Art Out nr. 8

ma unor maldăre de fân. Ajungem la “Biserică din sat” de-un perfect ce
sigur doar în cărțile de rugăciuni există şi, ne oprim apoi în “Pridvorul
Mănăstirii Sinaia”, atinşi de roșu-in flori şi frunze, sub cer şi pământ alb,
adică sub iubire.
Îi iubesc cerul crăpat grigorescian, alb-crăpat de doruri şi regăsiri,
din fiecare “Peisaj”, îi iubesc verdele de Răi şi Pământ.
Se vede în apropiere un “Cap de fată “, albă la trup şi în port,
îmbujorată de curățenia ei, angelică c-un păr bălai şi buze de catifea.
O alta “Pe gânduri”, cu stropi de vis aruncați peste pielea ei albă, cu păr
dulce, poarta culoarea inimii în mărgelele şi bețele ei roşii.
Îi descopăr simțul fin psihologic aruncat din vârf arcuit, dar lin, de
pensulă pe fiecare chip ajutat să fie veşnic, peste pânză şi vremuri.
La întoarcere dăm de acelaşi cer alb absolut, de aceeaşi regăsire în
nuanța pale de roz a pământului redefinit sub puterea unei culori pe atât
de fine, dar atât de puternice ca sens consens.
Pe masa e un “Coş cu fructe” ce-şi păstrează încă lumina zilei pe
el, în ciuda nopții.
Îmi plec capul în fața lui, “Atacul de la Smârdan”, fiindcă-i ferm,
cu tușe riguroase şi nu mă pot abține să întreb cum poți picta ceva identic
cu realitatea, chiar dacă nu i-ai fost părtaş. Răspunsul îl aud şoptind, cum
îi e artistului felul: “ - Numai după ce ai cunoscut bine ani întregi un om,
îi poți face portretul într-un ceas, (fata mea)!
Şi uite cum, (din nou), simplitatea neobişnuită uneori şi modestia,
mă amuțesc.
Las povestea unică a unui “Car cu boi”, spre sfârşitul întâlnirii
şi deja se simte o linişte stranie şi parcă doar respirația greoaie şi paşii
apăsați ai boilor se mai aude.
Pământul rozaliu ascunde adevărul şi norii rupți din pensula ascund
dragostea marelui zugrav, Grigorescu. Pentru că altul mai priceput
că el nu-i.
Fără să mai întreb, singura-mi ofer răspunsul la întrebarea: “ -
De ce atâta alb în
lucrările sale? “
Un sicriu,
un car şi un
mormânt modest
a fost trioul ce
i-a definit ultima
suflare înainte de
“Întoarcerea la
bâlci. “
Şi fiindcă
cred că bâlciul i-a
fost răsplătit întreaga
viață prin
puterea şi ex-
punerea lui sub
semn de culoare,
lucrarea i-a rămas
neterminată.
Iasomia a rămas nebăuta, nu din intenția unei revederi, ci din
trăinicia pământului ce el ne ia, el ne adăpa.
Şi arta rămâne a doua apă a viețuirii noastre, oameni uzi şi neudați.
“ - Domnule, cum să vă mulțumesc?”
“ - Iubeşte-ți poporul, (fata mea)! Iubeşte-l!”
Fotografii de Cristina Niculae
Car cu boi
Ioana Nițică
MA in Psihologie
MAI MULTE OPINII
41