proceeding de anatomie macroscopica - Gr.T. Popa

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE „GR.T.POPA” IAȘI 

ȘCOALA DE VARĂ – SEPTEMBRIE 2012 

PROCEEDING DE ANATOMIE 

MACROSCOPICĂ 

ȘI DISECȚIE A FICATULUI 

ANATOMIA FICATULUI 

TRAIAN ȚĂRANU 

DUMITRU PĂDURARU

ELEMENTE DE ANATOMIA DEZVOLTĂRII TUBULUI 

INTESTINAL PRIMITIV 

Aspecte morfogenetice ale tractului gastro-intestinal 

În perioada dezvoltării primare a corpului (săptămâna a treia), primul eveniment major 

este gastrulația. Cu originea în linia primitivă, cele trei foițe germinative se diferențiază, în săptămâna 

a patra, pentru a forma schițele majorității sistemelor de organe ale corpului. 

Gastrulația este finalizată odată cu formarea eminenței caudale, structură embrionară aflată la 

originea majorității părților caudale ale corpului uman. Eminența caudală este considerată rezervorul 

celular care, în perioada dezvoltării secundare a corpului, permite extensia distală a embrionului, 

neurulația secundară, formarea rudimentelor organelor specifice regionale direct din mugurele 

caudal, fără structurarea prealabilă a foițelor germinale distincte. După apariția subdiviziunilor endo-, 

mezo- și ectodermice, repectiv, plierea/ fondarea în axele cranio-caudală și latero-laterală ale discului 

embrionar tridermic (săptămâna a patra), corpul embrionului dobândește forma specifică 

tridimensională (plan „tub în tub”). 

Procesul de fuzionare medioventrală a izostructurilor lamelar-tisulare convertește 

endodermul, inițial plat, în structura tubulară de intestin primitiv, aflată la originea epiteliilor gastrointestinale, 

ductale, acinoase și a hepatocitelor. 

Tubul intestinal endodermic este regionalizat primitiv în anterior, mijlociu și posterior (pro-, 

mez- și metenteron). Porțiunile sale extreme, cefalică și caudală, sunt închise orb, „în deget de 

mănușă”, prin membranele oro-faringiană și cloacală (endo-ectodermice, tranzitorii, la limita cu 

stomodeum-ul și, respectiv, proctodeum-ul).




Porțiunea mijlocie (portală/„a porții”) se află la joncțiunea tubului intestinal endodermic cu 

vezicula ombilicală; inițial este larg deschisă în aceasta, pentru ca, ulterior, consecutiv alungirii tubului 

intestinal, prin tubulizare, să-și diminueze comunicarea cu vezicula ombilicală, la un duct vitelin subțire 

(omfalo-mezenteric). 

Convențional, trisegmentarea intestinului primitiv endodermic a fost inițial corelată cu 

teritoriile de distribuție ale axelor viscerale aortice abdominale (celiacă, mezenterică superioară și 

mezenterică inferioară). Studiile experimentale au demonstrat că limitele regionale endodermice, 

urmărite cranio-caudal, depind de trăsăturile de expresie homeogene segmentare, exprimate înaintea 

dezvoltării acestor vase. 

Din stadiile precoce ale dezvoltării embrionare este prefigurată locația virtuală, normală 

(sau nu) a viscerelor gastro-intestinale, prin teritorii de expresie genică specifică. 

Se consideră că achiziționarea identității regionale cranio-caudale a celor trei foițe tisulare 

primitive (din perioada gastrulației) are loc sub acțiunea unor semnale moleculare provenite din linia 

primitivă și nodulul primitiv (Hensen), „organizatorul” morfogenezei embrionare umane.




Mezodermul lamei laterale (nesegmentat) se scindează (ziua 16-17) în cele două foițe, 

ventrală, viscerală, splanhnopleurală asociată endodermului (ea va da naștere corionului, 

submucoasei, muscularei și seroasei viscerale), și dorsală, somatică, somato-pleurală, asociată 

ectodermului (aflată la originea seroaselor parietale peritoneală, pleurală, pericardică și a unor părți 

din musculatura supraiacentă). 

Tubul intestinal endodermic este inițial suspendat, pe linia mediană, la peretele abdominal 

posterior printr-un mezou sagital dorsal. Între marginea anterioară a intestinului anterior (esofag 

abdominal distal, stomac, duodenul proximal) și peretele abdominal antero-lateral primitiv se află 

mezogastrul ventral (porțiune caudală, pars mezenterica a septului transvers). Limita sa caudală 

corespunde porții intestinale anterioare (porta intestinalis anterior), marginea cranială a coletului 

veziculei ombilicale/ viteline, locația de unde (din endodermul vaterian/ ampula sau foseta duodenală 

primitivă, ca punct fix) va lua naștere mugurele hepatico-cistico-pancreatic. 

Regionalizarea endodermului tractului gastro-intestinal are ca substrat decisiv interacțiunea dintre 

foițele germinale primordiale și tripla conexiune (ecto-, mezodermul realizează acțiuni inductivpermisive 

asupra endodermului). 

Proximitatea mezodermului cardiogenetic caudal induce, în endodermul intestinului 

ventral adiacent, exprimarea markerilor hepatici (albumină și alfafetoproteină). 

În endodermul dorsal, non-hepatic, expresia acestor markeri este reprimată de mezo- și 

ectodermul dorsal supraiacent.

ELEMENTE DE ANATOMIA DEZVOLTĂRII TUBULUI INTESTINAL PRIMITIV 

Morfogeneza ficatului și a căilor biliare 

Cele două surse ale dezvoltării ficatului sunt endo-mezodermale: 

• endodermul parenchimatos: în ziua a 22-a, pe fața ventrală a duodenului descendent apare o 

îngroșare minoră de endoderm, numită placa hepatică (situată la nivelul porții intestinale 

anterioare, corespunzătoare versantului cranial al coletului veziculei ombilicale, viitoare papilă 

duodenală mare). În zilele următoare, prin citoproliferare, ia naștere diverticulul hepatic 

(primordium hepatic). Acesta se insinuează și crește în mezogastrul ventral (celularitate care 

aparține porțiunii caudale, mezenterice, a septului transvers). Din acest diverticul (mugure) hepatic 

iau naștere cordoanele ramificate de celule hepatice primordiale (hepatoblaste) care, sub influența 

semnalizării Notch și a altor proteine regulatoare, devin hepatocite și canalicule biliare (sistemul 

ductal intrahepatic). 

Colangiocitele și hepatocitele provin dintr-un precursor comun, hepatoblastul. 

Cordoanele hepatice se diferențiază în parenchim (celule hepatice) și celule epiteliale ductale biliare; 

• mezodermul hepatic se dezvoltă în relație cu septul transvers, placa mezodermică dintre cavitatea 

pericardică și pediculul sacului vitelin. El ia naștere din mezodermul splanhnic proximal marginii 

anterioare a stomacului și din precursorii unor celule endoteliale de origine necunoscută, aflate la 

originea endoteliului sinusoidelor hepatice. 

Mezodermul cardiogenetic, endoteliul și celulele mezenchimatoase ale septului transvers 

(cu rol decisiv în specificarea formării ficatului prin expresia genelor hepatice în endodermul 

intestinului anterior subdiafragmatic) emit factori de creștere cu funcție semnalizatoare (Vegfs, Bmps, 

Fgf 2) absolut necesari dezvoltării parenchimului hepatic. În ziua a 26-a, strict caudal bazei diverticului 

hepatic, dintr-o populație histologică distinctă de celule duodenale apare o altă îngroșare 

endodermică ce proliferează în mezenchimul mezogastrului ventral (ca diverticul cistic, formator al 

veziculei biliare și al ductului cistic). Distal față de acesta, se va structura ulterior o placă endodermică 

bidiverticulară a viitorului pancreas ventral. Se formează ductul hepato-coledoc. Secreția bilei 

debutează în săptămâna a douăsprezecea a vieții intrauterine iar excreția în duoden începe din 

săptămâna a treisprezecea.


Morfogeneza ficatului și a căilor biliare





Anatomia ficatului 

ANATOMIA DESCRIPTIVĂ A FICATULUI 

Ficatul prezintă următoarele particularități: 

• este cea mai voluminoasă și complexă glandă a corpului uman 

• este anexată tubului digestiv, interpusă între sistemele venoase port și cav 

inferior 

• are o structură parenchimatos-vasculară 

• moale și ușor depresibil, prezintă o plasticitate specifică (dobândește forma 

spațiului care i se oferă), fapt permisiv modelării suprafeței sale de către 

organele adiacente care îi lasă diverse amprente sau impresiuni 

• asigură numeroase funcții biologice (o gamă largă de activități metabolice 

necesare homeostaziei, nutriției și apărării imunitare) și secretă bila 

• viscer indispensabil vieții, el poate face obiectul transplantării hepatice, 

parțiale sau totale 

• în condițiile unor factori nutriționali normali, odată cu procesul de 

îmbătrânire, ficatul se atrofiază natural iar fluxul sanguin, factor important în 

metabolizarea medicamentelor, se diminuează progresiv.



Anatomia de suprafață 

Situare. În etajul supramezocolic, 3/4 ale glandei situate la dreapta coloanei 

vertebrale. 

Culoarea este variabilă situațional, roșie-brună pentru ficatul funcțional, roșieviolacee 

pentru ficatul hipervascularizat sau galbenă în degenerescența 

grăsoasă; la cadavru, culoarea este roșie-verzuie palidă. 

Forma glandei. Extras din lojă și etalat pe o suprafață plană orizontală, ficatul are 

forma unui hemiovoid, cu marea extremitate orientată spre dreapta. 

Lobul drept reprezintă 70% din masa hepatică. 

Dimensiunile. Diametrul frontal al ficatului normal are în medie 28 - 30 cm, cel 

sagital (grosimea medie) este de 16 - 20 cm, iar cel vertical, de 8 - 10 cm la 

nivelul lobului drept, și 3 - 4 cm, la nivelul lobului stâng. 

Consistență. Ferm la palpare și mat la percuție, ficatul are o coeziune slabă 

(parenchim cu particularități de sutură în patologia traumatică). 

Moale, puțin elastic și friabil, țesutul hepatic permite, prin plasticitatea sa, 

formarea amprentelor de suprafață ale organelor adiacente. 

Poziția ficatul este variabilă cu tipul constituțional, poziția corpului (orto-, 

clinostatism/ de-, pro-, laterocubit), ținuta corpului (extensie, flexie, înclinare 

laterală) și mobilitatea respiratorie (în inspir poziție oblică, iar în expir poziție 

transversală).



Conformația exterioară și anatomia raporturilor 

Clasic şi contemporan, fețele ficatului sunt cranială și caudală. 

Fața cranială, diafragmatică este convexă în sens frontal și sagital și în contact cu fața 

abdominală a mușchiului a cărui denumire o poartă. Este orientată frontal între 

ligamentele triunghiulare drept și stâng. Corelat cu raporturile ei, această față a fost, 

convențional, cvadri-compartimentată în câmpuri fără delimitare precisă. 

- Suprafața sa ventrală este subîmpărțită în trei arii, două ventro-toracice, 

dreaptă și stângă, încadrând aria mijlocie, epigastrică. 

○ Aria toracică a lobului hepatic drept are, în hipocondrul corespunzător, 

raport condro-costal VI - X drepte și contact direct cu fața endoparietală sub nivelul 

spațiului al patrulea intercostal. 

○ Aria toracică a lobului hepatic stâng are, în hipocondrul stâng, raport cranial 

cu rebordul condro-costal al hemitoracelui stâng la nivelul cartilajelor costale VII și VIII. 

○ În aria mijlocie, epigastrică, ficatul are raport direct cu peretele abdominal 

anterior, la nivelul unui trigon delimitat cranial de rebordul condro-costal IX (X), drept și 

VII stâng, iar caudal, de linia oblică dintre cartilajele costale IX (X) dreapta și VII stânga. El 

este palpabil și percutabil deasupra mijlocului spațiului xifo-ombilical. 

Raportat la „bariera” superficială a ligamentului falciform dintre suprafețele 

celor doi lobi, drept și stâng, leziunile dezvoltate la dreapta vor prezenta un „sindrom 

toracic”, iar cele din partea stângă, un „sindrom epigastric”.




- Suprafața cranială (a lobului stâng) are raport proximal cu centrul tendinos și 

parțial cu partea musculară stângă a diafragmei. La acest nivel, pelicula de fluid peritoneal 

permite glisarea seroaselor mezoteliale hepato-frenice, aflate în contact (funcționând ca o 

articulație de „tip condilian”). Porțiunea intraperitoneală a lobului hepatic stâng prezintă 

amprenta cardiacă și are raporturi transdiafragmatice cu baza pleuro-pulmonară stângă, 

ventriculii și pericardul. 

- Suprafața dreaptă (a lobului hepatic drept intraperitoneal și convex în toate 

sensurile), are raport, mediat de hemidiafragmă, cu baza pleuro-pulmonară ipsilaterală 

(proximitatea pleuro-hepatică dreaptă explică frecvența plăgilor toraco-abdominale care 

interesează uneori concomitent pleura, plămânul, difragma, peritoneul și parenchimul 

hepatic). La acest nivel, lobul drept poate prezenta amprente costale. 

- Suprafața dorsală este formată din porțiunea extraseroasă delimitată de 

ligamentele coronar, trigonale și peritoneul lobului caudat, între omentul hepato-gastric, la 

stânga și mezoul ligamentar hepato-cav, la dreapta. Are înălțimea maximă de 6 - 10 cm, în 

partea mediană, cu descreșterea rapidă spre cele două extremități și lărgimea (axul 

frontal) de 14 - 19 cm. Este o suprafață concavă transversal, deprimată în partea mijlocie, 

unde proemină corpurile vertebrelor toracice IX, X, XI și, uneori, XII, alături de planul 

vascular aortico-cav și esofagul abdominal.




Faţa diafragmatică şi marginea inferioară a ficatului 

- Suprafața dorsală cuprinde trei sectoare delimitate de fisura longitudinală a 

ductului venos aranţian, spre stânga, şanţul venei cave spre dreapta, și dispoziția 

cruciformă divergentă a pliurilor peritoneale care îl încadrează: 

○ cranial, ligamentul falciform, dedublat posterior în foițele dreaptă și stângă, 

continuate lateral și medial cu plicile coronare superioare omonime și 

○ caudal, inserția hepatică a omentului mic, continuat prin foițele sale cu plicile 

coronare inferioare, dreaptă și stângă. 

În partea dreaptă se află şanţul longitudinal dreapt, al venei cave caudale (uneori 

transformată în canal de către o langhetă de parenchim hepatic). 

În partea stângă a lobului caudat se găsește fisura longitudinală stângă, a 

canalului venos (al lui Arantius), obliterat fibros cu foițele omentului mic inserate pe 

marginile sale.




Urmărite de la dreapta spre stânga, cele trei sectoare sunt: 

• sectorul dorsal drept, al lobului drept hepatic, plasat la dreapta şanţului venei cave, este 

extraperitoneal și în contact intim cu mușchiul diafragma în spațiul delimitat de foițele drepte ale 

ligamentului coronar. Zona prezintă amprentele renală și suprarenală drepte, respectiv, ligamentul 

hepato-suprarenal; 

• sectorul mijlociu, al lobului caudat (eminența portă posterioară), are forma patrulateră. 

Raporturile lobului caudat (aflat proximal recessus-ului cranial al bursei omentale) sunt cu artera 

aortă, trunchiul celiac și plexul omonim spre stânga, amprenta venei cave inferioare spre dreapta, 

marginea cranială a pancreasului și mica curbură gastrică caudal. 

• sectorul dorsal stâng, aflat la stânga fisurii aranţiene, prezintă amprentele esofagului abdominal și 

fundus-ului gastric, cu cele două trunchiuri nervoase vagale și omentul mic proximal.




Fața caudală, viscerală este orientată dorsal și spre stânga. Ea este subîmpărțită 

în trei sectoare (drept, mijlociu și stâng), de trei şanţuri, două sagitale, drept și stâng și 

unul transversal, al hilului hepatic aferent. Meckel a echivalat aspectul superficial al 

acestor şanţuri cu litera „H” sau „K” (comparație interesantă descriptiv, dar neimportantă 

topografic). 

○ Şanțul sagital drept, cavo-cistic, corespunde anterior fosei veziculei biliare iar 

posterior, fosei venei cave. 

○ Şanțul sagital stâng este mai profund și mai îngust; el este format din două 

segmente, aflate în continuitate, anterior, prehilar, ocupat de fisura venei ombilicale 

stângi, continuate cu ligamentul rotund și posterior, retrohilar, ocupat de fisura ductului 

venos sau vestigiului său fibros. Acest şanţ se proiectează pe linia de inserție hepatică a 

ligamentului falciform 

Faţa viscerală a ficatului




Fața caudală, viscerală 

○ Şanțul transversal, porta hepatis, lung de 6 - 7 cm și larg de 1,2 - 2 cm, are, între cele 

două şanţuri sagitale, o direcție oblică posterioară spre stânga. 

Cele două versante (anterior și posterior) ale şanţului sunt marcate de liniile de reflectare 

hepatică ale seroasei bilaminate a omentului hepato-gastro-duodenal. 

• Sectorul drept corespunde lobului hepatic drept. La acest nivel, urmărite latero-medial 

și ventro-dorsal, sunt următoarele impresiuni hepatice viscerale, separate de două 

creste: 

○ a flexurii colice hepatice 

○ amprenta reno-suprarenală, determinată de porțiunea supramezocolică a feței 

anterioare a rinichiului drept și capsula suprarenală adiacentă 

○ la stânga, impresiunea veziculei biliare 

○ la stânga acesteia, amprenta duodenală a porțiunii supramezocolice a 

duodenului descendent). 

• Sectorul mijlociu, prezintă hilul hepatic aferent (porta hepatis), are suprafața de 7 cm 

diametru transversal și 12 cm sagital. Teritoriul prehilar, lobul pătrat, este rectangular, 

în raport cu fața ventrală a pars egestoria gastrică, pilorul, bulbul duodenal și partea 

dreaptă a colonului transvers. Retrohilar (eminentia porta posterior) sau lobul caudat 

prezintă cei doi tuberculi, papilar și caudat.




Fața caudală, viscerală 

• Sectorul stâng este situat la stânga şanţului venos, cu incizura ligamentului rotund, are 

formă trigonală și corespunde lobului stâng. Are raport cu fețele anterioare ale 

esofagului abdominal şi stomacului. 

Marginea inferioară sau anterioară a ficatului separă, în partea ventrală, cele 

două feţe ale acestuia. Ea are un traiect oblic, ascendent, de la dreapta spre stânga, este 

ascuțită și net marcată pe piesa de autopsie. Palparea ei devine practicabilă infrasternal pe 

o înălțime de câțiva centimetri și, pe toată lungimea, atunci când ficatul normal coboară cu 

1 - 2 cm în inspir. Marginea prezintă două incizuri corespunzătoare extremității anterioare 

a fiecărui şanţ sagital. Cea dreaptă, cistică, corespunde fundus-ului veziculei biliare la 

intersecţia cu marginea inferioară a ficatului. 

Extremitatea stângă, a lobului stâng, este subțire, aplatizată cranio-caudal; ea se 

insinuează între fundus-ul gastric și diafragmă. 

În viața intrauterină, această extremitate are raport cu polul cranial lienal, 

situație naturală rar întâlnită la adult.



Morfologia ficatului 

Urmărite radial, acestea sunt: 

Tunica seroasă, peritoneul visceral hepatic, acoperă suprafaţa ficatului, 

exceptând area nuda. Este tapisată la interior de o lamă de țesut conjunctiv (tella 

subserosa) și se continuă cu foițele mezoteliale ale aparatului ligamentar care îl ancorează 

în loja sa. 

Tunica fibroasă (capsula lui Laennec) este un înveliș conjunctiv semitransparent 

rezistent și puțin extensibil, care acoperă parenchimul hepatic. Ea se îngroașă la nivelul 

hilului aferent,circumscrie elementele pediculului portal, luând numele de capsulă Glisson, 

și se reflectă pe ea însăși, prelungindu-se în interiorul ficatului. Capsula se îngroașă, la 

nivelul feţei inferioare a ficatului, ca plăci hilară (detașabilă nehemoragic pentru abordul 

confluentului biliar superior), colecistică (capsula fibroasă îngroșată în fosa cistică, pentru 

clivajul paucivascular în colecistectomie), ombilicală și aranțiană. 

Stroma ficatului este formată dintr-un țesut conjunctiv lax, elastic, capilare 

sinusoide, țesut hematopoetic și reticulohistiocitar, care separă lobulii hepatici și 

circumscriu ductele portale. 

Parenchimul hepatic este format dintr-o multitudine de lobuli hepatici, separați 

prin fisuri interlobulare, întrerupte de ariile joncționale a 3 - 4 dintre ei, numite spații 

portale, ocupate fiecare de câte o arteră, venă portă și un duct bilifer interlobulare, vase 

limfatice și fibre nervoase amielinizate.

Parenchimul hepatic 

Fiecare lobul poliedric este format dintrun 

contur vascular hexagonal, în interiorul căruia 

traveele radiare Remak de hepatocite, 

anastomozate între ele, diverg centrifug de la 

nivelul unei vene centrale. Capilarele sinusoide 

intralobulare au dispoziție radiară spre vena 

centrolobulară. 

Succesiunea graduală a ductelor biliare 

intrahepatice este următoarea: canalicule biliare 

(fără perete propriu), ducte intra- și interlobulare, 

septale, intersegmentare, secționale, hepatice drept 

și stâng (emergente prin hil și convergente). 

Parenchimul ficatului se particularizează 

prin toleranță la supurațiile endohepatice și 

capacitatea remarcabilă de regenerare (cicatrice 

albă sau calcificată intraglandular, cu depresiune 

superficială deasupra unui depozit fibros sau 

fibrocalcar, ca vestigii ale focarului supurativ rezorbit 

sau exteriorizat). 



Morfologia ficatului


ANATOMIA TOPOGRAFICĂ HEPATO-PARIETALĂ 

Ficatul este situat prevalent în partea dreaptă a etajului supramezocolic (viscer 

toraco-abdominal) în lojele subfrenice, dreaptă (pe care o ocupă complet), mediană 

(partea superioară a regiunii celiace, profunde, imperfect delimitate, cu structuri 

anatomice placate la coloana vertebrală/ Gregoire, Luschka) și stângă (pe care o ocupă 

parțial în partea sa cranială). 

• Hipocondrul drept sau regiunea subfrenică dreaptă este delimitată cranial de cupola 

diafragmatică, caudal, de colonul transvers și mezoul acestuia, lateral, de inserțiile 

costale ale diafragmei. Ficatul se mulează pe pereții lojei. Între cupola diafragmatică și 

fața cranială a ficatului se delimitează spațiul de alunecare interhepato-frenic, complet 

bidivizat de secțiunea ligamentului falciform. 

• Hipocondrul stâng și regiunea subfrenică stângă sunt delimitate cranial și posterior de 

mușchiul diafragma, caudal de colonul transvers și mezoul acestuia, ventral și lateral de 

peretele toracic; este larg deschis medial, spre regiunea celiacă. Loja subfrenică stângă 

(gastro-lienală) este ocupată de majoritatea stomacului, splină și coada pancreasului 

• Regiunea epigastrică și regiunea celiacă. Regiunea epigastrică, situată între cele două 

hipocondruri, este acoperită, în partea sa cranială, de lobul hepatic stâng, cu pasaj de la 

un hipocondru la celălalt. Spaţiul suprahepatic stâng este situat între muşchiul 

diafragma şi faţa cranială a secţiunii laterale a lobului stâng, cu fundus-ul gastric. Spaţiul 

poate fi cloazonat de false membrane interhepato-diafragmatice.



• Regiunea epigastrică și regiunea celiacă. 

Fiecare spaţiu suprahepatic poate fi divizat în câte o porţiune anterioară şi posterioară, 

posibilă locaţie a abceselor suprahepatice anterioare şi posterioare, drepte şi stângi 

(fuzarea dorsală a unei piocolecţii suprahepatice stângi infiltrează ţesutul conjunctiv 

retroperitoneal). 

Spaţiile infrahepatice sunt: 

drept (subhepatic, hepato-duodeno-colic, punga lui Morison), comunicant cu şanţul 

parieto-colic drept, bursa omentală prin hiatus-ul Winslow şi spaţiul suprahepatic 

drept; 

stâng, reprezentat de bursa omentală şi spaţiul pregastric. 

După extragerea ficatului, spațiul remanent din cavitatea abdominală reprezintă 

loja hepatică delimitată astfel: 

- cranial, dorsal și lateral de mușchiul diafragma 

- caudal, de flexura colică dreaptă, extremitatea dreaptă a colonului transvers și a mezoului 

său (care o separă de masa intestinală mezenterială subiacentă) și peritoneul parietal care 

acoperă fața ventro-laterală, supramezocolică a rinichiului drept 

- ventral, ultimele șapte - opt coaste și sternul distal, cu planurile anatomice aferente 

- medial comunică liber cu loja gastrică. 

Ficatul are raport dorsal cu ultimele trei corpuri vertebrale toracice, vena cavă 

inferioară (care împreună cu lobul caudat, aparține planului profund al regiunii celiace), cu 

esofagul, fundus-ul gastric, la stânga, recessus-ul cranial al bursei omentale, median, și 

suprarenala ipsilaterală, la dreapta.



În proiecția ventrală, se delimitează un patrulater neregulat, toraco-abdominal, cu axul 

dominant transversal. Pe partea stângă, contiguitatea cranială a ficatului cu pericardul și 

cordul, face dificilă identificarea limitei matității hepato-cardiace. 

În proiecția dorsală, geometria ariei hepato-parietale este tot rectangulară, dar cu un 

contur mai regulat. 

În proiecția laterală, aria hepato-parietală are formă neregulată, ovoidală. 

Proiecția ventrală Proiecția dorsală Proiecția dorsală a ficatului și a 

ariei sale neperitonizate 

Proiecția laterală


ANATOMIA FUNCȚIONALĂ A FICATULUI 

Segmentația „Couinaud”. Terminologia „Brisbane” 

Pe fața diafragmatică ficatul este format din cei doi lobi clasici, drept și stâng, iar 

pe fața viscerală din patru lobi, stâng, drept, pătrat și caudat (separați prin sistemul 

triscizural). 

Cunoașterea organizării sale funcționale permite excizia conservatoare, ca suport 

al rezecțiilor hepatice reglate, și chirurgia „de grefă”, prin repartiția ficatului între doi 

pacienți. 

Couinaud (1957) a definit rațional și detaliat sistematizarea citoarhitectonicii 

hepatice în teritorii funcționale. El propune următorul model de segmentaţie: hemificatul 

drept cu sectoarele lateral-drept (segmentele 6 anterior şi 7 posterior) şi paramediandrept 

(segmentele 5 anterior şi 8 posterior) şi hemificatul stâng, cu sectorul lateral stâng 

(segmentul 2) şi paramedian stâng (segmentul medial 4, clasicul lob pătrat). Segmentul 

lateral 3 reprezintă partea anterioară a lobului stâng. Lobul dorsal, caudat, este segmentul 

1. 

Suportul anatomic îl constituie modelul constant de distribuție intrahepatică 

dicotomică, anterioară și posterioară a triadei portale (cu vena portă element director) în 

plan transversal (criteriu de segmentare portală transversală) și al topografiei sistemului 

venelor eferente, superioare, ascendente, convergente „în evantai”, cu vârful la vena cavă 

(criteriu sagital de segmentare venoasă hepatică). Fiecare segment este aferentat de către 

un pedicul glissonian portal de ordin terțiar.




Conferința de la Brisbane a I.H.P.B.A. a reconsiderat terminologia segmentării hepatice, 

introducând termenul de „anatomie secțională”. Se păstrează termenii de „(hemi-) ficat drept” și „(hemi-) 

ficat stâng” (din terminologia franceză) în locul celor de „lobi”, drept și stâng (ai terminologiei anglosaxone). 

„Sectoarele” devin „secțiuni” (două, anterioară și posterioară, drepte și două, medială și laterală, 

stângi), iar termenul de„segment”, inclusiv numerotarea cu cifre arabe, de la 1 la 8 a lui Couinaud, se 

păstrează. 

Segmentația ficatului




Conform terminologiei Brisbane, planurile „scizurale” devin „intersecționale”, toate fără 

corespondență anatomică pe suprafața ficatului: 

• Planul intersecțional median, al venei hepatice medii, cu vena hepatică medie plasată în interiorul 

său, corespunde scizurii portale principale (cavo-cistică). Linia Cantlie urmează un traiect liniar 

între flancul stâng al venei cave inferioare și mijlocul fosei veziculei biliare sau mijlocul patului 

hepatic al venei cave și partea stângă a fosei colecistului, cu pasaj prin bifurcarea venei porte în 

hil. Planul intersecțional median este dispus oblic sub un unghi de 75º (cu planul transversal) 

deschis spre stânga. 

• Planul intersecțional drept, al venei hepatice drepte prin scizura portală dreaptă, are traiectoria 

mai puţin exactă decât cea a planului median. Vena hepatică dreaptă se găseşte în planul de 

secţiune, care urmează linia virtuală dintre două puncte, unul aflat pe flancul drept al venei cave și 

celălalt la semidistanța dintre incizura cistică și extremitatea hepatică dreaptă sau 3 - 4 cm medial 

față de joncțiunea foițelor drepte, superioară și inferioară, ale ligamentului coronar. Planul său 

oblic (sub un unghi de 30º-50º cu fața viscerală a ficatului) este deschis spre stânga. În ficatul drept 

planul intersecțional drept se află la interfața secțiunilor anterioară (cu segmentele 5 și 6) și 

posterioară (cu segmentele 7 și 8). 

• Planul intersecțional stâng, al venei hepatice stângi, parcurs de vena hepatică omonimă, este 

trasat prin linia hepato-cavă (de pe flancul stâng al ligamentului falciform spre fisura ligamentelor 

rotund și aranțian) sub un unghi de 45º-50º cu planul orizontal, deschis spre stânga. Planul este 

situat la stânga inserției hepatice a ligamentului falciform. În ficatul stâng, planul intersecțional 

separă secțiunile, medială (reprezentat de segmentul 4 cu două teritorii „subsegmentare”, cranial 

și caudal, notate cu 4a și, respectiv, 4b de unii autori) și laterală (cu segmentele stângi ,2 posterior 

și 3 anterior).




Cele patru secțiuni sunt aferentate de ramuri secționale ale triadei portale, anterioare și 

posterioare, drepte, mediale și laterale, stângi. Pediculii glissonieni drept și stâng se continuă cu cei 

secționali și segmentari (Fig. 4, 5, 6, 7). 

Pe fața diafragmatică, numerotarea segmentelor este urmărită, de pe flancul stâng al 

ligamentului falciform, în sens orar, de la 2 la 8, iar pe cea viscerală, de la nivelul lobului caudat în sens 

antiorar, de la 1 la 7. Segmentul 8 se proiectează doar pe fața diafragmatică a ficatului. Ficatul 

posterior (lobul caudat) corespunde segmentului 1, uneori, subdivizat în 1 drept și 1 stâng. Acesta se 

proiectează doar pe fața viscerală a ficatului. 

Lobul caudat (Spiegel) „al treilea ficat”/Bismuth, reprezintă un teritoriu individualizat situat 

retroportal şi precav, între ficatul drept şi ficatul stâng (sau, în funcţie de bifurcaţia portală, apartenent 

prevalent unuia dintre aceştia). Planul intersecţional median traversează mijlocul lobului caudat. 

Segmentația ficatului



Segmentația „Couinaud”. Terminologia „Brisbane”












Anatomia chirurgicală a ficatului 

Pot fi efectuate, în condiții de siguranță, rezecții de până la 80% din masa ficatului (pentru 

neoplazii primare sau secundare). 

Hepatectomie dreaptă prin abord 

transparenchimatos anterior 

Fig. 8. Perfectarea hemo-, şi 

bilistazei, 

Fig. 9. Tranşa de secţiune hepatică 

dreaptă, 

Fig. 10. Sutura venei cave, 

Fig. 11. Piesa de rezecţie – aspect 

macroscopic secţional al 

hepatomului drept (aspect 

intraoperator clasic),



Transplantarea hepatică 

Este o opțiune terapeutică pentru pacienții cu patologie hepatică de stadiu terminal, 

cu un hemificat de la un adult sănătos. Transplantarea ortotopică implică o hepatectomie 

standard, inclusiv vena cavă hepatică, cu reconstituirea anastomotică arterială, biliară și 

venoasă. Ficatul pe secțiunile C.T.


FICATUL „IN SITU” 

Mijloacele de fixare şi susţinere 

Vena cavă inferioară este un mijloc important de susținere și fixare a ficatului. 

După secționarea experimentală a întregului aparat ligamentar, ficatul rămâne fixat la peretele 

abdominal posterior. Vena poate suporta singură o greutate de 27 - 28 kg, în timp ce aparatul 

ligamentar solitar doar 20 kg. 

Peritoneul hepatic formează un aparat ligamentar hepatic, ansamblu de plici care, alături 

de vena cavă inferioară, presiunea abdominală („salteaua” elastică a viscerelor cavitare în 

stare de plenitudine) împreună cu tonusul mușchiului diafragma și al peretelui abdominal, 

mențin glanda în loja sa. Sunt șase plici mezoteriale ligamentare, coronar, falciform, 

trigonale drept și stâng, hepato-renale, hepato-duodeno-colic (ultimul, inconstant) și un 

oment hepato-gastro-duodenal. Continuitatea dintre ele le oferă o dispoziție spațială 

cruciformă cu ramul vertical format de ligamentul falciform și cel orizontal, de ligamentul 

coronar, prelungit simetric, în plan frontal, cu ligamentele triunghiulare drept și stâng. La 

intersecția celor două ramuri se află vena cavă inferioară. În spațiul delimitat de foițele 

ligamentului coronar (dintre vena cavă și ligamentul triunghiular drept), ficatul este fixat la 

peretele abdominal posterior și mușchiul diafragma, prin suprafaţa sa aperitoneală (area 

nuda, pars affixa), printr-un țesut conjunctiv dens, hepato-frenic (structură ligamentară, 

după unii autori), între capsula fibroasă și foliola dreaptă a centrului frenic.




Ligamentul coronar, veritabil ligament hepatic, cu rol principal în suspensie și fixare, 

funcționează ca o „balama” orizontală în timpul dinamicii respiratorii. El este format din 

țesutul conjunctiv hepato-frenic, „scheletul”, și cele două foițe peritoneale reflectate la 

periferia ariei nuda. El este alungit transversal, are înălțimea de 4 - 5 cm, iar cele două 

reflectări peritoneale de pe circumferința coroanei de țesut conjunctiv formează plicile 

coronare superioară și inferioară (Grégoire). Cea superioară (divizată în două segmente, 

drept și stâng, de către foițele ligamentului falciform) și cea inferioară (bisegmentată drept 

și stâng, de șanțul ligamentului venos) se continuă, fiecare, cu seroasa care tapisează 

peretele abdominal posterior.




Ligamentele triunghiulare, drept și stâng, reprezintă extremitățile confluente ale 

ligamentului coronar. Ligamentul triunghiular stâng este constant și bine reprezentat.




Ligamentul falciform (suspensor sau marea „coasă” peritoneală) normal, este un sept 

neplicaturat, oblic, dorso-ventral, medio- sau parasagital, între fața cranială a ficatului, cea 

hepatică a diafragmei și peretele abdominal supraombilical. El prezintă pentru studiu forma 

trigonală, două fețe, trei margini și un vârf trunchiat pe flancul ventral stâng al venei cave. 

Dintr-o poziție inițial sagitală, după dezvoltarea prevalentă dreaptă a glandei, 

ligamentul este reclinat oblic spre stânga, cu fața stângă aplicată pe convexitatea hepatică și 

cea dreaptă orientată spre cupola diafragmatică. Marginea diafragmatică, convexă, se 

inserează de la ombilic și peretele abdominal anterior, proximal liniei mediale, pe fața 

inferioară a diafragmei până la foița peritoneală cranială clivată a ligamentului coronar. 

Marginea hepatică, concavă, o continuă pe precedenta și se inseră, dorso-ventral pe 

fața cranială a ficatului, până la incizura ligamentului rotund (după o linie, hepato-ombilicală, 

care unește mijlocul venei cave inferioare cu incizura ligamentului rotund). 

Marginea sa liberă, baza, urmează un traiect oblic ascendent ventro-dorsal drept, 

între ombilic și incizura omfalică. Rotunjiă și moale, ea flotează liber în cavitatea peritoneală. 

Conține între foițele sale ligamentul rotund (vestigiu de obliterare parțială a venei 

ombilicale stângi), și țesut celulo-grăsos cu câteva vene porte accesorii, arteriole și limfatice (cu 

drenaj ascendent transdiafragmatic retroxifoidian) în spațiul dintre ele. 

Falciformul este un ligament vascular, cu înălțimea de 2 - 5 cm , cu rol accesor în 

suspensia ficatului.

Ligamentul falciform 

Ligamentele accesorii ale ficatului sunt 

frecvente și pot modifica anatomia 

regională sunt: 

- Ligamentul hepato-cistico-duodenocolic 

- Ligamentele hepato-renale , anterior 

și posterior 




Omentul hepato-eso-gastro-duodenal 

Prezintă pentru studiu: 2 fețe, anterioară și 

posterioară, și 4 margini, hepatică, dreaptă, 

diafragmatică, eso-gastro-duodenală


PEDICULUL HEPATIC AFERENT (PEDICULUL PORTAL) 

• Pediculul hepatic aferent conține căile biliare extrahepatice, artera hepatică proprie, vena 

portă principală, vase limfatice și nervi autonomi, toate înglobate într-un țesut 

celuloadipos, variabil cantitativ, „lojă” situată în marginea dreaptă, pars vasculosa, a 

omentului mic. Acesta este format din două porțiuni, a hilului, plasată în şanţul transversal 

portal și hepatico-omentală. 

• Porțiunea hilului. Urmărite ventro-dorsal, prin disecția țesutului celuloadipos, acestea sunt 

clasic dispuse în următoarele planuri: ductal biliar, arterial hepatic și venos portal. 

Trietajarea este o situație rar întâlnită, pentru că frecvent elementele bilio-arteriale 

amestecate, ocupă împreună planul preportal. 

• Porțiunea hepato-duodenală este formată din artera hepatică proprie, vena portă (între 

fața posterioară a coletului pancreasului și hil), vase limfatice, plexuri nervoase (autonome) 

enterice și calea biliară principală (ductul hepatic comun și partea supraduodenală a 

ductului coledoc).


PEDICULUL HEPATIC AFERENT (PEDICULUL PORTAL)



Vasele și nervii ficatului și sistemului biliar extrahepatic 

Sistemul vascular funcțional este format din sistemele venelor porte, principală și accesorii (și 

ombilicală stângă, la fetus). Un sistem port are particularitatea de a avea, la ambele 

extremități, câte o rețea capilară 

• Vena portă hepatică principală participă în proporție de 75 - 80%, iar artera hepatică cu 

20%-25% la masa sanguină a ficatului. Vena colectează sângele tubului digestiv 

subdiafragmatic, al pancreasului și al splinei. Este impară, avalvulară (specificitate venoasă 

splanhnică), permițând în hipertensiunea portală dezvoltarea naturală, prin contracurent, a 

șunturilor venoase și derivațiile chirurgicale porto-sistemice. 

Originea venei porte hepatice principale este situată posterior față de coletul pancreasului, 

la înălțimea marginii craniale a vertebrei lombare a doua; 

Traiectul său, prin ligamentul hepato-duodenal, este ascendent ventral, oblic spre dreapta, 

posterior primei porțiuni a duodenului; are lungimea de 5 - 11 cm și un diametru lumenal 

de cca. 8 mm; 

Vena se termină prin două ramuri divergente sub un unghi obtuz, deschis superior, de cca. 

90 - 100º (în 72% dintre cazuri) care pătrund ipsilateral, prin şanţul transversal. 

• Venele porte hepatice accesorii au calibrul minor, proveniență din diferite teritorii și 

capilarizare intrahepatică.




Anastomozele porto-cave sunt conexiuni venoase între sistemele port și cave. Ele sunt 

multiple și reprezintă căi de supleere a drenajului venos în obstrucția portală. Unele sunt 

permanente (la nivelul esofagului distal, cardiei și rectului) iar altele, ocazionale (materializate 

și manifeste în hipertensiunea portală intra- sau infrahepatică), odată cu repermeabilizarea 

unor vene vestigiale inconstante (ombilicală, duct venos, paraombilicale). 

- La nivelul cardiei, anastomoza porto-cavă esofagiană este reprezentată de plexul 

venos submucos esofagian inferior (dintre venele gastrică stângă, afluent portal și esofagiene 

inferioare, afluente ale sistemului azygos). 

- La nivelul peretelui abdominal anterior sunt anastomozele porto-cave 

periombilicale și ale ligamentului falciform. 

- La nivelul peretelui abdominal posterior, sistemul anastomotic descris de Retzius, 

conectează sistemul port principal cu cel cav inferior. 

- Anastomozele porto-renale, dintre venele mezenterice și renale. 

- Anastomozele lieno-renale stângi, rar întâlnite, sunt mediate de rețeaua venoasă a 

țesutului celulo-conjunctiv retroperitoneal sau venele perilienale și reno-azygo-lombare. 

- Anastomoza porto-cavă rectală se găsește la nivelul plexurilor venoase rectale 

(dintre vena rectală superioară, afluentă a venei mezenterice inferioare și sistemului port 

principal și venele rectale, mijlocie și inferioară, afluente sistemului cav caudal). Dilatația 

anastomozelor porto-cave este responsabilă de varicele esofagiene complicate cu hemoragii 

digestive superioare, hemoroizi, ascită, splenomegalie și augmentarea circulației colaterale a 

peretelui truncal.



Vasele și nervii ficatului și sistemului biliar extrahepatic




Sistemul vascular nutritiv al ficatului este format din artere hepatice provenite din două surse: 

artera gastrică stângă și artera hepatică comună. Uneori, poate exista și o arteră hepatică 

dreaptă, ram din mezenterica superioară, cu traiect ascendent, retroportal. 

• Artera hepatică proprie, ram terminal al arterei hepatice comune (împreună cu artera 

gastro-duodenală, Fig. 15) are un traiect ascendent pe o înălțime de 15 - 20 mm, spre hilul 

portal, pe fața ventro-medială a venei porte, la stânga ductului biliar principal (de care este 

separat printr-un spațiu de cca. 5 - 10 mm). 

Coledoc(1) şi artera hepatică comună(2) expuse prin decolare 

Koher. Duoden proximal(3), cefalo-pancreas(4) 

Disecţia şi izolarea intraoperatorie a arterei gastro-duodenale



Căile biliare extrahepatice 

Calea biliară aparține aparatului excretor al bilei în duoden. Secretată continuu de hepatocite 

și stocată temporar, interprandial, în vezicula biliară (unde este concentrată prin rezorbție 

hidrică și secreție de mucus) bila este intermitent drenată în douden în perioadele digestive. 

Componenta biliară a pediculului aferent este formată din două porțiuni, hepatocoledociană 

(principală) și veziculo-cistică (accesorie). 

Calea biliară principală/Hepato-coledocul 

De la confluentul biliar cranial, hepato-coledocul are un traiect oblic, caudal spre 

dreapta (izolat și ulterior acolat la ductul cistic, în 20% dintre cazuri, cu aspect „în țeavă de 

pușcă” și posibilă aderență prin tracturi fibroase) până la ampula hepato-pancreatică. 

Inserția hepatică a ductului cistic (confluentul biliar inferior, „cheia chirurgiei biliare” 

a lui Gossert) este plasată proximal marginii craniale a duododenului subhepatic. 

În porțiunea supracistică, ductul hepatic comun are lungimea aparentă de 3 - 4 cm, 

calibrul progresiv caudal și traiect preportal între artera hepatică proprie la stânga și ductul 

cistic la dreapta. 

Porțiunea infracistică, coledociană, se deschide prin ampula hepato-pancreatică în 

cea de-a doua porțiune a duodenului (în 84% dintre cazuri). Are lungimea medie aparentă de 6 

- 7 cm, reală de 5 cm (cu valori extreme între 5 și 12 cm). 

Ductul coledoc prezintă pentru studiu patru porțiuni supra-, retroduodenală, 

retropancreatică și intramurală. Duca S. susține că inserția cistică plasată, uneori, sub marginea 

cranială a duodenului proximal (cu până la 1 cm) reduce coledocul la porțiunea sa 

infraomentală.



Căile biliare extrahepatice




Ductul coledoc prezintă pentru studiu patru porțiuni supra-, retroduodenală, 

retropancreatică și intramurală. 

În porțiunea supraduodenală (intraomentală), lungă de 10 - 15 mm, ductul hepatocoledoc 

are un traiect divergent spre dreapta față de pediculul arterio-portal. 

Are lungimea de 1 - 3 cm, raport ventral cu fața posterioară a porțiunii proximale 

parietalizate a duodenului. Dorsal, are raport cu vena portă, arcadele vasculare pancreaticoduodenale, 

fascia Treitz dreaptă, vena cavă inferioară și pediculul renal drept, iar la stânga, cu artera 

gastro-duodenală și limfonodulii retroduodenali. 

În porțiunea retrocefalo-pancreatică, din cauza planului vascular adiacent, coledocul fixat 

este dificil de explorat fără risc. Ductul parcurge fața posterioară a pancreasului printr-un șanț sau 

traversând un canal pe o lungime de 3 cm. 

Decolarea retroduodeno-pancreatică pentru expunerea venei cave inferioare (practicată 

pentru prima dată de Kocher, în timpul unei gastrectomii) se realizează frecvent în plan posterior 

fasciei Treitz drepte (intimă la cefalo-pancreas). 

În porțiunea sa intramurală coledocul penetrează oblic peretele duodenal spre partea 

mijlocie a acestuia, la joncțiunea fețelor posterioară și medială. 

Se acolează la ductul pancreatic Wirsung infraiacent și se deschide în ampula hepatopancreatică 

(dilatație de 6 - 7 mm lungime și 4 - 5 mm lărgime) proeminentă ca pliu longitudinal în 

lumenul duodenal. 

Acesta se deschide, la rândul ei, în papila duodenală mare (Santorini), înaltă de 1 cm și 

acoperită de o valvulă coniventă transversală. În absența ampulei, cele două ducte se deschid direct 

în papila duodenală mare (circumscrise individual și împreună de câte un sfincter circular, al lui 

Oddi.)




Calea biliară accesorie. „Aparatul diverticular” colecisto-cistic 

Vezicula biliară este rezervorul (în derivație) pe calea biliară principală. 

○ formă și dimensiuni - este piriformă la adult și cu două forme extreme la bătrân, mică, retractată, 

atrofiată senil sau dilatată, atonă, cu peretele subțire, hidropizie veziculară. Are culoarea gri-albăstruie, 

dimensiuni medii de 7 - 10 cm lungime, 3 - 4 cm lărgime și capacitatea medie de 40 - 50 ml (poate ajunge 

la dimensiuni considerabile în patologia litiazică obstructivă infundibulo-cistică). Vezicula biliară retractilă, 

aderențială, este dificil de disecat; 

○ situare în fosa cistică, între lobii drept și pătrat; are un traiect oblic, ascendent, ventro-dorsal, de la 

dreapta spre stânga. 

○ morfologic, i se recunosc fundus, corp și colet. 

- Fundus-ul corespunde incizurii cistice, are forma unui segment de sferă, depășește natural 

marginea inferioară a ficatului (cu 10 - 15 mm) și este acoperit de peritoneu; destins, are contact parietal 

abdominal anterior (punct cistic, „gropița lui Gaup”) la joncțiunea rebordului condro-costal drept cu 

marginea laterală a mușchiului drept abdominal. 

- Corpul veziculei biliare aderă la fața viscerală a fosei și prelungirea fibroasă cistică, a plăcii 

hilare (la care este fixat de peritoneul visceral hepatic reflectat pe fața sa caudală). Rareori, peritoneul îi 

formează un mezou hepato-vezicular (mezocist). Corpul are raport caudal cu colonul transvers drept și cu 

părțile supramezocolice ale duodenului și cefalo-pancreasului. Porțiunea sa infundibulară se continuă cu 

următorul segment. 

- Coletul (bazinetul), dintre infundibul și ductul cistic, are forma literei „S”, este fixat la ficat prin 

ligamentul hepato-cistic (în care are traiect artera cistică) și lungimea de 1 - 7 mm. Este locația predilectă a 

anclavării litiazice, iar proximitatea pediculului hepato-duodenal expune la incidente în timpul disecției 

chirurgicale.




Calea biliară accesorie. „Aparatul diverticular” colecisto-cistic 

Vezicula biliară 

Între boselura terminală de pe suprafața sa (bazinetul lui Broca) și partea distală a coletului se 

găsește limfo-nodulul lui Mascagni (reper important în disecție). Hipertrofiat, el poate comprima extrinsec 

calea biliară principală. 

Ductul cistic conectează coletul la ductul hepato-coledocian, are lungimea variabilă de 3 - 7 cm; în 20% 

dintre cazuri, are lungimea sub 2 cm, iar în 25%, peste 5 cm. Calibrul său este inegal, de 2 - 3 mm, iar 

traiectul flexuros, oblic descendent spre stânga 

Fundus-ul colecistului şi incizura 

hepatică adiacentă (aspect 

intraoperator laparoscopic) 

Expunerea regiunii subhepatice cu 

infundibulul(1) şi pediculul cistic(2) 

(colecistectomie laparoscopică 

retrogradă) 

Disecţia retrogradă (1), a vaselor 

cistice(2) şi a ductului cistic(3), 

clipate după individualizare şi 

secţionare (colecistectomie 

laparoscopică),


PEDICULUL VASCULAR EFERENT. SISTEMUL VENELOR HEPATICE 

Amestecul sângelui portal și arterial din sinusoidele hepatice este drenat de venele centrolobulare în vene 

de calibru progresiv, care confluează în trei vene hepatice (suprahepatice), dreaptă, mijlocie și stângă, 

toate deschise în vena cavă inferioară. Adiționale sunt venele lobului caudat și hepaticele accesorii. 

Venele hepatice prezintă următoarele particularități, care le diferențiază de ramificațiile venei porte: 

○ sunt aderente la parenchimul hepatic (beanță pe secțiune) 

○ nu sunt învelite în teci glissoniene 

○ nu se anastomozează între ele 

○ sunt avalvulare 

○ prezintă o tunică musculară cu sfinctere la deschiderea în cava inferioară 

○ sunt plasate dorso-cranial 

○ au direcție sagitală, ventro-dorso-cranială și aspect de „evantai”, cu vârful posterior spre vena cavă 

○ spațial, traiectele ramurilor de origine și ale lor sunt situate într-un plan cranial față de sistemul portal. 

După situație și calibru, venele hepatice se împart în două grupuri, superior și inferior 

• Grupul superior este format din venele hepatice dreaptă, medie și stângă 

• Grupul inferior este format din 10 - 20 vene hepatice mici, care drenează sectorul posterior al lobului 

caudat, direct în vena cavă inferioară


VASELE LIMFATICE ALE FICATULUI 

Ficatul produce 15 - 20% din limfa organismului. Majoritatea rețelei limfatice este drenată pe calea 

pediculului portal. Ficatul are două componente limfatice, superficială și profundă. 

○ Limfaticele superficiale sunt situate în țesutul celulo-conjunctiv subseros. 

○ Limfaticele profunde urmează două traiecte divergente: unul ascendent, de-a lungul ramificațiilor 

venelor hepatice (5 - 6 trunchiuri limfatice voluminoase, cu traiect spre limfo-nodulii supradiafragmatici), și 

altul descendent, pe calea ramescenței triadei portale, spre limfonodulii pediculului aferent, grupați în 

două lanțuri verticale, colecisto-coledocian și al arterei hepatice, cu eferențe spre limfo-nodulii 

retroduodeno-pancreatici Turnescu - Descomps. Sunt descrise și căi limfatice accesorii care drenează în 

limfo-nodulii parasternali, mediastinali anteriori și posteriori.


INERVAȚIA (AUTONOMĂ) ENTERICĂ A FICATULUI ȘI CĂILOR BILIARE 

Este asigurată de fibrele nervoase amielinizate ale ficatului. 

Componenta lor parasimpatică provine din nervii vagi drept și stâng. 

Filetele ortosimpatice provin din ganglionii nervoși paravertebrali antimeri T7 - 10 care 

ajung, pe calea nervilor splanhnici mari, la ganglionii celiaci. 

Rețeaua fibrelor nervoase se amestecă în plexurile celor doi pediculi, aferent și eferent. La 

nivelul celui aferent, ele alcătuiesc două plexuri nervoase, anterior și posterior, în jurul 

arterei hepatice proprii, de la care emerg filete către elementele pediculului biliar și, pe 

calea ramificațiilor triadei portale, spre spațiile portale și parenchimul hepatic. 

Parasimpaticul are efect tonic asupra musculaturii parietale şi facilitant bilio-secretor, 

relaxează sfincterele, iar ortosimpaticul, invers (împreună cu acțiunea vasomotorie). 

La nivelul pediculului hepatic eferent, filetele nervoase ale frenicului drept explică 

sindromul dureros de la nivelul umărului drept în patologia hepato-bilio-frenică. 

Sindromul de iritaţie peritoneală diafragmatică este perceput ca durere în 

dermatomul C 4 drept, corespunzător umărului respectiv. „Durerea referită” are ca substrat 

raportarea durerii viscerale într-un teritoriu cutanat care reprezintă dermatomul 

corespunzător mielomerului la nivelul căruia s-a dezvoltat viscerul în viața intrauterină


VARIANTE ȘI ANOMALII CONGENITALE, DE INTERES CHIRURGICAL, 

ALE FICATULUI ȘI PEDICULULUI SĂU AFERENT 

Anomalii congenitale ale ficatului 

Anomalii de lobulație 

• lobul Riedel (extensie a parenchimului hepatic normal de la marginea inferioară a glandei) 

• lobul drept supradiafragmatic (țesut hepatic normal dezvoltat transdiafragmatic pe versantul toracic al 

difragmei) 

• ficat accesor (pedicul de parenchim normal situat pe fața viscerală a ficatului) (Fig. 20 a, b) 

• ficat ectopic (în parenchimul pulmonar drept, glanda suprarenală, rinichiul drept, peretele colecistului) 

Lob hepatic supranumerar, ataşat segmentului 3 (aspect intraoperator, laparoscopic)




Anomalii congenitale ale ficatului 

Anomalii de dezvoltare (agenezii segmentare, lobare, atrezia biliară intrahepatică) 

Anomalii de poziție (transpoziția hepatică in situs inversus, total sau parțial) 

Anomalii de structurare (chisturile hepatice, unice sau multiple, fibroza hepatică, malformații 

vasculare: hemangiom, limfangiom, hemangioepiteliom). Hipoplazia sau atrezia căilor biliare 

intrahepatice 

Chist seros hepatic (aspect intraoperator, laparoscopic) Hemangiom hepatic 

Rezecţie laparoscopică cu pensa LigaSure ® 

(aspecte intraoperatorii)




Variante și anomalii congenitale ale pediculului aferent 

Vezicula biliară. Ductul cistic 

Vezicula biliară 

• Variante de număr (agenezie, duplicație, triplicație veziculară) 

• Variante ale dimensiunilor (colecist rudimentar sau gigant) 

• Variante ale formei (veziculă biliară septată, segmentată, stricționată, în „bonetă frigiană”, spiralată, cu 

diverticul, punga Hartman, bifidă) 

• variante de poziție (intrahepatică, „la stânga”, flotantă, ectopică, în interpoziție pediculară posterioară, 

ptozată) 

Agenezia colecistului (aspect intraoperator, laparoscopic) Colecist „la stanga” (aspect intraoperator, laparoscopic)




Variante și anomalii congenitale ale pediculului aferent 

Vezicula biliară. Ductul cistic 

Ductul cistic 

• variante de număr (agenezie, duplicație) 

• ale calibrului (filiform, larg, cu îngustări intercalate de dilatații sacciforme) 

• de traiect și deversare („în gât de lebădă”, cu traiect ascendent, cu deversare joasă, spiralat cu 

deschidere pe flancul stâng al căii biliare principale și buclă retrocoledociană, dublu canal accesor) 

Calea biliară principală 

• displazii chistice (chist coledocian, dilatație coledociană segmentară, dilatație difuz cilindrică și 

diverticulară, coledococel, chisturi multiple intra- și extrahepatice, dilatații intra- și extrahepatice) 

• septuri congenitale 

• ectopie 

• variante ale porțiunii de constituire (înaltă, joasă, duplicație) 

• variante de traiect și terminare (deversare înaltă, joasă, bifurcarea părții terminale, deschiderea 

independentă a ductelor biliar și pancreatic) 

• variante ale regiunii papilare (ale „ferestrei” duodenale, diverticuli juxta- sau interpuși, ale sediului 

papilar, înalt, deasupra sfincterului medioduodenal, jos, inframedioduodenal și foarte jos, la nivelul 

duodenului III sau IV), ale aparatului sfincterian 

Artera hepatică proprie (origine, număr), ale arterelor hepatice dreaptă și stângă, ale arterei cistice 

(origine, număr, traiect, distribuție) și ale altor vase periductale 

Vena portă hepatică principală (preduodenală, dublă, cu traiect finalizat ad tridentis sau absentă 

congenital).


BIBLIOGRAFIE 

1. Căruntu Irina Draga, Giușcă Simona Eliza, Histoarhitectonică și histofiziologie hepatică, In: Târcovanu E. editor, Patologie hepatică. Tumori 

hepatice, Ed. UMF „Gr.T.Popa”, Iași, 2008, p. 25 - 46. 

2. Chiriac M., Zamfir M., Antohi Șt. D., Anatomia trunchiului, vol. II, Iași, Litografia UMF, Iași, 1991, p. 172 - 219 

3. Constantinescu N. M., Anatomie chirurgicală și operatorie. Abdomen, vol. III, Ed. Academia Oamenilor de Știință din România, București, 

2012, p. 103 - 223 

4. Duca S., Coledocul. Patologie, explorare, terapeutică chirurgicală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 9 - 34 

5. Juvara I., Setlaces D., Rădulescu D., Gavrilescu S., Chirurgia căilor biliare extrahepatice. Tehnici chirurgicale, vol. II, Ed. Med., București, 1989, 

p. 7 - 29 

6. Kamina P., Anatomie clinique, Tome 3, Thorax-Abdomen, Maloine, 27 Rue de l’École de Médicine, 75006 Paris, 2009, p. 291 - 312 

7. Larsen, Schoenwolf, Bleyl, Brauer, Francis-West, Embryologie Humaine, Ed. 3, de Boeck, Paris, 2011, p. 80 - 85, 435 - 350 

8. Moldovanu R., Vlad N., Filip V., Elemente de anatomie chirurgicală, Ed. Tehnopress, Iași, 2010, p. 135 - 202 

9. Paitre F., Lacaze H., Dupret S., Pratique Anatomochirurgicale Illustrée, Abdomen, Fasc I, Gaston Dion, Paris, 1934, p. 204 - 295 

10. Petrovanu I., Zamfir M., Păduraru D., Stan C., Emisferele cerebrale. Sisteme informaționale, Ed. Intact, București, 1999, p. 189 - 194 

11. Rouvière N., Delmas A., Anatomie humaine, descriptive, topographique et fonctionnelle, Ed. Masson, Paris, 1997, p. 434 - 460, 487 - 496 

12. Sadler T. W., Langman´s Medical Embriology, Ed. X-a, 2007, Ed. Méd. Callisto, București, p. 206 - 211 

13. Setlacec D., Popovici A., Șerbănescu Maria, Edit. Proca E., Hipertensiunea portală prin obstacol presinusoidal, vol. III, Ed. Med., București, 

1987, p. 242 - 249 

14. Skandalakis J.E., Stephan W. Gray, Ph. D, Embriology for surgeons. The Embryological Basis for the Treatment of Congenital Anomalies, 2 nd 

edition, Williams & Willkins, Baltimore, Maryland, 21.202 USA, 1993, 282 - 295 

15. Standring Susan, Ellis H., Healy J. C., Gray´S Anatomy. The anatomical Basis of Clinical Practice. Thirthyninth Edition, ED Elsevier, Churchill 

Livingstone, 2005, Edinburgh, London, New York, Sydney, Toronto, p. 1213 - 1225; 1251 - 1256 

16. Târcoveanu E., Anatomia chirurgicală a ficatului. In: Târcovanu E. editor, Patologie hepatică. Tumori hepatice, Ed. UMF „Gr.T.Popa”, Iași, 

2008, p. 15 - 24 

17. Târcoveanu E., Tehnici chirurgicale, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 237 - 282 

18. Testut L., Latarget A., Traité d’Anatomie humaine, Tome quatrième, Gaston Dion, Paris, 1931, p. 569 - 678 

19. Țăranu T., Omentum-ul mare. Anatomie funcțională și chirurgicală, Ed. Tehnopress, Iași, 1999, p. 31 - 36 

20. Ulrich Drews, Atlas de Poche d´Embryologie, Ed. Médicine Sciences, Flammarion, Paris, 2006, p. 190 - 192, 314 - 323 

21. Vlad I., Chirurgie hepatică. Aspecte actuale, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1993, p. 1 - 18 

22. Voiculescu B., Iliescu C.A., Anatomia ficatului, In: Popescu I, editor Chirurgia ficatului,vol. I, Ed. Universitară „Carol Davilla”, 2004, p. 9 - 40

proceeding de anatomie macroscopica - Gr.T. Popa

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?