Dean R. Koontz - CARTE BUNA

— M-a făcut cu ou şi cu oţet. Otto se posomorî. Mie nu mi se adresează nimeni în felul
acesta.
Tony îşi duse mîna pîlnie la ureche, ca să audă ce-i spunea barmanul şi să evite pe cît
posibil muzica. Îi plăceau aproape toate cîntecele lui Billy Joel, dar nu cîntate de o formaţie
instrumentală care-şi închipuia că entuziasmul şi staţia de amplificare puteau compensa
lipsa de talent.
— Prin urmare, te-a insultat, reluă Frank. Ce a mai urmat după aceea?
— Şi-a cerut scuze.
— Aşa, din senin? Adică a cerut să discute cu patronul, te-a insultat şi imediat după
aceea şi-a cerut scuze?
— Da.
— De ce?
— Fiindcă i-am pretins eu, explică Otto.
Muzica deveni asurzitoare, şi Frank se aplecă peste tejghea.
— Ţi-a cerut scuze, fiindcă aşa i-ai pretins dumneata?
— Păi... mai întîi, a vrut să sară la bătaie.
— Şi te-ai bătut cu el? strigă Tony.
— Nu. Chiar dacă uneori se întîmplă ca vreun ticălos solid şi dat naibii să vină aici şi
să caute scandal, niciodată nu-i nevoie să-l ating ca să-l potolesc.
— Probabil că ai grozav de mult farmec personal, ţipă Frank.
Formaţia termină şi hărmălaia coborî de la un nivel de decibeli suficient de mare cît
să simţi că-ţi sar ochii din cap. Solistul încercă, fără succes, să-l imite pe Billy Joel pe un
acompaniament asurzitor.
O blondă superbă, care şedea la bar chiar lîngă Tony, ascultase toată conversaţia.
— Hai, Otto, interveni ea. Arată-le şmecheria.
— Eşti vrăjitor? îl întrebă Tony pe Otto. Ce faci... faci să dispară clienţii turbulenţi?
— Bagă spaima în ei, explică blonda. E nemaipomenit. Hai, Otto. Arată-le ce eşti în
stare.
Otto ridică din umeri şi, vîrînd mîna sub tejghea, luă un pahar înalt de bere. Îl ţinu
ridicat, ca cei doi poliţişti să se uite bine la el, ca şi cum n-ar mai fi văzut pînă atunci un
astfel de pahar. Apoi muşcă o bucată din el. Îşi încleştă dinţii pe buza paharului şi
desprinse o bucată de sticlă, pe care o scuipă în cutia din spatele lui.
Formaţia izbucni în ultimul refren, după care blagoslovi publicul cu o binemeritată
pauză.
În liniştea bruscă dintre ultima notă şi cele cîteva aplauze răzleţe, Tony auzi trosnetul
sticlei sfărîmate sub dinţii lui Otto, care mai muşcase o dată din pahar.
— Iisuse! murmură Frank.
Blonda chicoti.
Otto muşcă încă o dată din pahar, scuipă sticla, apoi muşcă iar şi iar pînă cînd din
pahar nu mai rămase decît o porţiune din picior măsurînd cam un centimetru, prea grea
pentru a-şi găsi sfîrşitul între dinţii unui om. Otto aruncă fragmentul în cutia de gunoi şi
zîmbi.
— Mestec paharul sub ochii tipului care-mi face necazuri. După aceea îmi iau un aer
crunt şi-i spun să se potolească. Îl ameninţ că, dacă nu-şi vîră minţile în cap, îl muşc de
nas.
Frank Howard îl privea cu gura căscată de uimire.
— Ai făcut vreodată aşa ceva?
— Ce? Să muşc pe cineva de nas? Nu. Dar ameninţarea e suficientă ca să-i
liniştească.
— Se întîmplă des să ai clienţi care să-ţi dea de furcă? întrebă Frank.
— Nu. Aici e un local select. Cel mult un caz pe săptămînă. Dar nu mai mult de atît.
— Şi cum faci chestia asta? întrebă Tony.
— Şmecheria cu paharul? E un mic secret. Dar nu-i aşa de greu de învăţat.
Orchestra atacă melodia Still the Same a lui Bob Seeger, gălăgioasă ca un grup de