Dean R. Koontz - CARTE BUNA

— Te storcea de conturile tale din bancă.
— Pînă la ultimul dolar. Tot, afară de zece mii de dolari dintr-un certificat de
depunere pe termen lung.
— Şi apoi te-a părăsit, pur şi simplu?
Frank se cutremură.
— Într-o zi am venit acasă şi am găsit un bilet de la ea. "Dacă vrei să ştii unde sînt,
sună la acest număr şi întreabă de domnul Freyborn." Freyborn era avocat. Îl angajase ca
să se ocupe de divorţ. Am fost năucit. Vreau să spun că... nu existase nici un indiciu cît de
mic... În orice caz, Freyborn a refuzat să-mi spună unde era Wilma. Mi-a spus că va fi un
caz simplu de divorţ, uşor de rezolvat, fiindcă soţia nu pretindea pensie de întreţinere, nu
cerea nimic. Nu voia nici un bănuţ, din cîte mi-a relatat Freyborn. Nu voia decît
despărţirea. A fost ca o lovitură în moalele capului. Am suferit cumplit. Iisuse, nu
înţelegeam cu ce greşisem. Un timp aproape mi-am pierdut minţile, încercînd să-mi dau
seama ce vină purtam. Mi-am închipuit că m-aş putea schimba, că aş putea învăţa să fiu
un om mai bun, ca s-o aduc înapoi. Dar după două zile, cînd am avut nevoie să scriu un
cec, am văzut că nu mai aveam în cont decît trei dolari. M-am dus la bancă, apoi la
compania de economii şi împrumuturi şi, în sfîrşit, am înţeles de ce nu-mi cerea nici un
bănuţ. Mă curăţase deja de ultimul bănuţ.
— Sper că n-ai lăsat-o să scape aşa uşor, spuse Tony.
Frank mai trase o înghiţitură de Scotch. Transpirase. Obrazul îi căzuse şi era palid ca
un mort.
— La început am rămas năucit şi... nu ştiu... cred că mi-a venit să mor. Adică, nu
să-mi iau zilele, dar puţin îmi păsa dacă mai trăiam sau nu. Eram ameţit, ca în transă.
— În cele din urmă, ai trecut şi peste asta.
— În parte. Şi azi mă simt tot ameţit. Dar în bună parte am reuşit să depăşesc
momentul, spuse Frank. Apoi mi-a fost ruşine de mine. Ruşine pentru ce o lăsasem să-mi
facă. Fusesem un mare dobitoc, un mare imbecil. Am vrut să nu afle nimeni, nici chiar
avocatul meu.
— A fost cea mai mare tîmpenie pe care o puteai face, spuse Tony. Restul mai înţeleg,
dar...
— Într-un fel, mi se părea că, dacă mărturiseam cuiva cum mă lăsasem înşelat de
Wilma, lumea avea să creadă că tot ceea ce spusesem despre Barbara Ann nu fusese
adevărat. Mi-era teamă ca oamenii să nu creadă că şi Barbara Ann încercase să mă tragă
pe sfoară, la fel ca Wilma, iar pentru mine era important, mai important decît orice pe
lume, ca amintirea Barbarei Ann să rămînă curată. Ştiu că acum pare o aiureală, dar aşa
gîndeam pe atunci. Tony nu ştia ce să răspundă. Prin urmare, divorţul a decurs cum nu se
poate mai uşor, continuă Frank. N-au existat discuţii interminabile despre detalii ale
aranjamentului dintre noi. De fapt, nici n-am mai văzut-o pe Wilma, afară de cîteva minute
la tribunal şi nici n-am mai stat de vorbă cu ea din dimineaţa în care m-a părăsit.
— Unde-i acum? Ştii?
Frank îşi termină Scotch-ul. Cînd începu din nou să vorbească, glasul îi era
schimbat, pierdut, aproape o şoaptă, nu că s-ar fi ferit ca ceilalţi clienţi ai cafenelei să audă
restul povestirii, ci fiindcă nu mai avea suficientă putere să vorbească pe un ton normal.
— După ce s-a încheiat divorţul, am fost curios să aflu ce-i cu ea. Am făcut un mic
împrumut de pe certificatul lăsat de ea, am angajat un detectiv particular ca să afle unde
era şi ce făcea. Omul a descoperit o sumedenie de lucruri. Lucruri foarte interesante.
Wilma se căsătorise la numai nouă zile după pronunţarea divorţului. Cu un oarecare
Chuck Pozley din comitatul Orange. Proprietarul unui salon de jocuri electronice dintr-un
centru comercial din Costa Mesa. Tipul cîştiga în jur de şaptezeci sau optzeci de mii de
dolari. După toate aparenţele, Wilma se gîndea serios să se mărite cu el cînd eu
moştenisem toţi banii aceia de la tata. Deci, ce-a făcut? S-a căsătorit cu mine, m-a stors de
bani, după care s-a dus la acest Chuck Pozley cu banii mei. Au folosit o parte din capitalul
ei ca să deschidă alte două saloane de joc şi se pare că o duc cum nu se poate mai bine.
— Oh, Doamne! murmură Tony.