română - Universitatea de Arte "George Enescu"

desigur, cele două tipuri fundamentale ale fenomenului psihic, descrise în capitolele anterioare: cel
introvertit şi cel extravertit. La această polarizare el ajunge după ce constată marea diversitate în ce
priveşte modul de contemplare estetică, excluzând caracteristicile singulare. În sprijinul teoriei sale el
adoptă termenii esteticianului german Wilhelm Worringer de empatie (I-3 Empatia) şi abstracţie (I-4
Abstractizarea).
Impactul estetic, în concepţia unor artişti moderni, nu se realizează prin solicitarea sensibilităţii
umane ci mai degrabă prin provocări şi afişarea de imagini şocante şi debusolante. Această viziune îşi
găseşte ecou şi în concepţiile lui Hans Selye sau Sigmund Freud, care propun vindecarea sufletului de
tensiunea frustrărilor repetate şi acumulate în subconştient, prin onirism şi artă fantastică. S-ar putea
explica astfel apetitul pentru neplăcere al artistului modern? Recursul la neplăcere al noii estetici, pentru a
avea acces în metafizica lume suspendată, reia anticul catharsis cu un sens psiho-social identic: purificare,
evadare temporară din propriile confruntări şi conflictualitatea vieţii cotidiene, deci eliberare de stress.
Problema, pusă în termenii antropologiei artei, ar fi: cum poate o experienţă estetică neplăcută să
aibă efecte pozitive asupra receptorului, să-l elibereze de stress? Conceptul de stress, introdus de Hans
Selye, desemnează solicitările psihice inerente vieţii contemporane, putând fi echivalat cu patimile
spiritului descrise de Aristotel. Pentru a recepta arta este necesară o sustragere temporară de la
preocupările pragmatice cotidiene şi mai ales o descătuşare din ideaţia anxioasă şi patosul malefic
propriu, generate de încordata luptă pentru existenţă. Această derealizare, ce are şi acum efectul magic al
anticului catharsis, se face tot prin emoţii ,,tari”, singurele care mai pot duce la efectul eliberator de sine.
Arta devine astfel o modalitate paradoxală de ameliorare a patimilor spiritului pe principiul homeopatiei:
spaimele se contracarează prin spaimă atenuată, răul prin rău atenuat... Propriile ,,cicatrici” sufleteşti
devin mai suportabile când contemplăm pe scenă suferinţa altora. Conceptul de catharsis, încetăţenit în
estetica europeană ca atare, este la origine un termen grecesc folosit de Aristotel pentru prima dată în
Poetica, atunci când defineşte tragedia ca imitaţie a unei acţiuni grave. Personajele ce acţionează pe scenă
realizează în sufletul spectatorilor o curăţire, o purificare a sufletului de pasiunile de aceeaşi natură cu
cele reprezentate, prin milă şi teamă (I-5 Catharsis-ul).
La graniţa psihanalizei cu preocupările estetice, Freud introduce un concept interesant cum este
acela de Stranietate în eseul cu acelaşi nume, publicat în revista Imago în 1919. În scrierile de estetică,
înţeleasă ca o teorie a frumosului sau a sublimului, care se ocupă doar cu ce ne atrage şi ne farmecă,
autorul nu găseşte răspunsuri satisfăcătoare la înţelegerea unor sentimente de nesiguranţă, spaimă, durere
morală sau groază. Pentru acestea, mai potrivită esteticii ar fi definiţia de teorie a trăirilor sensibilităţii. În
acest sens, el depăşeşte teoria frumosului oprindu-se la cercetarea anumitor stări ce ţin mai mult de
teritoriul afectivităţii refulate, cum ar fi complexele, compulsiile repetitive, actele de dedublare şi
motivaţiile negratificate ce apar în creaţia artistică. Autorul cercetează apoi înţelesurile conceptului, cu