Dean R. Koontz - CARTE BUNA

uşor stînjenit. Nu-ţi face griji. Ceea ce mi-ai destăinuit va rămîne numai între noi. Mîine îţi
voi destăinui şi eu cîteva secrete teribil de ruşinoase, aşa că vom fi chit. La urma urmei,
prietenii există ca să-ţi descarci inima în faţa lor.
Tony.
Ieşi şi încuie uşa în urma lui.
În timp ce se înapoia acasă cu maşina, se gîndi la faptul că sărmanul Frank era
singur, apoi îşi dădu seama că nici situaţia lui nu era cu mult mai bună. Tatăl lui, Carlo,
încă trăia, însă era foarte bolnav şi probabil nu mai avea mult de trăit, cel mult zece ani.
Surorile şi fraţii lui Tony erau răspîndiţi pe tot cuprinsul Statelor Unite şi nici unul nu-i
era apropiat sufleteşte cu adevărat. Avea mulţi prieteni, dar, cînd ţi se apropia ultimul
ceas, nu de prieteni aveai nevoie. Înţelesese ce voia să spună Frank. Pe patul de moarte nu
puteai strînge decît o anumită mînă, care să-ţi dea curaj: mîna soţului sau a soţiei, a
copilului sau a părintelui. Îşi dădu seama că drumul pe care pornise el în viaţă ducea către
un templu pustiu al singurătăţii. Avea treizeci şi cinci de ani, era încă tînăr, dar niciodată
nu se gîndise serios la căsătorie. Deodată avu sentimentul că timpul i se scurgea printre
degete. Anii treceau cumplit de repede. Parcă ieri avusese douăzeci şi cinci, dar deja
trecuse un deceniu.
Poate că Hilary Thomas e cea pe care o aşteptam, se gîndi el, oprind maşina în
parcarea din faţa casei. E altfel decît celelalte. Îmi dau seama foarte bine. E cu totul altfel.
Poate că şi ea va vedea în mine un om deosebit. Ar putea ieşi bine pentru amîndoi. Nu-i
aşa?
Rămase în jeep un timp, privind ţintă cerul întunecat şi spuzit de stele, cu gîndul la
Hilary Thomas şi la ideea de a îmbătrîni şi a închide ochii de unul singur.
La 10:30 seara, în timp ce Hilary era absorbită de lectura romanului lui James
Clavell, chiar cînd îşi termina gustarea compusă din mere şi brînză, sună telefonul.
— Alo? La celălalt capăt al firului n-o întîmpină decît tăcerea. Cine-i la telefon?
Nici un răspuns.
Trînti receptorul în furcă. Era singura reacţie cînd primeai un telefon de ameninţare
sau unul obscen. Trebuia să închizi. Să nu încurajezi pe cel care sunase. Să închizi
imediat şi hotărît. Îl făcuse pe celălalt să-i ţiuie urechea, dar acest lucru nu-i ridica prea
mult moralul.
Era convinsă că nu fusese o greşeală. Nu de două ori în aceeaşi seară, fără ca
persoana respectivă să-şi ceară scuze. În plus, tăcerea aceea avea în ea ceva rău, o
ameninţare nerostită.
Nici după ce fusese nominalizată pentru Premiul Academiei nu simţise nevoia să-şi
treacă numărul la neinformabili. Scenariştii nu erau celebrităţi ca actorii sau chiar
regizorii. Publicul nu-şi amintea sau nu se sinchisea cine cîştiga premiul pentru scenariul
unui film de succes. Majoritatea scenariştilor îşi treceau numărul la neinformabili, fiindcă
li se părea că astfel îşi sporeau prestigiul. Un scenarist care figura la neinformabili avea
aura unui om atît de ocupat cu lucruri importante, încît nu-i rămînea timp pentru o
eventuală convorbire nedorită. Dar Hilary nu suferea de acest orgoliu şi socotea că, în
cartea de telefon, numele ei rămînea la fel de necunoscut ca şi pe o listă de telefoane
secrete.
Bineînţeles, poate că acest lucru nu mai era adevărat. Poate că relatările din presă
referitoare la cele două confruntări dintre ea şi Bruno Frye o transformaseră într-un obiect
de interes general, cum nu reuşiseră cele două scenarii de succes scrise de ea. Povestea
unei femei care opusese rezistenţă unui aşa-zis violator, pe care a doua oară chiar îl
ucisese, putea foarte bine să fascineze cine ştie ce minte bolnavă. Poate că exista vreo
bestie dornică să arate că ar putea reuşi acolo unde Bruno Frye dăduse greş.
Hotărî ca a doua zi de dimineaţă, la prima oră, să sune compania de telefoane şi să
ceară ca numărul să-i fie trecut la nein-formabili.