Psihiatria 2004 - Dr. Marian Popa

Concepþii în psihiatrie
teoretic) ºi concluzia e cã psihanaliza nu are dreptate, ea e bunã pentru
bolnav ºi patologie, când omul regreseazã într-adevãr din nivelul social în
biologic ºi începe sã viseze sex; deci obsedatul sexual nu e un om normal,
ci un regresat, vai de capul lui.
Aici Karen Horney ia cunoºtinþã de progresele sociologiei microgrupale
americane (diferitã de cea europeanã, o sociologie de catedrã, care se apleacã
asupra progresului ºi regresului social, revoluþiilor, mulþimilor, etc.); ea
constatã în SUA cã totul þine de microgrup ºi nu atât de cel familial (în care
sexul îºi gãseºte locul) ci de microgrupul de interese, ca ºi de conflictele
intermicrogrupale. Ea e deci prima care atrage atenþia psihiatrilor de a nu
rãmâne fascinaþi de psihanalizã, psihologie, interioritate, sondaj al omului,
pentru cã ne vom scufunda de atâta privire în adânc. Problema e a luptei
intermicrogrupale, deci e problema luptei de interese suprapsihologice:
economice, de afaceri, de cifre, adicã a competiþiei, concurenþei, a
conflictului, a rãzboiului (cu sacrificii, dispariþii, moarte – vezi Mafia), care
nu pot fi explicate prin Oedip, Narcis – mituri frumoase care nu explicã
realitatea durã a Americii.
Între timp lumea s-a cam americanizat ºi genul acesta de societate poate
fi întâlnit cam peste tot, inclusiv la noi. Deci Karen Horney este foarte
actualã. Deci se pune problema cã scopul dezvoltãrii personalitãþii se
rezolvã, se satisface numai când cunoscând mecanismele microgrupale,
microsociale ºi în subsidiar cele psihologice (când câºtigi niºte dolari, nu
mai stai sã explici marea bucurie care te cuprinde, ci mai bine încerci sã
câºtigi în continuare). Psihologia americanului s-a simplificat astfel, datoritã
dimensiunii sociale, economice ºi de aceea ne e greu sã-i înþelegem pe
americani. S-a propus, ca un compromis, pentru ca teoria ei sã fie asimilatã
ºi sã nu se creadã cã a desfiinþat psihologia, sociologia, psihanaliza, un
compromis deci psiho-socio-psihanalitic. Ea e deci fondatoarea împreunãrii
acestor trei discipline.
Care este dupã ea mecanismul: dupã ea, omul are într-adevãr o parte
inconºtientã, compulsivã, adicã cu tendinþa la repetiþie involuntarã a
anumitor impulsiuni, ºi bune ºi rele. Ea considerã cã tot ce a fãcut Freud a
fost sã descrie o singura monopulsiune ºi anume lupta omului pentru plãcere,
deci principiul animal de cãutare a plãcerii ºi evitare a durerii. Dacã am
rãmâne la acest principiu ar trebui sã ne condamnãm la un infantilism
perpetuu. Maturizarea persoanei, creºterea, evoluþia presupun dezvoltarea
unei forþe (vector) continue, tot inconºtiente, care dã bãtãlia cu vectorul
plãcerii ºi aceasta se numeºte tendinþã cãtre securitate personalã (sau cãtre
siguranþã, echilibrare, stabilitate). În ce constã lupta dintre aceºti doi vectori:
situaþiile de viaþã sunt ambivalente (îþi place de cineva, dar începi imediat
sã faci ºi calcule materiale – n-are aia, n-are ailaltã ºi perechea nu se realizeazã);
43