Dean R. Koontz - CARTE BUNA

se temea să nu aibă o deziluzie. Acest proiect era pentru ea mai important decît tot ce
realizase pînă atunci.
Scrisese scenariul fără asigurarea unui contract semnat, în mod, pur şi simplu,
speculativ, şi-şi pusese în gînd să-l vîndă numai dacă era acceptată şi ca regizoare şi dacă
i se garanta montajul final. Studiourile Warner Brothers îi oferiseră, deja neoficial, o sumă
record, cu condiţia ca ea să revină asupra pretenţiilor de vînzare. Ştia că ceruse foarte
mult, totuşi, datorită succesului ca scenaristă, pretenţiile ei nu erau chiar exagerate. Cu
voie sau fără voie, Warner va accepta să-i încredinţeze regia filmului. Nu avea nici cea mai
mică îndoială. Dar problema cea mai delicată era montajul final. Onoarea şi puterea de a
decide exact ce urma să apară pe ecran, autoritatea supremă asupra fiecărui cadru filmat,
asupra fiecărei secvenţe şi asupra fiecărei nuanţe reveneau de regulă regizorilor care-şi
dovediseră valoarea realizînd un număr de filme cu mare cîştig de casă, şi numai rareori
unui regizor debutant, cu atît mai puţin unei femei. Insistenţele ei de a i se acorda control
total asupra aspectului artistic al filmului ar putea duce de rîpă întreg aranjamentul.
Sperînd să mai uite tensiunea în care aştepta decizia studiourilor Warner Brothers,
Hilary îşi petrecu după-amiaza de miercuri lucrînd în studioul ei cu vedere spre piscină.
Avea un birou de stejar mare şi masiv, lucrat de comandă, cu douăsprezece sertare şi
douăzeci şi patru de compartimente. Pe birou ţinea cîteva vase de cristal Lalique, în care se
răsfrîngea lucirea molcomă a celor două candelabre de alamă ale pianului. Revăzu a doua
ciornă a unui articol pe care-l scria pentru Film Comment, însă gîndul îi zbura neîncetat la
Hour of the Wolf.
La ora patru sună telefonul, şi Hilary tresări violent, deşi toată după-amiaza
aşteptase acel sunet. Era Wally Topelis.
— La telefon impresarul tău, fetiţo. Trebuie să stăm de vorbă.
— Nu asta facem acum?
— Vreau să spun faţă în faţă.
— Oh, exclamă ea posomorîtă. Asta înseamnă că ai veşti proaste.
— Am afirmat eu aşa ceva?
— Dacă ar fi bune, spuse Hilary, pur şi simplu, mi le-ai comunica prin telefon. O
discuţie între patru ochi înseamnă că vrei să mă iei cu încetişorul.
— Tare pesimistă eşti, fetiţo.
— Faţă în faţă înseamnă că vrei să mă ţii de mînă şi să mă convingi să nu mă sinucid.
— Noroc că tendinţa asta a ta spre melodramă nu apare niciodată în scenariile pe
care le scrii.
— Dacă Warner m-a refuzat, spune-mi direct, să nu mai pierdem vremea.
— Încă n-au luat o hotărîre, scumpa mea.
— Sînt gata pentru orice fel de veste.
— Vrei să mă asculţi? Nu-i vorba de un refuz. Eu continuu să tratez cu ei şi vreau să
discut cu tine următoarea mişcare. Asta-i tot. Nimic mai rău de atît. Ne putem vedea în
jumătate de oră?
— Unde?
— Sînt la Hotelul Beverly Hills.
— În Polo Lounge?
— Evident.
În timp ce cotea, părăsind Sunset Boulevard, Hilary se gîndi că Hotelul Beverly Hills
părea ireal, ca un miraj strălucind prin pînza de căldură. Clădirea cu arhitectură
neregulată, care se înălţa dintre palmierii înalţi şi vegetaţia luxuriantă, apărea ca o
imagine de basm. Ca de fiecare dată, stucatura trandafirie nu i se mai părea atît de
stridentă cum şi-o amintea. Zidurile păreau transparente, parcă strălucind de o lumină
interioară. În felul lui, hotelul era aproape elegant — destul de decadent, dar cu toate
acestea, fără îndoială, elegant. La intrarea principală funcţionari în uniformă parcau şi
predau maşini: două Rolls Royceuri, trei Mercedesuri, un Stuts şi un Maserati roşu.