmai opusul său.<br />
Scopul oricărei propagande este „nu cel de a anihila<br />
o forţă deja existentă, ci cel de a obscura o posibilitate<br />
nesesizată a situaţiei” (Alain Badiou). Strânsa opoziţie<br />
care traversează întreg volumul precum şi, de altfel, întreg<br />
discursul intelectualilor de dreapta de la noi, dintre mizeria<br />
socialismelor realmente existente şi decenţa capitalismului<br />
primitiv ce le-a urmat are exact acest rol: cel de a oculta<br />
existenţa unei posibile alternative la dominaţia statu quoului.<br />
There’s no alternative, spunea Margaret Thatcher,<br />
ca justificare a măsurilor neoliberale agresive pe care le-a<br />
implementat guvernarea sa. There’s no alternative, pare<br />
să repete profesorul Tismăneanu, nici o alternativă la<br />
mizeria capitalismului neoliberal, alta decât mizeria,<br />
indubitabil mai mare, a socialismelor de stat. Că miza cărţii<br />
este aceasta, transpare inclusiv din textul final al lucrării.<br />
În mod aparent bizar, dar – după logica propagandistică,<br />
perfect coerent – volumul, care, de la un capăt la celălalt,<br />
nu încetează să conjure spectrul dictaturilor din estul<br />
Europei, sfârşeşte anunţând victorios decesul socialdemocraţiilor<br />
din Occident. Acest text final e tot atât de<br />
limpede pe cât e de incomprehensibil. Pe de o parte,<br />
desigur, fidel tehnicii sale de argumentare care constă în a<br />
mânui, întotdeauna câte două şi puse faţă în faţă, numai<br />
idei cât blocurile de zece etaje, profesorul Tismăneanu ne<br />
transmite un mesaj cât se poate de limpede: SPD-ul a<br />
pierdut alegerile din Germania, deci stânga e încă o dată<br />
terminată. Pe de altă parte, e greu de înţeles despre care<br />
stângă e vorba, din ce motive e terminată şi, mai ales, de<br />
ce ar trebui să fie asta o veste bună. Partidele socialdemocrate<br />
europene nu mai erau marxiste de decenii bune,<br />
după cum observă chiar şi autorul – ca atare, declinul lor<br />
electoral actual nu are nici o relevanţă pentru valoarea<br />
teoriei marxiste. Mai mult însă, aceste partide socialdemocrate<br />
nu mai erau nici măcar social-democrate de<br />
ceva vreme, ci principali promotori ai măsurilor neoliberale.<br />
Ca atare, decesul lor electoral ar putea foarte bine să<br />
sancţioneze nu anacronismul teoriilor socialiste ci,<br />
dimpotrivă, tocmai despărţirea partidelor respective de<br />
aceste teorii. Dezastrul repetat în scorurile de la alegeri al<br />
acestor formaţiuni declarat social-democrate şi efectiv<br />
neoliberale n-ar demonstra astfel nicidecum moartea ideii<br />
socialiste, ci, dimpotrivă, tocmai posibilitatea şi<br />
necesitatea eternei sale reîntoarceri. Go Planet!<br />
____<br />
Notă:<br />
1 Cu excepţia celor legate de aspectul formal. Surprinzător<br />
pentru cea mai prestigioasă editură din ţară, munca de editare a<br />
volumului pare să fi lipsit cu desăvârşire: nici un sistem de note<br />
coerent măcar în interiorul aceluiaşi capitol, glumiţe de împrumut<br />
(„trepăduşi de Curte Nouă”, p. 95, p. 102) şi profunde panseuri<br />
proprii („Despre morţi numai de bine”, spune un vechi proverb.<br />
Eu cred că despre morţi, ca şi despre vii, trebuie spus numai<br />
adevărul” la p. 101, 113) care se repetă mot-ŕ-mot de la o pagină<br />
la alta, stângăcii stilistice („viguroasa temerară critică iliesciană”<br />
(p. 108)) şi caracterizări grobiene („vidanjori cu moravuri<br />
jandarmereşti” (p. 98)).<br />
Cristian VASILE<br />
Câteva reflecţii despre posibilitatea<br />
miracolelor<br />
Anul 2009 a adus cu sine numeroase conferinţe,<br />
dezbateri şi mese rotunde, care au depăşit cadrele<br />
naţionale, dedicate împlinirii a douăzeci de ani de la<br />
prăbuşirea sistemelor comuniste din Europa Centrală şi<br />
de Est. S-au adăugat evocări şi analize pertinente ale<br />
revoluţiilor est-europene, scrieri care au făcut un bilanţ al<br />
celor două decenii de tranziţie către democraţii de tip<br />
occidental; în paralel, presa scrisă şi audio-vizuală a<br />
consacrat seriale evenimentelor din 1989. Volumul Despre<br />
1989. Naufragiul utopiei* se integrează acestui val de<br />
apariţii editoriale şi reuneşte texte analitice, articole<br />
publicate în presa cotidiană, interviuri, care însă nu se<br />
limitează la investigarea fenomenului revoluţionar.<br />
Profesorul Vladimir Tismăneanu revine atât asupra<br />
însemnătăţii revizionismului marxist şi a revoluţiei maghiare<br />
din 1956 în procesul de erodare a legitimităţii regimului<br />
comunist (Anul 1956 sau de ce contează revizionismul<br />
marxist, pp. 34-61), cât şi asupra semnificaţiilor lui 1968,<br />
anul Primăverii de la Praga şi al sfârşitului iluziei (de altfel,<br />
foarte curând urmează să apară, în coordonarea lui Vladimir<br />
Tismăneanu, volumul Promises of 1968: Crisis, Illusions<br />
and Utopia). Într-un fel, cartea este o continuare a lucrării<br />
Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa<br />
Răsăriteană cu precizarea, însă, că volumul de faţă este<br />
accesibil unui public mai larg. Această deschidere extinsă<br />
este de salutat, cu atât mai mult cu cât – la douăzeci de ani<br />
de la aniversarea revoluţiilor – chiar şi unii istorici şi<br />
politologi, sub presiune mediatică, au făcut rabat de la cerinţe<br />
academice împărtăşind scenarii senzaţionaliste privitoare<br />
la momentul 1989 şi la revoluţiile est-europene, accentuând<br />
un joc nepermis cu conceptele. Spre deosebire de alţi<br />
politologi, fascinaţi de studiile de intelligence, Vladimir<br />
Tismăneanu nu cade în capcana hiperbolizării rolului<br />
serviciilor secrete în momentul 1989, fiind însă conştient şi<br />
de limitele influenţei politice atât a intelectualităţii critice,<br />
cât şi a mişcărilor civice. Apar în carte şi unele reconsiderări:<br />
în prelungirea celor afirmate în ediţia a doua a volumului<br />
Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin<br />
la Havel (2007), autorul continuă pe linia reevaluării<br />
rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ceea ce priveşte<br />
demistificarea sistemului comunist şi în închegarea<br />
Sindicatului liber şi autoguvernat Solidaritatea (p. 8).
Înainte de a examina cu atenţie natura revoluţiilor din<br />
1989, politologul de la University of Maryland insistă asupra<br />
definirii <strong>comunismului</strong>. Comunismul este o utopie, o<br />
mitocraţie şi o escatologie (p. 12), dar – urmând poate şi<br />
linia inaugurată de istoricul american Stephen Kotkin – şi o<br />
civilizaţie (p. 11). Nu este vorba aici despre o concesie<br />
făcută conceptelor vehiculate de şcoala revizionistă din<br />
spaţiul anglo-saxon, mai ales că opiniile istoriografice s-au<br />
amalgamat în ultimul timp – vezi revizuirile asumate de<br />
cercetătoare precum Sheila Fitzpatrick şi Lynne Viola (p.<br />
15) –, ci despre o evidenţă: comunismul este o nouă<br />
civilizaţie mai ales din perspectiva obiectivelor pe care şi<br />
le fixează, în primul rând prin ambiţia de a crea un om nou<br />
rupt de tradiţie şi de orice formă de spontaneitate. În fine,<br />
comunismul este un fundamentalism teleologic care îl<br />
înlocuieşte pe Dumnezeu cu Istoria (pp. 12-13). Deşi face<br />
subtil distincţia între Karl Marx şi V.I. Lenin (p. 36), Vladimir<br />
Tismăneanu reafirmă ideea că „violenţa politică se află în<br />
inima proiectului marxist de la bun început“ (p. 42). Deceniile<br />
de comunism au demonstrat impostura partidelor leniniste:<br />
proletariatul, în numele cărora vorbeau, au abandonat utopia.<br />
Biroul Politic şi ceilalţi potentaţi comunişti au<br />
reprezentat, de fapt, o mafie dominantă (p. 79).<br />
Fără a se dezice o clipă de sintagma revoluţie<br />
anticomunistă aplicată evenimentelor din decembrie 1989,<br />
inclusiv în Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru<br />
Analiza Dictaturii Comuniste din România, cercetătorul<br />
româno-american – care recurge la istoria comparată a<br />
Europei Centrale şi de Est – simte nevoia să nuanţeze şi<br />
să afirme în primul rând caracterul nonpolitic şi<br />
nonideologic al revoluţiilor din 1989. Aceste revoluţii –<br />
diferite de cele clasice (p. 133) – au fost în primul rând<br />
liberale şi nonutopice. Astfel, revoluţiile est-europene<br />
devin anticomuniste mai ales prin consecinţe. Susţinerile<br />
profesorului de la University of Maryland sunt de fapt o<br />
delimitare implicită de teza potrivit căreia revoluţia română<br />
ar fi „ultima revoluţie leninistă“. O anumită retorică<br />
îndepărtată de discursul civic liberal, precum şi regruparea<br />
nomenclaturii după 22 decembrie 1989 nu pot schimba<br />
faptul că revolta din 16–21 decembrie 1989 s-a<br />
fundamentat, ca şi celelalte mişcări est-europene, pe<br />
conceptul de libertate.<br />
Cartea fixează şi dezvoltă concepte utilizate în<br />
scrierile anterioare: naţional stalinism, naţional securism<br />
(pp. 111 şi urm.), genocid (pp. 15-16) sunt concepte pe<br />
care autorul le-a explorat şi asupra cărora revine, cu noi<br />
precizări. Este demn de remarcat că Lynne Viola, autoarea<br />
unor studii de referinţă despre Gulag şi colectivizarea<br />
sovietică, acceptă aplicabilitatea conceptului de genocid<br />
în cazul represiunilor dezlănţuite de sistemele comuniste<br />
din URSS şi China. Mai trebuie reamintit şi faptul că unii<br />
critici ai Comisiei Tismăneanu şi ai Raportului final<br />
admiteau ei înşişi că Gulagul aparţine fenomenului genocidal.<br />
Din acest punct de vedere, devine şi mai deplorabilă<br />
agresivitatea unor critici ai lui Vl. Tismăneanu, care se<br />
transformă în detractori şi se refugiază într-un greu de<br />
înţeles „cinism anti-anticomunist“ (p. 88).<br />
Cu toate acestea, autorul rămâne tot timpul perfect<br />
conştient că anticomunismul nu echivalează cu<br />
democraţia, că nu toţi antileniniştii au fost şi sunt partizanii<br />
ideii de societate deschisă (p. 138). Naţionalismul xenofob,<br />
antisemitismul şi în general etnocraţia reprezintă în<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
43<br />
continuare un pericol, chiar şi în Europa Centrală şi de<br />
Est. Reţeta naţionalismului a fost îmbrăţişată şi de<br />
regimurile comuniste în diferite etape. În cazul polonez,<br />
este emblematică revolta studenţească de la începutul<br />
anului 1968, un bun prilej pentru răbufnirile neostaliniştilor<br />
şovini care au recurs la demascări, antiintelectualism şi<br />
antisemitism (pp. 57-58). Se pot identifica aici asemănări<br />
cu România lui Ceauşescu, unde, în toamna anului 1965,<br />
un grup de studenţi de la Facultatea de Filosofie a<br />
Universităţii din Bucureşti, cu aspiraţii spre libertatea de<br />
exprimare, a fost brutal expulzat din spaţiul universitar. De<br />
altfel, autorul va coordona în cadrul Institutului de Investigare<br />
a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, unde<br />
ocupă funcţia de preşedinte al consiliului ştiinţific, un proiect<br />
de cercetare privind valurile de demascări şi epurări din era<br />
postbelică de la Facultatea de Filosofie.<br />
În concluzie, volumul Despre 1989. Naufragiul<br />
utopiei este o mixtură reuşită de rigoare academică, discurs<br />
moral şi stil pasional, o analiză politologică plină de reflecţii<br />
despre posibilitatea miracolelor, precum şi un efort de<br />
integrare a revoltei româneşti din decembrie 1989 în<br />
ansamblul revoluţiilor est-europene. Pledoaria pentru<br />
claritate morală se îmbină perfect cu pertinentele consideraţii<br />
despre ceea ce a fost 1989, adică annus mirabilis (p. 191).<br />
______<br />
*Vladimir Tismăneanu, Despre 1989. Naufragiul utopiei,<br />
Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 239 p.<br />
Dan UNGUREANU<br />
Învingătorii scriu istorie<br />
Situaţia politică a Europei interbelice<br />
Conform istoriografiei române coregrafiate de<br />
Vladimir Tismăneanu, Lenin a venit singur în Rusia idilică,<br />
paşnică, democrată şi prosperă. A intrat cu mitraliera în<br />
Guvernul provizoriu, zbierînd la miniştri paşnici,<br />
ameninţînd deputaţi blajini, intimidînd grevişti molatici,<br />
răcnind la soldaţii sfielnici, şi cînd toată lumea s-a speriat<br />
rău de tot, a luat puterea.<br />
În realitate, nu Lenin dă semnalul Revoluţiei din Rusia.<br />
Revoluţia rusă începe în stradă, în Sankt Petersburg, la cozile<br />
de pîine, în februarie. Guvernul provizoriu nu reuşeşte să<br />
controleze haosul timp de şapte luni. Lenin vine în noiembrie<br />
şi ia puterea într-o ţară aflată în război, afectată de şomaj,<br />
greve, inflaţie şi aflată în pragul anarhiei. Democraţia nu l-a<br />
preocupat: în Rusia, guvernul provizoriu nu izbutise să se<br />
remarce decît prin certuri şi disensiuni; parlamentarismul din<br />
Europa occidentală însuşi avea să se degradeze şi să facă<br />
loc unor regimuri totalitare. În plus, Rusia era o ţară de mujici<br />
analfabeţi, care abia se despovăraseră de iobăgie. Democraţia,<br />
dezbaterile parlamentare n-ar fi însemnat nimic pentru aceşti<br />
obidiţi lipsiţi de conştiinţă politică; n-ar fi avut ce face cu<br />
votul universal. Mentalitatea rusă însăşi era – este – brutală<br />
şi autoritară. Lenin a instaurat un regim totalitar din trei motive:<br />
un guvern centralizat extrem era singura soluţie împotriva<br />
războiului, războiului civil, haosului şi colapsului, fiindcă<br />
democraţia parlamentară se dovedise incapabilă să conducă
44 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
ţara, şi fiindcă populaţia era imatură pentru dezbatere şi<br />
participare politică, din cauza analfabetismului rural copleşitor.<br />
După 1918, germanii n-aveau să realizeze o democraţie<br />
funcţională, nici spaniolii, nici italienii. Ar fi fost exagerat să<br />
se aştepte de la mujicul rus o participare civică eficace de<br />
care nici instruiţii germani, nici italienii nu fuseseră capabili.<br />
După 1918, toată Europa era în convulsii: Bavaria<br />
devine republică socialistă pentru un timp, Ungaria devine<br />
comunistă sub Béla Kun, Italia evită războiul civil, Spania<br />
e disputată crunt de republicanii de stînga şi franchişti.<br />
Toată Europa se află în pragul revoluţiei socialiste: ea e<br />
învinsă în Germania prin intervenţie armată, în Ungaria<br />
prin invazie externă, în Spania prin război civil, în Italia<br />
prin lovitură de stat; de biruit, revoluţia biruieşte doar în<br />
Rusia. Dar revoluţia socialistă nu e un fenomen unic, specific<br />
Rusiei. Lenin e doar cel care cîştigă.<br />
Stalin şi stalinismul sînt, azi, semnele sălbăticiei<br />
ultime. Istoriografii de carton de după 1990 încearcă să nil<br />
prezinte ca pe o anomalie unică. Să nu uităm că Stalin era<br />
un dictator între mulţi alţii, în Europa anilor 1930, şi că<br />
doar Franţa, Cehoslovacia, Anglia şi ţările scandinave<br />
mai aveau regimuri democratice. Totalitarismul stalinist<br />
era vecin cu încă vreo zece regimuri totalitare. În Europa<br />
occidentală însăşi democraţia se prăbuşea şi avea să facă<br />
loc dictaturilor lui Salazar, Franco, Horthy, Metaxas,<br />
Pilsudski, Mussolini şi Hitler.<br />
Lenin nu poate fi acuzat de introducerea totalitarismului:<br />
regimurile totalitare erau predominante în Europa interbelică,<br />
şi au durat mult. Totalitarismele Occidentului n-au dispărut<br />
ca prin minune: Franco moare în 1978, Revoluţia garoafelor<br />
din Portugalia are loc în 1974, cînd se termină şi horibila<br />
dictatură a coloneilor din Grecia. Primele alegeri libere din<br />
Coreea de Sud au avut loc în 1987, cînd a fost abrogată legea<br />
marţială în Taiwan. Occidentul însuşi a avut dictaturile şi<br />
totalitarismele sale, care nu au luat sfîrşit mai devreme decît<br />
democratizarea Uniunii Sovietice.<br />
Lenin nu poate fi acuzat de centralizarea economiei.<br />
Lenin preia puterea în plin război. În timp de război,<br />
economiile de război se centralizează prin forţa<br />
împrejurărilor. Apariţia unei economii de piaţă funcţionale<br />
era dificilă, în condiţiile în care populaţia era sărăcită de<br />
război, rurală şi analfabetă. Nici în Europa occidentală<br />
după 1945, în Coreea sau în Japonia, economia nu s-a<br />
repornit singură după război, în pofida faptului că aceste<br />
ţări aveau infrastructură şi o mînă de lucru calificată. Motiv<br />
pentru care a fost necesar planul Marshall. NEP-ul, politica<br />
economică promovată de Lenin, este suplă, mai suplă decît<br />
industrializarea forţată promovată de Stalin ulterior.<br />
A pune în contrast Occidentul şi blocul comunist,<br />
ca democraţie şi economie de piaţă, versus totalitarism şi<br />
economie de comandă, ignoră diversitatea politică a lumii<br />
occidentale, ignoră eşecurile economiei de piaţă (Criza<br />
din 1929-1933), ignoră condiţiile în care se instaurează<br />
guvernul comunist în Uniunea Sovietică.<br />
Situaţia politică a Europei după 1945<br />
Are loc, după 1990, un fenomen de distorsiune<br />
cognitivă: oamenilor de pe stradă le pare că blocul estic a<br />
fost învins şi blocul vestic a triumfat. E o simplă iluzie<br />
optică. Ţările Occidentului se reformează şi ele intens,<br />
după 1945. Ca să luăm doar cazul Statelor Unite, în 1946 a<br />
renunţat la colonia sa, insulele Filipine, în 1965 a dat<br />
dreptul negrilor să se căsătorească cu femei albe, să<br />
studieze la şcolile albilor, şi chiar să bea apă de la robinetele<br />
pentru albi. Pînă în 1964, psihiatrul Ewan Cameron<br />
derulează experimentele sale de deprogramare psihică; un<br />
film, Candidatul manciurian, din 1962, pune diabolic pe<br />
seama comuniştilor experimentele efectuate chiar de<br />
americani şi canadieni. Pînă în 1972, americanii derulează<br />
experimentul Tuskegee, destinat să observe efectele<br />
sifilisului netratat asupra unui grup de patru sute de negri.<br />
Abia în 1972, Canada aboleşte legile care impuneau<br />
sterilizarea obligatorie a persoanelor considerate debile<br />
mintal. În 1965, SUA abolesc legea care interzicea imigrarea<br />
„raselor inferioare” mediteraneene, evrei şi italieni. Din<br />
1958, persoanele bănuite de simpatii de stînga au dreptul<br />
să primească paşaport, în Statele Unite. Personalităţi ca<br />
Leonard Bernstein, Arthur Miller şi Robert Oppenheimer,<br />
Orson Welles şi Linus Pauling au fost concediate, hăituite<br />
şi persecutate pentru ipotetice simpatii politice, în ţara<br />
libertăţii cuvîntului şi a dreptului individual la un proces<br />
echitabil. Charlie Chaplin a fost expulzat din SUA pentru<br />
filmul Modern times. Maccarthysmul a eradicat militanţii<br />
de stînga din sindicatele americane şi le-a dat ireversibil<br />
pe mîna Mafiei italiene. În Quebec are loc Revoluţia<br />
liniştită, The Quiet Revolution, care emancipează politic<br />
şi economic populaţia francofonă, în Franţa au loc<br />
revoltele din mai 1968. Din 2005, Congresul Naţional African,<br />
organizaţia de luptă contra apartheidului din Africa<br />
de Sud nu mai e considerat organizaţie teroristă de către<br />
SUA. Şi nici conducătorul său, Nelson Mandela.<br />
Segregarea rasială din Statele Unite, interzicerea<br />
imigrării unor popoare considerate rasial inferioare,<br />
sprijinul pentru regimul de apartheid din Africa de Sud,<br />
legile eugeniste, care impun sterilizarea persoanelor cu<br />
boli psihice sau handicapuri genetice, toate aceste legi îşi<br />
au paralela în Germania nazistă interbelică.<br />
Ceea ce azi numim „valori democratice occidentale”<br />
sau „drepturile omului” nu existau în Occident după război.<br />
Franţa îşi părăseşte coloniile, Vietnamul şi Algeria, abia<br />
după două războaie sîngeroase. Portugalia, Spania şi<br />
Grecia sînt, pînă în anii şaptezeci, nişte dictaturi oribile.<br />
Europa drepturilor omului, aşa cum o cunoaştem, apare<br />
tîrziu, după 1975, moartea lui Franco şi sfîrşitul dictaturii<br />
coloneilor în Grecia, abia un deceniu înainte de Mihail<br />
Gorbaciov.<br />
În 1946, Winston Churchill avertizează, sforăitor,<br />
că „o cortină de fier s-a aşternut peste Europa, de la Stettin<br />
la Marea Baltică, pînă la Trieste la Adriatica”. Ţările<br />
Europei de est deveniseră protectorate sovietice,<br />
deveniseră colonii sovietice.<br />
La acea oră, Filipinele erau încă o colonie americană,<br />
India, Birmania, Nigeria şi alte teritorii erau colonii<br />
britanice, Madagascarul, Algeria, Vietnamul, Laosul şi<br />
Cambodgia erau colonii franceze. Pur şi simplu, Uniunea<br />
Sovietică devenea şi ea la rîndul ei putere imperialistă,<br />
putere colonială. Ne-am fi aşteptat ca Churchill să înfiereze<br />
colonizarea ţărilor est-europene, şi să rostească vorba<br />
imperialism. Nici vorbă. Uniunea Sovietică nu e cu nimic<br />
mai bună decît celelalte imperii colonialiste – ne-am fi<br />
aşteptat să spună Churchill, dar asta ar fi dezumflat<br />
discursul. Şi atunci Churchill se drapează cu termenul de<br />
scenografie „cortină”. Dacă ar fi dorit să ţină un discurs
onest şi complet, Churchill ar fi trebuit să spună fie că<br />
menţinerea coloniilor occidentale era la fel de odioasă ca<br />
noua colonizare sovietică, fie că noua colonizare sovietică<br />
era la fel de justă ca şi menţinerea coloniilor occidentale.<br />
Diversitatea politică şi economică a blocului<br />
comunist<br />
A fost comunismul un totalitarism?<br />
Hruşciov a condamnat cultul personalităţii lui Stalin.<br />
Nagy Imre în Ungaria şi Dubcek în Cehoslovacia au<br />
iniţiat reforme care ar fi dus la pluralism, dacă n-ar fi fost<br />
înlăturaţi prin invazii sovietice. Abia venit la putere,<br />
generalul Wojcech Jaruzelski a preferat să negocieze (cu<br />
rea-voinţă, cu brutalitate, dar totuşi) cu şefii sindicatului<br />
Solidaritatea, deşi putea foarte bine să-i împuşte. Armata<br />
Vietnamului comunist e cea care a înlăturat de la putere<br />
regimul bestial al lui Pol Pot din Cambodgea. Mao a fost<br />
înlocuit de blajinul şi eficacele Deng Xiao Ping. Iugoslavia<br />
lui Tito n-a făcut niciodată parte din blocul sovietic, avea<br />
o economie prosperă şi întreţinea relaţii normale cu ţările<br />
occidentale. Ceauşescu însuşi a luat curajos atitudine<br />
împotriva invadării Cehoslovaciei de către Uniunea<br />
Sovietică. Gorbaciov în persoană a dat semnul liberalizării<br />
politice şi economice a sistemului. Viaţa politică din blocul<br />
estic conţinea în sine semnele liberalizării şi pluralismului.<br />
Situaţia economică a blocului comunist n-a fost nici<br />
ea uniform proastă. Germania de Est şi Iugoslavia aveau<br />
o situaţie economică bună. În timpul celui de-al doilea<br />
război mondial, jumătatea cea mai populată şi mai<br />
industrializată a URSS (vorbim de partea europeană, nu<br />
de golul siberian) e ocupată de germani, şi, cu toate<br />
acestea, producţia de armament, tancuri şi avioane o<br />
depăşeşte pe cea germană. E o confruntare pe viaţă şi pe<br />
moarte, nu o comparaţie de indicatori economici. Rusia<br />
învinge, ceea ce dovedeşte că economia sovietică era<br />
extrem de eficace. După moartea lui Mao, începînd din<br />
1980, economia Chinei a crescut cu 10 % anual, în ultimele<br />
trei decenii, moneda chineză a crescut cu cîte 7 % anual,<br />
după 2005, iar Statele Unite le cer chinezilor să mai crească<br />
valoarea monedei lor în raport cu dolarul. Economia URSS<br />
stagna, dar nu s-a prăbuşit decît după venirea lui<br />
Gorbaciov la putere.<br />
A vorbi despre comunism in abstracto e o prostie.<br />
Nici politic, nici economic, în cele opt ţări europene în<br />
care s-a instaurat, comunismul n-a avut acelaşi sens.<br />
România înainte şi după 1945<br />
Democraţia interbelică românească era mai mult decît<br />
şubredă. Nu invazia sovietică îi pune capăt. În 1918 se<br />
destramă partidul conservator. În perioada interbelică apare<br />
partidul legionar, Carol II pleacă şi revine. Guvernele sînt<br />
instabile, zguduite de scandaluri periodice: scandalul Škoda<br />
este cel mai mare, dar nu singurul. Conducătorii partidului<br />
ţărănesc, Iuliu Maniu, Vaida-Voievod, Corneliu Coposu,<br />
Romulus Boilă, sînt înrudiţi: veri, cumnaţi, nepoţi. Partidul<br />
liberal e o moşie personală a Brătienilor, care sînt prim-miniştri,<br />
cu întreruperi, timp de jumătate de secol, între 1878-1928.<br />
Viaţa politică interbelică n-a avut nimic exemplar. Închisorilemuzeu,<br />
ca Sighetul, şi istoriografia de după 1990, propun<br />
hagiografii precare: un Mihai Popovici, ţărănist, fost ministru<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
45<br />
al Justiţiei, închis la Sighet, nu s-a remarcat decît prin<br />
muşamalizarea anchetei în scandalul Škoda, în care, pare-se,<br />
toată conducerea partidului ţărănist fusese mituită. În 1939,<br />
partidele politice din România nu mai aveau nici un ascendent<br />
moral asupra societăţii civile şi nici un mesaj mobilizator. Nu<br />
ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist distrug<br />
sistemul politic din România, ci dictatura regală, regimul<br />
legionar şi apoi dictatura antonesciană îl distruseseră, cu un<br />
deceniu mai devreme.<br />
Instaurarea <strong>comunismului</strong> în România este Judecata<br />
de apoi care se abate peste farsa caragialescă a clasei<br />
politice române; e Apocalipsa care se prăvale peste O<br />
scrisoare pierdută.<br />
În România, în 1948, comuniştii care iau puterea nu<br />
sînt nici măcar o mie. O bună parte dintre ei nu pot fi<br />
folosiţi în aparatul de stat, din varii motive (una era<br />
pictoriţă, mulţi n-aveau studii sau nu ştiau româneşte);<br />
comuniştii care iau puterea sînt vreo cinci sute, probabil.<br />
Dar ţara trebuie condusă: e nevoie de prim-secretari de<br />
partid, activişti, primari, securişti, miliţieni, directori de<br />
întreprindere. Aceştia sînt atraşi din masa populaţiei, şi<br />
instruiţi sumar într-ale socialismului ştiinţific. Cei care<br />
construiesc comunismul în România nu sînt comunişti.<br />
Abuzurile din epocă, din primul deceniu, sînt permise de<br />
sus, de către comuniştii aflaţi la putere, dar sînt înfăptuite<br />
de jos, de proaspeţii recruţi luaţi de pe stradă, care vor să<br />
urce în sistem, prin exces de zel. Eficacitatea cu care noii<br />
convertiţi dărîmă totul n-ar fi fost posibilă dacă sistemul<br />
politic precedent ar fi avut legitimitate. Or, el n-avusese.<br />
Partidul ar fi luat puterea mult mai greu dacă societatea ar<br />
fi avut coeziune; ea nu exista. Virulenţa cu care partidul<br />
legionar s-a dezlănţuit în perioada interbelică era un<br />
simptom al ne-legitimităţii partidelor mari.<br />
În România, deceniile 1945-1965 au fost cumplite:<br />
foamete, cote, colectivizare, deportarea în Bărăgan,<br />
închisori politice. Deceniul 1980-1990 a fost un deceniu al<br />
cenzurii şi foamei. Anii 1965-1979, cincisprezece ani, au<br />
reprezentat un interglaciar blînd. În 1964, duşmanii de clasă<br />
Dan Lăzărescu, Adrian Marino, Valeriu Anania şi mulţi<br />
alţii erau în puşcărie. În 1968, Dan Lăzărescu, Adrian<br />
Marino şi Valeriu Anania şi sute de alţi intelectuali voiajau<br />
lejer prin Franţa, Italia ori Statele Unite. Nu mai existau<br />
deţinuţi politici. Invazia sovietică în Cehoslovacia era<br />
condamnată vehement. Conflictul cu Iugoslavia lui Tito<br />
se stinsese. Anii 1965-1979 sînt senini. Ultimul deceniu al<br />
României socialiste, 1980-1989, e cel care a lăsat gustul
46 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
final şi amintirea finală a <strong>comunismului</strong>: cultul<br />
personalităţii, cenzura, foamea şi sărăcia generalizate –<br />
dar statistic n-a durat mai mult decît anii de deschidere şi<br />
libertate. În schimb, celelalte ţări din blocul de est se<br />
reformează încet. Iugoslavia e de la bun început o ţară<br />
deschisă către Occident. În 1980, economia Chinei devine<br />
eficientă, şi creşte (de treizeci de ani) cu zece procente<br />
anual. Societatea chineză e azi o societate de consum.<br />
Din 1980, sindicatul Solidaritatea e acceptat ca partener<br />
de dialog de guvernul polon, fără ca armata sovietică să<br />
intervină militar, cum făcuse cu 12 ani mai devreme în<br />
Cehoslovacia. Economic (China) şi politic (Polonia), economic<br />
şi politic (Iugoslavia), ţările estice se liberalizează<br />
înainte de venirea lui Gorbaciov la putere.<br />
Economia sovietică între 1980-1985 „stagna”, după<br />
expresia consacrată a kremlinologilor. Poate că stagna.<br />
Dar abia Gorbaciov a reuşit s-o prăbuşească: între 1985-<br />
1992, economia URSS scade cu 40 %. Practic, a avut loc<br />
un proces de distorsiune cognitivă: lipsa de libertate<br />
politică (sub Brejnev) a fost asociată cu distrugerea<br />
economiei (sub Gorbaciov).<br />
Despre judecarea cu două măsuri<br />
În URSS, agronomul Lîssenko a reuşit să extermine<br />
geneticienii sovietici, şi apoi să interzică genetica timp<br />
de două decenii. În Statele Unite, sistemul politic democratic<br />
a cenzurat predarea darwinismului în şcoli. În<br />
Uniunea Sovietică existase un muzeu al ateismului; în SUA<br />
s-a construit recent un muzeu al creaţionismului, care<br />
încearcă să infirme, hilar, toate datele geologiei şi<br />
paleontologiei.<br />
Şase milioane de ucraineni au fost ucişi prin<br />
înfometare de Stalin în 1933. Cinci milioane de bengalezi<br />
au fost ucişi prin înfometare de Churchill, în 1943. Regimul<br />
de democraţie şi liberalism economic îşi creează un trecut<br />
glorios şi rescrie istoria. În realitate, istoria de după 1945<br />
a Occidentului nu e cu nimic mai glorioasă decît cea a<br />
Uniunii Sovietice sub Stalin. În 1948, Extremul Orient, India<br />
şi Africa erau colonii occidentale, fără nici un fel de<br />
democraţie. În 1966, în Statele Unite era interzisă predarea<br />
darwinismului în şcoli, ca şi căsătoria dintre negri şi albi;<br />
Kofi Annan era dat afară dintr-o frizerie, pe motiv că „nu<br />
servim negri”. Nu, Statele Unite nu erau cu nimic mai bune<br />
decît de curînd învinsa Germanie. Nelson Mandela şi<br />
partidul său, Congresul Naţional African, se aflau pe lista<br />
americană a persoanelor şi organizaţiilor teroriste pînă<br />
după 2005. Statul american a sprijinit regimul de apartheid<br />
încă cincisprezece ani după ce acesta se prăbuşise.<br />
Statele Unite par etalonul democraţiei şi libertăţii de<br />
expresie. Cu toate acestea, SUA e singura ţară din lume în<br />
care tribunalele decid ce anume e artă (Brâncuşi contra<br />
SUA) şi în care tot tribunalele decid ce e ştiinţă şi ce nu<br />
(creaţionism contra Darwinism, Curtea Supremă a SUA,<br />
1985). Era odioasă cenzura comunistă. În Occidentul<br />
libertăţii de expresie, compania Barrick Gold a dat în<br />
judecată (cerînd milioane de dolari despăgubiri pentru<br />
defăimare) un mic ONG care i-a denunţat practicile<br />
sclavagiste la minele sale din ţări africane. Libertatea<br />
cuvîntului e o vorbă goală atunci cînd este atacată o<br />
bogată companie minieră apărată de avocaţi gras plătiţi.<br />
Libertatea presei e vorbă goală în Marea Britanie, unde<br />
Rupert Murdoch deţine două treimi din tirajul total al<br />
tuturor ziarelor sau în Italia, unde Berlusconi deţine două<br />
treimi din posturile de televiziune.<br />
Am demonstrat parţialitatea, reaua credinţă şi<br />
falsitatea Raportului Tismăneanu atunci cînd am luat în<br />
discuţie capitolul consacrat politicii demografice<br />
promovate de Nicolae Ceauşescu. Decretul care interzice<br />
avortul era impopular şi a avut foarte numeroase<br />
consecinţe negative (un număr mare de femei mor<br />
provocîndu-şi avorturi ilegale). În schimb, legi<br />
asemănătoare interziceau avortul în Franţa, Spania, Irlanda<br />
şi Belgia (etc.), ţări aşa-zis democratice. În Polonia comunistă,<br />
avortul era permis. După 1990, avortul e interzis în Polonia.<br />
Nu putem spune că interzicerea avortului de către Ceauşescu<br />
era o dovadă suplimentară a bestialităţii comuniste, iar<br />
interzicerea avortului în Franţa era o lege democratică<br />
inocentă, că permiterea avortului în Polonia comunistă era<br />
semnul dispreţului bolşevic faţă de viaţa fătului nenăscut,<br />
iar interzicerea avortului în Polonia pluralistă e semnul<br />
respectului faţă de viaţa sacră a fătului etc.<br />
Natura retorică a textului istoric<br />
Istoria şi politologia sînt ştiinţe umane, ştiinţe soft.<br />
Spre deosebire de fizică, politologia nu poate demonstra<br />
experimental, ci poate doar argumenta şi ilustra, poate<br />
sugera analogii. E un risc asumat. În schimb, şi în istorie,<br />
şi în politologie se poate vorbi de cauze şi efecte, deşi<br />
într-un mod mai metaforic decît în, să zicem, fiziologie.<br />
Politologia este o ştiinţă în măsura în care oferă<br />
explicaţii. Explicaţia este actul discursiv de a lega două<br />
fraze prin conjuncţia fiindcă: gheaţa s-a topit fiindcă a<br />
stat lîngă foc. În istorie şi politologie, explicaţia de tip<br />
determinist (armatele lui Napoleon în Rusia au fost înfrînte<br />
din cauza frigului, distanţelor mari şi lipsei de provizii)<br />
sînt însoţite de argumente (explicaţii fuzzy), elemente de<br />
psihologie socială şi de teoria deciziei (Kennedy a decis<br />
să trimită trupe de desant în Cuba pentru că....).<br />
Asta e un text istoric. Asta ar fi trebuit să fie<br />
Raportul comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii<br />
comuniste din România. Raportul nu explică nimic.<br />
Istoriografia şi politologia conservatoare observă, de<br />
exemplu, totalitarismul, comunist sau nazist,<br />
antisemitismul, fundamentalismul islamic, terorismul de<br />
toate felurile. Le descrie, cu detalii emoţionale, plastice,<br />
sîngeroase, şi apoi adaugă cîteva fraze de analiză : teroriştii<br />
Al-Qaida sînt iraţionali. Fundamentalismul islamic e<br />
iraţional. Armata Republicană Irlandeză e iraţională. Sîrbii<br />
sînt nişte bestii iraţionale. Stalin era iraţional. Stalinismul<br />
era iraţional. A analiza fenomene ca stalinismul şi<br />
comunismul în termeni de cutremur, incendiu sau<br />
inundaţie, stihii dezlănţuite haotic şi arbitrar, înseamnă a<br />
renunţa la analiză, a le declara inexplicabile. A declara<br />
comunismul inexplicabil înseamnă a-l dezumaniza.<br />
Miza ultimă a Raportului... părea a fi condamnarea<br />
totalitarismului (comunismul e o ideologie ca oricare alta),<br />
condamnarea celor care comiseseră acte ilegale sau<br />
barbare, repunerea în drepturi a celor care avuseseră de<br />
suferit. În realitate, conducătorii represiunii comuniste nau<br />
fost niciodată anchetaţi sau traşi la răspundere.<br />
Raportul nu dezvăluie nimic despre funcţionarea internă<br />
a partidului, ca organizaţie închisă.
Se scrie mult despre cenzura comunistă. Nu se scrie<br />
nimic despre drepturile de autor, confortabile între 1965-<br />
1989, fabuloase între 1948-1960 (A. E. Baconsky îşi<br />
cumpără un Tonitza cu o parte din banii primiţi pe poeziile<br />
închinate lui Stalin). Nimic despre tirajele cărţilor din acea<br />
vreme. În fapt, numărul de cărţi publicate anual după 1990<br />
e de şase ori mai mic decît cel de dinainte. Tirajele scad de<br />
la zeci de mii la sute. Drepturile de autor ale scriitorilor<br />
sînt neglijabile. Literatura scrisă în cele două decenii după<br />
1990 e neglijabilă faţă de cea dintre 1950-1970: Bietul<br />
Ioanide, Scrinul Negru, Desculţ, Groapa, Moromeţii. În<br />
educaţie, stagnarea incredibilă a universităţilor, între 1980,<br />
îşi are ca echivalent doar proliferarea universităţilor de<br />
carton de după 1990, universităţi ca Spiru Haret. Cenzura<br />
comunistă în cercetare era nocivă: în schimb, după 1990,<br />
tinerii bursieri plecaţi în străinătate au rămas acolo.<br />
O fotografie din 20 decembrie 1989 prezintă balconul<br />
Operei din Timişoara, cu revoluţionari vorbind de la<br />
balcon, înconjuraţi de mulţime. O mare pancartă, pe care<br />
scrie SOLVENTUL, e vizibilă deasupra mulţimii, şi<br />
înseamnă, grosso modo, că muncitorii de la combinatul<br />
chimic Solventul susţin Revoluţia. Fără îndoială,<br />
muncitorii de la Solventul ar fi rămas acasă dacă ar fi ştiut<br />
că imensul combinat avea să fie falimentat şi închis după<br />
Revoluţie. S-au închis nenumărate alte întreprinderi, a fost<br />
vîndută flota comercială. Regimul de aşa-zisă democraţie<br />
şi economie de piaţă nu s-a dovedit cu nimic mai eficient<br />
decît regimul comunist: PIB-ul din 2004, după o evoluţie<br />
sinuoasă, era cel din 1989, fără nici o creştere în 15 ani.<br />
Prăbuşirea a fost mascată de plecarea în străinătate a peste<br />
două milioane de români, din banii cărora trăiesc, în<br />
România, un număr echivalent de persoane. Dacă vorbim<br />
de ineficacitatea economiei planificate, ar trebui să o<br />
comparăm cu ineficacitatea economiei de piaţă.<br />
Învăţămîntul superior dinainte de 1989 era îndoctrinat,<br />
plin de tabu-uri, osificat. Învăţămîntul superior de după<br />
1990 e un învăţămînt diluat, de mase, lipsit de calitate şi<br />
profunzime.<br />
Acesta e bilanţul economic al ultimelor două decenii.<br />
Bilanţul politic nu e mai bun: partidele apărute după 1990<br />
n-au democraţie internă, funcţionarea statului este la fel<br />
de opacă şi ne-responsabilă ca înainte.<br />
Ineficacitatea economiei de piaţă s-a manifestat şi<br />
prin distorsionarea alocărilor: veniturile se polarizează între<br />
bogaţi şi săraci. Economia de piaţă ar fi trebuit să retribuie,<br />
în mod normal, geneticienii, biochimiştii, chimiştii şi<br />
cercetătorii în domeniul farmaceutic ori medicii, nu notarii<br />
şi fotbaliştii. Aceste ineficienţe de alocare a resurselor sînt,<br />
din păcate, dovada faptului că economia de piaţă a eşuat.<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
Adriana PLACANI &<br />
Stearns BROADHEAD<br />
România este o ţară comunistă<br />
Introducere<br />
47<br />
Fără nicio îndoială, România este, într-o anumită<br />
măsură, o fostă ţară comunistă. În cele ce urmează, vom<br />
evidenţia faptul că ea continuă să rămână o ţară<br />
comunistă. Ne propunem să descriem continuitatea dintre<br />
perioada comunistă şi perioada actuală – o continuitate<br />
suficient de convingătoare pentru a justifica titlul de mai<br />
sus. Ni s-ar putea reproşa că, făcând asemenea afirmaţii,<br />
am recurs la un raţionament sofistic. Poate părea ilogic să<br />
susţii, pe de o parte, că România a fost cândva o ţară<br />
comunistă, şi totodată să afirmi că este o ţară comunistă.<br />
Eroarea dispare dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă<br />
mai largă care ia în considerare întregul spectru al<br />
transformărilor instituţionale care s-au petrecut (sau nu)<br />
de la, şi în multe situaţii, datorită Revoluţiei din 1989.<br />
Admitem că, deşi s-au înregistrat schimbări în ceea ce<br />
priveşte modul de operare al instituţiilor şi al obiectivelor<br />
pe care acestea le reprezintă, multe lucruri au rămas<br />
neschimbate. Acestea din urmă fac obiectul cercetării<br />
noastre.<br />
În absenţa unei politici statale integrate (în care<br />
politicile sunt unificate şi procedurile se armonizează),<br />
care să rectifice abuzurile regimului comunist, trecutul<br />
României rămâne o problemă nesoluţionată. Ba chiar mai<br />
mult, el indică o continuitate puternică între perioada<br />
comunistă (aproximativ 1945-1989) şi perioada<br />
postcomunistă. Deşi există şi discontinuităţi, în sensul că<br />
s-au produs şi continuă să se producă schimbări în<br />
România de la Revoluţie încoace, putem spune cu<br />
certitudine ca încă nu au avut loc toate schimbările<br />
necesare. În cele ce urmează ne vom concentra asupra<br />
unuia dintre aceste aspecte neschimbate: lipsa de voinţă<br />
sau în general lipsa unui proces prin care s-ar putea rezolva<br />
sau cel puţin clarifica relaţiile cu acele persoane care au<br />
acţionat în interesul unui regim ilegitim printr-o conduită<br />
care s-a extins de la imoralitate până la criminalitate (cel<br />
puţin potenţială). Anumite acţiuni au fost întreprinse<br />
pentru a se ajunge la o soluţie in legătură cu aceste<br />
persoane, în particular, şi poate cu trecutul, în general,<br />
dar după cum vom arăta, acestea au avut atât un caracter<br />
ad hoc cât şi rezultate contradictorii.<br />
Fie că ne referim la procesele penale intentate<br />
agenţilor fostului regim, sau la mai recenta deschidere a<br />
arhivelor, adevărul este că aceste acţiuni au fost<br />
insuficiente pentru a contrabalansa un trecut violent şi<br />
represiv.<br />
Deşi propunem aici o lucrare de teorie politică, nu<br />
ignorăm descoperirile politicii comparative. Mai degrabă,<br />
noi oferim clarificarea normativă şi conceptuală a<br />
proceselor, mecanismelor şi valorilor de prim ordin ale<br />
istoriei României postcomuniste. O analiză care să clarifice<br />
aceste procese se întemeiază pe o abordare ştiinţifică,
48 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
tocmai pentru a putea înţelege dintr-o perspectivă nouă<br />
dilemele şi întrebările legate de România contemporană şi<br />
relaţia ei cu trecutul. Relaţia dintre trecut şi prezent nu<br />
este facilă şi lucrarea de faţă indică faptul că schimbările<br />
produse în anumite sfere nu au impact (sau cel puţin nu<br />
par să aibă vreunul) asupra celorlalte. Acest fapt oferă o<br />
imagine din interior privind motivele pentru care progresul<br />
României poate fi caracterizat printr-un ritm extrem de lent.<br />
Lucrarea noastră nu-şi propune să descrie cauzele actualei<br />
situaţii, ci indică faptul că abordând trecutul într-o manieră<br />
cuprinzătoare, se observă o identitate între perioade.<br />
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă, ne vom<br />
referi succint la structura lucrării. Prima parte are în vedere<br />
discontinuităţile dintre trecut şi prezent. Aici ne vom referi<br />
la instituţiile specifice şi politicile care diferenţiază perioada<br />
comunistă de actuala perioadă a României. Partea a doua<br />
continuă linia contrastivă a primei părţi cu un argument<br />
pozitiv. În ciuda discontinuităţilor, rămâne cel puţin un<br />
aspect în baza căruia putem afirma că trecutul şi prezentul<br />
sunt într-o anumită măsură identice. În partea a treia vom<br />
avea în vedere ceea ce s-a făcut pentru despărţirea de<br />
trecut. Vom detalia trei modalităţi principale prin care<br />
trecutul a fost confruntat în mod mai mult sau mai puţin<br />
direct: (A) proceduri penale; (B) accesul la arhivele<br />
Securităţii; (C) Comisia Prezidenţială pentru Analiza<br />
Dictaturii Comuniste. Deşi luăm toate aceste trei lucruri în<br />
serios (i.e., nu le respingem la repezeală), le privim în cele<br />
din urmă doar ca pe o tentativă şi nicidecum ca pe o<br />
poveste de succes a unui efort cu adevărat integrat al<br />
unei ţări determinată să-şi confrunte trecutul deplorabil.<br />
Partea a patra cuprinde concluziile lucrării.<br />
I. Discontinuităţi<br />
În cele ce urmează vom caracteriza câteva dintre<br />
schimbările care au apărut odată cu noul regim politic.<br />
Scopul nostru este să remarcăm câteva diferenţe evidente<br />
între actuala şi fosta perioadă politică din istoria României.<br />
Trăsăturile distinctive pe care le menţionăm ilustrează<br />
câteva dintre cele mai notabile şi evidente diferenţe.<br />
Descrierea succintă pe care o propunem oferă câteva<br />
argumente solide, în aparenţă, împotriva afirmaţiei noastre<br />
centrale; totuşi, le acceptăm, cel puţin ca o categorie<br />
parţială de trăsături distinctive. Ele ilustrează ceea ce chiar<br />
şi cea mai intuitivă apreciere a României contemporane<br />
acceptă – o non-identitate între o serie de circumstanţe<br />
trecute şi prezente. Identificarea lor ne permite să delimităm<br />
semnificaţia afirmaţiei potrivit căreia România este o ţară<br />
comunistă: nu toate instituţiile, politicile şi valorile<br />
contemporane sunt îndatorate fostului regim, dar unele<br />
sunt. Însă, chiar şi diferenţele şi modul în care acestea se<br />
manifestă în mediul politic şi social actual sunt pasibile<br />
de a fi criticate. Fie că reprezintă o ruptură reală sau doar<br />
o aducere la zi a practicilor, valorilor şi instituţiilor din<br />
trecut, aceste aspecte nu fac obiectul analizei noastre,<br />
necesitând o analiză mult mai profundă. Cu toate acestea,<br />
noi ne vom limita să indicăm prezenţa lor, ceea ce revelează<br />
cel puţin contrastul dintre sisteme.<br />
Prima discontinuitate, având un rol fundamental din<br />
punct de vedere identitar şi al dezvoltării, este Constituţia<br />
din 1991. Aceasta s-a despărţit de fostul regim în câteva<br />
puncte specifice (sau articole), dar poate fi descrisă în<br />
termeni mai expansivi: constituţia a stabilit un cadru liberal-democratic<br />
pentru ţară şi cetăţenii săi foarte diferit de<br />
prevederile constituţionale ale fostului regim. E aproape<br />
un truism să afirmăm că numărul drepturilor şi clauzelor<br />
unei constituţii este unul generos, dar este cu totul altceva<br />
să vedem dacă se ţine seama de aceste drepturi şi clauze<br />
într-un sistem politic. În cazul de faţă, putem afirma că<br />
actuala constituţie se află la baza unor instituţii care au<br />
fost create sau afirmate prin ea. Însă măsura în care ele se<br />
conformează constituţiei este un proiect in curs de<br />
desfăşurare. Disputele politice şi legale care au apărut<br />
după intrarea în vigoare a constituţiei s-au desfăşurat în<br />
interiorul cadrului stabilit de aceasta. Întrucât confruntările<br />
politice s-au conformat în cea mai mare parte principiilor<br />
liberal-democratice expuse în documentul fondator,<br />
acestea pot fi considerate manifestări ale puterii<br />
constituţiei de a-şi supune actanţii primatului său. Cele<br />
de mai sus subliniază un punct important: în ciuda<br />
deficienţelor sale, România este o ţară rezonabil de<br />
democratică din acest punct de vedere.<br />
Constituţia nu reprezintă singura trăsătură<br />
distinctivă între fostul şi actualul sistem politic. Există şi<br />
diferenţe economice, deseori remarcate, între cele două.<br />
Cea mai evidentă este tranziţia către şi stabilirea economiei<br />
de piaţă după 1989. Un alt exemplu, care vine în sprijinul<br />
primului, este reforma sectorului agricol. O altă diferenţă,<br />
tot în termeni largi, este aceea a creşterii şi dezvoltării<br />
sindicatelor. 1 Aceste schimbări marchează devieri şi rupturi<br />
substanţiale faţă de structurile politice şi instituţionale<br />
ale fostului regim. Un exemplu mai recent, dar la fel de<br />
contrastiv, este cel al românilor plecaţi în străinătate şi al<br />
impactului economic al remitenţelor. Acest fapt subliniază<br />
nu doar schimbările la nivel constituţional (i.e., Articolul<br />
25 privind dreptul la libera circulaţie), ci şi surse diferite<br />
de sprijin financiar şi de venit atât pentru persoanele private<br />
cât şi pentru instituţiile publice şi private din<br />
România 2. În centrul acestor considerente, chiar dacă<br />
trasate succint, se evidenţiază o distincţie clară între<br />
politica, instituţiile şi valorile fostului şi actualului regim.<br />
Acestea ilustrează modul în care sintagma „fostă ţară<br />
comunistă” i se potriveşte României.<br />
Aproape inexistente înainte de Revoluţie, societatea<br />
civilă şi ONG-urile care susţin dezvoltarea acesteia şi-au<br />
făcut apariţia pe scena politică şi socială. 3 Acest lucru ar<br />
fi fost de negândit în fostul regim politic datorită, printre<br />
altele, centralizării autorităţii. Mai mult, activitatea ONG-
urilor în România nu a sprijinit în mod constant actorii<br />
politici şi instituţiile române, lucru ce ar fi fost de<br />
neconceput într-un regim care înăbuşea opoziţii cu mult<br />
mai firave. Deşi dezvoltarea societăţii civile poate fi<br />
percepută ca o trăsătură a nou-dobânditei libertăţi de<br />
expresie, aceasta nu ar reuşi să capteze decât o parte a<br />
distincţiei generale la care ne referim. Peisajul instituţional<br />
de după 1989 s-a modificat într-o asemenea măsură, încât<br />
să permită unei multitudini de voci şi interese să concureze<br />
pentru putere politică şi recunoaştere 4. Ca întotdeauna,<br />
măsura în care partidele politice, instituţiile statului şi<br />
populaţia sunt dispuse să încorporeze şi să integreze<br />
diversele voci şi interese este variabilă şi deseori<br />
inconsistentă; totuşi, existenţa chiar şi a unui pluralism<br />
minim este suficientă pentru a evidenţia o diferenţă<br />
sistemică între fostul şi actualul regim. Pentru a simplifica<br />
lucrurile, putem afirma că societatea civilă românească<br />
există. Acest lucru înseamnă ceva, deşi poate doar în<br />
comparaţie cu regimul anterior.<br />
Cele de mai sus indică anumite linii de demarcaţie<br />
între sferele legale, economice şi sociale. Aceste linii nu<br />
sunt atât de clare pe cât ne-am dori, dar ele există. O<br />
concluzie majoră pe care o putem formula în ceea ce<br />
priveşte (cel puţin) schimbările discutate mai sus indică<br />
faptul că nu există o continuitate identitară între trecut şi<br />
prezent. Dar această concluzie iniţială nu trebuie înţeleasă<br />
ca o consimţire a faptului că România este o ţară complet<br />
reformată şi cu o nouă identitate. După cum vom arăta în<br />
continuare, nu există o distincţie netă între trecut şi<br />
prezent, care să-l plaseze pe Ceauşescu de o parte şi<br />
guvernele postdecembriste, de cealaltă. Influenţa<br />
politicilor trecute şi mai ales a actorilor politici ai fostului<br />
regim îşi fac în continuare simţită prezenţa. În acest fel,<br />
discontinuităţile menţionate nu pun în pericol afirmaţia<br />
iniţială potrivit căreia România este o ţară comunistă, pentru<br />
că aceasta se întemeiază pe un alt tip de continuitate, o<br />
continuitate distinctivă şi particulară. Ele nu fac decât să<br />
consolideze câteva diferenţe de bază ce nu ar trebui trecute<br />
cu vederea şi care uneori aduc cu ele promisiunea<br />
dezvoltării României spre un viitor diferit.<br />
II. Continuităţi<br />
Dacă diferenţele nu pot fi ignorate, e totuşi timpul<br />
să evidenţiem şi similarităţile la fel de pregnante: ocuparea<br />
unor funcţii oficiale în stat de către persoane care au<br />
colaborat cu Securitatea. Există dovezi clare care indică<br />
implicarea politică a unor membri ai fostului regim, dar<br />
amploarea şi tipul de colaboraţionism cu Securitatea în<br />
particular, şi implicarea în acţiuni represive în general,<br />
comportă multiple ambiguităţi. În ţări precum Polonia,<br />
Ungaria, Republica Cehă sau Germania de Est, persoane<br />
care au ocupat funcţii similare în fostul regim şi au<br />
desfăşurat acţiuni colaboraţioniste, au fost puse faţă în<br />
faţă cu legea lustraţiei. 5 România nu a promulgat o lege a<br />
lustraţiei. În schimb, s-ar putea argumenta că România a<br />
invocat o politică proprie de raportare la trecutul comunist.<br />
În cazul acesta noi afirmăm că această politică a fost luată<br />
într-un mod ad hoc şi disparat (i.e., fără urmă de coeziune<br />
sau unitate) şi a eşuat în a pune capăt prezenţei foştilor<br />
membri ai Securităţii. Prezenţa lor este indiciul clar al<br />
continuării pe scară largă şi în manieră pernicioasă a unor<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
49<br />
valori considerate fundamentale şi care au fost avansate<br />
ca atare de către regimul comunist.<br />
Valorile la care ne referim pot fi divizate în două<br />
categorii principale. În primul rând este vorba despre<br />
concepţiile normative şi atitudinile faţă de trecut care ar<br />
trebui urmate. În al doilea rând sunt atitudinile şi<br />
concepţiile aflate în circulaţie la acest moment care nu<br />
reprezintă o ruptură faţă de trecut, ci dimpotrivă, care aduc<br />
până în prezent trăsături cheie ale fostului regim. Prezenţa<br />
colaboratorilor şi lipsa evaluării oficiale a trecutului indică<br />
existenţa unei continuităţi nu numai la nivel de elite, dar şi<br />
la nivel de valori: secretizarea ca tipar şi evitarea<br />
responsabilităţii ca model. Ele creează impresia că nimic<br />
nu s-a schimbat. Ele reduc Revoluţia din 1989 şi<br />
schimbările legislative, economice şi sociale declanşate<br />
de ea la stadiul de tentative parţiale şi incomplete, care în<br />
cele din urmă au eşuat în a avea efectele dorite,<br />
presupunând că aceste dorinţe chiar au existat şi au fost<br />
autentice.<br />
Un aspect important care se desprinde din această<br />
discuţie este considerarea trecutului în lumina unei<br />
aprecieri şi înţelegeri particulare a valorilor. Există multe<br />
întrebări şi dezacorduri privind ceea ce s-a întâmplat în<br />
trecut, respectiv cine sau ce e responsabil pentru acesta.<br />
Ba mai mult, chiar şi atunci când se stabileşte o succesiune<br />
de evenimente pentru a clarifica ceea ce s-a întâmplat, vor<br />
exista întotdeauna interpretări diferite ale trecutului care<br />
vor reduce sau augmenta semnificaţia acestuia în funcţie<br />
de predilecţii şi dorinţe particulare. 6 Prezentul nu se creează<br />
ex nihilo. E important să se stabilească o cronică a<br />
trecutului. Totuşi, aceasta este o întreprindere complicată,<br />
în parte datorită faptului că fostul regim a încercat să<br />
„monopolizeze domeniul istoriei şi al culturii şi a produs o<br />
singură versiune istorică oficială, suprimând orice narativă<br />
care ar fi intrat în competiţie cu cea oficială şi îndepărtând<br />
memorii neconvenabile.” 7 Această monopolizare a istoriei<br />
reprezintă un obstacol nu doar în privinţa stabilirii faptelor,<br />
ci şi în ceea ce priveşte crearea şi încurajarea unui sistem<br />
de valori suficient de diferit pentru a promova un mediu<br />
deschis şi un proces de investigare a răului comis. După<br />
Revoluţia din 1989, au existat nenumărate cereri rămase<br />
fără răspuns şi tentative de a oferi o clarificare extensivă<br />
şi plurală a istoriei fostului regim.<br />
O asemenea clarificare istorică ar permite nu doar o<br />
separare a trecutului de prezent, dar ar constitui în egală<br />
măsură o platformă de pe care alte obiective importante sar<br />
putea atinge. Aici avem în vedere în mod special cuplul<br />
deseori remarcat, dar nu neapărat dihotomic, al adevărului<br />
şi al dreptăţii. Acestea sunt două capete spre care procesul<br />
de descoperire şi recunoaştere al trecutului ar trebui să<br />
tindă. 8 Implementarea unor mecanisme capabile să ofere<br />
justiţie penală, reparatorie şi restauratoare (cu alte cuvinte,<br />
capabile de a oferi evazivul concept de dreptate în ceea<br />
ce priveşte trecutul) depinde de determinarea finalităţii<br />
dorite şi a proceselor potrivite pentru a atinge aceste<br />
finalităţi. 9 Acesta este un proces la care sunt expuse nu<br />
doar grupuri, ci şi indivizi. În timp ce reprezentanţii unui<br />
stat pot opta pentru uitare la nivel oficial, indivizii nu<br />
dispun mereu de o asemenea alegere conştientă. 10 Acesta<br />
este un aspect deranjant în ceea ce priveşte continuitatea<br />
dintre valori trecute şi prezente ale României, întrucât lasă<br />
în seama victimelor, victime care, să nu uităm, dispun de
50 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
resurse limitate, responsabilitatea de a da un sens şi de a<br />
ajunge la un armistiţiu cu răul suferit, un rău comis în<br />
numele grupului din care fac parte. Mai departe, a<br />
determina cine sau ce a cauzat un asemenea rău este un<br />
aspect vag înţeles în absenţa unei politici integrate<br />
îndreptate către expunerea motivelor, agenţilor şi<br />
mecanismelor din spatele aparatului represiv.<br />
Pentru a putea aprecia faptele înregistrate efectiv,<br />
istoriografia trecutului comunist, este nevoie de un set<br />
de valori capabil să susţină şi să motiveze procesul<br />
interpretativ. În mod superficial, ar putea părea că sistemul<br />
politic democratic-liberal, cu setul său de drepturi, asigură<br />
cel puţin câteva dintre valorile esenţiale. Totuşi, acest<br />
cadru liberal-democratic poate fi subminat in cazul in care<br />
înregistrarea faptelor istorice este incompletă, iar anumite<br />
valori ale trecutului păstrate. Astfel de valori ale trecutului<br />
creează în cel mai bun caz un orizont limitat şi reducţionist.<br />
În cel mai rău caz, ele resping abuzurile şi opresiunea<br />
fostului regim. Al doilea scenariu este cel mai nefericit<br />
pentru că el închide ochii la răul săvârşit de fostul regim<br />
politic şi agenţii săi, înlocuind investigaţia şi revelarea<br />
adevărului cu tăcerea şi negarea. Închide cărţile trecutului,<br />
fără a le fi deschis vreodată cu adevărat.<br />
După cum s-a remarcat, la baza afirmaţiei iniţiale –<br />
România este o ţară comunistă – se află în primul rând<br />
continua prezenţă în actualul regim a persoanelor care au<br />
ocupat funcţii de conducere în perioada comunistă.<br />
Această continuitate nu ar trebui să fie trecută cu vederea,<br />
chiar dacă, odată cu trecerea timpului, poate părea din ce<br />
în ce mai puţin importantă. Structura instituţiilor statului<br />
şi compoziţia partidelor politice formate imediat după<br />
Revoluţie era similară celor din trecut. 11 Acest fapt nu<br />
este surprinzător şi în sine nu e un motiv de a reclama o<br />
injustiţie: cunoştinţele şi deprinderile necesare conducerii<br />
instituţiilor statului au o natură complexă şi exigenţele<br />
provocate de schimbarea rapidă pot solicita implicarea în<br />
continuare a celor care înainte fuseseră afiliaţi şi chiar<br />
adânc înrădăcinaţi în birocraţia pe care Revoluţia din 1989<br />
şi-a propus s-o înlocuiască. Totuşi, nu toţi agenţii fostului<br />
regim au contribuit şi participat în egală măsură sau in<br />
acelaşi fel. O lege a lustraţiei ar sancţiona acei indivizi<br />
care au colaborat cu Securitatea. Procese precum<br />
decomunizarea i-ar îndepărta din poziţii-cheie pe cei care<br />
au fost funcţionari ai Partidului Comunist; astfel,<br />
decomunizarea ar constitui o procedură mai amplă cu o<br />
întindere mai largă. 12<br />
O clarificare a procedurilor de lustraţie şi a<br />
consecinţelor lor este necesară. După cum s-a evidenţiat<br />
anterior, lustraţia nu înseamnă în mod necesar îndepărtarea<br />
completă a tuturor colaboratorilor fostului regim din viaţa<br />
publică sau politică. Totuşi, ea poate oferi această opţiune.<br />
Setul de opţiuni va reflecta şi va depinde de tipul de<br />
lustraţie ales. Conform lui Roman David, ceea ce<br />
diferenţiază în mod fundamental diferitele tipuri de lustraţii<br />
este „dacă lustraţia permite unei persoane care a deţinut<br />
funcţii oficiale în fostul regim să deţină funcţii în noua<br />
administraţie.” 13 Această descriere poate fi detaliată: există<br />
tipuri de lustraţie care nu permit deţinerea de funcţii –<br />
exclusive, şi altele care o permit – inclusive. 14 Mai în<br />
detaliu, un sistem de tip inclusiv se numeşte reconciliator<br />
dacă propune ca şi condiţie a rămânerii în funcţii oficiale<br />
demonstrarea faptului că mentalitatea şi valorile celor<br />
implicaţi în trecutul represiv este acum compatibilă cu<br />
noul sistem. În fine, aceste sisteme sunt numite mixte<br />
dacă decizia de a permite păstrarea de funcţii oficiale în<br />
noul regim este lăsată la discreţia celor care administrează<br />
procesul de lustraţie, aceştia având libertatea de a decide<br />
acest lucru de la caz la caz. 15 Imparţialitatea şi obiectivitatea<br />
procedurală sunt supoziţii a acestor tipuri de lustraţie. 16<br />
Aceste clasificări indică faptul că România are la dispoziţie<br />
o varietate de opţiuni pentru instituirea unei legi a lustraţiei<br />
şi că lustraţia în sine poate avea consecinţe şi urmări<br />
diferite în funcţie de tipul de sistem ales.<br />
Problema continuităţii poate fi reformulată astfel:<br />
atâta timp cât anumiţi actori şi anumite valori din perioada<br />
comunistă persistă, România nu va rezolva şi nu poate<br />
rezolva problemele legate de trecutul său. Un proces<br />
integrat care include lustraţia ar putea schimba această<br />
situaţie. Un punct de plecare ar fi stabilirea unei cronici a<br />
realităţilor istorice, dar acesta nu este doar un obiectiv, ci<br />
şi un mijloc. El permite determinarea diferitelor grade de<br />
responsabilitate în ceea ce priveşte răul comis şi<br />
colaborarea cu instituţii precum Securitatea, direct<br />
implicată în crimele săvârşite.<br />
Am încercat să schiţăm cadrul analitic care<br />
diferenţiază între fapte, proces interpretativ şi valori. Pe<br />
lângă aceasta, am remarcat modul în care valori represive<br />
aparţinând trecutului încă persistă în politica românească<br />
în absenţa unei politici integrate. În fine, am evidenţiat<br />
continuitatea care există între sistemul politic trecut şi cel<br />
actual prin prezenţa actorilor care nu şi-au asumat<br />
responsabilitatea pentru trecutul comunist.<br />
III. Împotriva ideii de continuitate a trecutului<br />
Cel puţin în aparenţă, anumite practici instituţionale<br />
par a contrazice valabilitatea primei noastre afirmaţii –<br />
România este o ţară comunistă. Aparent ar exista un set<br />
de proceduri al căror rol este tocmai acela de a clarifica<br />
relaţia vis-ŕ-vis de trecut a României. Ne vom opri asupra<br />
a trei astfel de proceduri: A) procesele foştilor demnitari<br />
B) accesul la arhivele statului şi la dosarele privind<br />
perioada în chestiune, C) comisia pentru investigarea<br />
<strong>comunismului</strong>, creată în ianuarie 2007 (Comisia<br />
Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste).<br />
Acestea par să ofere argumente puternice împotriva celor<br />
care pretind că există o continuitate între cele două regimuri<br />
şi par să restrângă considerabil poziţia noastră reducândo<br />
la o simplă cerere de implementare a legii lustraţiei.<br />
Lustraţia este o condiţie necesară pentru ca România să<br />
ajungă să îşi înţeleagă propriul trecut şi pentru a crea un<br />
prezent capabil de o normativitate distinctă susţinută de<br />
instituţii diferite. Însă, după cum vom arăta în continuare,<br />
cele trei proceduri menţionate anterior prezintă serioase<br />
carenţe. Astfel, procedurile care vor fi discutate mai jos<br />
nu reprezintă argumente împotriva afirmaţiei de<br />
continuitate dintre trecut şi prezent, slăbiciunile lor fiind<br />
de o asemenea natură şi profunzime încât evidenţiază<br />
singure necesitatea unei politici de tipul celei pe care o<br />
propunem.
A. Procese penale<br />
În primul rând, criteriile care au stat la baza aducerii<br />
în faţa justiţiei a unor foşti demnitari ai perioadei comuniste<br />
au părut, de cele mai multe ori, arbitrare. Mai mult, multe<br />
dintre aceste cazuri precum şi rezultatele lor nu s-au<br />
încadrat in limitele statului de drept impus prin intermediul<br />
Constituţiei. 17 În loc să fie doar un instrument într-o<br />
varietate de mijloace interdependente de abordare a<br />
trecutului comunist, procesele penale intentate foştilor<br />
membri ai regimului au fost nu doar limitate, ci şi, în anumite<br />
privinţe, neconcludente. Nu au reuşit sa constituie o faţetă<br />
a unui proces mai amplu de descoperire a adevărului şi<br />
predare a celor vinovaţi justiţiei. Acest fapt nu indică doar<br />
insuccesul acţiunii de aducere în judecata a celor<br />
responsabili pentru răul comis, dar în acelaşi timp ridică<br />
serioase întrebări privind forţa instituţiilor juridice din<br />
România şi voinţa actorilor săi de a se ghida după principii<br />
constituţionale fundamentale.<br />
Cu precădere în etapele incipiente ale tranziţiei,<br />
procesele foştilor demnitari au prezentat serioase<br />
deficienţe. Procesul-spectacol al soţilor Ceauşescu nu sa<br />
conformat standardelor de adevăr şi dreptate. În primul<br />
rând, procesul s-a desfăşurat fără posibilitatea de recurs<br />
la apel şi fără a fi public. Extinderea redusă, secretizarea,<br />
şi rapiditatea procesului, reprezintă factori care au<br />
contribuit la expunerea limitată a motivelor, actorilor şi<br />
amplorii răului comis de regimul Ceauşescu. 18 Chiar dacă<br />
înlăturarea soţilor Ceauşescu de la putere a fost o condiţie<br />
necesară pentru ruptura de vechiul regim, nu a fost şi nu<br />
este o acţiune suficientă. A fost doar o acţiune incompletă<br />
ce a redus era comunistă şi abuzurile ei la doi actori, care,<br />
în ciuda rolurilor infame pe care le-au jucat, au fost doar<br />
doi oameni dintr-o mulţime.<br />
Procesele persoanelor care au deţinut funcţii oficiale<br />
în cadrul fostului regim, ulterioare celui al cuplului<br />
prezidenţial, s-au conformat legii într-o măsură mai mare.<br />
Acest fapt poate fi privit ca o evoluţie pozitivă. Dacă<br />
procesele care au avut loc mai târziu au aderat la principii<br />
de drept penal precum generalitate şi legalitate, atunci<br />
indiferent de rezultat (i.e. pentru sau împotriva foştilor<br />
funcţionari) ar trebui acceptate ca drepte şi juste.<br />
Importantă aici este distincţia între dorinţa de retribuţie,<br />
în absenţa unei baze legale valide, şi nevoia de a face<br />
dreptate prin intermediul unui proces, indiferent de verdict.<br />
Cel puţin la început, atitudinea prevalentă privind<br />
procesul soţilor Ceauşescu, a fost că scopul acestuia a<br />
justificat nelegitimitatea procedurilor. Totuşi, un proces<br />
penal corect şi liber aparţine de drept unei politici<br />
guvernamentale care urmăreşte să garanteze drepturile<br />
individuale şi să restrângă voinţa arbitrară a<br />
conducătorilor. E ceea ce ar trebui să caracterizeze regimul<br />
politic liberal-democratic pe care România s-a angajat săl<br />
creeze. Însă după cum se observă, sistemul juridic mai<br />
are de făcut progrese în ceea ce priveşte asigurarea<br />
corectitudinii de procedură.<br />
Din păcate, modul în care s-au desfăşurat celelalte<br />
procese nu a fost deloc convingător. 19 Procesul lui Ion<br />
Dinca, Tudor Postelnicu, Manea Mănescu şi Emil Bobu a<br />
produs la început câteva rezultate concludente. Totuşi,<br />
Edwin Rekosh, printre alţii, l-a descris ca „un processpectacol<br />
intens mediatizat cu mărturii premeditate în care<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
51<br />
acuzaţii îşi recunoşteau vinovăţia, ulterior renunţând la<br />
ele.” 20 Din acest proces au rezultat condamnări sub acuzaţia<br />
de complicitate la genocid, finalizate cu sentinţe de<br />
închisoare pe viaţă. Acuzaţiile iniţiale au fost înlocuite<br />
ulterior cu acuzaţii de omor deosebit de grav şi complicitate<br />
la omor deosebit de grav rezultând în sentinţe reduse. 21<br />
Lăsând la o parte pentru acum problemele care decurg<br />
din acuzaţiile de genocid (i.e., dacă aplicarea lor a fost în<br />
conformitate cu instrumentarul legal internaţional),<br />
procesul în sine şi apelurile care i-au urmat par să fi fost<br />
mai degrabă caracterizate de rapiditate decât de<br />
corectitudine. Ca şi în cazul procesului soţilor Ceauşescu,<br />
descoperirea adevărului despre trecut a trecut pe un plan<br />
secundar (dacă nu terţiar) iar faptele celor patru acuzaţi<br />
nu au fost contextualizate într-un cadru represiv mai larg.<br />
În timp ce scopul oficial al procesului era acela de a judeca<br />
doar indivizii din boxa acuzării, contextualizarea ar fi fost<br />
un ingredient necesar pentru ca acuzaţia de genocid să<br />
poată fi cu adevărat evaluată.<br />
Comutarea pedepsei indică limitele acestui proces<br />
şi al celor care i-au urmat. În lipsa unei documentări<br />
adecvate a trecutului, care ar fi contextualizat acţiunile<br />
acuzaţilor, faptele acestora apar atomizate şi în cele din<br />
urmă limitate în interpretarea lor. Subliniem faptul că nu<br />
vrem să afirmăm că acuzaţia de genocid este una potrivită,<br />
ci mai degrabă că ea se prezintă ca o întrebare deschisă, şi<br />
o nedreptate fundamentală se comite atunci când sau dacă<br />
acuzaţia de genocid este folosită fără a fi definită precis<br />
sau în absenţa unor documente istorice care s-o facă<br />
plauzibilă. 22<br />
Procesul celor patru foşti demnitari nu a fost unic.<br />
Deşi au avut loc condamnări şi achitări ale participanţilor<br />
la evenimentele declanşate de Revoluţia din 1989,<br />
precum în cazul Timişoara, care a durat doi ani, rămân<br />
întrebări şi suspiciuni cu privire la reducerea acuzaţiilor,<br />
autonomia juridicului faţă de politic şi în general<br />
corectitudinea acestor procese. 23 Aceste suspiciuni nu<br />
ilustrează eşecul sistemului penal pe toate fronturile, ci<br />
mai degrabă rezultate incomplete şi contradictorii. În timp<br />
ce legea penală reprezintă una dintre resursele prin care<br />
se poate ajunge la o înţelegere a trecutului, aceasta nu a<br />
produs şi nu s-a bazat pe un raport integrat al răului<br />
produs de fostul regim politic. După cum s-a arătat, acest<br />
lucru se datorează naturii sistemului legal şi proceselor<br />
penale în sine. E posibil ca scopuri precum adevărul şi<br />
dreptatea să fie avansate de codul penal, dar în ceea ce<br />
priveşte contextul postdecembrist, acesta a eşuat să<br />
adreseze perioada comunistă ca un întreg. A preferat să<br />
se centreze doar asupra evenimentelor strict legate de<br />
Revoluţie.
52 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
B. Arhivele Securităţii<br />
În ciuda faptului că accesul la dosarele Securităţii<br />
este acum mai facil, nu înseamnă că este nici eficient şi<br />
nici simplu. Numeroase piedici au blocat funcţionarea<br />
CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor<br />
Securităţii) de la înfiinţarea sa în 1999. Printre ele s-a<br />
numărat decizia Curţii Constituţionale din 2008, care a<br />
anulat multe din prerogativele Consiliului. 24 Decizia<br />
Curţii a fost luată ca urmare a cazului omului de afaceri<br />
şi politicianului Dan Voiculescu. O investigaţie a CNSAS<br />
din 2006 a scos la iveală faptul că Voiculescu fusese<br />
informator al Securităţii. Drept răspuns, Voiculescu a<br />
dat în judecată Consiliul. Ca urmare a acţiunilor lui, în<br />
2008 Curtea Constituţională a declarat o parte din<br />
articolele legii prin care a fost creat CNSAS<br />
neconstituţionale. Două zile mai târziu, Guvernul a emis<br />
o ordonanţă de urgenţă prin care CNSAS-ului i se<br />
permitea continuarea activităţii, dar i se limita dreptul<br />
de investigare. 25 Totuşi, Consiliul poate încă verifica<br />
trecutul comunist al politicienilor români. Inutil să mai<br />
spunem că aceasta a fost o lovitură grea pentru o<br />
instituţie creată nu doar pentru a adăposti arhive, dar<br />
pentru a investiga şi stabili o bază de date a fostului<br />
regim prin intermediul arhivelor.<br />
În afara acestui caz care a ajuns rapid în atenţia<br />
publicului, s-au remarcat şi numeroase critici ridicate<br />
de personalităţi cunoscute din România la adresa rolului<br />
şi modului de funcţionare al CNSAS. S-au manifestat<br />
suspiciuni privind aparenta ineficienţă a CNSAS, dar<br />
şi întrebări privind posibilitatea ca membrii CNSAS<br />
înşişi să fi intervenit în dosare. Deţinătoarea Premiului<br />
Nobel, Herta Müller, a afirmat în repetate rânduri că i-a<br />
fost interzis accesul la propriul dosar timp de 13 ani. 26<br />
Când în sfârşit i s-a acordat accesul, şi-a dat seama că<br />
dosarul era incomplet, numeroase momente din<br />
experienţa cu Securitatea lipsind cu desăvârşire. În<br />
legătură cu acest fapt, ea a declarat: „Dosarul este o<br />
măsluire a SRI în numele fostei Securităţi. Timp de zece<br />
ani au putut să se ocupe de el liniştiţi. Nu poţi spune<br />
că s-a umblat la dosar, dosarul a fost pur şi simplu<br />
epurat de toată substanţa sa.” 27 Astfel de opinii critice<br />
indică o problemă mai de profunzime: arhivele CNSAS<br />
au fost în posesia SRI (Serviciul Român de Informaţii,<br />
unul dintre serviciile de securitate care i-au urmat fostei<br />
Securităţi) până în 2006. Aceasta înseamnă că timp de<br />
17 ani după căderea <strong>comunismului</strong>, serviciile de<br />
securitate au deţinut controlul asupra tuturor<br />
informaţiilor privind activităţile şi operaţiunile<br />
predecesorilor.<br />
Cele două exemple menţionate nu reprezintă<br />
excepţii. Sunt ilustrări importante ale managementului<br />
defectuos şi ineficienţei CNSAS. Dincolo de aceste<br />
aspecte, si după cum am mai afirmat, ceea ce paralizează<br />
funcţionarea sănătoasă a CNSAS e absenţa unor pârghii<br />
legale suficient de puternice şi cuprinzătoare pentru a<br />
veni în sprijinul activităţii sale.<br />
C. Comisia Prezidenţială pentru Analiza<br />
Dictaturii Comuniste din România<br />
În ianuarie 2007, preşedintele Traian Băsescu a<br />
aprobat un raport emis de Comisia Prezidenţială pentru<br />
Analiza Dictaturii Comuniste din România (de aici<br />
încolo—Comisia sau comisia pentru aflarea adevărului),<br />
prezidată de Vladimir Tismăneanu. Raportul care a rezultat<br />
în urma activităţii Comisiei a prezentat o imagine a istoriei<br />
României începând cu 1944, anul instalării regimului<br />
comunist. 28 Pe măsura importanţei ei, lucrarea a fost aspru<br />
criticată. În cele ce urmează, vom face referire la două<br />
categorii de contestări aduse Comisiei.<br />
Prima contestare vizează metodologia. Comisia a<br />
optat pentru trei tipuri de surse: documente din arhive,<br />
surse secundare – lucrări politice, istorice şi sociologice<br />
şi memorii, atât ale victimelor, cât şi ale persoanelor implicate<br />
în perioada de opresiune. O absenţă notabilă o<br />
reprezintă interviurile cu victimele regimului (abordare care<br />
a avut succes în cadrul unor comisii asemănătoare din<br />
America Latină). 29 Aceasta s-a dovedit o obiecţie<br />
serioasă. Au existat şi îndoieli privind anumite prejudecăţi<br />
sau inadvertenţe ale raportului. Acestea au fost<br />
evidenţiate, printre altele, de un fapt consternant – cele<br />
23 de pagini dedicate exclusiv analizei regimului<br />
Ceauşescu, din 1965 până în 1989, dintr-un total de aproape<br />
700 de pagini. 30 Un alt motiv de nemulţumire a fost ridicat<br />
şi de absenţa experţilor în probleme de drept în cadrul<br />
comisiei, în calitate de consultaţi sau membri, ceea ce a<br />
dus la numeroase probleme conceptuale, după cum vom<br />
arăta în cele ce urmează.<br />
Astfel, al doilea tip de critici este de natură<br />
conceptuală. Acestea se referă la întrebuinţarea imprecisă<br />
şi controversată a termenului de genocid. Probleme<br />
majore apar atunci când represiunea cu caracter violent<br />
(terminologie utilizată în cadrul raportului) este subsumată<br />
şi confundată cu uşurinţă cu ideea de genocid. 31 Conform<br />
Monicăi Ciobanu, folosirea genocidului ca un concept<br />
care poate încorpora tipurile de represiune menţionate în<br />
raport, represiune violentă şi teroare psihologică, prezintă<br />
o problemă majoră. 32 Această problemă indică o interpretare<br />
mai degrabă confuză a termenului în cauză, care nu se<br />
conformează definiţiei Convenţiei pentru Prevenirea şi<br />
Pedepsirea Genocidului din 1948. 33 Ceea ce face această<br />
analiză a represiunii chiar mai problematică este faptul că<br />
estimările privind numărul victimelor sunt extrem de vagi.<br />
Au existat şi motive pentru această ambiguitate. Printre<br />
acestea se numără şi dificultatea accesării arhivelor şi<br />
inexactităţile din numeroase documente oficiale. Astfel,<br />
numărul victimelor represiunii violente se situează între<br />
500.000 şi 2.000.000, în timp ce numărătoarea victimelor<br />
represiunii indirecte sau terorii psihologice nu poate<br />
începe decât de la câteva milioane. 34 S-a dovedit a fi extrem<br />
de dificil de fixat o limită (i.e. unde ar trebui trasă linia în<br />
numărarea victimelor). 35<br />
În ciuda acestor carenţe metodologice şi<br />
conceptuale, activitatea comisiei poate fi văzută ca<br />
benefică întrucât a dus la condamnarea oficială a regimului<br />
comunist de către preşedintele Băsescu. Mai mult,<br />
recomandările comisiei, care includ şi necesitatea<br />
implementării unei legi a lustraţiei, sunt abordări binevenite<br />
în raport cu moştenirea comunistă. Deşi activitatea
comisiei reprezintă un pas înainte, în lipsa unei politici<br />
integrate ea poate rămâne un act strict formal.<br />
IV. Concluzii<br />
Analiza noastră a pus în evidenţă faptul că România<br />
a făcut eforturi să-şi confrunte, cel puţin în parte, trecutul.<br />
Totuşi, modul în care trecutul a fost abordat a fost lipsit<br />
de direcţie şi coordonare. În ciuda existenţei unor<br />
discontinuităţi evidente între fostul şi actualul regim,<br />
aceasta nu înlătură continuitatea puternică dintre o serie<br />
de practici, actori, şi valori. Construirea unui cadru mai<br />
amplu pentru a rezolva relaţia problematică cu trecutul<br />
este nu doar esenţială, dar, în mod necesar, ea trebuie să<br />
includă o lege a lustraţiei. Lustraţia ar fi o garanţie a faptului<br />
că oficialităţile publice reprezintă cu adevărat valorile<br />
democratice pe care România, cel puţin cu numele,<br />
pretinde că le-a îmbrăţişat.<br />
După cum am afirmat, trecutul persistă. Ba mai mult,<br />
atâta vreme cât anumite valori ale trecutului rămân actuale,<br />
prezentul nu va putea fi distins de trecut. Spunând aceste<br />
lucruri, nu pretindem că nu s-au realizat progrese<br />
comparativ cu perioada represivă anterioară, ci doar că<br />
acestea sunt puţine şi incomplete. E nevoie de un nou<br />
început, dar acesta este obstrucţionat de valorile şi<br />
reprezentanţii vechiului regim. Până acum, tentativele de<br />
confruntare a trecutului au avut un succes redus. Legea<br />
lustraţiei, comisia pentru investigarea adevărului,<br />
procedurile penale şi rolul CNSAS trebuie să fie redefinite<br />
şi aşezate pe baze funcţionale. Placa trebuie ştearsă şi<br />
procesul reluat—de data aceasta într-un mod integrat şi<br />
coerent. România este o ţară comunistă cel puţin din<br />
perspectiva continuităţilor pe care le-am identificat dar,<br />
fireşte, nu trebuie să rămână aşa.<br />
______<br />
Note:<br />
1 Cf. Larry S. Bush, “Trade Unions and Labor Relations,<br />
in Romania since 1989: Politics, Economics, and Society, ed.<br />
Henry F. Carey (Lanham: Lexington Books, 2004).<br />
2 Cristian C. Popescu and Lacramioara Juverdeanu, “Are<br />
Remittances Important for the Romanian Economy?” The Annals<br />
of University of Oradea, Economic Science Series 2 (2008):<br />
392-96; Media Eghbal, “Romanian Migration Raises Concerns<br />
over Labour Shortage.” Euromonitor International,<br />
September2007.http://www.euromonitor.com/<br />
Romanian_migration_raises_concerns_over_labour_shortage<br />
3 Sandra Pralong, “NGOs and the Development of Civil<br />
Society,” in Romania since 1989: Politics, Economics, and Society,<br />
ed. Henry F. Carey (Lanham: Lexington Books, 2004),<br />
231.<br />
4 Pralong, 233.<br />
5 Cf. Kieran Williams, Brigid Fowler, and Aleks<br />
Szczerbiak, “Explaining Lustration in Central Europe: A ‘Postcommunist<br />
Politics’ Approach.” Democratization 12, no.1 (Feb.<br />
2005): 22-43.<br />
6 Nenad Dimitrijevic, “Serbia After the Criminal Past:<br />
What Went Wrong and What Should Be Done.” The International<br />
Journal of Transitional Justice 2 (2008): 5-7.<br />
7 Monica Ciobanu, “Criminalising the Past and Reconstructing<br />
Collective Memory: The Romanian Truth Commission.”<br />
Europe-Asia Studies 61, no. 2 (March 2009): 313-36;<br />
and, Dimitrijevic, 7.<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
53<br />
8 Alexandra Barahona De Brito, Crarment Gonzalez<br />
Enriquez, Paloma Aguilar, “Introduction” in The Politics of<br />
Memory: Transitional Justice in Democratizing Societies, eds.<br />
Alexandra Barahona De Brito, Crarment Gonzalez Enriquez,<br />
Paloma Aguilar (New York: Oxford UP, 2001), 14-20.<br />
9 Diane Orentlicher, “Settling Accounts: The Duty to<br />
Prosecute Human Rights Violations of a Prior Regime,” The<br />
Yale Law Journal 100, no. 8, Symposium: International Law<br />
(June 1991): 2542-6.<br />
10 Thomas Forsberg, “The Philosophy and Practice of<br />
Dealing with the Past: Some Conceptual and Normative Issues,”<br />
in Burying the Past: Making Peace and Doing Justice<br />
after Civil Conflict, ed. N. Biggar (Washington: Georgetown<br />
UP, 2003), 68.<br />
11 Dennis Deletant, Ceausescu and the Securitate: Coercion<br />
and Dissent in Romania, 1965-1989 (London: Hurst &<br />
Co, 1995), 387-8<br />
12 Williams, Fowler, and Szczerbiak, 23.<br />
13 Roman David, “From Prague to Baghdad: Lustration<br />
Systems and their Political Effects.” Government and Opposition<br />
14, no. 3 (2006): 353.<br />
14 David, ibid.<br />
15 David, ibid<br />
16 David, ibid<br />
17 Edwin Rekosh, “Romania: A Persistent Culture of<br />
Impunity,” in Impunity and Human Rights in International Law<br />
and Practice, ed. Naomi Roht-Arriaza (New York: Oxford UP,<br />
1995): 129-44.<br />
18 Lavinia Stan, in Transitional Justice in Eastern Europe<br />
and the Former Soviet Union, ed. Lavinia Stan (London:<br />
Routledge, 2009), 142.<br />
19 Cf. G. Q. Walker, The Rule of Law: Foundation of<br />
Constitutional Democracy (Melbourne: Melbourne UP, 1988)<br />
for a more extensive treatment of these requirements. Further,<br />
cf. Kenneth S. Gallant, The Principle of Legality in International<br />
and Comparative Law (Cambridge: Cambridge UP, 2009).<br />
20 Rekosh, 133<br />
21 Rekosh, ibid.<br />
22 Rekosh, 136<br />
23 Rekosh, 134<br />
24 Alexandru Radu, “On the Role of the Romanian Constitutional<br />
Court,” Sphere of Politics, no. 141 (2009), 26.<br />
25 Radu, ibid.<br />
26 Muller, “Securitate in All but Name,” SignandSight.<br />
Trans. Karsten Sand Iversen and Christopher Sand-Iversen,<br />
August 31, 2009.<br />
27 Muller, ibid<br />
28 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii<br />
Comuniste din România (2007), 158.<br />
29 Monica Ciobanu, “Criminalising the Past and Reconstructing<br />
Collective Memory: The Romanian Truth Commission,”<br />
Europe-Asia Studies, Volume 61, Issue 2, March 2009,<br />
327-8.<br />
30 Ciobanu, ibid<br />
31 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii<br />
Comuniste din România (2007), 159.<br />
32 Ciobanu, 328<br />
33 Convention on the Prevention and Punishment of the<br />
Crime of Genocide, http://www.preventgenocide.org/law/convention/text.htm.<br />
34 Ciobanu, ibid and Comisia Prezidenţială pentru Analiza<br />
Dictaturii Comuniste din România (2007), 165-166.<br />
35 Ciobanu, ibid.
54 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
Notes on contributors<br />
Stearns Broadhead is a PhD candidate in Political<br />
Science (Political Theory) at Central European University<br />
in Budapest, where he also received his master’s degree.<br />
He completed his undergraduate studies in philosophy<br />
at The New School for Social Research (Eugene Lang<br />
College) in New York. His current research focuses on<br />
moral responsibility and collective crime.<br />
Adriana Placani is a PhD candidate in Political<br />
Theory at LUISS Guido Carli in Rome. She received her<br />
master’s degree in Political Science from Central European<br />
University in Budapest, and completed her undergraduate<br />
studies at The Academy of Economic Studies in<br />
International Relations in Bucharest. Her essay, “On Liberalism<br />
and Neutrality” appears in Studia Politica, Romanian<br />
Political Science Review, No.1/2009. Her current<br />
research focuses on collective intentionality and<br />
group responsibility.<br />
Adriana TEODORESCU<br />
Reziduuri ale imaginarului comunist:<br />
concentraţia de putere şi capra vecinului<br />
Dacă am dori să reprezentăm geografic istoria şi dacă<br />
acceptăm că teleologia sa este mica fantasmă a celor care<br />
vor să o înţeleagă prin instrumentele reconfortante ale<br />
unei ordini care aşează semantic lumea, vom putea să<br />
observăm fenomene aparent paradoxale, precum ape<br />
curgând în sus, lacuri în care brazii stau pitiţi aşteptând<br />
scăldătorii, copaci care sunt animale leneşe, întărite.<br />
Anestezia durerii înseamnă cel mai adesea anestezia<br />
întregului corp, şi atunci e de văzut dacă e de dorit<br />
protejarea orişicum. Trecutul unei ţări este un element<br />
care, în geografia imaginară propusă, ar sugera un peisaj<br />
depăşit. Tulbure sau nu, în culori pastelate sau futurist<br />
arzătoare, el ar fi pretabil punerii în ramă, contururilor<br />
tăioase ce-i aţin calea acestui trup de mort care, parte<br />
îmbălsămat, parte putrezit nu mai poate mişca. „Viitorul<br />
aduce cu sine mai mult decât o direcţie” 1 , spunea Vladimir<br />
Tismăneanu în ultima sa carte. Ceea ce este un alt fel de a<br />
vorbi despre trecut, căci viitorul nu este o emanaţie dinspre<br />
ceva inexistent ci, măcar în parţialitatea sa, o consecinţă<br />
complexificată a trecutului. Modul plural de a fi al<br />
trecutului, precum şi abundenţa lui sunt forme ale<br />
constituirii sale, dar alcătuind canale pe care, chiar după<br />
depăşirea lui ca peisaj, să se poată, discret, scurge.<br />
Considerarea trecutului ca mort lipsit de putere sau<br />
îmblânzirea lui (în sens antropologic) este nefuncţionabilă<br />
pentru însăşi necesitatea prezentului. Tot Vladimir<br />
Tismăneanu nuanţează o poziţie interesantă: „«Despre<br />
morţi numai de bine», spune un vechi proverb. Eu cred că<br />
despre morţi, ca şi despre vii, trebuie spus numai<br />
adevărul” 2 . Abandonând orice pretenţie de exhaustivitate,<br />
cu conştiinţa realizării unor operaţii de investigare prin<br />
extragere şi izolare – aşadar cu suprimări inevitabile de<br />
configuraţii, vom încerca, în cele ce urmează, să urmărim<br />
câteva modalităţi prin care trecutul nostru comunist îşi<br />
trimite fluidele subţiri să pătrundă în carnea tare a<br />
prezentului, pentru o parazitare mai greu diagnosticabilă,<br />
palidă, cu fantome. Vom numi aceste fantome reziduuri.<br />
Este un termen care apare şi la Vladimir Tismăneanu:<br />
„Reziduuri leniniste se pot identifica la ambii poli ai<br />
spectrului politic (stânga-dreapta). Astfel se pot explica<br />
noile alianţe dintre formaţiunile şi mişcările politice<br />
tradiţional incompatibile”. 3 Cu toate acestea, există o<br />
insuficienţă conotativă, căci nu numai despre mizerii lăsate<br />
în urmă vorbim, ci şi despre materii re-activate, materii<br />
sâmburoase care vor să se nască şi o fac din mame moarte.<br />
Uitarea şi slăbirea (re)considerării trecutului – aşadar<br />
catalogarea lui ca peisaj parcurs şi complet gestionabil de<br />
ramele care-l rezumă – determină dezordini subtile şi de<br />
durată. În acest fel, susţinem apelul la memorie, lansat în<br />
repetate rânduri de către Vladimir Tismăneanu, într-o ţară<br />
unde, cronicizarea uitării nu se manifestă doar ca renunţare<br />
la datorii de bună şi corectă vedere a unui peisaj politic<br />
încheiat, ci, de asemenea, are drept urmare acutizarea şi<br />
complicarea suplimentară a unor spasme de ultimă<br />
actualitate.<br />
Concentraţia de putere<br />
Un prim reziduu pe care vrem să-l supunem atenţiei<br />
este cel răspunzător pentru fobia actuală generată de<br />
posibilele cumulări excesive de putere. Imperiul figurilor<br />
puternice, opace căci pline de ele însele, de o evidenţă<br />
palpabilă în orice ocurenţă este, în anumite regiuni ale<br />
sale, încă departe de a fi cunoscut fragilizarea ultimă.<br />
Primul lor strat a cedat automat după anul 1989 printr-o<br />
expirare politică validată cel puţin la nivel discursiv oficial,<br />
în rest însă, realitatea e cel puţin dublă. Vom discuta, cu<br />
privire la acest reziduu al concentraţiei de putere, două<br />
aspecte: aspectul structural şi cel de receptare.<br />
Mai întâi, la nivel de efectiv structural, societatea<br />
românească permite încă existenţa unor astfel de categorii<br />
caracterizabile prin lipsă de măsură în manifestarea puterii.<br />
Este vorba de permisiuni conjuncturale de cele mai multe<br />
ori, adică ţinând de o ne-aşezare a lumii în care trăim, fără<br />
susţineri legal-oficiale. O lume care refuză, adesea, cu<br />
precădere în anumite sectoare ale sale, exerciţiul democratic<br />
al exprimării opiniei proprii ori transparenţa ca mod<br />
de a-i asuma pe ceilalţi. Să luăm, spre exemplu, cazul<br />
cadrelor didactice. Rezistă încă, în ciuda noilor psihologii<br />
şi metodologii propovăduite pe canalele modernităţii<br />
recuperatoare, tiparul dascălului omniscient, inabordabil,<br />
purtător de comentarii literare şi de alte prefabricate de<br />
gândire. Prefabricate ce cunosc, des în ultima vreme,<br />
contracţia scârbei prin contaminarea cu alte probleme<br />
(elevul obraznic, indolent, periculos uneori), mai puţin<br />
datorită sesizării propriei ineficienţe de funcţionare. Sau,<br />
tot ca exemplificare, să ne gândim la acele (câte? zeci,<br />
sute?) de posturi de conducere în spitale, şcoli, instituţii<br />
de stat care sunt ocupate pe criterii de apartenenţă sau<br />
simpatizare cu un anumit partid, ori cu persoane-cheie<br />
din jurul acestora. Şi nici măcar nu e vorba numai de<br />
posturi de conducere. Competenţa, testată prin interviu<br />
sau prin concurs, rămâne praf în ochi sau mai bine spus o<br />
lustruială de bon ton a discursului despre corectitudinea
necesară a angajării, parţial interiorizat de către societatea<br />
românească. Dacă într-adevăr comunismul a fost o tiranie<br />
a certitudinii (Daniel Chirot), postmodernitatea<br />
românească postcomunistă este o tiranie a incertitudinii.<br />
Incertitudinii specifice acestei epoci a vitezei, stresului şi<br />
cultului performanţei i se adăugă mecanismele de<br />
opresiune şi existenţă plină, implacabilă, ale tiraniei. Foarte<br />
vizibile din patru în patru ani, când puterea se schimbă şi<br />
se vădesc legăturile fragile, fundamentate oportunistic,<br />
dintre om şi locul de muncă pe care-l ocupă. Norocul<br />
compensării vine, încet crescător, din partea companiilor<br />
private. Există deja în România, o serie de companii precum<br />
cele din domeniul software-ului, care angajează în funcţie<br />
de criterii ce au în vedere – sigur, cu failibilitatea umană<br />
inerentă – calităţile intrinseci ale omului şi felul în care el<br />
promite să le racordeze cerinţelor postului. Practic, dacă<br />
analizăm acest aspect structural al excesivităţii puterii, ne<br />
dăm seama că avem de-a face nu cu o structură tumorală<br />
tare (ceea ce a fost Ceauşescu pentru comunism), ci cu<br />
un soi de acumulare celulitică. Mai întâi, deoarece<br />
depozitul de putere se poate resorbi, tratându-se definitiv<br />
sau temporar, până la apariţia unei noi structuri adipoase.<br />
Nu se pune problema unei cronicizări într-o morfologie fixă,<br />
ci o alternanţă de reliefuri. Iar mai apoi, pentru că, dacă în<br />
comunism plutea tăcerea peste aceste practici rădăcinoase<br />
de repartizare haotică a puterii, acum liniştea e sfâşiată de<br />
discursuri care demască şi de meta-discursuri care insistă<br />
nu doar asupra unei realităţi de fapt a acestor lucruri, ci şi<br />
asupra unei realităţi de expresie. O realitate care, estetic<br />
vorbind, e urâtă. Din nou, perioada alegerilor centrale, a<br />
falselor şi realelor reforme este un magnet pentru naşterea<br />
întru evidenţă a inestetismului puterii peste măsură cumulate.<br />
Faptul că puterea de astăzi se organizează celulitic are<br />
în esenţă de-a face cu ceea ce vom considera cel de-al<br />
doilea aspect al concentraţiei de putere, cel al receptării. În<br />
zilele noastre, receptarea de către opinia publică a celor<br />
aflaţi în anumite poziţii de putere este marcată de scepticism<br />
şi pre-judecăţi. Ambele se datorează unui bagaj cultural,<br />
purtat conştient sau inconştient, în care comunismul<br />
este un element de bază, precum şi confruntării frecvente<br />
cu modelul puterii actual, amintit mai sus. Dacă însă<br />
scepticismul creează o deprimare civică urmată de<br />
pasivizare, pre-judecata furnizează armele unui activism<br />
bizar incomplet, o gândire ce înaintează ca pe un drum în<br />
interiorul lucrurilor cu excesivă precauţie şi care sfârşeşte<br />
mâncându-şi propriile firimituri de pâine presărate pentru a<br />
recunoaşte calea. Aici l-aş identifica şi pe cel pe care Ştefan<br />
Borbély îl numeşte homo brucans 4 , poate în special pe cel<br />
pasiv. Să luăm doar câteva exemple, probabil printre cele<br />
mai semnificative: şeful şi preşedintele. Şeful, atât cât mai<br />
e, este o relicvă. Lui i-a luat locul sau măcar tinde să o facă,<br />
managerul, care, opus închiderii şi solidificării şefului, se<br />
diluează, se clarifică, se accesibilizează. Nodul încordat în<br />
el însuşi se desface în linie şi funcţionează ca mediu de<br />
legătură între cei care i se subordonează. Totuşi, rezidualul<br />
şef persistă. Este vizibil în instituţiile statului mai cu seamă,<br />
dar şi în companiile mici şi medii, unde puterea nu este<br />
imobilizată atât pentru imagine – cum frecvent se petrece în<br />
mediul non-privat, unde şeful este exponentul unei puteri<br />
ce se dezvoltă mai mult ca imagine –, cât pentru a exercita<br />
presiuni şi eventual chiar constrângeri asupra angajaţilor.<br />
Aşa-numitele exploatări sunt arhicunoscute. Şi aici este<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
55<br />
punctul în care realitatea efectivă – de altfel destul de diversă,<br />
poliedrică – se împleteşte cu discursul despre realitate. Cazul<br />
foarte nou al femeii ucise la locul de muncă din cauza<br />
surplusului de stres, ca şi cel mai vechi, similar, tot al unei<br />
femei, sunt exemple elocvente în sensul înţelesului pe care<br />
noul şef îl capătă prin intermediul mass-mediei. Care deraiază<br />
de la obiectivitatea şi impersonalitatea necesare unei<br />
informări jurnalistice corecte, aducând tonuri de<br />
interpretare, prelucrând grăbit nişte informaţii incomplete.<br />
Un alt exemplu este cel al şefului actual al statului,<br />
Traian Băsescu. Populismul şi popularitatea preşedintelui,<br />
mai ridicate decât în cazul foştilor preşedinţi, au constituit<br />
şi constituie încă pârghiile pe care s-a favorizat receptarea<br />
sa negativă, ca tiran virtual, descrescător însă, care ar urma<br />
să abandoneze tot mai mult potenţialitatea pentru a se<br />
întrupa într-o formă de putere cu mult peste limitele normale<br />
maxime. Discursul dezinhibat şi supus alunecărilor de stil,<br />
ambivalenţele atitudinale şi poate cel mai mult imaginea<br />
unui partid supus, cu opinii clonate după a sa şi cu jucători<br />
politici nuli ca actanţi, toate acestea au alimentat teama<br />
unui preşedinte ce va renunţa tot mai mult la măştile sale<br />
pentru a lăsa la lumină cotorul său dur: dictatorul. Până la<br />
urmă, putem înţelege mecanismele acestor temeri, dacă ne<br />
gândim la funcţiile şi statutul partidului comunist în relaţie<br />
cu conducătorul său, la înscenările apropierii de popor<br />
regizate de către Ceauşescu, la acea isterie imagistică a<br />
adulării şi chiar la acea ştergere a minţii celor mici, despre<br />
care vorbeşte în cărţile sale Herta Müller. Dacă ne gândim<br />
că, tot după observaţiile Hertei Müller, dictatorul<br />
condensează şi statutul de Rege la care te raportezi cu un<br />
soi indigest de iubire. Cu toate acestea, construcţia lui<br />
Traian Băsescu pe şablonul dictatorului încă nedezvăluit,<br />
dar latent, nu rămâne doar o chestiune de întâmplare, de<br />
aşezare nefiltrată, pură, a unor piese vechi într-un context<br />
nou datorită curenţilor naturali ce ar indica fin similitudini<br />
aluvionate de temeri, ci o formă de manipulare. Manipulare<br />
ce se realizează prin improvizări, prin construiri conştiente<br />
în vederea unui anumit efect. Cel de frică. Băsescu, imperfect<br />
uman, defectuos politic, carenţial în postura de<br />
preşedinte este extras din propria sa substanţă individuală<br />
şi socială, iar apoi proiectat într-un fel de iminenţă a<br />
reîntoarcerii ceauşiste, care, fie ea şi fără comunism, poate<br />
genera reacţii paroxistice. Două tipuri de isterii: de hârtie<br />
(ziarele) şi de sticlă (televiziunile) au fost şi sunt isteriile<br />
cele mai puţin sincere, căci simulând, parţial măcar, un<br />
răspuns la un stimul extern, constituie ele însele motoare<br />
de provocare a isteriilor mai reale, ale celor individuale şi de<br />
grup. Pe de altă parte, şi acest lucru s-a văzut la ultimele<br />
alegeri prezidenţiale, supralicitarea figurii dictatorului s-a<br />
realizat şi dinspre sprijinitorii lui Băsescu, prin acea<br />
campanie ce punea semnul egalităţii între PSD şi comunism.<br />
Or, e din nou vorba de o manipulare emoţională, căci,<br />
dincolo de opţiuni, de drepte şi stângi, realitatea<br />
<strong>comunismului</strong> ca atare, în forma ştiută, e definitiv<br />
consumată. Chiar Vladimir Tismăneanu remarcă, în ultima<br />
sa carte, faptul că Ion Iliescu a fost silit să-şi abandoneze<br />
viziunile şi abordările prin care preconiza să ducă mai<br />
departe FSN-ul. Teama trebuie controlată, căci reîntoarcerea<br />
nu se produce niciodată perfect, istoria are colţurile sale<br />
dure, dar sigure. Nu la acestea trebuie zăbovit. Revenirile<br />
sunt subtile, parţiale şi nu au unghiuri drepte.
56 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
Capra vecinului<br />
Felul în care s-a reuşit demonizarea lui Traian<br />
Băsescu, cantitatea de ură cu grad accentuat de<br />
iraţionalitate, incapacitatea argumentativă generată sunt<br />
în legătură strânsă cu un alt reziduu pe care îl vom numi<br />
capra vecinului. Acesta presupune remanenţa unei<br />
habitudini de a gândi colectivist lumea, o masivă, aberantă<br />
şi disculpantă raportare la celălalt. O obişnuinţă care face<br />
încă numeroase ravagii, individualismul occidental<br />
cunoscând în România postcomunistă forme hibride,<br />
uneori monstruoase. Circulau prin anii ’90, şi poate mai<br />
circulă încă, poveşti cu oameni căzuţi pe stradă pe lângă<br />
care se trece cu indiferenţă, vecini care abia rostesc un<br />
bună-ziua amărât, cărora nu le poţi cere o cratiţă, cu care<br />
nu se poate sta la taclale. Pe atunci, România apărea ca un<br />
depozitar de forţă al ospitalităţii, dărniciei şi a altor<br />
asemenea virtuţi cu descendenţe rurale (sau ruralizante?)<br />
ce zac în adâncul imaginarului auto-perceptiv românesc,<br />
neclintite parcă nici măcar de suspiciunea pe care<br />
experienţa comunistă a implantat-o în relaţiile inter-umane.<br />
Deşi tocmai ea a fost cea care a contribuit mult la<br />
pervertirea relaţiei cu celălalt sau la dereglarea<br />
interacţiunilor sociale cu bătaie scurtă (cunoscuţii, grupul<br />
de prieteni). Dereglare ce se desfăşoară pe două axe. Mai<br />
întâi, distanţa redusă dintre doi sau mai mulţi indivizi este<br />
menţinută (aici intrând în joc fondul mai vechi al civilizaţiei<br />
româneşti), dar este compensată prin alunecări din stratul<br />
orizontal relaţional în verticalele escamotării şi învăluirii<br />
protectoare de sine. Apoi, este supralicitată privirea către<br />
celălalt, menţinerea lui în raza vizuală, ca mecanism de<br />
control. Privirea agilă îndreptată spre celălalt este o<br />
condiţie a sustragerii sinelui din raza de acţiune posibil<br />
nocivă a acestuia. Deoarece celălalt este un potenţial<br />
pericol, conţinând un cât de mic şi nedesfăcut sâmbure<br />
din acel radical celălalt – Securitatea, Partidul, mâini<br />
prelungi ale dictatorului.<br />
De atunci lucrurile s-au mai aşezat, fobiile<br />
occidentale s-au mai calmat, socializările de astăzi tind să<br />
fie mai selective, celălalt nu mai trebuie integrat oricum şi<br />
oricând în sfera imediată proprie pentru a i se recunoaşte<br />
şi proba, chipurile, respectul. Apoi, cratiţe şi alte foste<br />
obiecte-prilej-necesitate de legătură se găsesc la tot colţul.<br />
O distanţă, dar o distanţă sănătoasă, începe, în viaţa de zi<br />
cu zi, să se instaureze între om şi om, între om şi celălalt.<br />
Insuficient însă, şi doar la anumite niveluri ale realităţii.<br />
Capra vecinului este, cel puţin într-una dintre rădăcinile<br />
sale, un automatism de raportare deviantă la celălalt, automatism,<br />
în ciuda perimării – şi istorice (comunismul apus)<br />
şi de civilizaţie, pentru care nu s-a găsit încă soluţia<br />
dizolvării. Mai mult, capra vecinului pare încurajată să-şi<br />
continue existenţa şi datorită anumitor factori care vin<br />
din zona occidentală, a postmodernităţii consumeriste.<br />
Ca, de pildă, apetitul mereu antrenat pentru imaginea<br />
iruptivă mediatică. Apetit ce conduce la o pasivizare a<br />
fiinţei, la slăbirea racordului cu sine însuşi prin trăirea<br />
realităţii sub forma unor serii de povestiri (filmice) ieftine.<br />
De fapt, există, generalizând, două tipuri de oameni în<br />
România actuală. Unul este omul care stă în faţa<br />
televizorului inactivat social şi personal, amator de imagini<br />
până la risipirea relaţiei cu sine şi substituirea ei cu o<br />
imagine. Albert Camus spunea în Carnete 5 că există mereu<br />
această tendinţă a omului de a se conforma unei imagini<br />
şi tocmai de aceea, precizează el, este important să<br />
investigăm care este tiparul imagistic spre care fiinţa<br />
umană se avântă. În prezent, imaginea de predilecţie a<br />
românului este pur si simplu imaginea. Imaginea ca imagine.<br />
Fapt ce s-ar explica şi printr-o mişcare de recuperare a<br />
negării comuniste a omului ca imagine (prin singura imagine<br />
legitimă, a lui Ceauşescu), a realităţii ca imagine (lipsa<br />
de acces la informaţii, incapacitatea mijloacelor media de<br />
a re-produce lumea) şi a răscumpărării invaziei spaţiului<br />
public, reprezentat de Securitate, Partid, în spaţiul privat.<br />
Numai că, a intra definitiv într-o imagine (dublu<br />
inconsistentă în calitate de imagine ca imagine) este până<br />
la urmă un fel de a muri. Al doilea tip uman este cel care îşi<br />
foloseşte resursele – aşadar procedează activ, nu suportă<br />
pasiv – pentru a ajunge imagine. Cazul vedetelor, termen<br />
acoperind astăzi, în România, tocmai această aspiraţie,<br />
cel puţin parţial realizată, către imagine. Uneori, se petrec<br />
însă şi la prima categorie, mici scurtcircuitări ale pasivităţii<br />
prin imitări cu efect restrâns, local, a acestor aşa-zise<br />
vedete. Iar dacă televiziunea este o lume de imagini cu<br />
stăpâni şi acces redus, internetul oferă alternativă punerii<br />
în imagine. Site-urile, blogurile, reţelele de socializare<br />
abundă, pe lângă imaginile date, imaginile publicitare, de<br />
imagini produse pentru plăcerea proprie şi pentru ochiul<br />
celuilalt. Astfel, cei care receptează şi suportă imagini devin<br />
producători şi difuzori de imagini. Dacă ultima categorie<br />
este foarte prezentă şi în Occident, chiar cu un grad de<br />
exhibiţionism crescut, prima categorie este în plin apogeu<br />
la noi în ţară, unde nu au apărut decât vag mişcări de<br />
contestare a universului televizional căruia i se lasă în<br />
seamă roluri educative şi este privirea mută, securitatea –<br />
la propriu – veselă din fiecare casă. Revenind la ceea ce<br />
am numit capra vecinului, trebuie spus că aspectele de<br />
mai sus favorizează în mod sporit îngrăşarea ei. Cu cât se<br />
fragilizează, la nivel de substanţă, relaţia cu celălalt,<br />
abandonat pentru trăirea întru imagine, cu atât mai mult<br />
ea se strică în sensul coruperii ei cu un interes<br />
tabloidiza(n)t pentru viaţa celuilalt. Suntem fericiţi când<br />
ceva palpitant se întâmplă în viaţa vecinului, îi comentăm<br />
deciziile de viaţă, îl întrebăm când se căsătoreşte, îl criticăm<br />
pentru că nu are copii, ştim aproape totul despre el şi îl<br />
interpretăm primar, chiar primitiv, sprijiniţi de puternice<br />
filoane moralizante. Extindem în jurul nostru modelul<br />
televizual pe care îl avem în faţă şi perpetuăm direcţii<br />
comuniste prin privirea egalizatoare, de masă, asupra<br />
celuilalt. Până la urmă, lucrurile sunt mai strâns legate<br />
decât le autopsiem noi aici, egalizarea producându-se prin<br />
chiar raportarea la lume ca imagine (ieftină, repetăm).<br />
România este încă o ţară plină de prejudecăţi, de care<br />
invazia bruscă a unor forme occidentale de trai nu a lăsato<br />
să se dezbare. O ţară în care Femeia este mai importantă<br />
semantic decât femeile, Bărbatul decât bărbaţii, Politica<br />
decât politicienii, Doctorul decât doctorii, Inginerul decât<br />
inginerii, Scriitorul decât scriitorii. Peste toate aceste<br />
elemente enumerate se aştern grele straturi de clişee şi<br />
nivelări forţate, aprehensiuni şi uri. În acest punct nu<br />
putem vorbi decât despre o distanţă patologică, a lipsei<br />
de dialog şi a blocajului în stereotipii. Pe de altă parte,<br />
dacă regulile democraţiei fac apel la simţul civic, adică la<br />
acele forme de manifestare a individualităţii fără rezultate<br />
imediate şi, mai ales, lucru extrem de important, fără
vizibilitate individuală, sensul nu este găsit şi se<br />
instaurează un soi de retractilitate, de pasivitate. Iar aici,<br />
dăm ca exemplu, fără a intra în detalii, prezenţa foarte<br />
scăzută la vot. E un fel de supărare, asemenea celei de<br />
copil căruia i se refuză privilegiul atenţiei şi postura<br />
naturală a egocentrismului, cea care-l animă pe nonparticipantul<br />
la vot să se consoleze cu a rămâne acasă în<br />
faţa televizorului. Căci, dacă masele hotărăsc viitorul politic<br />
al ţării, ce nevoie ar fi de fiinţa profund individuală care<br />
este el. Şi acest lucru, din păcate, constituie una dintre<br />
gândirile capabile să fasoneze mase guralive sau mase<br />
murmurându-şi adevărurile în gând. Dar inactive, pasive.<br />
Or, ar trebui să veghem, căci, dacă în comunism<br />
manipularea era o forţă, în prezent, clişeul – întreţinut<br />
social, acţionând ca reper la nivel individual şi nutrient de<br />
bază al caprei vecinului, riscă să funcţioneze ca<br />
manipulare a sinelui de către sine şi, astfel, ca ratare a<br />
dobândirii unei individualităţi reale şi a asumării ei în relaţie<br />
cu celălalt.<br />
______<br />
Note:<br />
1 Vladimir Tismăneanu, Despre 1989. Naufragiul utopiei,<br />
Humanitas, Bucureşti, 2009, 238 p, pagina 135.<br />
2 Ibidem, p. 113.<br />
3 Ibidem, pp. 168-169.<br />
4 Ştefan Borbély, Homo brucans, în „<strong>Vatra</strong>”, nr 11-2009,<br />
pp. 21-24.<br />
5 Albert Camus, Carnete, traducere din limba franceză de<br />
Mihaela Ghiţescu, Rao, 2002, pp.158-159.<br />
Alexandru MATEI<br />
Introducere în estetica puterii<br />
(fragment)<br />
1. Ieşirea din romantism. De ce vorbesc neîntrebat.<br />
Primul lucru care nu trebuie scăpat din vedere atunci<br />
când te apuci de scris – orice fel de text ai avea intenţia să<br />
scrii – este reprezentarea scrierii ca formă de expresie, dar<br />
şi de retenţie. Vorbeşti întotdeauna dintr-un motiv. Altfel,<br />
ai tăcea. Dar, de asemenea, se întâmplă să taci dintr-un<br />
anume motiv, atunci când situaţia îţi cere să vorbeşti. Când<br />
eşti la piaţă, la cumpărături, trebuie să vorbeşti. Dar la ce<br />
bun să vorbeşti neîntrebat? Filosofii au inventat un<br />
răspuns. Ei vorbesc pentru a pune întrebări şi pentru a ne<br />
ajuta pe noi să ne punem mai multe întrebări înainte de a<br />
da răspunsuri. Ce trece şi ce nu – asta nu se poate controla,<br />
se poate doar pronostica. Cu cât exprimarea e mai lizibil<br />
dramatizată, cu atât se manifestă mai intens figuralitatea<br />
ei. Cu cât exprimarea e mai plastică, moralitatea scrierii<br />
devine îndoielnică, pentru că, scrie Matei Călinescu, „ceea<br />
ce rămîne, după prăbuşirea oricărei emfaze în propriul ei<br />
vid, este doar un surîs imposibil de definit, foarte greu de<br />
surprins.” 1 Singura formă de igienă a limbajului este<br />
întreruperea – pauza de conştiinţă.<br />
Pauza de conştiinţă nu este însă comunicabilă.<br />
Tocmai de aceea este pauză. În ultimele decenii, autorii<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
57<br />
studiilor umaniste revendică o conştiinţă superioară care<br />
le-ar permite să critice şi să demistifice prejudecăţile<br />
predecesorilor. De pildă, vorbind despre istoriografia din<br />
secolul al XIX-lea, Hayden White remarcă stilistica textelor<br />
istorice circumscrise momentului „crizei istoricismului”,<br />
pe care o consideră definitorie pentru acreditarea unor<br />
anumite reprezentări ale trecutului. În spaţiul românesc,<br />
poate că e suficient să ne gândim la Nicolae Bălcescu cu<br />
a sa Românii supt Mihai Voiedod Viteazul, de la 1850.<br />
Această stilistică – forma mentis de fapt – este cea ironică.<br />
E vorba despre ironia romantică, desigur 2 . Ei bine, dintrun<br />
scrupul de legitimare, Hayden White mărturiseşte că<br />
„această carte însăşi este scrisă într-un mod ironic. Dar<br />
ironia care o informează este una conştientă şi deci<br />
reprezintă o întoarcere a conştiinţei ironice împotriva<br />
ironiei înseşi.” 3 Aşadar, gestul istoricului american e<br />
asumat. Ironia lui este una conştientă, care luptă cu „valul”<br />
ironic, cu pulsiunea subliminală. Astfel, Hayden White ar<br />
fi ieşit din zodia romantismului, ar fi depăşit-o prin<br />
conştientizarea stilisticii creaţiei lui. Ironia romantică este<br />
una asumată, ceea ce înseamnă că nu ea îi mişcă scriitorului<br />
mâna, că nu ea îl gândeşte, ci conştiinţa lui o stăpâneşte<br />
pe ea, ironia, şi ştie să o domesticească.<br />
Conform acestei practici a scrierii – a creaţiei în general<br />
–, autorul poate fi capabil de transcendenţă în relaţie<br />
cu creaţia lui. El ştie, mereu, ce face. Acest mod de raportare<br />
la propriile manifestări poate fi onorabil. În mod sigur,<br />
autorul unei scrieri nu este inconştient de ceea ce face şi<br />
spune. Numai că nici contrariul nu poate fi susţinut până<br />
la capăt. Romanticii au şi ei dreptatea lor, ar fi bine să-i<br />
ascultăm. Schelling critică, de pildă, cogito-ul cartezian<br />
cu următoarele cuvinte, şi nu se poate să nu-i dăm şi lui<br />
dreptate: „Acel «gândesc, deci exist» este, de la Descartes<br />
încoace, eroarea fundamentală a oricărei cunoaşteri.<br />
Pentru că «gândirea» nu este «gândirea mea», după cum<br />
«existenţa» nu este «existenţa mea», pentru că totul<br />
aparţine lui Dumnezeu şi Universului.” 4 Acest argument<br />
luat în întregul lui este un soi de petiţie de principiu. Dar,<br />
într-adevăr, conştiinţa de sine a eului e limitată, în act.<br />
Simplul fapt că te împiedici pe stradă sau că ţi se aprind<br />
călcâiele după cineva dovedesc că reflecţia e o stare<br />
temporară, că ea se întrerupe din când în când. A scrie<br />
este o practică desigur conştientă, doar că nu poţi controla<br />
tot ce scrii şi de ce scrii. Atunci când intenţia în care scrii<br />
este estetică, echivalenţa romantică dintre spirit şi realitate<br />
poate fi postulată fără consecinţe asupra societăţii.<br />
Problema apare atunci când crezul acestei echivalenţe se<br />
manifestă la autori care nu vor să scrie literatură, ci texte<br />
prescriptive, politice, ideologice – „ştiinţifice”, le-am<br />
spune astăzi – care să determine cititorul să facă ceea ce<br />
i se spune sau sugerează.<br />
Devine din ce în ce mai greu să scrii cu pretenţia<br />
afirmării binelui public sau a unui adevăr comun ca rezultat<br />
al logicii argumentative. Motivul principal: scrierea, ca<br />
practică umană determinată, e circumscrisă de un set de<br />
circumstanţe care, exprimate, ar face ca propedeutica să<br />
copleşească demonstraţia propriu-zisă. Cine scrie, în ce<br />
registru, în ce stil, cât de mult, unde publică – iată întrebări,<br />
unele cu răspuns indefinit, altele susceptibile de<br />
interpretări nelimitate. E limpede, scrisul mai degrabă surpă<br />
decât construieşte, dizolvă ceea ce se osifică, fie chiar<br />
vorba despre osificarea unor rădăcini altădată tinere.
58 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
Pentru cineva format, ca mine, în spiritul scriiturii franceze,<br />
scrierea este gestul cultural iconoclast prin excelenţă,<br />
pentru că limba franceză este prima limbă europeană a<br />
cărei practică scrisă a fost normată încă de la jumătatea<br />
secolului al XVII-lea. A scrie înseamnă, deci, în limba<br />
franceză, a încălca regula.<br />
Limitele adevărului verbal sunt atât de multe, încât<br />
căutarea lor pare vocaţia autentică a scrisului. E anevoios<br />
să crezi în ceea ce scrii, atâta vreme cât scrisul însuşi se<br />
supune gândirii care te traversează şi care, altminteri, îl<br />
produce. Mai degrabă poţi crede că e bine să scrii.<br />
Presupusa salvare, pasul de la simulacru la original în<br />
chestiunea credinţei scriitorului în ceea ce scrie, este<br />
posibilitatea, întrezărită, de a îngloba o serie de gesturi –<br />
consacrate ca operă sau nu – într-o conştiinţă superioară.<br />
Este ceea ce numeşte critică şi, din Renaştere încoace –<br />
dacă nu cumva de pe vremea lui Socrate –, intelectualii<br />
autentici, cei care alcătuiesc societatea civilă a limbajului,<br />
sunt cu toţii critici. De cele mai multe ori însă, scrupulul<br />
critic de pornire se topeşte în impulsurile non-raţionale şi<br />
uneori inconştiente care ne fac să perseverăm în a scrie.<br />
Aceasta este calea cea mai simplă – şi cea mai cunoscută<br />
– către partizanat, către angajament ca dependenţă, către<br />
identificarea cu un loc, pe care conştiinţa noastră nu<br />
suportă să-l recunoască mereu acelaşi, dar după care eul<br />
nostru profund jinduieşte mereu.<br />
Dar scrisul meu nu are intenţii în primul rând estetice.<br />
El nu vrea să producă emoţii estetice în primul rând, deşi<br />
de bună seamă că nu poate fi judecat altfel. Prima chestiune<br />
a scrisului altfel-decât-estetic este cea a articulării dintre<br />
scriere şi adevăr sau, dacă vreţi, dintre ceea ce mă face să<br />
scriu şi ceea ce pretind că public cu titlu de aport la<br />
binele comun. Cred că foarte puţini jurnalişti îşi pun<br />
problema mizelor actului de a scrie cu intenţia de a „spune<br />
ceva”. Poate că nu-i decât o raţionare de intelectual<br />
francez, pe care eu o împrumut din mimetism. Şi, desigur,<br />
este şi aşa. Mai mult: nu cred că vreunul dintre istoricii<br />
şi politologii români, necum membrii de partid, îşi pun la<br />
un moment dat problema ambiguităţii noţiunilor la care<br />
apelează, ca de pildă comunismul, atunci când unii îl<br />
condamnă – ca şi cum comunismul ar fi cineva: cineva<br />
care s-a plimbat prin lume, a ucis oameni, a promis<br />
bunăstare, a păcălit şi a fost închis, apoi condamnat.<br />
Sau că cineva îşi pune problema sintagmei „reconstrucţia<br />
dreptei”, ca şi cum dreapta ar fi vorba despre o<br />
construcţie finită, o operă, ulterior dărâmată, iar acum,<br />
în acelaşi loc, conform planului păstrat între timp, de<br />
refăcut. Adesea, când scriem, facem poezii. Folosim<br />
metafore pe post de enunţ utilitar şi ne mirăm apoi că<br />
prestigiul intelectualului se erodează galopant.<br />
Or, în acest context al conştiinţelor critice exacerbate,<br />
cred că ne aflăm într-o perioadă în care istoria – sau<br />
ceea ce americanii numesc historicizing – a devenit, măcar<br />
de la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa, lumina<br />
în care trebuie pus absolut orice obiect al cunoaşterii,<br />
fie că vorbim despre limbaj sau despre alte obiecte şi<br />
practici omeneşti. Şi totul începe, probabil, din acel moment<br />
în care, datorită lui Michel Foucault – el însuşi<br />
îndatorat aici lui Nietzsche –, ideea de om apare ea însăşi<br />
ca o invenţie a gândirii. De acum înainte, omul va fi citit,<br />
înainte de a fi conectat imediat la reţeaua noastră cognitivă<br />
bazală, ca un cuvînt într-un discurs.<br />
Una dintre aceste mize, probabil cea mai frecvent<br />
întâlnită, este cea a deconstruirii unor opoziţii devenite<br />
clişee şi chiar tradiţii de gândire, şi asta mai ales în<br />
domeniul transferurilor culturale. Transferurile culturale<br />
– traducerile inclusiv – reprezintă probabil primul pas important<br />
în constituirea unei istorii a ideilor europene. A<br />
gândi o noţiune din perspectiva unei entităţi care parcurge<br />
culturi şi epoci, găsindu-şi în fiecare dintre ele câte o formă<br />
şi un loc diferit, inteligibil doar în decupajul respectiv,<br />
înseamnă a obliga producerea de sens şi de acţiune la<br />
răbdare; a amâna, a-ţi pune la încercare rezistenţa umorală<br />
în faţa unei exigenţe morale, aceea de a nu greşi nici faţă<br />
de tine, nici faţă de celălalt. Al doilea, încă inexistent, ar fi<br />
racordarea disputelor din Est la dezbaterile, mai aşezate,<br />
din Vest şi integrarea teoretică a celor două puncte<br />
cardinale.<br />
În lipsa acestui relativism cultural, din perspectiva<br />
căruia noţiunile şi conceptele trebuie gândite în dinamica<br />
lor proprie, cea a parcurgerii diferitelor spaţii culturale<br />
europene şi a modificărilor consecutive, cunoaşterea<br />
culturală europeană va rămîne o sintagmă caducă. Nu-mi<br />
fac iluzii. A gândi un cuvânt în „dinamica” lui proprie este,<br />
prin definiţie, o gândire mută. Care, astfel, nu există.<br />
Subiectivitatea mea intervine şi îmi colorează formulările.<br />
Niciodată nu vom putea opri producerea accidentelor pe<br />
şosele, dar intenţia celor responsabili va fi mereu de a<br />
reduce numărul lor. Măcar atât e sigur: atunci când nu<br />
vrei să scrii poezii, relativismul cultural – care poate fi<br />
declinat indefinit, stilistic, ideologic, conceptual – e o<br />
atitudine înainte de toate politicoasă faţă de cititor. O<br />
atitudine cinstită, măcar în intenţie.<br />
Transferul cultural ca parte a valorilor semantice şi<br />
ideologice a unor concepte reprezintă punctul de pornire<br />
pentru o discuţie – începută de altfel demult – asupra a ce<br />
înseamnă comunismul şi nazismul în diferitele arii culturale,<br />
lingvistice, naţionale şi politice, ale Europei. Discuţia<br />
despre comunism şi nazism ar trebui să fie încununată de<br />
o cunoaştere şi înţelegere reciprocă: a francezilor cu<br />
germanii, a esticilor cu vesticii – şi, mai ales, cu o<br />
cunoaştere cât mai corectă a istoriei europene de către un<br />
non-european. De altfel, există o decizie politică recentă<br />
care condamnă deopotrivă comunismul şi fascismul.<br />
Adunarea Parlamentară a OSCE a adoptat la 2 iulie 2009<br />
un document care menţionează că „în secolul XX, ţările<br />
europene au suferit două regimuri totalitare majore, cel<br />
nazist şi cel stalinist, ce au dus la genocid, încălcări ale<br />
drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime<br />
împotriva umanităţii.” Acelaşi document stipulează ca ţările<br />
membre OSCE „să condamne totalitarismul în mod clar şi<br />
neechivoc”, deoarece „cunoaşterea istoriei duce la<br />
prevenirea unor asemenea crime pe viitor, iar dezbaterile<br />
oneste şi complete privind istoria facilitează reconcilierea<br />
bazată pe adevăr şi memorie.” 5 Observaţi însă cât de automate<br />
sunt propoziţiile acestui document: la ce bun să<br />
mai dezbatem ceva ce deja este condamnat fără echivoc?<br />
Observaţi cât de absurdă este intervenţia politicului în<br />
limbaj, cât de indiferent este politicul faţă de natura<br />
limbajului, faţă de ceea ce poate spune el din „realitate”.<br />
Şi apoi, cât de simplist e limbajul jurnalistic, în care<br />
egalitatea <strong>comunismului</strong> şi nazismului apare ca o răzbunare<br />
pe cei care susţin că, de fapt, crimele naziste sunt „mai<br />
vinovate” decât cele comuniste; cât de vulgar este limbaj
inar, afectiv, pentru care nuanţa e inutilă, pentru care<br />
adevărul şi falsul, vinovăţia şi nevinovăţia sunt decizii<br />
ultime care nu pun nicio problemă. Împotriva acestui fel<br />
de a „cunoaşte istoria” încerc să scriu această carte, acest<br />
mod de a numi scurt şi categoric lucruri care ar trebui<br />
înainte de toate gândite. E drept, nazismul şi comunismul<br />
au produs crime. Dar absolut toate cauzele în serviciul<br />
cărora s-au pus oamenii de-a lungul istoriei au produs<br />
victime, dintr-un motiv foarte simplu: convingerea unora<br />
în identitatea dintre spirit şi realitate. Ultima, mereu alta,<br />
de nerecunoscut, trebuia supusă spiritului. De-a lungul<br />
istoriei, scrisă şi înfăptuită în registrul masculin, realitatea<br />
a fost mereu o curvă care trebuie pedepsită. Acest Bărbat<br />
(fie el occidental sau oriental) trebuie condamnat, acum,<br />
„neechivoc”, la fel de milităreşte, după care dezbaterea,<br />
nu-i aşa, poate începe.<br />
Nu amintesc întâmplător comunismul şi nazismul în<br />
relaţie cu romantismul. Marc Cerisuelo, profesor de<br />
filosofie şi specialist în istoria filmului la Universitatea<br />
din Provence, şi Nicolas Weill, jurnalist şi traducător de<br />
origine iudaică, semnează două articole, complementare,<br />
în numerele 745-746 ale revistei Critique, pe tema „Europei<br />
romantice”. Ambele texte pornesc de la ideea confruntării<br />
unei noţiuni – romantismul – cu propria lui istorie, dar a<br />
unei confruntări duble, atât în diacronie (ce înseamnă<br />
romantismul ca sediment intelectual devenit vulgată<br />
intelectuală şi imaginară), cât şi în sincronie (ce înseamnă<br />
romantismul în cultura franceză şi care sunt aspectele<br />
construcţiei germane pe care cea franceză omonimă le-a<br />
lăsat deoparte pentru a-l putea aclimatiza). Ambele vorbesc<br />
despre percepţia romantismului în Franţa şi ambele<br />
încearcă să dezvăluie romantismul francez ca pe o<br />
construcţie culturală realizată post-factum, şi mai cu seamă<br />
desăvârşită în secolul trecut, pornită de la un fenomen<br />
cultural de origine germană.<br />
Cernute din comentariile asupra acestui transfer<br />
cultural – neîncetat de la începutul secolului al XIX-lea şi<br />
până astăzi –, nazismul şi comunismul apar proiectate în<br />
condiţia lor de dinamici care întreţin multe convergenţe şi<br />
posedă zone de intersecţie. Textele de la care pornesc nu<br />
au în vedere absolut deloc tema totalitarismului ca<br />
cronicizare a simptomelor laicizării individului şi societăţii<br />
europene. Dar dimensiunea politică a romantismului nu e<br />
trecută cu vederea. Autorii subliniază de comun acord<br />
importanţa primului romantism (Fruhromantik), cel din<br />
jurul revistei „Athenaeum”, între 1798 şi 1800, cel care<br />
înseamnă orientare filologică, deschiderea spre<br />
ştiinţificitatea cunoaşterii şi continuarea criticismului<br />
inaugurat de Kant la sfîrşitul epocii Luminilor. Cu alte<br />
cuvinte, autorii celor două articole pledează pentru<br />
ştergerea opoziţiei dintre romantism şi Lumini, acreditată<br />
de-a lungul unui secol de Albert Béguin, Maurice<br />
Blanchot, Jean-François Lyotard.<br />
Marc Cerisuelo subliniază originea formalismului în<br />
Fruhromantik – interesul pentru limbă, limbaj, formă şi<br />
„poetică” – în detrimentul „poeticului” şi a „filosoficului”,<br />
a conţinutului adică. Întrebarea despre ce vorbim? este<br />
doar un epifenomen – o vulgarizare – a întrebării cum şi<br />
cu ce vorbim?, pe care de fapt şi-au pus-o primii romantici.<br />
„Tradiţia care conduce de la romantici la Heidegger este<br />
cea care a înţeles cel mai puţin natura obiectului ei şi a<br />
exercitat în schimb o influenţă asupra artei moderne.” 6 .<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
59<br />
Articolul lui Nicolas Weill este în acelaşi timp o recenzie a<br />
volumului lui Rudiger Safranski intitulat Romantik. Eine<br />
deutsche Affare (2007), în care jurnalistul francez discută<br />
despre dimensiunea franceză a acestei afaceri germane,<br />
contestînd tocmai ideea primită a unui romantism<br />
subiectivist, „anti-luminist”.<br />
Reflecţia politică asupra romantismului poate porni<br />
de la enunţarea dimensiunii sale religioase. Evocarea de<br />
către Novalis, la 1799, a unei „Europe glorioase şi creştine”<br />
(căci creştine) nu e doar un smiorcăit metafizic, ci o<br />
încercare de a reface o comunitate deja în curs de<br />
fărîmiţare. Dar e şi o reflecţie politică şi culturală în acelaşi<br />
timp, pentru că aici Novalis dă, vorbind despre societatea<br />
contemporană lui, o excelentă definiţie capitalismului în<br />
formare, interpretat de el ca era raţionalităţii instaurată în<br />
detrimentul împărăţiei spiritului: „o moară care-şi ajunge<br />
sieşi, fără patron nici morar, metamorfozată în perpetuum<br />
mobile, şi care nu face decît să-şi macine propria făină.” 7<br />
Acest romantism, „religios”, a fost continuat de cel<br />
„colectiv” al lui Marx. Ultimul termen îi aparţine lui<br />
Safranski, care numeşte acest romantism „stahlerne<br />
Romantik” – romantism de oţel călit. De aici lucrurile pot<br />
deveni interesante în ceea ce priveşte raportul dintre acest<br />
tip de romantism şi totalitarismul consecutiv.<br />
„Biserica catolică universală” a lui Novalis e o<br />
sintagmă, în sens etimologic, reacţionară. Observarea lumii<br />
simulacrelor şi fluxurilor capitalismului îi comandă poetului<br />
o ficţiune compensatorie: un corp social unit prin credinţă<br />
şi creat de un nume: morarul absent din moara capitalistă,<br />
care garantează esenţa substanţei măcinate: umanitatea<br />
ca reflex divin. Dar biserica universală a lui Novalis e<br />
numai o ficţiune compensatorie, o reacţie a imaginaţiei şi<br />
un travaliu al dorinţei de re-legare a oamenilor într-un<br />
trup. O altă versiune a ei are la bază aceeaşi reacţie a<br />
imaginaţiei, doar mijloacele sunt altele: Marx vede o lume<br />
de proletari uniţi, din toate ţările, al cărei păstor este chiar<br />
raţiunea omenească, altfel spus cadrul care permite<br />
existenţa acestui trup – pielea lui: partidul comunist.<br />
Romantismul şi nazismul nu sunt puncte aflate pe o<br />
linie dreaptă, observă Safranski. Ideea nazistă de Volk<br />
presupune valorizarea scientismului rasist şi punerea în<br />
umbră a individualismului elitist de către aşa-zisul<br />
Fuhrerprinzip. Care, desigur, a fost şi principiul<br />
regimurilor comuniste forte, printre care cel ceauşist.<br />
Comunismul şi nazismul sunt ambele versiuni ale aceleiaşi<br />
utopii de reunificare a oamenilor într-o substanţă – umanul<br />
– care să transceandă individul pentru a-i conferi un sens.<br />
O astfel de întreprindere nu putea fi abandonată de<br />
la primele semne ale eşecului. Nici în politică (războaiele<br />
pot fi privite oricând drept abluţiuni – „ploaia care va<br />
veni”) nici, cu atât mai puţin, în discurs. Atât nazismul,<br />
cât şi comunismul au încercat stăvilirea rotirii perpetue<br />
a morii capitalului, care elimina locul autorului. Moara<br />
merge în neştire – numai morarul ar şti când să o oprească<br />
şi să o pornească, dar el lipseşte. Fraza lui Novalis a fost,<br />
mult mai tîrziu, transpusă în teoria literară şi în estetică:<br />
literatură şi artă fără autor ca ultim avatar al realismului,<br />
după constatarea incompetenţei şi megalomaniei morarilor<br />
ajunşi la putere. Dar, aşa cum Novalis nu suporta să se<br />
ştie prins în şuvoiul perpetuu, fără de loc, oamenii înşişi<br />
au încercat să-l îngheţe în două formule de istorie, una<br />
intensă şi excesivă, deci repede pieritoare (nazismul,
60 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
fascismul), cealaltă adaptată atât globalizării în curs – prin<br />
răspîndirea unor „legi” ale umanizării oamenilor cărora<br />
indivizii trebuia să li se supună – cât şi idealului kantian al<br />
„păcii perpetue” (în prelungirea căruia Safranski situează<br />
şi ficţiunea „bisericii universale” a lui Novalis).<br />
Ceea ce a subzistat din romantism a fost însă tocmai<br />
gândirea lui critică, contemplativă – auto-reflecţia,<br />
substanţialismul concepţiei asupra limbajului, practica<br />
arheologiei limbajului ca metodă de cunoaştere<br />
„transcedentală”, ludicul ca expresie a funambulescului<br />
condiţiei umane. A subzistat, fără să se impună însă. A<br />
subzistat pentru a fi redescoperit astăzi, pentru a confirma<br />
dimensiunea romantică a orizontului de gândire a omului<br />
modern. Este ceea ce îl îndreptăţeşte pe Philippe Lacoue-<br />
Labarthe să afirme că „aparţinem astăzi într-o mare măsură<br />
de momentul romantic” 8 .<br />
Fantasmatic, da, aparţinem romantismului. De fapt,<br />
noi nu am vrut niciodată să acceptăm – şi iată, ultimii care<br />
nu pot să-şi scruteze originea romantică sunt chiar<br />
„intelectualii” – condiţia de conştiinţe individuale, care<br />
numai astfel pot fi gândite ca parte substanţială a unei<br />
comunităţi spirituale invizibile, dispărute pe dată ce<br />
încercăm să o realizăm în lume, mai presus de fiecare dintre<br />
noi în parte. Nu putem fi împreună decât separat, acesta<br />
este mesajul părţii discrete a romantismului, parte<br />
„blestemată” să rămînă inaccesibilă imaginarului nostru<br />
romantic. Modernitatea romantică a încercat să ne spună<br />
că, deşi părinţii noştri există, noi nu mai suntem copiii lor<br />
– dar vocea aceasta n-a vrut nimeni s-o audă.<br />
Doar o astfel de concepţie asupra tradiţiei poate să<br />
ne facă pe fiecare dintre noi – şi niciodată pe toţi deodată<br />
– să ne acceptăm aşa cum suntem: nici entelehii ale<br />
monadologiei, nici conţi de Monte-Cristo care-şi fărîmă<br />
lanţurile pentru a pedepsi, ci pe fiecare în parte cu<br />
fantomele lui. Tot Novalis o spune: „acolo unde nu sunt<br />
zei, domnesc fantomele”. Aici, greşeşte. Numai acolo unde<br />
au fost zei domnesc fantomele. Pentru că fantomele sunt<br />
ale zeilor, iar comunismul şi nazismul au avut zeii lor.<br />
Aceasta, anume, este condiţia noastră: de a fi împreună<br />
cu propriile noastre fantome, periculoase doar atunci când<br />
dăm curs dorinţei de a le realiza ca zei tutelari ai tuturor<br />
deodată şi in aeternitas.<br />
Din perspectiva societăţii româneşti, n-am ajuns încă<br />
la vîrsta la care ştim şi acceptăm că zeii sunt spectrele<br />
fiecăruia dintre noi. Iar perversiunea confuziei unora cu<br />
altele, ale zeilor cu fantomele, devine tot mai mult o juisanţă<br />
pe care media o exploatează clipă de clipă şi în capcana<br />
căreia cad oameni ca Dan Puric dimpreună cu turmele pe<br />
care reuşesc să le strîngă. Dar nu numai. Intelectualii<br />
români mediatici manifestă cu toţii maladia denegării<br />
maturităţii istorice care ne determină, de fapt, existenţa: ei<br />
încearcă mereu să separe zeii de spectre şi să anunţe,<br />
astfel, momentul inaugural al unei noi comunităţi de sens.<br />
În acest demers, dorinţa este, însă, singura realitate, pe<br />
care evită s-o recunoască. De dorinţa aceasta trebuie să<br />
ne vindecăm, fiecare dintre noi, pentru a fi epuizat cum se<br />
cuvine „momentul romantic” care, în România, se<br />
prelungeşte în măsura în care nimeni nu-l vede la lucru,<br />
pentru că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de el şi să<br />
se privească pe sine în oglinda lui. Dar pentru ca<br />
„romantismul” să poată fi conceput ca oglindă în care să<br />
ne privim, nu doar să ne proiectăm imaginea noastră dorită,<br />
trebuie să revenim la locul şi timpul lui de fabricaţie.<br />
Romantismul e un exemplu de concept la care trebuie<br />
revenit pentru a-l înţelege şi a ne înţelege atunci când îl<br />
întrebuinţăm, dar comunismul şi nazismul trebuie tratate<br />
la fel: ca nişte teme de discuţie, pornind nu de la dorinţa<br />
noastră (frustrare, răzbunare, ură), ci de la locul lor de<br />
origine şi trecând prin drumul pe care l-au străbătut în<br />
lume şi în timp. Astfel, trebuie să ne descoperim grăuntele<br />
de „comunism” şi „nazism” funciar pentru a ne putea<br />
împăca cu noi.<br />
Nu putem ieşi din romantism atâta vreme cât încă nam<br />
intrat bine în el. Pentru că modelul nostru de gândire a<br />
lumii, a societăţii şi a individului este încă dominant romantic.<br />
Dominant, dar superficial. Atunci când ni se pare<br />
că noi nu ne mai aparţinem nouă, nu încercăm să căutăm<br />
în noi motivul acestui sentiment, ci găsim pe loc acel<br />
„Dumnezeu” căruia să îi aparţinem şi care să ne ţină iar la<br />
un loc. Nu. Locul nostru este o convenţie, utilă şi plăcută<br />
adesea. Plăcută mai ales când ne mutăm pe palierul estetic.<br />
Dar locul nu este al nostru, ci al fiecăruia dintre noi. Abia<br />
apoi, după ce ne ocupăm locul, fiecare, ne putem gândi la<br />
diferite forme şi manifestări ale lui „noi”. Abia astfel putem<br />
ieşi din romantism, după ce înţelegem cât de omenesc<br />
este să crezi în idei, să vrei să le realizezi în nume colectiv;<br />
şi, poate, să atingi starea aceea monstruoasă, oximoronică,<br />
de îngheţ fierbinte, în care, la fel ca personajul Meursault<br />
al lui Albert Camus, să omori.<br />
Atunci când scriem aşa cum respirăm, fără să avem<br />
conştiinţa limbajului tot aşa cum n-avem conştiinţa aerului,<br />
când condamnăm comunismul şi reconstruim dreapta,<br />
când îndemnăm ieşirea la vot cu PDL „ca să nu iasă PSD”,<br />
refuzăm, printre altele, asumarea unei tradiţii de gândire<br />
pe care abia aşa am putea-o face istorie.<br />
2. Ceauşescu, ultimul erou (R.I.P.)<br />
Tema eroului în istoria modernă a României nu mi-a<br />
fost inspirată de Caius Dobrescu. Dacă el gândeşte<br />
sensibilitatea la erou a culturii române venind dinspre un<br />
imaginar antieroic cu care se identifică (de la Musil la<br />
Joyce şi la ironia absurdului), căruia îi opune bâlciul<br />
eroismului organizat de puterea comunistă pe meleaguri<br />
balcanice, drumul meu e, mai târziu, altul. O sensibilitate<br />
poetică preluată mimetic (probabil pe filieră maternă) a<br />
fost, în perioada copilăriei, excitată de discursul oficial pe<br />
care-l respingeam şi reproduceam în acelaşi timp.
Momentul Revoluţiei din decembrie 1989 a fost cardinal<br />
în măsura în care, la paisprezece ani, sensibilul prevala<br />
copios asupra intelectualului. Martor inocent al istoriei,<br />
am încorporat o serie de imagini sensibile pe care, apoi,<br />
am avut vreme să le derulez de câteva ori, în prezenţa, tot<br />
mai pregnantă, a înţelegerii. Folosesc, totuşi, distincţia<br />
sugerată de eseistul braşovean în Modernitatea ultimă:<br />
aşadar, vorbesc despre erou din punct de vedere estetic.<br />
E o perspectivă comodă, ştiu, marcată de estetizarea<br />
existenţei noastre sociale, în aspiraţiile ei trăiriste, dar este<br />
singura pe care mi-o pot asuma acum.<br />
Nicolae Ceauşescu este, pentru mine, singurul erou<br />
cu care am fost contemporan, şi ultimul erou al istoriei<br />
României. Dacă astăzi noi vedem istoria în mod romantic,<br />
o facem implicit. Ceauşismul românesc (şi mai puţin regimul<br />
comunist anterior, de ocupaţie) a fost însă foarte explicit<br />
în identificarea realităţii cu un set de idei. Regimul lui<br />
Ceauşescu a fost ultimul reprezentant al romantismului<br />
politic european. Sintagma „romantism revoluţionar”<br />
aparţine limbajului oficial al anilor ’80. Era vorba despre<br />
un clişeu, fără îndoială. Dar sintagma nu e mai puţin<br />
grăitoare. În ea, prezentul comunist se reprezintă pe sine<br />
ca inspirat, învestită de o vitalitate spirituală care vrea să<br />
transforme lumea. Novalis spune că lumea trebuie<br />
romantizată. Novalis se adresa unor conştiinţe individuale<br />
când spunea asta, dar orice formulare magică, odată<br />
transmisă, percepută şi mişcătoare, îşi urmează cariera ei<br />
publică. România lui Ceauşescu trebuia comunizată,<br />
transformată într-o poezie patriotică închinată acestui<br />
Dumnezeu care era Ceauşescu, fără îndoială cel mai<br />
promovat conducător român din istorie.<br />
De la TVR, Ceauşescu a ajuns, de-a lungul anilor<br />
2000, personaj de OTV. Acum a dispărut cu totul, dar poate<br />
fi accesat de oricine, pe youtube, în diverse ipostaze<br />
oficiale. În sfârşit, Ceauşescu s-a privatizat, cum, de altfel,<br />
se întâmplă astăzi cu istoria în general; memoria colectivă<br />
devine ea însăşi o ficţiune pe care n-o mai contrazice decât<br />
realitatea culturii populare: amintirea ultimului concert live<br />
rămâne printre puţinele memorii care ne reamintesc<br />
participarea la o comunitate publică. Poate de asta textul<br />
confesiv are astăzi un prestigiu inegalabil, pentru că<br />
acreditează privatizarea şi deci irealizarea memoriei<br />
colective. Aşa m-am hotărât să public un text în parte<br />
confesiv, în parte teoretic, realist prin asumarea punctului<br />
de vedere personal şi prin referinţa la ruptura istorică la<br />
care am asistat, în iarna lui 1989. Dar nu fac aici nici cronică<br />
de evenimente, nici bilanţ din perspectiva prezentului, ci<br />
scriu ferparul romantismului politic românesc la moartea<br />
lui oficială, de Crăciunul lui 1989. Împuşcarea lui<br />
Ceauşescu a însemnat, pentru istoria românească,<br />
ghilotinarea sacralităţii politicului, echivalentă cu cea a<br />
lui Ludovic al XVI-lea în 1793. Numai că, dacă în Franţa<br />
ruptura a anticipat istoria, cea din România îi urmează<br />
puţin cam târziu pentru ca istoria s-o mai bage în seamă.<br />
Procesul Ceauşeştilor de la Târgovişte a fost<br />
deznodământul modernităţii în ipostaza ei românească. A<br />
fost o confruntare în care nu incertitudinea asupra<br />
câştigătorului genera suspansul, ci monstruozitatea unui<br />
spaţiu în cutremur, inaderent la vreuna dintre cele două<br />
realităţi politice încleştate (una expirantă, alta embrionară).<br />
Procesul acesta, nu-l voi putea privi niciodată la rece,<br />
pentru că l-am trăit prea intens şi am trăit prea marcant<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
61<br />
realitatea „fabricată în RSR”, sau numele imprimat pe ea,<br />
indelebil, maniac al cuceririi oricărei forme de realitate: tot<br />
ceea ce este real este Ceauşescu!<br />
Au trecut două decenii („de împliniri măreţe!”) de<br />
când s-a încheiat singurul regim politic autarhic din<br />
România modernă. Opulenţă de carton, încarcerare, delir;<br />
eradicarea individualului, sistematizare utopică,<br />
fourieristă, vederi invariabil panoramice, „mai multe<br />
construcţii ridicate de tata în zece ani decât se vor zugrăvi<br />
de-acum încolo” 9 : realităţi din care am prins câte o fărâmă.<br />
Singurul regim „exhaustivist” din istorie s-a rupt jalnic, în<br />
promiscuitatea unei cazărmi din Tîrgovişte, sub privirile<br />
unor români mai degrabă revoltaţi, mai mult sau mai puţin<br />
răzbunaţi. Antract. Panorama s-a fisurat, vederea s-a<br />
tulburat, mozaicul s-a desprins şi s-a spart. „Piscurile” au<br />
fost retezate, apoi s-au tocit, s-au făcut una cu pământul,<br />
oamenii s-au descătuşat, au început să vorbească, nimeni<br />
n-a mai ascultat. Până când unii s-au sinucis, alţii şi-au<br />
dat foc, şi unii şi alţii, degeaba. Nimic, azi, nu mai poate fi<br />
eroic – e ridicol. „Dacă viaţa nu este ceva real şi serios,<br />
dacă la capătul ei nu ne aşteaptă decât mormântul, poate<br />
e ridicol să ne luăm în serios prea tare. Pe de altă parte,<br />
dacă nu putem trăi fără a ne lua în serios, poate că ar<br />
trebui să ne obişnuim cu gândul că suntem ridicoli.” 10<br />
Frumosul redevine de uz individual, la fel şi fericirea – deacum,<br />
va mai putea criticul literar să omologheze estetic<br />
un autor? Sublimul istoriei nu mai trebuie să aştepte ani<br />
pentru a se preschimba în ridicol: e aşa de la bun început.<br />
Monologul politic, aşijderea. Nu numai că tot ce zboară<br />
nu se mai mănâncă, dar nimic nu mai zboară.<br />
Singura dată din viaţă când am trăit istorie a fost în<br />
zilele de după 22 decembrie. Nu pot să vorbesc despre<br />
asta inocent, fără să iau în calcul toate determinările relaţiei<br />
mele cu evenimentul în cauză. La 14 ani, şi acum, retrăind,<br />
nu pot să nu fi simţit altfel: mi-a fost frică. Deşi eram foarte<br />
entuziasmat. Trebuie să mărturisesc că ceea ce mă<br />
fascinase la regimul lui Ceauşescu era spectacolul ordinii,<br />
că învăţasem limbajul oficial, iar caracterul lui injonctiv<br />
nu avea pentru mine doar valoarea unor cuvinte de<br />
tinichea. Ele transmiteau forţă, forţa ordinii. În jurnalul<br />
meu din 1989, n-am putut să scriu nimic pe 22. Ultima<br />
însemnare a mea ca cetăţean al RSR e din ziua meciului de<br />
fotbal cu Danemarca, la 15 noiembrie 1989. Apoi, pe 27<br />
decembrie 1989, am mai scris o pagină, impersonală. Pe<br />
vremea aceea, când eram entuziasmat, scriam exact în stilul<br />
jurnalistic al epocii: redundant, cu o solicitudine autistă.<br />
Pentru că, repet, mie, limbajul acela îmi dădea impresia de<br />
coeziune de unitate, şi pentru că era singura expresie<br />
(re)cunoscută a bucuriei, a entuziasmului colectiv.<br />
Entuziasm = colectiv. Citez iar din Novalis: „Ura personală<br />
împotriva credinţei catolice s-a transformat încet-încet în<br />
ură împotriva Bibliei, a credinţei creştine, a religiei pur şi<br />
simplu. Mai mult, ura faţă de religie a atacat în mod firesc<br />
şi logic toate obiectele entuziasmului: sentimentul şi<br />
imaginaţia poetică, morala şi iubirea faţă de artă, viitorul<br />
şi trecutul...” 11 Schimbând ce e de schimbat, contextul<br />
istoric adică, rămâne un moment de hiperpercepţie a<br />
realităţii, o atmosferă în care astfel de discursuri<br />
mobilizatoare se nasc şi se realizează. De la începutul<br />
secolului al XIX-lea până la sfârşitul secolului trecut,<br />
religia din sintagma „ura faţă de religie” se transformase<br />
în ideologie, dar şi una şi alta ajunseseră să fie învestite
62 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
cu aceeaşi funcţie de salvare socială. Ideologia nu era şi<br />
nu este decât ipostaza religiei într-o societate de masă<br />
alfabetizată, în care toată lumea poate citi texte cu grad<br />
redus de dificultate, a căror înţelegere nu presupune<br />
cunoaşterea vreunei tradiţii, pentru că sunt făcute pentru<br />
a avea un impact imediat şi visceral. Unul dintre efectele<br />
colaterale ale ascensiunii literaturii pe scena societăţii<br />
occidentale – sau poate că este vorba pur şi simplu despre<br />
o concomitenţă – este răspândirea enunţurilor ilocuţioare,<br />
ale adresării sensibilităţii cititorului, nu numai de către<br />
poeţi sau prozatori, ceea ce ar fi fost oricum normal, ci de<br />
către toţi cei care publicau. Ceea ce incriminează Novalis<br />
n-ar trebui să fie ura faţă de religie, pentru că nu despre<br />
ură era vorba, ci despre indiferenţă. Din punct de vedere<br />
istoric, ura, entuziasmul, religia şi obiectele entuziasmului<br />
(printre care „viitorul şi trecutul” – adică Istoria) stau<br />
mereu împreună. În romantism, literatura a fost însă cel<br />
mai fertil furnizor de limbaj ideologic. Nu-i de mirare, astfel,<br />
că romantismul n-a fost uitat de epoca Ceauşescu.<br />
Revoluţia, asistată la televizor, am trăit-o, inedit şi<br />
ciudat astăzi, pe de o parte singur. Acum ştiu de ce mi-era<br />
teamă. De faptul că asistam la agonia unui regim, la<br />
dezvelirea unei limite pe care viaţa cotidiană o ascunde<br />
mereu. Treceam şi eu, brusc, în pielea unui alt om, pentru<br />
că în jurul meu se schimba totul. Atâta timp cât Ceauşescu<br />
nu era ameninţat, eu mă simţeam în siguranţă aşa cum<br />
eram: totul rămânea pe loc. Nici un film horror n-a depăşit<br />
în impact afectiv transmiterea, în versiune scurtă, a<br />
procesului Ceauşeştilor. Ceauşescu devenise muritor, se<br />
încarnase, era om, coborâse lângă mine, şi asta mă teroriza.<br />
Devenise autentic. Fusese întotdeauna un simbol, sau<br />
un blazon, deşi apucasem să-l văd live la Târgu-Mureş în<br />
1983 şi în 1987.<br />
Ceauşescu a fost figura emblematică a revoluţiei.<br />
Era peste tot, ca un muribund uriaş de sub care ieşeau,<br />
încet, oamenii. Ei mă linişteau, dar nu mă obişnuisem cu<br />
altceva: cu faptul că oamenii aceştia, deşi mulţi, apăreau<br />
şi dispăreau. Ceauşescu fusese, pentru mine, unicul: un<br />
mulaj înviat la Revoluţie, nu ucis. Fusese mort, ca<br />
persoană, până atunci.<br />
Scriu acum din memorie. O memorie excitată de<br />
emisiuni aniversare care l-au tot arătat pe Ceauşescu la<br />
fatidicul miting de pe 21 decembrie. Ceauşescu de după<br />
22 decembrie a fost Ceauşescul meu. Eram copleşit de<br />
distanţa brusc creată între fosta imagine, imuabilă, şi<br />
imaginea lui de atunci: cred că la fel aş fi simţit văzându-l<br />
pe Hitler live, german fiind, după înfrângerea suferită, dacă<br />
nu s-ar fi sinucis. Mă fascina şi mă înspăimânta<br />
decontextualizarea: Ceauşescu după 22 decembrie fusese<br />
resuscitat printr-o umanizare fulgurantă şi<br />
înspăimântătoare. Un monstru, un extraterestru se<br />
încarnase ameninţător la adresa securităţii mele<br />
individuale. Vidul dintre el şi mine dispăruse, ierarhia<br />
ontologică pe care o instituise regimul lui, aşijderea. Spaţiul<br />
se omogenizase, nu se mai afla nimic dedesubt, nimic<br />
deasupra mea.<br />
Am coborât pentru puţină vreme în încăperea secretă<br />
în care o epocă este înlocuită de alta, prin omorârea<br />
identităţii primeia. Ceauşescu, de fapt, îmi conferea<br />
identitate. Eram cutremurat de o dez-identificare de<br />
proporţii, asistam la o violenţă istorică cum trăieşti una<br />
într-o viaţă: se desfigura realitatea prin desfigurarea celui<br />
care o numea. Ceea ce mai era uimitor pentru mine era<br />
vederea unui om care nu-şi putea accepta noua identitate,<br />
care trăia într-un construct. Am avut convingerea, chiar<br />
şi atunci, că Ceauşescu e nebun: nu-şi păstrase nimic în<br />
contact cu lumea, comun lumii, nimic prin care să se poată<br />
re-identifica. Adus în condiţia de om, prin forţa<br />
împrejurărilor, se dovedea incapabil să şi-o asume.<br />
Ceauşescu se revela atunci pentru mine (ceea ce am<br />
perceput eu sub numele acesta) drept singurul supraom,<br />
acum învins, cu care fusesem vreodată contemporan.<br />
Astăzi, revoluţia nu mai este, în spaţiul public, decât<br />
o dată istorică, exploatabil ca subiect de examen, pretext<br />
pentru critici sau revendicări. „Spectrele” lui Derrida sunt<br />
piruete teoretice şi retorice care denumesc ceva ce nu a<br />
existat vreodată în experienţa autorului, un ersatz. Am<br />
avut experienţa spectrului pe care înfloreşte sângele, o<br />
retrăiesc azi. Revoluţia în imediat n-a schimbat mult pentru<br />
mine. În jurnalul meu, pe 31 decembrie 1989 făceam bilanţul<br />
anului – situaţie şcolară, legături sentimentale, eram<br />
acelaşi. Nu suferisem prea mult din cauza <strong>comunismului</strong><br />
ceauşist, dacă nu poate de lipsa fructelor exotice sau a<br />
altor mărunţişuri. Nu resimţeam împotriva lui altceva decât<br />
revoltă mimetică de copil care citea ziarele de mic, fascinat<br />
de enormitate, de la aceea a ediţiilor mamut ale României<br />
libere din timpul congreselor, la cartierele bucureştene<br />
de blocuri şi la lungimea cozilor la alimente. N-am suferit,<br />
literal. Am fost copilul timpului meu, asta da, dar n-am<br />
suferit. Acum sunt omul tranziţiei. Nu pot să regret în<br />
numele meu celui de atunci, nici să exult comparativ că<br />
azi pot trăi liber măcar din punct de vedere cultural, deşi<br />
nu-mi imaginez cursul pe care l-ar fi luat viaţa mea sub<br />
Ceauşescu. Faptul că mă simt, retrospectiv, aruncat în<br />
istorie din acel moment, ţine fără îndoială de vârstă.<br />
Percepţia momentului 22 decembrie ţine, şi el, printre altele,<br />
de vârstă. Am în mine puţină istorie, acel puţin pe care un<br />
adolescent nu-l are astăzi nici cât negru sub unghie. Dar<br />
nu sunt mândru de asta, ci doar altfel, măcar o dată pe an,<br />
când apelul la memorie a devenit o obişnuinţă. Cu<br />
Ceauşescu la putere, aveai impresia accesibilităţii<br />
nemuririi, pe care numai un regim totalitar o poate, chiar şi<br />
dacă în mod ucigaş uneori, întreţine. Azi toţi conducătorii<br />
sunt făcuţi pe măsura mea. Şi nimeni nu mai e cu adevărat<br />
copleşitor.<br />
Uciderea lui Nicolae Ceauşescu, deşi se spune c-ar<br />
fi oprit activitatea comandourilor de terorişti pe care nu ia<br />
văzut nimeni, a consfinţit de fapt martirizarea victimei.<br />
Toate argumentele se află aici: comunist de tânăr, ambiţios,<br />
credincios până la moarte cauzei, convins de superioritatea<br />
ideii în faţa individului. Dincolo de o lipsă crasă de<br />
discernământ şi, după 1984, de viziune politică în context<br />
internaţional, de mobilitate – dar poate chiar şi datorită<br />
acestor defecte capitale –, Nicolae Ceauşescu perpetuează<br />
tradiţia martirului român. Deşi criminal, el a murit – ucigând<br />
în prealabil – ca un erou: eroul, această specie umană pe<br />
cale de dispariţie în postmodernitate, despre care din<br />
bătrâni se povesteşte.<br />
Am ocazia să mă explic, în acest punct. Poate să<br />
pară inadecvată sau chiar aberantă înscrierea lui Nicolae<br />
Ceauşescu pe lista eroilor. Era însă de presupus că<br />
eroismul nu înseamnă, în orizontul unei gândiri la care<br />
subscriu, o atitudine acceptabilă. Mai mult, pentru că nu<br />
este vorba despre o alegere dincolo de bine şi rău, morala
gestului eroic presupune dihotomii care ocupă un spaţiu<br />
etic bolnav. Nu e însă mai puţin adevărat că acelaşi gest<br />
are virtuţi numite, în lipsă de altceva mai bun, estetice, de<br />
care mă voi ocupa puţin mai încolo. Aş vrea acum să<br />
amintesc rândurile dedicate de un filosof român, Ciprian<br />
Mihali, eroismului, în introducerea la prima lui carte, Sensus<br />
communis, pentru o hermeneutică a cotidianului:<br />
„Eroizarea nu este nici ea o atitudine filosofică de<br />
deschidere. Dimpotrivă, datoare cum este unei gândiri<br />
ceremoniale, ea este mai degrabă un gest de închidere, de<br />
refuz al reflecţiei propriu-zise.” 12 A deveni erou poate<br />
reprezenta un proces de memorie colectivă în care<br />
subiectul rămâne inocent; nu acest lucru se poate spune<br />
despre eroii modernităţii târzii, cei pentru care a fi erou<br />
devenise raţiunea de-a fi.<br />
Ne aducem aminte de un personaj din Forrest<br />
Gump, căpitanul Dan, distrus pentru că Forrest îl salvase<br />
de la o moarte ce l-ar fi înscris într-o genealogie familială<br />
alcătuită exclusiv din eroi – ostaşi căzuţi la datorie pentru<br />
patrie. Mai mult decât personajul de film, fără să putem<br />
afirma că s-a sacrificat în mod absolut voluntar pentru o<br />
cauză – a poporului, a patriei, a partidului sau a tuturor la<br />
un loc – Ceauşescu, cel din decembrie 1989, a refuzat<br />
deschiderea, a refuzat, într-adevăr, să gândească liber<br />
(sintagma, compromisă între timp de entertainment, îşi<br />
va fi regăsit aici demnitatea). Moartea lui este un act înscris<br />
coerent într-un şir de acte absolute, cum ar fi cel de putere<br />
exprimat arhitectural prin construcţii de imobile (desigur,<br />
Casa Poporului, în primul rând), cum ar fi actele de limbaj<br />
proferate cu diverse ocazii şi mai mult decât oricând în<br />
timpul acelui proces care i-a curmat viaţa: „Nu răspund<br />
decât în faţa Marii Adunări Naţionale”. Există enunţuri a<br />
căror repetiţie sugerează neputinţa şi chiar imposibilitatea<br />
de a ieşi din cadrul real pe care îl numesc. Pentru un erou,<br />
realitatea este o structură nominală care, odată desfăcută<br />
şi schimbată, îl desfiinţează ca erou per cel în cauză.<br />
Moartea n-are nimic eroic în sine, ea devine eroică asociată<br />
unui cuvânt ca „patrie”. Dezafectată de la codul lexical<br />
care o înnobilează, „moartea” nu e decât un sfârşit gol.<br />
„Gândirea ceremonială […] ascunde o violenţă radicală”,<br />
mai scrie Ciprian Mihali, de aceea cred că eroismul, un<br />
fruct al acesteia, interzice în mai mare măsură decât permite.<br />
E drept, eroismul suscită reacţii imediate: astfel, el lasă ca<br />
acel ceva supraomenesc din om să izbucnească;<br />
blochează, însă, tocmai omenescul, gândirea îndoielii<br />
aflată mereu în orizontul Celuilalt (dacă mă îndoiesc,<br />
gândesc, exist; dar am, la baza îndoielii, ideea prezenţei<br />
Geniului Rău, un radical Celălalt). Eroul-în-devenire, cel<br />
voluntar, crede întotdeauna că viaţa are ca scop izbăvirea,<br />
şi că ea nu poate veni decât prin mântuirea prealabilă a<br />
celorlalţi asimilaţi lui. Simplist spus, pe Ceauşescu l-a<br />
învins poporul, Celălalt pe care el nu (mai) era capabil săl<br />
gândească altfel decât consubstanţial sieşi. Dar nu<br />
poporul era călăul. Celălalt se află mereu în tine, pe el nu<br />
trebuie să-l pierzi din vedere. Tocmai pe el l-a refuzat cu<br />
vehemenţă Ceauşescu, condamnându-se astfel la moarte,<br />
dar primind în schimb, în postumitate, medalia Istoriei.<br />
Procesul care separă epoca de aur de epoca luminiţei<br />
de la capătul tunelului a fost punerea în scenă, stângace<br />
şi grotescă, a unui act de tragedie şi a consacrat un martir:<br />
Nicolae Ceauşescu a murit pentru o cauză şi a fost ucis în<br />
urma unei judecăţi evident ilegitime procedural. Ştiţi<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
63<br />
şarpele-elefant al lui Saint-Exupéry. Cu elefantul în<br />
măruntaie, şarpele, care îndeobşte nu-i deloc elefant, îi<br />
împrumută forma pentru a-l nimici o dată pentru totdeauna.<br />
Este una dintre metaforele care pot rezuma dialectica acelui<br />
pseudoproces, mai halucinant decât toate congresele PCR.<br />
Fantomaticul FSN (organizaţie al cărei titlu procurorul din<br />
procesul Ceauşeştilor nici nu-l mai ştia, deşi oficia în<br />
numele lui!) nu putea să înjunghie infernalul PCR decât<br />
luându-i, într-un act inaugurator şi constitutiv, numai o<br />
dată – ultima – chipul monstruos. Aşa s-a călit oţelul.<br />
Scenă: complotul de judecată, în stânga ecranului,<br />
ferit de o vizibilitate centripetă, derulat din profil, căci<br />
nelegitim încă; inculpaţii, în dreapta, pe jumătate şi mai<br />
bine de ecran, dar „în spate”, pe ducă, acuzaţi până şi de<br />
cadrele în care apăreau, supuşi acelei foucaldiene<br />
panoptici, primul reality show românesc unde cuplul nu<br />
se mai căsătoreşte, e respingător fizic şi moare în direct.<br />
Doldora de refulări seculare, istoria românească a<br />
găsit în Ceauşescu eroul prin excelenţă al Independenţei,<br />
„singur împotriva tuturor”, cel mai rezistent dictator român.<br />
Istoria românească de chirpici a stârnit în Ceauşescu un<br />
orgoliu orb, l-a hrănit cu obidă şi l-a înzestrat cu voinţa de<br />
mântuire a unui complex înfipt sub o calotă craniană rasă<br />
dintotdeauna de maşini perfecţionate de tuns, înfipt mai<br />
apoi ca un ac de seringă cu halucinogene. Consecinţele<br />
le-am plătit noi, apoi el. Ceauşescu dorea independenţă<br />
economică, culturală, se voia un soi de „despot luminat”,<br />
dar vigilent. Cel ce-şi asumă istoria (cu costuri<br />
incomensurabile, cum strălucit a demonstrat-o<br />
Dostoievski în Demonii) nu apare mai puţin măreţ, mai<br />
puţin sublim: eroii modernităţii sunt probele erei sublimului,<br />
care se revendică de la o estetică unanimistă, metafizică,<br />
de esenţă creştină. Deşi sordid cuplu dictatorial, umilitor<br />
pentru oricine i-ar fi ajuns supus, ubicuu, soţii Ceauşescu<br />
nu puteau fi extraşi dintr-o realitate cu conturul stabilit<br />
prin lege. El nu putea fi decăzut din funcţia executivă de<br />
preşedinte decât ilegal. Atunci, încă, la 25 decembrie 1989,<br />
FSN se afla în ilegalitate. Ceauşescu, prevalându-se de<br />
lege, avea tot dreptul să nege autoritatea tribunalului militar<br />
extraordinar (la fel ca Miloşevici, aceea a Tribunalului<br />
Penal Internaţional de la Haga 13 . Pe de altă parte, instanţa<br />
urma să pronunţe o sentinţă care a girat fără îndoială o<br />
crimă, justificabilă doar de convingerea că avea să fie<br />
ultima, o crimă-pe-crimă-călcând.<br />
Frumosul năpârleşte de pe-o zi pe alta, sublimul –<br />
care se despoaie de limitările morale ale Binelui şi Răului –<br />
numeşte percepţia estetică extremă, senzaţia extremă a<br />
Infinitului (acela al lui Pascal sau Lévinas). Corelatul său<br />
negativ, sublimul vidat de conţinut e ridicolul. Ceauşescu,<br />
murind, şi-a anulat ridicolul. Pe de o parte, idealismul lui<br />
patologic nu-i permitea să-şi conştientizeze actele de<br />
violenţă ca pe nişte crime, pe de alta ştia că moartea lui<br />
înseamnă transformarea infracţiunii politice de la 22<br />
decembrie în faptă penală. Ceauşescu şi-a trăit realitatea<br />
pe care a înroşit-o cu numele lui, apoi a atâtor alţi anonimi,<br />
până la capăt, n-a trucat-o nici o clipă. A refuzat glasnostul<br />
gorbaciovian şi a murit cu demnitatea unui adevărat dictator<br />
criminal. Crimele lui, directe sau indirecte, existe. Iar<br />
crima asupra lui, cu atât mai măreaţă: singurul moment<br />
sublim, primul şi ultimul, al noii puteri feseniste. Pasiunile<br />
devastatoare dăunează sănătăţii dar, deşi odată<br />
experimentate le recunoaştem nocivitatea, cum am putea
64 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
trece pe lângă altele fără măcar a le observa? Secolul XX<br />
a fost, vorba lui Bernard Henri-Lévy, Secolul lui Sartre,<br />
nu al lui Aron. Ce contează că ultimul „a avut dreptate” şi<br />
că primul a fost un filosof pentru lumea a treia? Şi a fost<br />
secolul lui Gide din Retour de l’URSS sau al Simonei de<br />
Beauvoir din Tout compte fait, care refuzau să accepte<br />
sensul experimentului sovietic, relatîndu-i totodată<br />
nedumeriţi simptomele.<br />
Modernitatea, care a celebrat şi impus estetica<br />
sublimului, a expirat, cum era de aşteptat, după ce şi-a<br />
consumat alimentele şi a spoliat minţi şi vieţi.<br />
Postmodernitatea instituie drept criteriu de acţiune<br />
raţionalitatea etică, iar drept „figure de proue”, pe Celălalt.<br />
Nu există, de bună seamă, o a treia cale între Eul<br />
modernităţii şi Celălalt al zilelor noastre. Ambii, supralicitaţi,<br />
devin monştri. Nu ştiu, tocmai de-aceea, cât vom rămâne<br />
egalii unei forţe care ne poate pierde minţile. Nu se mai<br />
scriu tragedii, azi inventivitatea ludică rămâne singura stea<br />
din zodia valorii, nimeni nu mai moare în lumea devenită<br />
hiperrmarket. Procesul soţilor Ceauşescu rămâne ultima,<br />
o tragedie la mâna a doua, dar, în sfârşit, tragedie. Ultimele<br />
două monologuri din istoria modernă a României:<br />
Ceauşescu care nu răspunde trădătorilor de ţară şi popor,<br />
judecătorul care-l acuză apoteotic de genocidul lent al<br />
poporului. De o parte şi de alta, poporul, în numele căruia<br />
s-au comis cele mai multe crime, poporul ascultă ţintuit<br />
acorduri din liniştea ultimei morţi eroice româneşti.<br />
3. Note despre poetica sublimului în istoria<br />
modernă (tratat de chirurgie estetică)<br />
Adaug acum câteva consideraţii despre ceea ce cred<br />
că poate fi numit omul occidental al modernităţii, un homo<br />
aestheticus omenesc, prea omenesc – omul sublimului –<br />
pe care vrem să-l exorcizăm, pe care vrem să-l uităm, cu<br />
toate că e foarte bine să nu-l pierdem din vedere. Este un<br />
Celălalt al nostru de care nu putem scăpa, pe care îl putem<br />
explica, îl putem critica şi, astfel, cu atenţie, putem încerca<br />
să nu ne mai lăsăm subjugaţi de el. Pentru că atât aşteaptă:<br />
să credem că ne-am „postmodernizat” şi l-am lăsat în urmă,<br />
într-o cursă furibundă oprită de un accident care pe el<br />
pasămite l-ar fi depăşit, în timp ce noi am scăpat nevătămaţi<br />
într-un teritoriu sigur – ca-n filme.<br />
Mă interesează să observ dacă întoarcerea<br />
refulatului – dependenţa de senzaţia de sublim – n-are<br />
cumva loc, pe şest, tocmai în aseptica noastră<br />
contemporaneitate postmodernă. Mă interesează să ştiu<br />
dacă ce ne place să vedem (auzim, mirosim, gustăm, pipăim<br />
+ al şaselea simţ) este ceea ce este (ar fi) bine să simţim şi<br />
cât sens are această întrebare astăzi. Iar înainte de scurta<br />
investigaţie, printre cuvinte îşi face loc un regret, acela de<br />
a şti că de-acum valoarea politică, sau pragmatică, a<br />
discursului teoretic a dispărut. Manifestele şi apelurile de<br />
azi sunt parodiile manifestelor de odinioară, cuvintele<br />
mobilizatoare de astăzi, dacă se mai cred pistoale, ca pe<br />
vremuri, nu mai sunt decât arme de jucărie. Veţi fi remarcat,<br />
poate, cum, de îndată ce o activitate devine benignă,<br />
practica ei se intensifică, este încurajată, i se ridică cenzura,<br />
este public-ată: veniţi, oameni buni, să vedeţi blândul<br />
chip al dictatorului de odinioară, biet bolnav astăzi,<br />
ascultaţi-l, pipăiţi-l, n-o să vă facă nici un rău, hai,<br />
îndrăzniţi!<br />
Secolul al XVIII-lea a rămas în istoria Europei<br />
moderne, cel puţin în versiunea ei franceză, drept cel mai<br />
amoral – şi nu mă refer la păcate veniale, ci mortale. Este<br />
secolul paradoxalei morale naturale, secolul fiziologizării<br />
ştiinţelor omului, în care La Mettrie îşi bătea de pildă câinele<br />
cu cruzime afirmând că schelălăitul animalului este un<br />
epifenomen fizic, sonor, al contactului dintre curenţi de<br />
aer şi tuburi osoase, fără nici un fundament psihic şi fără<br />
nici o referire etică. Voi argumenta îndată de ce am putea<br />
vorbi de secolul al XVIII-lea ca despre momentul unei<br />
substituţii majore în ierarhia antropologică europeană, prin<br />
asimilare, cu consecinţe politice calculate abia după<br />
mijlocul secolului XX: aceea a eticii cu estetica.<br />
Să-l ascultăm pe un teoretician al epocii, Jean-Pierre<br />
de Crousaz (1663-1750), autor, în 1715, al Tratatului despre<br />
frumos – puternic influenţat de cartezianism, ce-i drept,<br />
dar aflat totodată în filogeneza hegelianismului: „Este<br />
frumos, crede el, să vezi o mulţime de oameni trăind ca şi<br />
cum n-ar avea decât o singură voinţă şi ca şi cum n-ar fi<br />
decât membre ale unei singure persoane [...]. Este frumos<br />
să vezi Particularul uitându-şi propriile interese pentru<br />
a-şi îndrepta grija şi dărui hărnicia intereselor comune<br />
[...].” (subl. mea) Cu alte cuvinte, frumosul rezidă în<br />
expresia teleologică a unei Voinţe. Frumosul, amintise deja<br />
acelaşi Crousaz, are ca prime două condiţii constitutive<br />
diversul şi unitatea, sau, cum se va spune mai tîrziu,<br />
diversitatea în unitate. Dar „peisajul” care ascultă de aceste<br />
exigenţe n-ajunge să fie frumos decât în măsura în care,<br />
vorba esteticianului analitic Weber (sfârşit de secol XIX),<br />
reprezentarea atinge, cantitativ, un prag diferenţial. Merită<br />
să reţinem că frumosul, vreme de aproape trei secole în<br />
Europa, şi mai ales în secolul XX, s-a manifestat ca unitate<br />
a indivizilor animaţi de o voinţă. Dialectic, prin subsumarea<br />
multiplului lui Unu. Estetica apare astfel ca discurs al unei<br />
forme de putere, la început naturală (natura naturans),<br />
dar, foarte curând, politică. Pentru că frumosul multiplului<br />
devenit unu e mai frumos dacă se poate atribui unei<br />
organizări a fiinţelor umane. Cine să fie autorul acesteia?<br />
Cine să determine particularul să-şi uite propriile interese,<br />
şi o mulţime de astfel de particulari să acţioneze simultan,<br />
boabe ale aceluiaşi ciorchine ori, mai degrabă, adepţi ai<br />
unei unice convingeri? Dacă ai putea fi chiar Tu acela,<br />
autor al unei opere de artă vii? Dacă tocmai Tu, sensibil la<br />
frumos, voind frumosul, ai încerca să-l produci?<br />
Toate astea sunt întrebări la care mintea lui Nicolae<br />
Ceauşescu a răspuns fără să şi le fi formulat şi fără să-l fi
citit pe Crousaz. În cazul lui, ca şi în cel al multor alţi şefi<br />
politici şi/sau spirituali, voinţa de frumos a cauţionat răul.<br />
Ceauşescu, cel care condamna cultul personalităţii imediat<br />
după moartea lui Dej, propunând o conducere tricefală a<br />
partidului, va ceda repede pentru că îşi va descoperi<br />
curând latura de homo aestheticus. Ceauşescu – ca orice<br />
erou – a cedat frumosului căruia i se iartă tot: era o ocazie<br />
istorică, pentru el, de a-şi înfrumuseţa moştenirea (ţara) şi<br />
viaţa, iar pentru poporul român – credea el, pentru că el îl<br />
numea – de a se constitui în obiect estetic. Ce este frumos?<br />
Contemplarea unei suficiente cantităţi de realitate astfel<br />
organizate încât umple ego-ul subiectiv de un combustibil<br />
olimpian. Flăcările sunt atât de intense încât produc<br />
revelaţia clivajului între realitatea contemplată şi subiectul<br />
contemplator. În cazul sublimului, estetica ţine un discurs<br />
de putere care cauţionează orice morală. Sublimul devine<br />
cu atât mai satisfăcător pentru subiect cu cât el are<br />
conştiinţa apartenenţei biologice la substanţa obiectului<br />
(substanţă umană), bucurându-se că se află dincoace, la<br />
adăpost de forţele care l-ar putea asimila obiectului<br />
„frumos”, anihilându-l ca subiect. Acest dincoace, însă,<br />
este, aşa cum arată Virgil Ciomoş, „ne-locul unei replieri,<br />
ne-loc anume deschis prin faptul că suntem – mereu şi<br />
deja – ek-spuşi la frica fizică şi că” 14 putem depăşi astfel,<br />
de aici, de dincoace, chiar şi moartea care ne ameninţă<br />
dincolo. Acesta era locul din care Ceauşescu a fost extras,<br />
dar pe care, de fapt, el n-a vrut să-l părăsească, rezistând<br />
acolo (nu aceeaşi a fost intenţia Elenei Ceauşescu, dar s-a<br />
văzut nevoită să i se supună soţului). Estetica derivă în<br />
ideologie în momentul în care, după ce subiectul şi obiectul<br />
ei sunt într-o primă fază locuitori ai aceleiaşi lumi, primul<br />
încearcă să şi-l aproprieze pe cel de-al doilea ca posesiune,<br />
ca şi creaţie a lui. Cadrul esteticului e o lume comună (muzeul<br />
de pildă), în vreme ce acela al ideologiei este o lume ca<br />
posesie absolută şi strictă a celor care cred într-un anumit<br />
proiect al ei. Această idee extraordinară de a cauţiona<br />
instincte primare prin integrarea lor în cadrele auguste ale<br />
esteticii stă la baza reuşitei temporare a dictaturilor moderne.<br />
Presupoziţia operaţiei este esenţa sensibilă a omului ca<br />
homo aestheticus, de neoprit în a-şi dovedi cât de slab este<br />
faţă de diverse puteri coagulante, care de care mai<br />
copleşitoare, suspendate în peisaj.<br />
O întreagă discuţie ar putea tematiza substratul politic<br />
al peisajului, în continuarea analizelor mai mult sau mai<br />
puţin literare făcute de Deleuze şi Guattari în Mille plateaux.<br />
Peisajul înseamnă un spaţiu organizat raţional şi<br />
definitiv. Peisajul este întotdeauna rezultatul unei estetici<br />
ca discurs de putere al unei gândiri – implicită sau nu –<br />
subiective. Toate spectacolele „Cântării României”, aşa<br />
cum apăreau la televizor, toate „manifestările” de pe<br />
stadioane, toate imaginile din elicopter prezentate în<br />
reportajele TVR erau peisaje. Să nu uităm: frumosul este<br />
natural, dar cel mai impresionant frumos este cel omenesc.<br />
Ceauşescu este, de aceea, cel mai dotat estetic (nativ)<br />
dintre toţi conducătorii români: pe vremea lui s-au realizat<br />
cele mai grandioase (deci: sublime) peisaje umane din<br />
România. Avem astfel un fenomen subsumabil, la nivelul<br />
cauzei, unei chimii organice (teoria pragurilor diferenţiale),<br />
iar la nivelul efectului, aşezat în termenii unei teorii a puterii<br />
pe care secolul al XIX-lea şi prima jumătate a următorului<br />
o livrează în diverse concentraţii, pe care apoi secolul XX<br />
o denunţă şi căreia-i anunţă, prin istoricizare, moartea.<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
65<br />
Terminologia euristică a secolului al XVIII-lea este<br />
aproape în întregime extrasă din ceea ce, un secol mai<br />
târziu, se va numi Naturwissenschaften, adică ştiinţele<br />
naturii, unde relaţia individ-natură se joacă pe teritoriul<br />
postcartezian al lui res cogitans (primul membru ierarhic)<br />
şi res extensa (membrul secund), cu un amendament important:<br />
subiectul cunoscător contează ca receptacol<br />
senzitiv, nu ca raţiune activă. Astfel, într-o carte dedicată<br />
secolului Luminilor, Radu Toma constată că problema<br />
adevărului e înlocuită cu cea a autenticităţii. În literatură,<br />
de pildă, un enunţ este acceptabil „cu condiţia ca<br />
activitatea lingvistică ce-l subîntinde să fie reductibilă,<br />
fără reziduuri, la reacţia de stimul a subiectului<br />
enunţător.” 15 Ceea ce s-a pierdut însă din vedere este<br />
faptul că subiectul ca receptacol senzitiv interpreta stimulii<br />
respectivi în funcţie de o metafizică. Pentru acest subiect,<br />
raţional=frumos=bine.<br />
Iată un exemplu al dublei confuzii dintre etic şi<br />
estetic, pe de o parte, dintre estetic şi organic. Sade sau<br />
Diderot au exprimat mai limpede decât Raymond Aron şi<br />
Emanuel Lévinas, care „au avut dreptate”, o umanitate<br />
primară. „Dacă spectacolul nedreptăţii mă umple uneori<br />
de o asemenea indignare încât îmi pierd judecata, şi, în<br />
delirul acesta, aş ucide, aş nimici, spectacolul dreptăţii mă<br />
umple de o blândeţe, mă înflăcărează şi mă încălzeşte şi de<br />
un entuziasm în care, dacă mi-aş pierde chiar viaţa, nu miar<br />
păsa.” 16 spune autorul Scrisorilor către Sophie Volland<br />
într-una din ele. Ecce homo! Nu altceva credea acelaşi<br />
Crousaz, chiar în debutul Tratatului său: „frumos este<br />
ceea ce aprob” – dar nu ceea ce aprobă raţiunea, acea<br />
„judecată” în variantă diderotiană, ci ceea ce<br />
impresionează materialul reactiv din care corpul – inclusiv<br />
creierul – meu este alcătuit. În consecinţă, unul dintre<br />
Ideologii francezi ai vremii, Destutt de Tracy, putea să<br />
afirme, în 1796, că „a gândi înseamnă întotdeauna a simţi,<br />
şi nimic mai mult”<br />
Astfel formatat, creierul omenesc este destinat, natural,<br />
simţirii, ale cărei simple derivate a posteriori sunt<br />
judecata şi opţiunea (aparent) conştientă. În momentul în<br />
care frumosul care îţi apare este superior ierarhic binelui<br />
abstract al legii, primul merită menţinut şi intensificat cu<br />
preţul sacrificării celui de-al doilea, dacă nu, printr-un<br />
scurtcircuit logic, se demonstrează că, în noul regim<br />
epistemic, binele este în primul rând frumosul şi nu invers.<br />
Pe bună dreptate, în 1988, Jean-Francois Lyotard a<br />
pus estetica în termenii unei fenomenologii a<br />
„imprezentabilului”, în măsura în care discursul estetic nu<br />
reuşeşte să explice niciodată cauza internă a senzaţiei<br />
provocată de stimul, ci doar s-o descrie şi să-i enumere<br />
sursele. Mai mult, date fiind descrierile proto-estetice<br />
amintite, filosoful le subsumează „inumanului”, pedalând<br />
aici pe generoasa tematică a diferenţei: „Celălalt în mod<br />
absolut ar fi frumuseţea sau diferenţa”, unde diferenţa<br />
reprezintă tocmai clivajul ontologic dintre eu ca subiect<br />
privitor al frumosului şi eu ca parte dintr-o masă străpunsă<br />
de sabia teleologică a Unicei Voinţe a „obiectivatului”. În<br />
postfaţa traducerii Inuman-ului 17 , Ciprian Mihali<br />
interpretează inumanul într-o logică (hermeneutică)<br />
deconstructivistă, exprimată paradoxal – un demers<br />
continuat explicit şi aprofundat de Peter Sloterdijk – a<br />
dezvăluirii şi reconfigurării datelor modernităţii. Inumanul<br />
lyotardian este, într-adevăr, Celălaltul Omului (cu
66 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
majusculă) tematizat de umanismul european triumfalist.<br />
Numai că, atunci când vorbim despre Celălalt, şi trebuie<br />
să fim extrem de atenţi aici, suntem puşi în faţa unei mari<br />
dileme. Avem de-a face cu un concept amfibologic: Celălalt<br />
îi aparţine şi lui Sartre, şi lui Lévinas. Aproapele meu îmi<br />
poate deveni duşman, reciproca fiind, desigur, valabilă.<br />
Nu e locul unei polemici cu gândirea etică predominantă<br />
astăzi, sunt de acord că metafizica occidentală a ignorat<br />
alteritatea când n-a tratat-o cu dispreţ. Dar există,<br />
întotdeauna, un Celălalt în Celălalt. Aici nu vom putea<br />
(poate niciodată) tranşa. Ceauşescu reprezintă o bună<br />
ilustrare, dublă chiar. Din punctul meu de vedere,<br />
Ceauşescu a fost un Celălalt care, încercând să ne<br />
„asimileze”, a devenit duşmanul nostru. L-am ucis. Din<br />
punctul lui de vedere, noi eram un Celălalt „în mod absolut<br />
frumos”, atât de frumos încât tentaţia derealizării noastre<br />
ca frumos natural şi transformarea noastră într-o operă de<br />
artă avîndu-l pe el drept autor s-a dovedit irezistibilă.<br />
Relevarea de către Lyotard a „inumanului” în estetica<br />
lui Kant a generat o dispută cu Alain Renaut care, în Era<br />
individului (1989), i-o reproşează lui Lyotard, contestând<br />
astfel eventualitatea ca filosoful de la Königsberg să se fi<br />
molipsit de la toposurile naiv-empiriste ale multor<br />
predecesori iluminişti: „a desprinde principiile etice de<br />
condiţiile psihologice (antropologice în sensul empiric al<br />
cuvântului) ale existenţei umane, de „umanitatea noastră<br />
empirică”, nu echivala în nici un caz cu fondarea unei etici<br />
«in-umane», scăpînd de valorizarea omului ca atare.”<br />
Renaut reaminteşte apoi că omul înseamnă şi o causa<br />
phaenomenon şi o causa noumenon, aceasta din urmă<br />
părând să fie răspunsul la „omul ca atare”. Adică omul ar<br />
fi şi ceea ce simte, şi ceea ce „este”. Dar este foarte greu<br />
de demonstrat că acea causa noumenon prevalează, în<br />
om, asupra causei phaenomenon, cu atât mai mult cu cât<br />
esenţialul este, spre deosebire de fenomenal, foarte<br />
rezistent la încercarea de a fi numit.<br />
Estetica actuală nu mai are de mult preocupări<br />
omogene. Cu toate acestea, unul dintre numitorii ei comuni<br />
este dispariţia din propria jurisdicţie a frumosului, conform<br />
următorului chiasm: din clasica validare a artei în<br />
conformitate cu normele frumosului, s-a ajuns în<br />
modernitate la eventuala validare a frumosului numai dacă<br />
poate fi dedus din impactul unui artefact asupra unei<br />
comunităţi de receptori. Apoi, filosofi analitici ca Nelson<br />
Goodman îşi pun întrebări asupra regimului pragmatic al<br />
artei – „Ce face arta?” –, revenind pe altă pârtie la baza<br />
aceloraşi investigaţii inocente ale începutului de secol<br />
XVIII. Filosofi contemporani sosiţi din fenomenologie<br />
cred, în spirit kantian, dar atât de periculos formulat, că<br />
„arta este o prezentare a libertăţii” (Jean-Luc Nancy,<br />
Despre sublim) şi că idealul artei este nu să decanteze<br />
frumosul justificând categorii, ci să prezinte adevărul. Or,<br />
adevărul, se ştie, este o construcţie cât se poate de<br />
individuală şi compozită. În vreme ce libertatea – ce ironie!<br />
– devine din obiect al prezentării atribut al ei.<br />
Ceauşescu şi-a arogat libertatea de a (re)prezenta<br />
tocmai propria libertate de a face aproape orice. Dacă<br />
interpretăm limbajul ca expresie a subiectului el însuşi (a<br />
sinelui), dincolo de orice semnificaţie la nivelul enunţurilor,<br />
toate substantivele unui enunţ devin inevitabil atributele<br />
subiectului enunţător. „Inevitabil” are aici un sens teleologic:<br />
oricine vrea să oprească migrarea substantivelor<br />
spre subiect în vederea ataşării ca atribute trebuie să ştie<br />
că nu va putea face altceva decât să le complice cursul,<br />
fără să-i schimbe acestuia destinaţia. Este imposibilă<br />
medierea unui conflict intervenit într-un raport absolut<br />
subiect-obiect. Obiectul este anihilat întotdeauna de către<br />
subiect. De aceea procesul soţilor Ceauşescu a fost o<br />
parodie din punct de vedere juridic şi un obiect grotesc<br />
din punct de vedere estetic. Pentru că, faţă de Nicolae<br />
Ceauşescu, devenit obiect-victimă, Celălalt nu putea fi<br />
decât subiect-criminal, aşa cum, înainte, el fusese subiectcriminalul<br />
faţă de noi, obiect-victime. Consecvent cu sine<br />
însuşi, Ceauşescu n-a vrut şi n-a putut să scape gândirii<br />
dihotomice subiect-obiect, pentru că el se credea „la<br />
adăpost”. De aceea există impresia că el şi-a ales moartea<br />
şi a murit cu convingerea că tot ceea ce este frumos – în<br />
termenii voluntarişti ai lui Crousaz – este bine. Eroul este<br />
acela care reuşeşte să instituie o comunitate la care se<br />
raportează ca subiect. El nu poate reuşi acest lucru decât<br />
în calitate de agent estetic. Niciodată binele nu este<br />
recunoscut, pentru că este irecognoscibil de către homo<br />
aestheticus, sensibil la stimuli. Binele este abstract,<br />
inuman, deci. Numai frumosul îl poate reprezenta, diabolic,<br />
însă, pentru că arareori reprezentarea binelui de către<br />
frumos este corectă (adecvată). Cu toate astea, binele<br />
asigură viaţa, dar frumosul transformă în spectacol<br />
consumul ei întru moarte. Poate de aceea, astăzi, artisticul<br />
şi esteticul sunt în divorţ.<br />
Istoria românească post-ceauşistă nu mai e animată<br />
de o Voinţă, nici măcar de aceea rebelă dar nu mai puţin<br />
universalistă a deceniilor avangardiste ale secolului trecut.<br />
Ceauşescu aparţine, fără să vrea, avangardei, măcar prin<br />
scrisoarea primită de la Salvador Dali prin care pictorul<br />
spaniol îl felicită pentru instituirea sceptrului prezidenţial,<br />
în 1974 18 . Planul de sistematizare iniţiat în anii 1980 nu e<br />
nici el departe de utopiile arhitecţilor progresişti, de<br />
falansterele lui Fourier. Mulţimile de oameni ale lui Crousaz<br />
s-au realizat, au trăit, au murit şi, de frică, nimeni nu mai<br />
îndrăzneşte să convoace altele. Oamenii de acum sunt<br />
mai slabi, ar opina acelaşi francez vizionar, pentru că „noul<br />
înseamnă frumos numai pentru sufletele slabe”. De fapt,<br />
oamenii sunt mai degrabă altfel, nu se mai supun aceloraşi<br />
ierarhii şi nici măcar vreunei logici binare: noţiunea de<br />
frumos a basculat înspre muzeu. Ceea ce este nou atrage<br />
nu pentru că e frumos, ci pur şi simplu pentru că se înscrie<br />
în dinamica vitală. Noul cade în responsabilitatea<br />
tehnologiei, de multă vreme, iar tehnologia urmăreşte<br />
spectacularul, numai că nici tehnologia şi nici spectacolul<br />
n-au astăzi nici o putere legitimantă. Ele nu mai<br />
fundamentează solidarităţi sociale sau referinţe metafizice,<br />
ci există ca necesitate vitală la modul adicţiei la serializare.<br />
Termenul de expirare a produselor lor tinde spre zero şi<br />
tocmai în vederea acestui punct zero omul contemporan<br />
îşi depune investiţia de efort şi speranţele de fericire:<br />
„punctul zero al sărbătorii”, după cum spunea Michel de<br />
Certeau. Modul de viaţă serial porneşte de la presupoziţia<br />
contiguităţii tuturor entităţilor, interşanjabile, pe o<br />
suprafaţă. Istoria de până la 22 decembrie 1989<br />
presupunea, dincolo de capul de serie, o instanţă<br />
regulatoare de altă substanţă decât restul membrilor<br />
seriilor: substanţa sacră. De aceea, smulgerea lui<br />
Ceauşescu din afara seriilor şi (re)înscrierea lui într-o serie<br />
umană comună a părut un act monstruos, cum monstruos
a fost momentul ieşirii celor doi din TAB-ul care îi<br />
transportase la locul judecăţii. Ceauşescu deţinea o putere<br />
malefică imensă, dovadă că, după 22, era pasat de la unii<br />
la alţii, de la un şofer la altul, fiecare voind să evite contactul<br />
care, din sacru, devenise blestemat. După el, ceea ce a<br />
dispărut din politica românească este prezenţa sacrului,<br />
benefic sau malefic.<br />
Abia acum omul iese din era esteticii masochismului.<br />
Iată însă că urmările primilor ani de omogenizare democratică<br />
n-au întârziat să apară. Într-adevăr, noul este uns cu mir<br />
estetic numai în lipsă de altceva mai bun. Când stimulii<br />
sunt prea mici pentru a atinge acel prag diferenţial, îi<br />
înlocuieşti mereu. Ziua Z a recâştigării pragului estetic al<br />
istoriei este prevestită de mulţi profeţi ai vremurilor noastre,<br />
dar omul european a ales, între fascinaţie şi teamă, pe ultima.<br />
Pe cât e de urgent să împiedicăm orice proces de<br />
restauraţie, pe atât trebuie să ştim că ne este imposibil s-o<br />
facem atâta vreme cât ameninţarea lui ne este străină. Crucea<br />
pe care postmodernitatea trebuie să o ducă de acum înainte<br />
este conştiinţa ameninţării. Pentru a o suporta, trebuie, întradevăr,<br />
să devenim, nietzschean vorbind, supraoameni.<br />
Vizionarismul istoric, entuziasmul în faţa trecutului<br />
şi viitorului a cărui dispariţie o deplânge Novalis, se<br />
regăseşte de-a lungul istoriei noastre moderne într-un filon<br />
devenit între timp tradiţie. Cioran scrie în Silogismele<br />
amărăciunii că „Prin barbarie, Hitler a încercat să salveze<br />
o întreagă civilizaţie. Întreprinderea lui a fost un eşec; – a<br />
fost totuşi ultima iniţiativă a Occidentului.” 19 Autorul<br />
subliniază. O face tocmai pentru a orienta interpretarea<br />
spre etimologia mistică a verbului din care derivă<br />
substantivul subliniat. La scara istorică a României,<br />
obsesia Istoriei are în Nicolae Ceauşescu singura ei<br />
iniţiativă – care, desigur, a eşuat, dar urma ei a rămas.<br />
„Totuşi, iubirea”. Operatorul argumentativ îşi are<br />
locul chiar aici, pentru a concesiona o stare de spirit pe<br />
care o jumătate de secol de naţionalism românesc n-a<br />
reuşit s-o dovedească. După 1918, Ceauşescu este primul<br />
conducător român al unui stat român independent şi,<br />
având în vedere eficacitatea momentului 21 august 1968,<br />
suveran. Chiar după ce, din 1973 în 1985, cenaclul „Flacăra”<br />
reuşeşte să ducă la incandescenţă, apoi la dezmăţ, senzaţia<br />
de identitate românească, în ultimele bacanale întru<br />
solidaritate naţională pe care le va fi cunoscut România,<br />
cu preţul orbirii pe care ţi-o dă plonjarea cu ochii în<br />
filamentul electric, rămâne amintirea fantasmei din care<br />
mai poţi extrage un ersatz, un concentrat meschin a ceea<br />
ce de altfel n-a fost mereu decât minciună şi, în unele<br />
nopţi de „grup în fuziune” (Sartre), adevăr opiaceu. Iată<br />
ce spune un tânăr de 21 de ani pe forumul părţii VII din<br />
filmul Te salut, generaţie în blugi al lui Cornel Diaconu –<br />
unul dintre românii, majoritari de acum încolo, care n-a<br />
trăit în anii ’80, dar a văzut imaginile şi a auzit sunetele<br />
peliculei: „Eu am 21 de ani şi mi se face pielea găinii când<br />
mă uit la clipurile astea. Cred că era deosebit şi-mi lipseşte<br />
sentimentul de apartenenţă la ceva... În clipurile acestea,<br />
parcă eraţi toţi conectaţi la ceva. Deosebit.” 20<br />
Cioran nu l-a chemat, în 1952, pe Ceauşescu. Din<br />
întâmplare, comunismul a fost coconul în care un gând ca<br />
cel al lui Cioran, probabil reprezentativ pentru foamea<br />
năucitoare de istorie a unui popor care nu-i ştia nici gustul,<br />
s-a reprodus şi a crescut, corupt încă din clipa în care a<br />
emigrat în minţile mult mai sărace – şi cu adevărat hămesite<br />
<strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
67<br />
– ale compatrioţilor. Putea fi nazismul, a fost comunismul,<br />
cuvântul nu are, acum, importanţă. Nostalgiei oarecum<br />
jucate a lui Cioran, care asista atunci la sfârşitul istoriei, în<br />
Occident, i-a răspuns, din estul în care istoria abia începuse,<br />
Ceauşescu. Aici s-a oprit geniul istoric românesc. Unei voci<br />
adevărate a crezut că-i răspunde un ecou. De fapt, de aici a<br />
pornit, şi s-a oprit puţin mai departe, lăsând în interval<br />
Casa Poporului. Pentru 23 de milioane de oameni, aduşi<br />
între timp în stare de înfometare reală, nu era puţin. Spiritul<br />
de la care se revendică „aroganţa” lui Cioran a fost, pentru<br />
Ceauşescu, capcana în care am căzut noi, ceilalţi.<br />
Când am nimerit pe Antena 3 în seara zilei de 26 de<br />
ianuarie 2008 şi am văzut că se adunaseră nişte oameni<br />
care vorbeau despre Ceauşescu, nu mi-a picat fisa. Nu<br />
ieşisem din casă şi nu ştiam că de dimineaţă apăruse un<br />
CD cu cântece revoluţionare. Totul a fost clar abia când<br />
am schimbat pe Realitatea TV. După 20 de ani, se<br />
comemora, în tandem, aniversarea lui Nicolae Ceauşescu.<br />
Faptul că Ceauşescu a ajuns marfă nu-i rău, nu-i<br />
nici bine, dar acest produs cultural declanşează câteva<br />
întrebări asupra memoriei colective româneşti şi câteva<br />
observaţii asupra prezentului istoric în ipostaza lui de<br />
construcţie orientată de reprezentările acestei memorii.<br />
Ceauşescu este, în istoria României moderne – adică<br />
a naţiunii române – figura care sincronizează istoria locală<br />
cu Istoria totalitarismului occidental. Ca de obicei, el apare<br />
târziu: e ultimul dictator european, deloc spectaculos, nici<br />
prost nici genial, un om care n-a lăsat în urma lui nicio<br />
vorbă importantă, incapabil să înţeleagă şi deci să dirijeze<br />
mişcarea artistică care-i era totuşi subordonată (aşa cum<br />
fusese Stalin), nici foarte crud (Gheorghiu-Dej îi era superior<br />
şi-n inteligenţă, şi-n cruzime), nici generos, nici foarte<br />
curajos: un lider mediocru, dar fascinat de estetica puterii.<br />
Singurul lider român independent, primul şi ultimul, care a<br />
încercat în cei 24 de ani de putere să ardă etape istorice<br />
care urcă în alte părţi de la Ludovic Soare la Charles de<br />
Gaulle – ceea ce nu-i o ambiţie măruntă. De-un anacronism<br />
strident, Ceauşescu a reuşit să-l crediteze pe un showman<br />
talentat şi versificator cu personalitate, Adrian<br />
Păunescu, drept echivalentul carpatin al beatnicilor<br />
americani (l-aţi ascultat recitând Bob Dylan?), când, de<br />
fapt, aveam de-a face cu avatarul din societatea<br />
spectacolului al lui Avram Iancu. Nevoia de lider istoric<br />
din cultura română era atât de mare – după ce România<br />
modernă fusese a unei dinastii străine, iar Alexandru Ioan<br />
Cuza rămăsese un fel de Henri IV, cu prestigiul ştirbit de<br />
un secol de la trecerea în nefiinţă –, încât Ceauşescu n-a<br />
trebuit să facă eforturi mari pentru a proiecta pe retina<br />
multor intelectuali români o figură legendară, o hologramă<br />
în care el însuşi a început să creadă, cu care s-a identificat<br />
şi pe care doar sângele a redat-o realităţii virtuale cu care<br />
îi păcălise până atunci.<br />
În ultima lună a lui 2008, s-a deschis în Bucureşti un<br />
local, „La Scânteia”, care are expusă pe un perete o pagină<br />
a unui ziar braşovean din 24 decembrie 1989. Cu tonul<br />
fălos dar şi sătul al vocii care-şi face auzită victoria, autorul<br />
unui articol de primă pagină cere românilor să nu dea curs<br />
setei de răzbunare, ci să lase Istoria să-şi facă treaba: săl<br />
uite pe Ceauşescu în lada de gunoi a istoriei, asta în<br />
ideea că, desigur, istoria va fi având de făcut o mulţime de<br />
premieri interzise până atunci şi de săpat albia care s-o<br />
îndrepte spre matcă.
68 <strong>expertiza</strong> <strong>comunismului</strong><br />
Nimeni nu-şi închipuia – pe aceste meleaguri pe care,<br />
dacă ar fi trăit, Hegel ar fi fost de bună seamă silvicultor –<br />
că istoria, care n-a avut prea mult de lucru, de-acum încolo<br />
va avea cu atât mai puţin. După o scurtă şi opintită agonie,<br />
1990, 1991 şi 1992, apoi 1996, ea a dispărut, mult prea<br />
rapid pentru cei care voiau de la ea reparaţii. Istoria a<br />
apărut târziu în România, în secolul al XIX-lea, şi a trăit<br />
puţin, deşi intens, până la sfârşitul secolului trecut. Dar<br />
ultimele ei decenii au fost, într-adevăr, memorabile:<br />
independenţă, abdicarea regelui, revoluţie populară, crime<br />
politice, stabilizarea regimului, cultul personalităţii,<br />
naţionalism, autonomie industrială, rol internaţional mediu<br />
– performanţă nemaiîntâlnită –, restructurare urbanistică,<br />
plus câteva succese sportive remarcabile. De la foarte<br />
bine, în anii ’60, am evoluat în anii ’80 la foarte rău, ceea ce<br />
ne-a scos, mereu, din rând. Fie că eram văzuţi drept cel<br />
mai interesant partener pentru Occident al blocului<br />
comunist, fie că reuşiserăm să întruchipăm răul absolut<br />
chiar în faţa imperiului sovietic care se pregătea să-şi tragă<br />
zăvoarele, exista ceva strident în evoluţia României pe<br />
scena politică internaţională. Pentru o ţară mică, stridenţa<br />
sfârşeşte prin a fi ridicolă, ceea ce s-a confirmat repede.<br />
Dar, privită din interior, această stridenţă pompa aburi<br />
magici în atmosferă şi, dacă entuziasmul lui Ceauşescu ar<br />
fi ţinut pasul cu puterea de absorbţie afectivă a poporului,<br />
el n-ar fi părut, poate, niciodată nebun.<br />
Nevoia de lider trebuia satisfăcută. După diferitele<br />
tălpi care ne călcaseră, era cazul să venerăm o talpă<br />
autohtonă care, chiar dacă striveşte, e de-a noastră. „Trăim<br />
decenii de suveranitate”, cânta corul inconştient, în ultimii<br />
ani de dictatură. 21 La 20 de ani de la momentele prăbuşirii<br />
unui palat de cleştar pe care, fiind de cleştar, nimeni nu la<br />
văzut vreodată, Ceauşescu a devenit marfă de vânzare<br />
pentru televiziunile de ştiri. Ce se vinde acum? Se vinde,<br />
mai întâi, un „personaj controversat”. La scară istorică,<br />
asta înseamnă ceva. Nu există niciun român din istoria<br />
recentă, cea televizată, a omenirii, care să merite acest<br />
titlu. Se vând, desigur, nişte amintiri – şi mai puţin istorie,<br />
pentru că singurul istoric participant la aceste emisiuni<br />
este Adrian Cioroianu, doctor în istorie cu o teză despre<br />
Ceauşescu. Se vinde, însă, mai ales o construcţie a<br />
prezentului pe care conştiinţa noastră post-romantică near<br />
obliga s-o verificăm şi nu s-o adaptăm fantasmelor care,<br />
altminteri, comandă destule din umilele noastre existenţe.<br />
„Sinteza zilei”, de pe Antena 3, a comis, prin Mihai<br />
Gîdea şi Victor Ciutacu, cele mai grosolane manipulări de<br />
memorie din istoria ultimilor două decenii în privinţa<br />
raportului dintre acel trecut şi acest prezent. Mihai Gîdea<br />
a comparat imaginea unei mulţimi asmuţite asupra raionului<br />
de carne dintr-un hipermarket, filmată în 2008, cu cozile<br />
din anii 1980. Momentele au contexte evident diferite: în<br />
2008, promoţia este cea care creează stări de delir<br />
consumator, în vreme ce în anii 1980 cozile făceau parte<br />
dintr-un cotidian care se scurgea alene. Supermarketul în<br />
care oamenii se calcă în picioare este imaginea standard a<br />
unuia dintre păcatele capitale ale capitalismului. În finalul<br />
emisiunii, Victor Ciutacu anunţa, dezabuzat, sfârşitul<br />
libertăţii de expresie în era lui Băsescu – asta înainte ca<br />
Mircea Badea să-şi fileze, vreo câteva zile mai târziu, o<br />
tiradă anti-băsesciană pigmentată cu adresări tabloide.<br />
Dincolo, la Realitatea TV, invitaţii lui Cosmin Prelipceanu<br />
se abţineau să facă din ceauşism berbecele cu care să<br />
forţeze zăvorul dictaturii lui Băsescu. Dar şi aici, cea mai<br />
sonoră voce, a Corinei Drăgotescu, era şi cea mai jalnic<br />
lipsită de nuanţe. Ne e mai bine, conchide jurnalista, doar<br />
pentru că „atunci” ne era atât de rău încât nici un rău<br />
prezent nu-l mai poate egala pe cel trecut. Realitatea-<br />
Caţavencu. Sorin Ovidiu Vântu. Mircea Dinescu, Stelian<br />
Tănase, Adrian Păunescu. Gigi Becali (intervenţie specială<br />
în emisiune, cu părere „avizată” despre ceauşism). Am<br />
înţeles. Capitalismu-i devălmăşie, „moară fără morar”. Dacă<br />
votăm, ne trezim că tocmai cei pe care i-am refuzat câştigă.<br />
Dacă nu votăm, suntem pernicioşi, ca şi cum dreptul de a<br />
vota este o obligaţie, pentru că libertăţii de expresie a<br />
unui politic imoral trebuie să i se răspundă, creştineşte,<br />
cu expresia moralităţii regimului care o instituţionalizează.<br />
Istoria s-a terminat. Asistăm acum la agonia memoriei<br />
istorice. Câteva (inter)feţe – plătite de cei care guvernează<br />
de fapt ţara, capitaliştii adevăraţi, Vântu sau Voiculescu,<br />
băieţi deştepţi şi fete blonde – bruiază, îneacă şi elimină<br />
ultimele urme de criterii discriminante între două tipuri de<br />
regim istoric: unul în care metadiscursul e dat pe mute,<br />
altul în care poţi spune orice, poţi inclusiv nega diferenţa<br />
dintre cel în care vorbeşti şi cel despre care vorbeşti.<br />
Prin delegitimarea memoriei istorice şi prin<br />
indiferenţa faţă de formarea noastră socială şi culturală,<br />
vom ajunge, în fine, să uităm istoria – clipă în care istoria<br />
va deveni imposibilă altfel decât ca întrupată într-un accident,<br />
catastrofă fără legătură directă cu raţiunea umană şi<br />
fără ca vreo voce să mai apuce să înscrie undeva<br />
evenimentul. Dacă generaţia de 30 de ani ştie că există un<br />
trecut, dar se poartă compulsiv, dacă generaţia de 21 de<br />
ani încă mai plânge după senzaţia de istorie, generaţia de<br />
11 ani va avea, la 31, un conţinut mnezic atât de diferit de<br />
noi – privatizat pe de o parte, personalizat pe de alta,<br />
pragmatic şi cu o dinamică atât de mare –, încât Ceauşescu<br />
va apărea, fulgurant, ca un cookie care împiedică<br />
insesizabil fluxul informaţiilor, ca unul dintre obiectele care<br />
înoată în apa din Zonă, în Călăuza de Tarkovski, dar<br />
înregistrat de o privire care s-a dezobişnuit, ca animalele,<br />
să mai observe altceva decât mişcarea.<br />
Or, ce altceva e Istoria în modernitate decât obiectul<br />
dorinţei de nemurire – sau reversul spaimei de moarte?<br />
Poate că, prin cinism şi inconştienţă, ne vindecăm mai<br />
uşor decât am încerca s-o facem cu ochii mari deschişi.<br />
______<br />
Note :<br />
1 Matei Călinescu, Fragmentarium, Cluj, Dacia, 1973,<br />
p. 18. 2 Pentru detalii privind conceptul de ironie, trimit la<br />
Pierre Schoentjes, Poétique de l’ironie, Paris, coll.<br />
“Points/Essais-Inédits”, 2001, al cărei rezumat poate fi<br />
găsit la adresa http://www.fabula.org/revue/cr/180.php.<br />
Există astfel o ironie romantică, sinonimă cu romantismul<br />
pentru unii, care constă în expresia tensiunii dintre cultură<br />
(conştiinţa de sine) şi natură (inconştientul vital). „Pentru<br />
romanticii germani, ironia ia un sens mai larg. Ea provine<br />
din conştiinţa opoziţiei dintre real şi ideal.” Astfel, criza<br />
istoricismului poate fi explicată în aceeaşi logică cu criza<br />
limbajului, ca încercarea eşuată de echivala realul şi<br />
limbajul. Putem spune tot ce există ? Răspunsul, evident,<br />
este nu. Dar poezia, în schimb, poate spune ceva de<br />
dincolo de ceea ce există. (trad. mea)
3 Hayden White, op.cit., p. xii.<br />
4 Schelling, citat în « Prefaţa » la Romantiques<br />
allemads, op. cit., (trad. mea)<br />
5 Lavinia Stan, « OSCE a decis : comunism =<br />
nazism », revista 22, nr. 33, 11-17 august 2009, p. 10.<br />
6 Critique, nr. cit., p. 510 (trad. mea)<br />
7 Ibind. , p. 484<br />
8 idem<br />
9 Nicu Ceauşescu, în anii 1990. „Măcar să se fi făcut<br />
ceva bun după aceea”, Valentin Ceauşescu, interviu în<br />
Gazeta Sporturilor, 11 august 2009.<br />
10 Thomas Nagel, Oare ce înseamnă toate astea?,<br />
All, 1998, p. 74 (trad. Isabela Ieţcu-Preoteasa).<br />
11 Novalis, citat în Romantiques allemands, op. cit.,<br />
p. xiii.<br />
12 Ciprian Mihali, Sensus communis, Pentru o<br />
hermeneutică a cotidianului, Paralela 45, 2001, pp. 41-<br />
42. Remarca este făcută într-un context aparte, acela al<br />
abilitării filosofice a cotidianului, dar adresarea depăşeşte<br />
limitele contextuale ale enunţării ei.<br />
13 De citit aici un excelent articol al lui Pierre Manent<br />
din revista Le Débat, no 116, septembrie-octombrie 2001.<br />
14 Virgil Ciomoş, De la experienţa sublimului la<br />
starea de excepţie, Paideia, 2006, p. 119.<br />
15 Radu Toma, Secolul XVIII francez: epistemă,<br />
ideologie, roman, Bucureşti, ed. Univers, 1981.<br />
16 Mémoires, correspondances et ouvrages inédits<br />
de Diderot, Paulin, 1830, tome 21, p. 334 (acces la http://<br />
books.google.ro/books?id=kzoHAAAAQAAJ&pg=PA3<br />
34&lpg=PA334&dq=le+spectacle+de<br />
+l%E2%80%99injustice+me+transporte+quelquefois).<br />
17Jean-Francois Lyotard, Inumanul, traducere şi<br />
postfaţă de Ciprian Mihali, Cluj, Idea Design&Print, 2002<br />