ADEVĂRUL CREŞTIN

ANUL 25
SERIE NOUĂ (26)
3/1994
MAI
IUNIE
ADEVĂRUL
CREŞTIN
FOAIE DE ZIDIRE SUFLETEASCĂ
„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa"
(Ioan 14.6)
CUPRINS
1. ÎNVIEREA DOMNULUI ISUS
2. Despre iertare (3)
— MISIUNEA DE A NE IERTA UNII PE ALŢII
3. BIRUINŢA IN ÎNCERCARE (3)
4. Biserica lui Dumnezeu (9)
— CELE ŞAPTE BISERICI DIN APOCALIPSA
5. DESPRE CĂSĂTORIE (3)
6. Să ne cunoaştem trecutul (3)
— APĂRAREA ŞI MĂRTURISIREA
DE CREDINŢA ALE PREOTULUI TUDOR
POPESCU
(partea a 2-a)
* Cugetări
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : BISERICA
EVANGHELICA ROMÂNA
BUCUREŞTI 5, STR. CAROL DA VILA, NR. 48, COD 76207,
TELEFON : 615.79.68 — 631.10.04

ÎNVIEREA DOMNULUI ISUS
Toţi creştinii sunt de acord în a recunoaşte că
moartea Domnului Hristos este la baza tuturor
binecuvântărilor noastre. Nu este nici o îndoială
asupra faptului că „fără vărsare de sânge nu este
iertare de păcate". Fără moartea Domnului
Hristos, noi nu am fi putut niciodată să fim cu El :
„Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe
pământ, nu moare, rămâne singur". El nu putea,
deci, să ne aibă în slavă cu El, decât prin moartea
Sa la cruce. Dar, în timp ce binecuvântările noastre
prezente şi veşnice se bazează pe moartea şi pe
sângele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu, Scriptura
ne arată de nenumărate ori pe Domnul Hristos
înviat şi înălţat la cer, ca pe Cel în care suntem noi,
şi în care suntem pe deplin binecuvântaţi şi
acceptaţi.
Folosirea declaraţiei apostolului de a nu şti „între
voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El
răstignit" (1 Corinteni 2. 2), ea şi cum ar vrea să
spună că el îşi limitează predica numai la faptul că
Domnul Hristos este mort ipentru păcătoşi, este o
interpretare, care rămâne dincolo de adevărata sa
semnificaţie. Noi ştim •cu siguranţă că el predica
mult mai mult decât aceasta. Adevărul ■este că în
Corint, unde înţelepciunea omenească era aşa de
apreciată, şi dreptatea aşa de înflăcărat revendicată
de către Iudei, apostolul hotărăşte ca, din •cauza
acestei stări de lucruri, să nu aibă în faţa sa, decât un
Mântuitor răstignit, şi pe Acesta el îl propovăduia. In
Fiul lui Dumnezeu respins şi răstignit, el vedea
deşertăciunea, atât a înţelepciunii, cât şi a dreptăţii
omeneşti. El vedea de asemenea în cruce, evaluarea
a ceea ce este în ochii lui Dumnezeu, omul, în firea
sa pământească. Dacă este vorba de dreptatea sau
de înţelepciunea
omului, şi una şi cealaltă, sunt în mod egal
condamnate de dreapta judecată a lui Dumnezeu. In
Mântuitorul răstignit, el recunoaşte că Dumnezeu a
îndepărtat în întregime, şi prin judecată, omul firesc
(în carne) cum spune Scriptura : Omul nostru cel
vechi a fost răstignit împreună cu El". Fiul lui
Dumnezeu răstignit trebuia deci să fie mărturia
constantă că „înţelepciunea" şi „dreptatea" omului,
răstignindu-L, au respins pe Cel care este
„înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu". Ei arată de
asemenea, câ omul a fost acolo, judecat de
Dumnezeu, ca fiind complet necorespunzător pentru
El, astfel că „nimeni să nu se laude înaintea I ii
Dumnezeu". Crucea Domnului nostru Isus Hristos
interzicea deci apostolului să aibă o încredere oarecare
în pretinsele calităţi ale omului firesc, natural.
Şi, când a ajuns la Corint, el a decis să nu
recunoască nici înţelepciunea cu care se mândreau
Neamurile, nici aşa zisa dreptate a Iudeilor, căci el
avea înaintea lui un Mântuitor răstignit, Sfântul lui
Dumnezeu, urât şi respins şi de unii şi de alţii. El
voia să fie ocupat cu crucea, nu numai ca
manifestare a dragostei lui Dumnezeu faţă de
oameni, dar şi ca verdict al lui Dumnezeu asupra
ruinei totale şi incurabile a omului in firea lui
pământească. A ne imagina că apostolul nu
propovăduia decât moartea Domnului Hristos, care
rămâne fără îndoială baza tuturor binecuvântărilor
noastre, ar fi contrar faptelor. Activitatea Sa
înfăţişează tot aşa de deplin învierea .înălţarea,
proslăvirea şi venirea Domnului Hristos, ca şi
numeroasele amănunte ale acestor glorioase
adevăruri.
Doresc cu ajutorul Domnului să atrag atenţia
cititorului asupra învăţăturii Scripturii cu privire
50 ADEVĂRUL CREŞTIN 3 / 1994

la învierea Domnului nostru Isus Hristos : ea este
adevărul cel mai important al Evangheliei. Apostolii
erau într-o mare uimire, după moartea Sa „căci
tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să
învieze din morţi" (Ioan 20.9).
în ciuda progreselor importante care s-au făcut
in cunoaşterea Bibliei, a faptelor şi a detaliilor
relatate de ea, se poate afirma totuşi că, copiii lui
Dumnezeu suferă încă mult de o lipsă de cunoaştere
în această privinţă, în ultimele zile ale istoriei lui
Israel, proorocul trebuie să strige : „Poporul Meu
piere din lipsă de cunoştinţă (Osea 4.6), şi se
poate spune şi azi cu adevărat că poporul lui
Dumnezeu pierde mult din lipsa de cunoaştere a
Domnului Hristos. Cât de puţini sunt cei ce-şi
găsesc plăcerea să discute despre mângâiere, bucurie,
biruinţă şi binecuvântări de care ei se bucură,
având a face cu un Hristos înviat şi înălţat în slavă,
ca şi despre nădejdea revenirii Sale. Se pare că
mulţi apreciază că cea mai mare binecuvântare
de care se pot bucura este iertarea lor sigură de
păcate. Consecinţa acestui fapt este că ei se
găsesc amestecaţi în tot felul de lucruri, care sunt
contrare gândului Domnului, ceea ce dăunează
sufletului lor, în loc să meargă pe drumul pe care
Scriptura îl indică celor ce iubesc cu adevărat pe
Domnul Isus.
După cum vedem în Scriptură, greşeala
ucenicilor Domnului, provenea din neştiinţa lor "u
privire la învierea Lui. Inimile lor erau sincere şi
înflăcărate, dar erau trişti şi căutau o mângâiere
într-o direcţie greşită, pentru că nu „pricepeau că,
după Scriptură, Isus trebuia să învieze din
morţi" (Ioan 20.9). Ei nu ştiau că „aşa trebuia să
pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre
cei morţi" (Luca 24.46). Iată pentru
ce ei îl căutau în mormânt şi au fost nespus de
dezamăgiţi că nu I-au găsit acolo trupul, în loc să
se bucure în realitate de victoria Sa, în putere. Ei nu
ştiau că era absolut necesar ca El să învieze dintre
cei morţi. Dacă trupul Său ar fi rămas în mormânt,
am fi putut avea siguranţa că El ne-a răscumpărat ?
şi încă, dacă El ar fi fost reţinut de către moarte,
noi n-am fi avut nici Mântuitor, nici mântuire. De
aceea, ÎNVIEREA DOMNULUI HRISTOS este
adevărul fundamental al Evangheliei. A nega
adevărui învierii Domnului, înseamnă a
îndepărta cheia de boltă a adevărului divin,
înseamnă a lăsa sufletul fără nădejde. Şi Petru,
după dezamăgirea de la mormânt, binecuvântează
pe Dumnezeu care „ne-a născut din nou prin
învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde
vie" (1 Petru 1.3).
Când unii căutau să convingă pe sfinţii din Corint
că nu este o înviere a morţilor, apostolul îi readuce
imediat la învierea Demnului Hristos, şi afirmă că
dacă El nu a înviat dintre cei morţi, noi nu avem nici
Evanghelie, nici mângâiere, nici mântuire (1 Corinteni
15). El zice că, dacă Domnul Hristos nu a
înviat, propo-văduirea lui este în. zadar, credinţa lor
este în zadar. Ei sunt martori mincinoşi, sunt încă în
păcatele lor ; toţi cei ce au ci-ezut, au pierit şi noi
suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii.
Astfel, adevărul fundamental al Evangheliei este
afirmat prin învierea Domnului Isus şi de asemenea
prin propria noastră înviere, pentru că El a fost Om
care a trecut prin moarte şi a devenit pârga celor
adormiţi.
Citind Faptele Apostolilor, unde se văd slujitorii
Domnului, vorbind şi lucrând sub călăuzirea şi
puterea Duhului Sfânt, nu suntem izbăviţi de locul
superior pe care apostolii îl dau adevăru-
3/1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 51

lui învierii Domnului ? în primul capitol al acestei
cărţi, înainte de venirea Duhului Sfânt, când era
vorba de alegerea unui apostol, Petru insistă asupra
necesităţii ca acesta să fi fost martor, împreună cu el,
al învierii. Predica

ea morţilor, va vesti lumină norodului şi
Neamurilor." (Faptele Apostolilor 26.22b-23).
Toate aceste citate, arată clar că în timp ce Duhul
Sfânt lucra cu putere prin apostoli, aceştia nu
propovăduiau numai moartea Domnului Hristos, ci
şi preţiosul adevăr al învierii Lui, care avea un loc
preponderent în activitatea lor. Cu cât mai mult
cercetăm subiectul în lumina Scripturii, cu atât mai
mult suntem convinşi că învierea este adevărul
fundamental al Evangheliei, şi că lipseşte ceva
sufletelor care sunt totdeauna, cum spun ele, ia
piciorul crucii. Lucrarea care lasă la o parte învierea
Domnului Hristos şi glorioasele principii ale învăţăturii
divine care se referă la ea, rămân departe de
gândul Domnului.
Dacă Domnul Hristos nu a înviat din morţi,
moartea a repurtat victoria asupra Lui, mormântul
este închis peste El, Satan a biruit, şi noi nu avem
nici Mântuitor viu, nici mântuire , subiectul are deci
o importanţă vitală. Dar, Dumnezeu fie
binecuvântat, Domnul Hristos a înviat, El este viu
şi pentru totdeauna ; Ei are cheile locuinţei
morţilor, ale morţii ; El a repurtat victoria
pentru noi şi a devenit pârga celor adormiţi.
Apostolul Pavel spunea că Evanghelia pe care o
vestea, era cea pe care o primise „că Hristos a
murit pentru păcatele noastre, după Scriptură"
şi că „a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Corinteni
15.3-4). Se poate întreba care sunt aceste
Scripturi ale Vechiului Testament la care se face
referinţă, care ne învaţă că Domnul Hristos trebuia
să învieze din morţi a treia zi. Învierea Domnului
Hristos a fost prezisă clar de David în Psalmul 16,
pe ca-re-1 citează Petru în ziua Cinci-zecimii, şi
Pavel în Antiohia pentru a dovedi împlinirea
Scripturii
cu privire la acest subiect. Ei demonstrează că
David nu vorbea despre sine însuşi, căci el a fost
înmormântat şi a văzut putrezirea ; dar Cel pe care
Dumnezeu L-a înviat nu a văzut putrezirea, în
moarte, sufletul Său nu a fost lăsat în locuinţa
morţilor, locul unde se găsesc duhurile morţilor, şi
trupul Său n-a văzut putrezirea ; dar pentru înviere,
El intră în calea vieţii şi Se înalţă la dreapta lui
Dumnezeu. „Nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa
morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să
vadă putrezirea. îmi vei arăta cărarea vieţii;
înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi
desfătări veşnice în dreapta Ta" (Psalmul 16.'l0-
ll). Astfel învierea Domnului Isus a fost vestită cu
claritate şi reţinem învăţăminte clare că Mesia nu
numai că a înviat din morţi, dar S-a şi înălţat la
dreapta Măririi în locurile cereşti.
în ceea ce priveşte a treia zi, care se pare că
simbolizează adesea învierea, nu avem afirmaţii
prea clare, dar un om duhovnicesc nu poate avea
câtuşi de puţin vreo îndoială că a treia zi este ziua
când Domnul Hristos a înviat din morţi. A treia zi,
Avraam a văzut de departe locul de jertfire a lui
Isaac, ceea ce arată mai mult decât probabil faptul
că acesta din urmă a fost dezlegat de pe altar în acea
zi (a treia). Domnul însuşi a vorbit despre Iona ca
icoană preînchipuitoare când a spus : „Căci, după
cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele
chitului, tot aşa şi Fiul Omului va sta trei zile şi
trei nopţi în inima pământului" (Matei 12.40).
Avem aici învăţătura clară, că istoria lui Iona din
Vechiul Testament vestea învierea Domnului
Hristos. A treia zi este marcată, de asemenea, de
semnul divin al învierii de către proorocul Osea :
„El ne va da iarăşi viaţa în două zile ; a treia zi
3/1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 53

ne va scula şi vom trăi înaintea Lui (Osea 6.2). Şi,
încă, cu privire la jertfa de mulţumire, noi găsim că
: „ce va mai rămânea din carnea vitei până a
treia zi, să fie ars în foc" (Levitic 7. 17), adică va
fi în întregime pentru Dumnezeu a treia zi.
Dar a treia zi a fost marcată de o pecete divină
încă din timpul creaţiei. înainte de această zi, apele
acopereau totul; dar în acea zi ele s-au retras şi
vegetaţia vie a ieşit din pământul uscat : „Pământul
a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi
pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei,
după soiul lor (Geneza 1.12). Este spus de două ori
(versetele 10 şi 12) despre a treia zi că „Dumnezeu
a văzut că lucru] acesta era bun". Nu este aceasta
pentru a ne învăţa că, a treia zi, viaţa iese din moarte
? Vom menţiona încă o icoană preînchipui-toare pe
care Vechiul Testament o foloseşte pentru a arăta că
învierea Domnului nostru, „pârga celor adormiţi"
va avea loc în prima zi a săptămânii ; snopul ca
pârgă a secerişului adus de popor, trebuia legănat în
faţa Domnului a doua zi după Sabat. „Vorbeşte
copiilor lui Israel, şi spune-le: Când veţi intra în
ţara pe care v-o dau, şi când veţi secera semănăturile,
să aduceţi preotului un snop, ca
pârgă a secerişului vostru. El să legene snopul
într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să
fie primit: preotul să-1 legene într-o parte şi întralta,
a doua zi după Sabat" (Levitic 23.10-11).
Toate aceste citate ne fac să intrăm câte puţin în
gândul apostolului, când spunea că Domnul Hristos
„a înviat a treia zi, după Scripturi", şi putem
înţelege marea greşeală şi tulburarea care i-a
cuprins pe ucenici, înaintea mormântului gol,
pentru că „tot nu pricepeau că, după Scriptură,
Isus trebuia să învieze din morţi".
Dar ce mare bucurie când L-au văzut pe Domnul lor
înviat, şi când au putut înţelege ceva din minunata
victorie pe care El a repurtat-o pentru ei !
Apostolul a afirmat faptul că „acum Hristos a
înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă
moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi
învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam,
tot aşa, toţi vor învia in Hristos ; dar fiecare la
rândul cetei luL Hristos este cel dintâi rod ; apoi
la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. în urmă,
va veni sfârşitul..." (1 Corinteni 15.20-24a).
Trebuie deci să înţelegem :
1. Că învierea Domnului Hristos este
demonstraţia divină că El este Fiul lui Dumnezeu,
adevărul de bază al creştinismului; căci El a fost în
ce priveşte duhul sfinţeniei „dovedit cu putere că
este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor"
(Romani 1.4). Ea (învierea) confirmă şi adevărul
propriei Sale mărturii date despre gloria Sa
personală, când zice : „Stricaţi Templul acesta, şi
în trei zile îl voi ridica... Dar El le vorbea despre
Templul trupului Său. Tocmai de aceea, când a
înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că
le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura
şi cuvintele pe care le spusese Isus" (Ioan 2.19-
22). Apostolul Pavel menţionează Psalmul 2 pentru
a arăta că Persoana Fiului lui Dumnezeu era Cea
care a înviat din morţi. El zice vorbind despre
făgăduinţa făcută părinţilor lor : „Dumnezeu a
împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus ;
după cum este scris în Psalmul al doilea : „Tu
eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut" (Faptele
Apostolilor 13.33).
2. Prin învierea Sa, Domnul Isus a biruit
moartea şi a arătat că a murit pentru păcătoşi, ca
jertfă pentru păcat, dându-Şi viaţa şi fiind pus în
mormânt
54 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

până a treia zi (dovedind astfel realitatea morţii
Sale), moartea nu L-a putut reţine. „Nu era posibil
ca El să fe reţinut de ea", căci El era „Viaţa",
„Domnul Vieţii" şi „El n-a văzut putrezirea". Prin
învierea din morţi, Domnul Hristos a triumfat
asupra acestui mare şi teribil vrăjmaş, care ne ţine
sub puterea sa pentru că suntem păcătoşi. De aceea,
moartea pentru credncios nu este absolut necesară,
ea fiind plata păcatului. „Noi nu vom adormi toţi",
ci unii dntre noi vor trăi până la venirea Domnului,
şi, atunci, în loc de a muri, vom fi schimbaţi într-o
clipită, trupurile noastre muritoare se vor îmbrăca în
nemurire şi noi vom fi pentru totdeauna asemănători
Domnului şi cu Domnul. Astfel, Domnul a biruit
moartea prin învierea Sa din morţi.
3. El a triumfat asupra mormântului. Marea
piatră închizând uşa mormântului, sigilată, garda
soldaţilor, nimic nu a putut să împiedice pe Fiul lui
Dumnezeu să iasă din mormânt. Şi această victorie,
cea mai mare care a fost obţinută vreodată, a fost
obţinută fără nici un zgomot. Nici un sunet de
trompetă nu a anunţat acest minunat triumf.
Mormântul a fost lăsat într-o ordine perfectă. Toată
scena ne vorbeşte despre ordine şi linişte. Dacă El
ar fi fost încă în mormânt, atunci mormântul ar fi
fost acela care ar fi repurtat victoria asupra Lui.
Dar, Dumnezeu fie binecuvântat, nu a fost aşa ; şi,
privind spre Cel ce este învierea biruitoare, putem
spune : „Unde îţi este boldul, moarte ? Unde îţi
este biruinţa ?" Această biruinţă a devenit a
noastră, a tuturor, prin darul nespus de mare al lui
Dumnezeu, şi putem repeta : „Mulţumiri fie aduse
lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul
nostru Isus Hristos !"
4. Satan a putut gândi, când
Domnul Hristos era atârnat pe-cruce, şi când puterea
morţii apăsa peste El, când El Şi-a plecat capul şi
Şi-a dat duhul, că s-a sfârşit cu Domnul şi s-a
debarasat de El. Dar Satan, care avea puterea morţii,
nu L-a biruit pe pe Domnul Isus, ci El l-a biruit,
ieşind victorios din moarte, adu-cându-1 la
neputinţă pe cel ce avea puterea, adică pe diavolul.
Fiul lui Dumnezeu înviat din morţi a dezbrăcat
astfel domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară
înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin
cruce. A luat robia roabă, S-a suit în slavă, a primit
daruri pentru oameni, şi de acum înainte aşteaptă ca
vrăjmaşii să-I fie puşi ca aşternut picioarelui Lui.
5. învierea Domnului Isus este şi mărturia
publică pe care Dumnezeu o dă lucrării Sale
împlinite la cruce. Strigătul Său • „S-a sfârşit !"
(„s-a împlinit !", în altă traducere) arată că totul a
fost împlinit după planul şi harul lui Dumnezeu ;
toate exigenţele solemne ale dreptăţii au fost satisfăcute
ca şi cele ale sfinţeniei, într-un aşa mod, încât
nimic nu mai rămâne de făcut. Dumnezeu a
exprimat aceasta pe deplin, prin faptul că L-a înviat
din morţi. Dacă ar fi fost posibil ca un singur păcat
pe care El l-a purtat să nu fie ispăşit, El n-ar fi putut
învia prin gloria Tatălui. Dar acum noi vedem
încununat cu slavă şi cu cinste pe Cel ce a fost
socotit şi pus între cei fărădelege, şi care a fost
părăsit de Dumnezeu. Noi îl contemplăm în slavă,
după ce a fost abandonat cu o mânie care nu L-a
cruţat deloc, pentru că păcatele noastre erau asupra
Lui. Astfel, faptul că El a fost înviat din morţi în
slava Tatălui este dovada cea mai evidentă că
purtând păcatele noastre, El a satisfăcut deplin pe
Dumnezeu. El a fost „ascultător până la moarte, şi
încă moarte de
3/1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 55

cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus
de mult". învierea Domnului Hristos este dovada
incontestabilă a îndeplinirii complete a lucrării Sale,
păcatul fiind in întregime judecat, şi, ca urmare,
Dumnezeu L-a glorificat.
6. Triumfând asupra morţii şi intrând pe cărarea
vieţii, Domnul Hristos este pentru noi o cale nouă şi
vie. Când Şi-a dat duhul pe cruce, ni se spune că
„perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în
două, de sus până jos". Astfel, un drum nou şi viu
ne-a fost destinat de-a curmezişul perdelei, adică
prin trupul Său. El a înviat din morţi, şi a intrat în
•ceruri cu propriul Său sânge, ^pârga" celor ce vor
învia, de asemenea, din morţi ; şi El a mers în Cer ca
înainte mergător, pentru că ceilalţi îl vor urma. Ce
binecuvântare infinită ne-a dat Dumnezeu în
Mântuitorul înviat şi biruitor !
7. într-un Hristos înviat, noi vedem trăind pe Cel
care a fost mort, şi ştim că Dumnezeu, în bogăţia
harului Său, ne-a dat viaţa în El, „viaţa veşnică, şi
această viaţă este în Fiul Său lk , o viaţă nouă desigur,
viaţă de înviere, viaţă în Cel ce a traversat moartea,
biruind pe Satan, moartea şi mormântul. De aceea se
spune despre noi că suntem înviaţi cu Hristos,
însufleţiţi împreună, înviaţi împreună şi aşezaţi
împreună, în locurile cereşti în Hristos Isus. Ce lucru
minunat •de a fi astfel uniţi în viaţă cu Cel ce a
triumfat asupra morţii, şi este aşezat la dreapta lui
Dumnezeu ! Câtă libertate şi bucurie ne dă nouă
acest lucru ! Este deci normal să fim îndemnaţi să
căutăm lucrurile de sus, unde Domnul Hristos sade la
dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, şi să gândim la aceste
lucruri, şi nu la cele de pe pământ. Acestea sunt
efectele vieţii de înviere în noi, căci locul nostru este
sus, elementele acestei vieţi sunt acolo
unde este aşezat Domnul Hristos. Dacă noi realizăm
practic aceasta, cât de familiare ne devin lucrurile de
sus ; şi cât trebuie să veghem ca lucrurile de pe
pământ să nu ne ocupe mai mult decât obligaţiile
zilnice ! Să ne bucurăm de „locul prea sfânt" ca de
adevărata noastră locuinţă, la care „tronul de har" ne
asigură un acces continuu ! Omul înviat şi înălţat în
slavă va fi obiectul care va atrage, va inspira şi va
satisface în permanenţă inimile noastre. îl vom
contempla cu bucurie ca fiind viaţa noastră,
dreptatea noastră, pacea noastră, nădejdea noastră.
Diferitele slujbe, mijlociri pe care El le împlineşte
pentru noi în slavă ca Mare Preot, ca Avocat, ca Acel
care ne spală picioarele, ca Păstor al sufletelor
noastre sunt de ajuns pentru a ne umple de belşug de
mângâieri şi înviorare. Ţinând ferm de Capul, din
care decurg toate binecuvântările peste fiecare
mădular al Trupului, vom fi în părtăşie cu El în
actuala Sa lucrare pe pământ. Duhul ne cheamă să-L
contemplăm ca Domn al tuturor domniilor şi
stăpânirilor ; El este mai presus de orice nume care
se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel
viitor, şi noi suntem desăvârşiţi în El. Aceste lucruri
şi alte preţioase învăţături trebuie să preocupe
sufletele noastre, din moment ce căutăm lucrurile de
sus, unde Domnul Hristos este aşezat la dreapta lui
Dumnezeu-Tatăl. Mulţi sfinţi sunt deja eu
Domnul. „Absenţi în trupuri şi prezenţi cu Domnul".
Ca şi noi, ei aşteaptă reîntoarcerea Lui. El a
biruit moartea, El va aplica trupurilor noastre puterea
de înviere, şi atunci toţi care sunt în Hristos,
fie că sunt morţi în Hristos, fie că sunt vii, vor
fi răpiţi împreună, în viaţa de înviere şi în slavă
pentru a fi „totdeauna cu Domnul".
56 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

DESPRE IERTARE
MISIUNEA DE A NE IERTA UNII PE ALŢII
In planul lui Dumnezeu, mesajul „iertării" este
destinat să schimbe omenirea.
Sacrificiul Domnului Isus la cruce l-a împăcat
pe om cu Dumnezeu. Imediat după aceea, Domnul
Isus a încredinţat ucenicilor Săi lucrarea împăcării.
Ei le spune : „Pace vouă ! Cum M-a trimis pe
Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi". După
aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis : „Luaţi
Duh Sfânt ! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi
iertate ; şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute".
(Ioan 20.21-23).
Aceasta era misiunea incie-dinţată primei
biserici. Apostolul Pavel, de asemenea, o
anunţa
ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI
în vederea pregătirii ucenicilor pentru această
solemnă responsabilitate, Domnul Isus Hristos a
insistat în multe ocazii asupra necesităţii de a se
ierta unii pe alţii. El nu a dat numai învăţătură
despre iertare, dar a şi trăit-o. Deci noi suntem
chemaţi să urinăm exemplul Său.
Chiar înainte de înălţarea Sa, El a dat
ucenicilor ultimele Sale porunci. „Duceţi-vă şi
faceţi ucenici din toate neamurile, bote-zându-i
în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Şi în-văţaţi-i să păzească tot ce v-am
poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate
zilele, până la sfârşitul veacului." (Matei 28.19-
20)
Unul din adevărurile cele mai neglijate din
învăţătura Domnului Isus este mesajul iertării.
Vom lua în considerare cele patru mesaje ale
Domnului Isus
peste tot pe unde mergea, „Şi toate lucrurile
acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat
cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat
slujba împăcării; că adică Dumnezeu era în
Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţi-nându-
Ie în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat
nouă pro-povăduirea acestei împăcări. Noi dar,
suntem trimişi împuterniciţi ai 1 ji Hristos..."
(2 Corinteni 5. 18-20).
Fiind iertaţi prin moartea şi învierea Domnului
Isus Hristos noi avem acum responsabilitatea şi
privilegiul de a duce acest mesaj al împăcării
tuturor oamenilor.
ISUS ASUPRA IERTĂRII
Hristos la acest subiect vital ;
1. Iertarea transformă rugăciunile
noastre.
„Iată cum trebuie să vă rugaţi : Tatăl nostru
care eşti în ceruri ! Sfintească-Se Numele Tău ;
vie împărăţia Ta ; facă-se voia Ta, precum
în cer şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o
nouă astăzi;
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi
noi iertăm greşiţilor noştri;
şi nu ne duce în ispită, ci iz-băveşte-ne de cel
rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava
în veci. Amin !
Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl
vostru cel ceresc vă
3/1994 ADEVĂRUL CREŞTIN

va ierta greşelile voastre.
Dar dacă nu iertaţi oameniloi greşelile lor,
nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile
voastre."
(Matei 6.9-15)
Singurul comentariu pe care Domnul Isus îl face
asupra rugăciunii este acela de a insista asupra
absolutei necesităţi a iertării. Remarcaţi că El nu a
spus : „Tată, ajută-ne să iertăm altora, aşa cum Tu
ne-ai iertat", ci mai degrabă : „Tată, iartă-ne
greşelile noastre, cum şi noi iertăm celor ce neau
greşit". Mesajul este clar şi direct.
în această rugăciune pe care o spunem adesea,
realizăm bine ceea ce spunem ? Dacă noi nu am
iertat, este ca şi cum am spune lui Dumnezeu :
„Tată, nu mă ierta ! Iartă-mă numai In măsura în
care eu iert altora". Vă luptaţi actualmente pentru a
obţine victoria asupra unui păcat anume ? Dacă
acesta este cazul dumneavoastră, nu veţi putea
obţine izbânda atâta timp cât nu v-aţi iertat pe
dumneavoastră înşivă. Şi pentru ce nu v-aţi iertat ?
Oare nu pentru că refuzaţi să iertaţi altora ?
Atunci când începem să iertăm, viaţa noastră de
rugăciune se schimbă. Aici are ioc prima
transformare. Rugăciunea devine o sursă de bucurie
şi de biruinţă. Puterea lui Dumnezeu va fi liberă să
acţioneze în noi şi prin noi. Noi nu vom mai fi
aceeaşi persoană. Duhul Sfânt este înainte de toate
un duh de iertare, singura bază a oricărei vieţi de
rugăciune eficace.
2. Iertarea transformă relaţiile
noastre cu ceilalţi.
la şapte ori ? Isus i-a zis : „Eu nu-ţi zic până la
şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte".
(Matei ld. 2i—22).
Dacă luăm în considerare o zi de 16 ore de
activitate, iertând de 490 ori, aceasta face o medie
de 30 ori pe oră sau o dată la fiecare două minute.
Altfel spus, iertarea noastră trebuie să fie constantă
şi nelimitată. Domnul Isus vrea deci să ne spună
foarte clar că iertarea este cheia relaţiilor noastre cu
aproapele nostru, căci fără aceasta orice comunicare
sau comuniune devine imposibilă. Singură iertarea
va restabili, transform _i şi ameliora relaţiile
noastre. Deci, nu avem de ales : Domnul ne cere să
iertăm, să iertăm, să iertăm !
Acest adevăr esenţial al Evangheliei este cu
adevărat pus în practică ? Cum este el în viaţa
dumneavoastră ?
Pilda robului nemilostiv ne va ajuta să-1
concretizăm.
Un anumit rege descoperă că unul din servitorii
iui ii datorează 10 000 talanţi. Era o sumă astronomică.
Ea corespundea la aproximativ două
miliarde lei. Bineînţeles că servitorul nu avea cu ce
plăti. Atunci a fost vândut el, soţia lui, c iii săi şi tot
ceea ce avea. Atunci el s-a prosternat în faţa regelui
şi a spus : „Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi
plăti tot". Plin de milă, stăpânul l-a lăsat să plece şi
i-a iertat datoria. Ieşind, servitorul întâlneşte pe unul
din tovarăşii lui care îi datora o sută de dinari, sumă
mică, aproximativ 30 000 lei. A pus mâna pe el, l-a
strâns de gât, spunându-i : „Plăteşte-mi ce-mi eşti
dator". Tovarăşul lui îi ruga : „Mai îngăduieştemă,
şi-ţi voi plăti". Dar primul nu a vrut să ştie de
nimic, şi s-a dus şi l-a aruncat în închisoare, până va
plăti ce-i datora. Cunoaşteţi reacţia severă a
stăpânului cu privire la servitorul cel rău. „Eu
„Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis :
„Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când
va păcătui împotriva mea ? Până
58 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.
Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău,
cum am avut eu milă de tine ?,
şi stăpânul său, mâniat, l-a dat pe mâna
chinuitorilor până va plăti tot ce datora. „Tot aşa
vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare
dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele
său" (Matei 18.23-35)
Noi înţelegem echitatea perfectă a stăpânului în
măsura în care ne dăm seama de raportul între cele
două datorii.
Prima sumă de două miliarde lei reprezintă
datoria infinit de mare a omului în raport cu
Dumnezeu.
A doua sumă de 30 000 lei reprezintă datoria
infinit de mică între om şi aproapele lui.
Noi vom fi transformaţi total în atitudinea
noastră faţă de Dumnezeu şi oameni dacă măsurăm
semnificaţia celor două datorii. Oricare ar fi răul
care vi s-a făcut, această datorie nu se ridică decât
până la 30 000 lei în ochii lui Dumnezeu. Deci ea
este infinit mai mică în raport cu aceea, infinit de
mare, pe care o datoraţi lui Dumnezeu. După ce aţi
experimentat o iertare aşa de mare, cum puteţi să nu
iertaţi puţinul rău pe care vi l-au făcut alţii ? Acest
rău este atât de mic, că nu există nici o scuză
valabilă pentru a nu ierta. Deci puteţi şterge această
datorie de 30 000 lei întrucât Dumnezeu v-a şters
una aşa de mare. A acţiona astfel ar fi într-adevăr de
neînţeles. Din nefericire noi avem tendinţa de a
inversa datoriile acestei pilde, de aceea nu vrem să
iertăm. Noi considerăm datoria noastră faţă de
Dumnezeu ca fiind de 30 000 lei şi aceea a
greşiţilor noştri ridicându-se la două miliarde lei.
Este evident că un asemenea raţionament ne va
face intransigenţi cu privire la oameni şi în-
dreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu.
Dacă vreţi să restabiliţi relaţiile cu aproapele
vostru, trebuie să vă schimbaţi optica pentru a vă
vedea aşa cum vă vede Dumnezeu. Domnul,
acordându-vă o iertare generoasă şi nelimitată
aşteaptă ca voi de asemenea să acordaţi celorlalţi o
iertare generoasă şi fără limite.
3. Iertarea transformă credinţa
noastră.
„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere,
când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-1
veţi avea. Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi,
să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi
Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte
greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi, nici Tatăl
vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile
voastre." (Marcu 11.24-26)*
Ne întrebăm deseori dacă credinţa noastră este
destul de mare pentru ca Dumnezeu să acţioneze, şi
ne rugăm ca Dumnezeu să o mărească. Problema
este mai degrabă o chestiune de obstacole care
împiedică credinţa noastră să acţioneze. Domnul
Isus Hristos ne spune în Matei 17.20 că dacă noi am
avea credinţa cât un grăunte de muştar (sămânţa
infinit de mică) aţi zice muntelui acestuia : mută-te
de aici colo şi s-ar muta ; nimic nu ne-ar fi imposibil.
El insistă deci pe calitatea credinţei noastre.
Care este deci obstacolul care împiedică această
credinţă să acţioneze ? „Dacă aveţi ceva împotriva
cuiva..." este vorba despre refuzul iertării (neiertare).
Resentimentul va paraliza credinţa voastră,
în timp ce iertarea o va elibera.
De aceea, noi trebuie să veghem permanent să
nu hrănim în noi nici cea mai mică ranchiu-
3 /1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 59

nă sau amărăciune împotriva cuiva, oricine ar fi.
Aveţi ceva împotriva cuiva ? Aveţi în voi un duh de
răzbunare ? Atunci nu vă miraţi dacă credinţa
voastră este incapabilă să acţioneze.
La sfârşitul unei predici de evanghelizare, o
femeie s-a apropiat de predicator pentru a aduce
această mărturie : „Aceste prietene de lângă mine,
au trebuit să mă aducă pe sus pentru a veni la
adunare. Acum mă simt capabilă să le port eu la
rândul meu. După ce aţi început să predicaţi, am
înţeles pentru prima oară în viaţa mea că aveam în
inimă amărăciune şi ură împotriva lui Dumnezeu şi
a oamenilor. în această seară, am realizat gravitatea
resentimentului meu şi m-am rugat să fiu capabilă
să iert pe toţi aceia care m-au ofensat. Cu cât îmi
goleam, inima de această amărăciune cu atât corpul
meu se întărea. Febra m-a părăsit şi mi-am regăsit
pacea şi se-nătatea." Deci în timp de o oră această
femeie experimenta vindecarea pe care o căutase
atâţia ani. în timp ce iertaţi chiar corpul vostru va
reacţiona pozitiv. Slavă lui Dumnezeu !
4. Iertarea îi transformă pe
ceilalţi.
Tot în legătură cu iertarea, citim în Matei 18.18
că iertarea noastră are puterea de a-i dezlega, pe
alţii, permiţând astfel lui Dumnezeu să acţioneze în
viaţa lor. „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe
pământ, va fi legat în cer ; şi orice veţi dezlega
pe pământ, va fi dezlegat în cer." (Matei 18.18).
în lumina acestui paragraf, cuvintele de iertare
ale Domnului Isus Hristos şi ale lui Ştefan iau o
nouă semnificaţie. Atunci când
Ştefan a strigat : „Doamne, nu le ţine în seamă
păcatul acesta !" un
tânăr, Saul din Tars se găsea acolo. Această
rugăciune de iertare l-a dezlegat pe Saul de condamnarea
sa pe pământ şi a fost, de asemenea,
dezlegat şi în cer. La puţin timp după aceasta,
Domnul S-a descoperit lui Saul pe drumul către
Damasc când acesta se afla în călătorie pentru a
persecuta pe creştini. Această rugăciune a lui
Ştefan a schimbat deci cursul istoriei.
Să vedem acum cuvintele pe care Domnul Isus
Hristos le-a pronunţat când era pe cruce : „Tată,
iartă-i, căci nu ştiu ce fac !". Ştiţi voi ce s-ar fi
întâmplat dacă Domnul Isus nu ar fi pronunţat
aceste cuvinte ? Judecata ar fi venit peste întreaga
omenire şi am fi pierit cu toţi. Acest cuvânt de
iertare ne-a eliberat de judecată.
Da, merită să ierţi ! Dar, a ierta o persoană
nu înseamnă în nici un caz a aproba faptele sale
rele. Ştefan nu a spus : „Doamne iartă căci nu fac
nimic rău. „El a spus numai : „Nu le ţine în seamă
acest păcat." Nu, a ierta nu înseamnă a justifica
sau a îndreptăţi păcatul.
Deci, iertarea noastră permite lui Dumnezeu
să acţioneze în vieţile noastre. Ea măreşte credinţa
noastră şi capacitatea noastră de a împlini lucrarea
pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Este un canal
prin care noi putem să aducem harul lui Dumnezeu
şi altora.
In ziua în care vom învăţa să iertăm, vom
vedea că rugăciunile noastre sunt ascultate.
Atunci vom fi cu adevărat gata să vestim
Evanghelia Sa şi să realizăm lucrurile pe care lea
făcut Domnul Isus Hristos.
— Va urma —
60 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

BIRUINŢA ÎN
ÎNCERCARE
— 1 împăraţi 13.1—32 — (3)
C) UN VESTITOR ÎNCERCAT DIN NOU
sau CĂDEREA IN ÎNCERCARE (1 împăraţi
13.11—32)
Proorocul anonim din 1 împăraţi 13 a fost gata,
la cererea Iui Dumnezeu, să facă lucrarea Lui, şi să-I
asculte Cuvântul. Aşa cum am văzut în articolul
precedent, el a împlinit întocmai voia Domnului,
vorbind cu îndrăzneală împotriva altarului fals al lui
lero-boam, înfruntându-1 pe firescul împărat,
refuzând să încalce porunca lui Dumnezeu prin
acceptarea ofertei de a mânca pâine, de a bea apă
sau de a primi o recompensă, şi întorcându-se acasă
pe alt drum decât cel pe care se dusese (aşa cum îi
ceruse Domnul — versetul 10). După cum am
văzut, de asemenea, data trecută, că „după o
binecuvântare.
vine o încercare", Dumnezeu doreşte să ştie dacă tu
ai învăţat lecţia pe care El ţi-a dat-o spre învăţare.
Pe de altă parte, vrăjmaşul sufletului tău este mcştei
al falsificării adevărului (adesea, el încearcă să imite
planurile lut Dumnezeu) şi te atrage în ispită aşa
încât să te poţi poticni şi sâ cazi în încercare ! Tu
trebuie sâ înveţi să deosebeşti diferenţa dintre
încercare şi ispită. în versetul din lacov 1. 13 este
scris că „...Dumnezeu... nu ispiteşte pe ni-meni",
iar în lacov 1.16 este îndemnul de a nu te înşela.
Deci, aceste adevăruri privitoare la ispită trebuie să
fie bine înţelese.
1) ISPITA INCLUDE TOTDEAUNA NEASCULTARE (versetul 11)
a) Foarte des, ispita vine prin oameni
nemântuiţi sau prin credincioşi fireşti.
în textul pe care-1 cercetăm, ]a versetul 11
vedem că „în Bete! locuia un prooroc bătrân...".
Acest bătrân era şi el prooroc. După cum se pare, el
a locuit în Bete! toată viaţa, şi probabil că a ştiut
despre toate lucrurile stricate care s-au petrecut
acolo (despre altarul fals), dar nu a spus nimic, nu a
făcut nimic. S-ar părea că
fiii săi vor fi aşteptat de multă vreme ca tatăl lor să
fie gata de orice lucrare pentru Numele
Domnului, şi să facă ceea ce era drept; dar el nu a
făcut nimic !
Fiii (şi fiicele tale) privesc la pilda ta de evlavie.
Solomoit i-a spus fiului său : „Fiule, dă-mi inima
ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele".
(Proverbe 23. 26). Oamenii mai în vârstă trebuie să
fie pilde tinerilor în
3/1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 61

ceea ce privesc viaţa de evlavie şi îndrăzneala
sfântă.
Deci, fiii acestui prooroc bătrân vor fi fost foarte
impresionaţi şi îmbărbătaţi, în faţa acţiunilor
anonimului om al lui Dumnezeu (versetul 11 b). Din
context reiese că bătrânul prooroc trăieşte ca un om
firesc. Dumnezeu nu l-a putut folosi, nici măcar în
propria lui localitate.
Credincioşii fireşti pot deveni foarte periculoşi,
şi pot fi chiar folosiţi de vrăjmaşul pentru ispitirea
altora.
b) Foarte adesea, ispita implică invidie si
înşelăciune (versetele 12—19). '
*) Invidie : Este evident că bătrânul prooroc a
devenit invidios când i-a auzit pe fiii săi povestind
impresionaţi cele petrecute (el nu a făcut nimic până
când a auzit cuvintele de laudă ale fiilor săi la
adresa proorocului anonim).
Cel mai relevant exemplu în Noul Testament
este Diotrei (3 Ioan 9—10). El era un om invidios,
pretenţios. Invidia implică totdeauna egocentrism,
adică nevoia de a fi în frunte, gelos pe aceia care
primesc orice cuvinte de laudă pentru lucrările lor
de îndurare şi ascultare.
* *) înşelăciune (sau Minciună) : Dacă este
prezentă invidia, va fi de asemenea prezentă invariabil
(sub o formă sau alta) şi înşelăciunea
(minciuna).
Aceasta este marea diferenţă dintre încercare şi
ispită : Dumnezeu foloseşte adevărul în încercare.
Satan foloseşte înşelăciunea în ispită. Dacă tu eşti
ispitit, totdeauna va fi prezentă o minciună. Trebuie
să deosebeşti diferenţa, pentru că Dumnezeu nu Se
contrazice niciodată pe Sine însuşi : El va folosi
NUMAI Adevărul.
Aşadar, în momentul acesta al istorisirii din
textul cercetat de noi, vedem o încercare transformată
în ispită. Bătrânul prooroc încalecă pe măgar,
pleacă după
tânărul prooroc, îl găseşte, şi foloseşte o minciună
pentru a-1 determina să se întoarcă la Bete!
(versetele 12—19). Bătrânul prooroc a folosit
Strategia înşelăciunii :
1. începe cu o întrebare decisivă (versetul 14) :
„Tu eşti ouiul lui Dumnezeu ?". Vrăjmaşul este
meşter în folosirea întrebărilor, cu precădere
întrebări care încurajează îndoiala (amintiţi-vă cazul
Evei : Geneza 3. 1).
2. Produce un conflict, implicând o alegere în
privinţa Adevărului (versetul 15) : „Vino cu mine
acasă, şi să iei ceva să mănânci".
3. îngăduie să fie adus un argument (versetele
16—17) : „Nu pot nici să mă întorc... căci mi s-a
spus, prin cuvântul Domnului..."
4. Apare minciuna (versetele 17—18) : „un
înger mi-a vorbit din partea Domnului...". Satan
face totdeauna ca minciuna să pară credibilă : este
atât de aproape de Adevăr, încât pare nefalsificată.
Sectele pseudoreii-gioase pe aceasta se bazează : înşelăciunea
prin folosirea minciunii pe care o fac să
pară că este adevăr. Dumnezeu niciodată nu Se
contrazice pe Sine însuşi. Tu trebuie totdeauna să
cercetezi dacă ce se spune a fost deja spus de către
Dumnezeu (Galateni 1 6—9).
5. în final, împinge la luarea unei decizii
greşite (versetul 19) „Omul lui Dumnezeu s-a
întors cu el...". Scopul principal al Strategiei
înşelăciunii este de a produce neascultare prin luarea
unei decizii greşite.
Dacă analizăm tactica Iui Satan în Geneza 3,
descoperim exact aceeaşi metodă ! Totdeauna
trebuie să vă amintiţi :
DOMNUL ISUS ESTE ADEVĂRUL (Ioan 14.
6) ;
SATAN ESTE TATĂL MIN-
62 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

CIUNII (Ioan 8. 44) ;
ADEVĂRUL SI MINCIUNA SUNT TOTAL
INCOMPATIBILE !
DECI, ÎNTEMEIAZĂ DECIZIILE TALE
NUMAI PE CEEA CE DUMNEZEU A SPUS ÎN
CUVÂNTUL SAU.
2) ISPITA CERE TOTDEAUNA O DECIZIE (versetul 19)
Proorocul anonim a avut de luat o decizie în
legătură cu Adevărul şi caracterul lui Dumnezeu.
Tu TREBUIE să alegi a asculta de Dumnezeu, în
ciuda unei mărturii contradictorii. Ascultarea nu
este ceva mecanic, ci tot deauna presupune o
alegere. în cuprinsul învăţăturilor .tui Sa-muel către
împăratul Saul (1 Sa-muel 15), Samuel a accentuat
nevoia de a asculta de Dumnezeu.
Astfel, Saul era înclinat să audă ce spune
Dumnezeu (versetul 1) şi, în acea vreme, chiar să
asculte de Dumnezeu (versetul 3), dar el a făcut o
alegere : de a nu asculta (versetul 9). Urmările
acelei alegeri l-au afectat nu numai pe Saul, ci şi pe
Samuel (acesta a auzit şi a plâns — versetele 10—
11), pentru că neascultarea totdeauna îi afectează şi
pe alţi credincioşi (1 Corinteni 11. 26—32).
3) ISPITA TOTDEAUNA INCLUDE CONSECINŢE DIVINE (versetele 20—32)
Căzând în încercare prin întoarcerea la Betel, şi
prin acceptarea de a mânca pâine şi a bea apă,
proorocul anonim a primit o înştiinţare cumplită
prin bătrânul prooroc : el avea să moară, şi trupul
său avea să nu fie înmormântat la un loc cu rudele
sale (versetul 22).
Acest om a început atât de bine, şi totuşi a sfârşit
atât de rău, pentru că neascultarea sa a atras după
sine consecinţele divine.
Există trei factori, în ceea ce priveşte
neascultarea :
a) Neascultarea este totdeauna împotriva lui
Dumnezeu (versetele 20—21) ;
b) Neascultarea sfârşeşte totdeauna în pedeapsa
divină (versetele 22—26). Dacă o persoană gândeşte
că nu i s-a întâmplat nimic, ca urmare a neascultării
cunoscute, se înşeală. (Matei 22. 33—40 ; 2 Petru 3.
7). Dumnezeu,
în îndurarea Sa, întârzie adesea pedeapsa pentru a
permite celui în cauză să se pocăiască ;
c) Neascultarea nu anulează niciodată Adevărul
lui Dumnezeu (versetele 27—32).
Un om poate să nu asculte de Domnul, dar, ceea
ce a fost spus şi făcut în Adevăr, nu va fianulat.
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne veşnic (Isaia 40. 8 ;
Matei 24. 35). Proorocul anonim nu a ascultat de
Cuvântul lui Dumnezeu, a căzut în încercare şi şi-a
pierdut viaţa, dar Cuvântul lui Dumnezeu a rămas în
vigoare, deznodământul acestei istorisiri găsindu-se
în 2 împăraţi 23. 15— 20 unde, prin lucrarea
evlavioasă a împăratului Iosia, altarul fals a fost în
cele din urmă distrus, întocmai cum Dumnezeu
spusese ! Este evidentă concluzia că această
împrejurare a dus la distrugerea altarului fals.
Ce trebuie să învăţăm noi, astăzi, din
împrejurările cercetate ?
1

Apostolul Pavel a spus limpede că există două
mese (ori altare) şi două pahare, atunci când li s-a
adresat corintenilor (1 Corinteni 10. 15—22). El a
folosit, ca exemple, oamenii Vechiului Testament
(versetul 18), care, mâncând, jertfele după arderea
de tot de pe altar, erau uniţi în închinarea lor
înaintea lui Dumnezeu (Levitic 7. 6), şi, respectiv,
Neamurile care jertfeau şi erau în părtăşie cu dracii
(versetul 20).
Altarul era un loc al pârtăşiei unde, în Vechiul
Testament, se avea părtăşie cu Dumnezeu prin
jertfă. Păgânii tot aşa căutau părtăşie cu întunericul.
Dar există numai un singur adevărat Pahar
Binecuvântat
(versetul 16) şi o adevărată Pâine (versetul 17) :
Domnul Isus Hristos ! Satan totdeauna încearcă să
falsifice acest adevăr, să construiască un altar fals, o
cale falsă pentru a ajunge în părtăşie cu Dumnezeu.
Altarul Vechiului Testament şi Masa Domnului din
Noul Testament reprezintă în acelaşi timp locul de
părtăşie şi totodată de împărtăşire în împlinirea a tot
ceea ce a făcut Domnul Hristos pentru credincios.
Firescul împărat îeroboam a încercat să-L
dispreţuiască pe Dumnezeu si să creeze „altă cale"
de realizare a părtăşiei, exact ceea ce fac şi sectele
false in vremea noastră !
REZUMAT/APLICAŢIE
1. Lumea şi conducătorul ei (Satan) vor
încerca să copieze Adevărul prin minciună. Există
numai o Cale spre Tatăl (Ioan 14. 6).
2. Sfinţii (credincioşii) trebuie să rămână în
ascultare de Cuvânt (nu contează ce teorii contradictorii
se pot spune).
3. Sfinţii vor experimenta încercarea : fii
mulţumitor şi curajos, ştiind că Tatăl ceresc este în
mod real ceea ce te întăreşte.
5. Ispita va veni, dar NU de iu Dumnezeu.
Totdeauna întemeia-ză-te pe Cuvântul lui
Dumnezeu, pentru răspunsurile tale.
6. Rugăciunea ta trebuie să fie : „Tată ceresc,
doresc să depăşesc încercarea. Păstrează-mi ochii
aţintiţi asupra Domnului Isus Hristos, inima mea
plină cu Cuvântul Tău, si paşii mei călăuziţi de
Duhul Sfânt pe care L-ai trimis să locuiască în
mine. în Numele Domnului Isus, Te rog : Amin !"
DAVID MURDOCH
„Când sufletul celui credincios este în încercare, năzuinţa naturală a credinţei lui este de a se
îndrepta spre Dumnezeu, ca spre izvorul şi nădejdea sa. Nu există un timp mai plăcut ca acela al
uitării c!e sine şi ca acela al încercam, pentru sufletul care se încrede in El."
„Va veni timpul cănd toate suferinţele se vor sfârşi, dar Prietenul nostru va rămâne. El este Acela a
cărui dragoste a fost pusă la încercare, este Prietenul nostru adevărat. El a intrat în cele mai adinei
nelinişti ale inimilor noastre şi viea să ne facă părtaşi bucurie} Sale pentru totdeauna".
J. N. DAKBY
64 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

BISERICA LUI DUMNEZEU
(8)
CELE ŞAPTE BISERICI DIN APQCALIPSA
în articolul precedent, am vorbit puţin despre
falimentul Bisericii, şi despre faptul că Dumnezeu
nu numai că a ştiut despre acest lucru, dar ne-a spus
şi nouă, în mod clar, despre ei, în Cuvântul Lui. La
sfârşitul articolului, am menţionat că cele şapte
Biserici, în Apocalipsa 2 şi 3, ne arată o panoramă a
istoriei Bisericii, de la timpul plecării apostolilor,
până la răpirea ei. Este important să vedem unde
este locul nostru în această istorie, aceasta
însemnând .că trebuie să fim înţelepţi în ce priveşte
trăirea şi calea noastră, în aceste zile de pe urmă.
Prima Biserică, căreia i s-a scris în Apocalipsa 2.
1—7, a fost cea din Efes. în Epistola oâtre Efeseni,
apostolul Pavel le dăduse o descoperire, care
probabil este cea mai importantă dintre toate câte au
fost date în istoria omului, şi anume aceea că noi
suntem deja văzuţi ca fiind înviaţi şi aşezaţi în
locurile cereşti, în Domnul Hristos. în această
Epistolă, Pavel pătrunde în sfaturile lui Dumnezeu,
în veşnicia din trecut, şi ne arată că noi am fost aleşi
în Domnul Hristos înainte de întemeierea lumii. Pe
urmă, el a mers în veşnicia viitoare, arătându-ne că
Dumnezeu va descoperi nemărginita bogăţie a
harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos
Isus (Efeseni 2. 7). Dar cât de repede au pierdut ei
acest sens în sufletele lor !
Când apostolul Ioan a scris cuvintele Domnului,
adresate Bise-
ricii din Efes — poate la numai 30 de ani după ce
scrisese apostolul Pavel Epistola către aceeaşi
Biserică — lucrurile mergeau bine pe dinafară : ei
lucrau pentru Domnul, răbdau pentru El, judecau
răul, şi desigur că menţineau adevărul. Dar lucrul
esenţiai lipsea : părăsiseră dragostea dintâi. Domnul
Hristos nu mai era motivul purtării lor şi iubirea lor
pentru El se răcise. Aceasta a fost. prima treaptă în
decădere, şi, Domnul, cu credincioşsc, îi avertizează
că dacă nu se vor pocăi, sfeşnicul le va fi luat. Deja
venise înclinarea pentru o clasă de conducere, ori
preoţime, pentru că aceasta învăţau Nicoiatţii. Dar
Efesenii au respins învăţătura lor. Cu toate acestea,
părăsirea dragostei dintâi a fost un motiv serios, şi
toate falimentele lor se trăgeau de la acea realitate.
In zilele de după plecarea apostolilor, Biserica era
caracterizată de această stare. Pavel a fost omorât
aproximativ în anul 68 A. D., în timp ce Ioan a trăit
aproximativ până la anul 100 A. D. Dună plecarea
lui Ioan, Biserica a de căzut rapid.
De la versetele 8—11, găsim cuvintele adresate
Bisericii dii 1 Smirna din care reiese descrierea
timpului cutremurător de persecuţie. Aceasta s-a
produs în perioada de împărăţie a zece împăraţi
romani, începând în anul 64 A. D., şi continuând
până în anul 284 A. D. De aceea le-a spus Domnul
că vor avea zece zile de necaz. Cu toate că Biserica
a fost încercată în mod sever, persecu-
3/1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 65

ţia nu a distrus-o niciodată, ci dimpotrivă a dus la o
mai mare binecuvântare. Voi, iubiţi fraţi din
România, aţi trecut prin lucruri de felul acesta, ceea
ce noi, în America de Nord nu am experimentat
niciodată. Cât de mult mulţumim noi, pentru cei
care au rămas tari pentru Domnul Hristos în timpul
acela, şi continuă să rămână şi acum !
Totuşi, persecuţia aceea a fost îngăduită de
Dumnezeu pentru un scop. El a vrut să amintească
poporului Său că este un popor ceresc, şi nu aparţine
acestui pământ. Ei erau în primejdie de a uita
chemarea lor cerească şi de a începe să se
înrădăcineze aici, pe pământ. Este trist să spunem că
nici persecuţia nu a fost suficientă pentru a opri acea
tendinţă, şi când strâmtoarea a încetat, în timpul
domniei împăratului Constantin, începând cu anul
313 A. D., în Biserică s-a manifestat o stare mai rea.
Diavolul a încercat să distrugă creştinismul prin
persecuţie, şi, când a dat faliment, şi-a schimbat
tactica. în loc de a persecuta Biserica într-un mod
activ, el a încercat în continuare să o înjosească la
nivelul lumii. Şi, după cum ştim, el a avut mult
succes. Deci, înţelegem că Satana a falimentat în a-
şi împlini dorinţele, dar este trist că însăşi Biserica a
falimentat, neprimind binecuvântarea de care
Domnul voia să-i facă parte prin îngăduirea
persecuţiei.
Următoarea Biserică, spre care au fost îndreptate
cuvintele Domnului, este Pergam, care înseamnă
„căsătorit". Vom vedea cât de repede Biserica s-a
căsătorit cu lumea, în loc de a £i logodită ca „o
fecioară curată" cu Domnul Hristos (2 Corinteni 11.
2). în acea vreme, creştinismul a devenit religia
oficială a împărăţiei şi era sancţionată chiar de către
împărat, în loc de a fi persecutaţi, creştinilor le-au
fost date locuri
înalte în guvern, şi deţineau poziţii de influenţă şi
autoritate. Dar caracterul adevărat al Bisericii a
dispărut. Au devenit lumeşti şi iubitori de plăceri.
De asemenea, ierarhia, care a fost dezvoltată mai
târziu pe deplin în Biserica Romano-Catolică, deja
larg constituită, şi episcopii si alţi conducători erau
nu numai în Biserică, ci aveau şi poziţii în guvern şi
tribunal. Mulţi au fost. botezaţi, deşi ei nu erau
mântuiţi, şi Biserica şi-a pierdut înţelesul chemării ei
cereşti, pierzând şi înţelegerea că au fost cnemaţi să-
L urmeze pe Domnul Hristos, care este respins de
lume. Acea stare de lucruri a continuat aproximativ
până în anul 600 A. D.
Pentru toate trei Biserici, Dumnezeu are un
cuvânt special pentru cel ce biruieşte, tot aşteptând
ca Biserica să asculte avertizările Lui şi să se
pocâiască. Dar toate aşteptările au fost în zadar,
pentru că Biserica a mers mai departe, până când
căderea şi-a făcut pe deplin lucrarea în Biserica
următoare, în Tialira. De aceea, în Epistolele
adresate primelor trei Biserici găsim expresia : „Cine
are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul", care
este destinată Bisericii, şi apoi este dat un cuvânt de
încurajare pentru cei care ar asculta avertizarea şi s-
ar pocăi. Dar, începând cu mesajul către Plătiră,
vedem că această expresie este folosită la sfârşitul
lui, fiind adresat către cel care va birui, ceea ce ne
arată că, deşi Dumnezeu Se adresează întregii
Biserici. El nu mai speră că va fi o acceptare
generală, ori o întoarcere la starea dintâi. Şi aceasta
deoarece lucrurile au avansat prea mult, Tiatira nu
numai că a stabilit un sistem rău, dar acum a dat naştere
la „copii". Sistemul ei se perpetua, şi a ajuns
până acolo că a declarat succesiune apostolică. Era
prea târziu ca să se facă o întoarcere. însă
Dumnezeu a
66 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

dat totuşi averstimentele Lui, pentru ca acel ce
biruieşte să audă şi să răspundă.
Este important să vedem că în mesajele acestea
către Biserici, Dumnezeu nu vorbeşte despre harul
Lui în a ierta pe cei care au falimentat, şi nici de
îngrijirea Lui pentru poporul Său în ciuda
falimentului, şi de aceea îi mulţumim şi îl slăvim pe
El, pentru marele har pe care L-a revărsat asupra
noastră.
Să privim fiecare la această istorie şi să ne
cercetăm în lumina acestor lucruri! Deşi nu trăim în
timpurile despre care am vorbit, totuşi lucrurile care
au caracterizat acele adunări, pot să ne caracterizeze
şi pe noi, acum. Dumnezeu vrea credincioşie, şi,
mai presus de toate, El vrea o inimă pentru Hristos.
Apropierea de El este cheia evitării falimentului de
felul acela şi a păstrării căii credinţei. Văzând că
venirea Lui se apropie, să devină El şi rnai preţios
pentru noi toţi !
Declinul Bisericii început în Efes, Smirna şi
Pergam se manifestă pe deplin în Tiatira, care a
început aproximativ în anul 600 A. D.
Lucrurile care au caracterizat Biserica din
Tiatira, din Apocalipsa 2. 18—29, ne arată Biserica
Romano-Catolică în toată pute rea şi corupţia ei, de
pe la anul 600 A. D. până la timpul reformei ,care a
început în prima parte a secolului XVI. Desigur că
au fost fapte, dragoste şi răbdare, după cum spunea
apostolul în versetul 19, dar dedesubtul acestor
lucruri se afla un sistem corupt ,caracterizat de
Biserica ajunsă să fie nu numai lumească, dar în
care chiar conduce lumea. Papii din Roma, timp de
sute de ani, au fost mai presus de împăraţi şi alte
autorităţi, fiind activi în guverne în mod extrem. Ce
poziţie şi ce stare pentru aceea care a fost chemată
cu o chemare cerească, şi pentru
acei care, dacă într-adevăr au fost mântuiţi, erau
cetăţeni ai cerului, nu ai pământului ! Tot felul de
stricăciuni şi idolatrie au fost săvârşite în Numele
Domnului Hristos, chiar omorând pe acei care nu s-
au conformat răului, fiind credincioşi Domnului
Hristos.
Aşa cum am menţionat in articolul precedent,
Tiatira a fost un sistem care se perpetua el Însuşi, şi
de aceea este scris că are copii (versetul 23). Era
prea târziu pentru a se mai spera o însănătoşire
generală, şi astfel cele patru Biserici — Tiatira,
Sardes, Filadelfia şi Laodicea — toate merg aşa până
la sfârşit, anume până la venirea Domnului. Primele
trei au trecut, şi nu mai este nimic pe pământ în ziua
de astăzi care să le corespundă. Dar ultimele patru
sunt, şi, în vremea noastră, există laolaltă. Deci,
având în vedere aceste lucruri, îndemnul „Cine are
urechi de auzit, să asculte ce zice Bisericilor Duhul"
este aşezat la sfârşitul mesajului, îndemn adresat
numai celor ce biruiesc. Nu este adresat către centrul
acelui trup care este numit Biserică. Am zis „numit"
Biserică, pentru că, la timpul acesta, erau mulţi care
proclamau Numele Domnului Hristos făcând astfel
doar o profesiune, nefiind cu adevărat mântuiţi.
în prima parte a secolului al XVI-lea, Dumnezeu
a începui, în harul Său, o lucrare prin care să fie
recuperat din ce a fost pierdut. El a început să
lucreze în inimile unor oameni ca Martin Luther,
John Calvin, Ulrich Zwingli, William Farel, pentru a
readuce adevărul Evangheliei. Chiar înainte de
aceasta, Dumnezeu începuse să lucreze cu oameni,
ca Jan Huss din Boemia şi John Wycliffe din
Anglia, să propovăduiască adevărata Evanghelie, şi
să spună oamenilor că ei pot fi mântuiţi prin sângele
Domnului Hristos, nu prin fap-
3/1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 67

iele lor. Se ştie eă Biserica Ro-mano-Catolică a
luptat foarte mult, încercând să opună rezistenţă
tuturor acestor lucruri, si că mulţi au fost omorâţi
pentru poziţia lor curajoasă pentru adevăr. Dar
Dumnezeu era la iucru, si nici o împotrivire
omenească nu putea stinge această lucrare.
Aşa a început ceea ce a devenit următoarea
Biserică, Sardes. S-a spus odată că reforma a fost
de la Dumnezeu, dar protestantismul nu a fost.
Reformatorii au adus înapoi adevărul despre neprihănire
prin credinţă, şi au răsturnat învăţăturile
Romei, care accentuau faptele, închinarea la fecioara
Măria, impunând mătă-niile, cumpărarea
indulgenţelor, mărturisirea la preoţi, şi altele. Dar
este trist să spunem, că ei au început să formeze
biserici naţionale, care repede au devenit moarte în
atitudinea lor. Este adevărat că ei niciodată nu s-au
întors la răul Romei, dar nici nu au avansat în
recăpătarea întregului adevăr al lui Dumnezeu.
Multe din bisericile care au început aşa de bine, au
devenit curând ele însele locuri de amestecare între
credincioşi şi necredincioşi, având formă fără
realitate. Multe dintre formele şi ceremoniile Romei
au fost menţinute de unele biserici, între acelea numărându-se
clădiri frumoase, pastori ordinaţi, forme
de închinare şi învăţătură rea care a devenit
obişnuită. De aceea, în Apocalipsa 3. 1—6, avem un
tablou al protestantismului care se trage din reformă.
Din nou Dumnezeu Se adresează celui ce va birui,
pentru că El nu Se aştepta că avea să fie o ridicare
generală. Aşa că avem această condiţie în vremea
noastră.
în Apocalipsa 3. 7—13, citim despre Biserica
din Filadeîfia, la
adresa căreia nu este îndreptată nici o mustrare. Ca
şi pentru Smirna, Dumnezeu are numai cu-
vinte de laudă. Filadeîfia înseamnă „dragoste
frăţească", şi în prima parte a secolului al XlX-lea,
Dumnezeu a început să lucreze în inimile multora ca
să revină, nu numai la adevărul Evangheliei ,dar şi la
adevărul Bisericii. în 1 Timotei 2. 3—4 citim :
„Dumnezeu Mântuitorul nostru, care voieşte ca
toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină Sa
cunoştinţa adevărului". Reformatorii au recăpătat
adevărul Evangheliei, dar nu au mers mai departe să
recapete adevărul Bisericii. Dar acum, Dumnezeu a
început să ridice oameni ca John Darby, John
Bellett, George Wi-gram, C. H. Mackintosh, si mulţi
alţii, care au fost călăuziţi să vadă adevărul Bisericii
care a fost pierdut multe secole. Ei au început să
vadă Biserica, nu ca un popor risipit, ci ca un trup,
cum a învăţat Pavel. Au Început să vadă că Biserica
este un popor ceresc, care nu aparţine pământului
acestuia. Adevărul despre venirea Domnului, ca o
speranţă vie şi prezentă, a fost restituită.
Ca rezultat, mulţi au început să se despartă de
sistemele pe care le-au văzut că nu sunt potrivit
Cuvântului lui Dumnezeu, şi să se strângă în
simplitatea găsită în Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au
fost caracterizaţi prin expresia : „ai păzit Cuvântul
Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu" (versetul 8).
Deoarece au văzut că toate denominaţiile sunt făcute
de oameni, şi nescripturisti-ce, ei au început să se
strângă doar în Numele Domnului Isus. Ei nu au
avut pastori ordinaţi, pentru că au văzut că şi lucrul
acesta este nescripturistic. Ei se întâlneau în
simplitate, doar ca fraţi, folosind numai Cuvântul lui
Dumnezeu ca ghid al lor, şi priveau spre Domnul
pentru binecuvântarea Lui. Recunoscând că ei toţi
sunt un trup, se strângeau pe baza aceasta, fiecare
fiind primit numai ca mădular
68 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

.al trupului Domnului Hristos.
Multă Dinecuvantare a lost revărsată
peste această stare de lucruri şi, în scurt timp,
au fost mişcate inimi în multe părţi ale lumii.
Primele adunări au răsărit in Anglia şi irlanda,
uimate de altele in diferite părţi ale Europei
,apoi în America de Nord, şi in alte părţi ale
lumii. Majoritatea oamenilor era in pace m timpul
aceia, ş.i mulţi s-au dus în toată lumea
propovăduind Evanghelia adevărată şi acte vărul
Bisericii.
în tot Cuvântul lui Dumnezeu nu este o
încurajare mai mare, care ar putea să întreacă pe
aceea care este dată celor dm Filadeîfia. Toată
răsplata este pentru viitor, dar este dată în aşa fel
încât este peste înţelegerea noastră. Desigur că nu va
fi înţeleasă aici, ci poate chiar dispreţuită, dar va fi
apreciată în ziua aceea !
Trist este să spunem, că starea aceasta de
binecuvântare minunată nu a continuat mult ump,
fără ca diavolul să vină să strice. S-au ivit probleme
între sfinţii lui Dumnezeu, şi, în loc să rezolve
problemele acestea cu ajutorul Cuvântului lui
Dumnezeu, ei au încercat cu gândirea îor. De
asemenea, diavolul a ridicat ciite false ca
Mormonismul, Adventiştii de ziua a 7-a, Martorii
iu» ie-hova, Ştiinţa creştină, şi malie altele. Fiecare
dintre acestea au avut o parte din adevărul care a
fost recăpătat, dar au corupt adevărurile de bază în
ce priveşte Persoana şi lucrarea Domnului Hristos.
Deci aşa a început ceea ce numeşte Sfânta Scriptură,
Biserica din Laodicea, în Apocalipsa 3. 14—22.
Este important să observăm că Tiatira şi Sardes
sunt grupuri care sunt bine cunoscute, pe când
Filadeîfia şi Laodicea sunt stări de a fi. Deci noi nu
ar trebui să căutăm grupuri anumite care ar putea fi
identificate cu caracteristicile expuse aici, ci trebuie
să
ne cercetăm pe noi înşine dacă aceste stări sunt
adevărate pentru noi.
Laodicea a fost caracterizată de două lucruri. în
primul rând, ei erau într-o condiţie de căldicel. Nu
erau rece faţă de rău, şi nici in clocot faţă de bine. Ei
au luat o poziţie moale în ce priveşte judecarea
răului, şi aceasta pentru că nu iubeau binele. Al
doilea lucru a fost faptul că ei nu erau conştienţi de
starea lor tristă. Ei credeau că merg foarte Dine, dar
erau departe de Domnul, având impresia că sunt
bogaţi şi îmbogăţiţi. Fără îndoială că şi în locul
acesta era o amestecătură de cie-dincioşi şi de
necredincioşi. Noi trebuie să nu privim numai la
necredincioşi, ca şi când ar fi numai ei. Starea
aceasta poate exista cu oricare din noi, fie individual,
fie colectiv.
Domnul avertizează că „am să te vărs din gura
Mea" (versetul 16). Starea aceasta îi provoacă
repulsie Domnului. întrucât Dumnezeu ne-a
făgăduit că niciodată El nu va vărsa din gura Lui un
credincios adevărat, trebuie să ne amintim că
această stare este ceea ce îl dezgustă, şi de aceea
este tot aşa de nesupoitat într-un creştin, ca şi întrun
necreştin. Atunci când adevărata Biserică este
chemată acasă, noi ştim că Laodicea va fi găsită cu
o viaţă de credinţă formală, şi Dumnezeu o va vărsa
din gura în judecată. De aceea nu este spus nimic
acestei Biserici despre venirea Domnului.
în concluzie, constatăm că în vremea noastră
toată lucrurile pot fi caracterizate prin stările uneia
dintre aceste patru Biserici. Lumea creştină este
cuprinsă în-tr-una dintre ele.
Domnul să ne dea voinţa să cântărim aceste
lucruri înaintea Lui, Acela care umblă prin mijlocul
celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 2. 1).
3 / 1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 69

El să ne dea voinţa să fim asemenea celor din
Filadeîfia, care au păzit Cuvântul Lui, şi nu au
tăgăduit Numele Lui ! Dacă dorim aceasta,
Domnul ne va da puterea necesară !
•— Va urma —
BILLPROST
DESPRE CĂSĂTORIE 3
3. TINE SEAMA DE CARACTER
Ce fel de persoană ai prefera să-ţi facă o vitală
operaţie de inimă ? Ai vrea pe cineva care este un
rob, un consumator intens de cocaină, un ucigaş
psihopat, ori un medic internist, care s-a înşelat pe
sine însuşi în timpul Şcolii medicale ?
Probabil că pe nici unul dintre aceştia, nu-i aşa ?
Ai vrea pe cineva care să fie medic competent şi
calificat în munca sa, pe cineva care este pregătit
profesional pentru intervenţia chirurgicală necesară.
Tot aşa, aveţi nevoie să fiţi siguri că persoana pe
care aţi ales-o pentru căsătorie are un bun calificativ
de a fi soţ(ie) pentru tine. Aceasta nu înseamnă că
tu trebuie acum să începi să testezi pe fiecare, ci că
trebuie să fii ho-tărât(ă) şi cunoscător (e) al caracteristicilor
ce sunt dorite într-o căsătorie, şi să ştii ce
urmăresc ele. Şi poate cel mai important amănunt
dintre toate — ce aştepţi tu de la alţii, trebuie să se
vadă în mod evident în viata ta !
Ce trăsături de caracter au fost importante în
cazul lux Isaac si Rebeca ?
Când Eliezer a venit în oraşul lui Nahor, el s-a
rugat şi I-a cerut Domnului să-i arate un anume tip
de tânără fată ; n u cred că s-a rugat pentru nişte
semne orbitoare. Eliezer s-a rugat lui Dumnezeu săi
aducă o fată ale cărei fapte să nu fie în contradicţie
cu smerenia, supunerea, atitudinea de slujire.
Aceste trăsături de caracter ar f i fost descoperite
prin bunăvoinţa de a da de băut lui Eliezer şi
cămilelor lui (Geneza 24.13-14). Când Rebeca a
îndeplinit aceste cerinţe, Cuvântul spune că Eliezer
o privea cu mirare, să vadă dacă i se confirmă că ea
este cea bună pentru Isaac (versetul 21). Şi ca si-
tuaţia să se lămurească, ea a dovedit sensibilitate în
faţa lui Dumnezeu prin bunăvoinţa sa de a merge cu
slujitorul lui Avraam imediat ce a auzit istoria
minunată.
în versetul 16, Rebeca este descrisă ca fiind
foarte frumoasă, şi fecioară. Cu siguranţă că frumuseţea
sa naturală nu-i micşora şansele, dar nu putem
fi siguri că aceasta nu a fost elementul
determinant. Putem f i siguri, totuşi, că fecioria ei a
fost un amănunt important. Legea Vechiului
Testament era foarte strictă în domeniul relaţiilor
intime (Deu-teronom 5.18 ; 22.13-21). Decepţia
70 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994

suportată în momentul căsătoriei
me) putea chiar să conducă la peîn
privinţa purităţii fizice (inti- deapsa cu moartea (versetul 21).
Ce trăsături de caracter sunt importante pentru persoanele care
intră în faza căsătoriei ?
Iată câteva caracteristici care trebuie să le cauţi
la alţii, şi care să te întărească pe tine însuţi :
1. Bunăvoinţa de a sluji.
El sau ea trebuie să fie în stare să trăiască în
armonie cu ceilalţi, să aibă bunăvoinţa să se
asocieze cu oameni din poziţiii sociale inferioare,
să nu se îngâmfe (Ioan 13.1-7 ; Romani 12.10). Şi,
mai presus de toate, el sau ea trebuie să fie în stare
(şi să fie binevoitor) în a sluji partenerul.
2. Puritatea fizică.
Tu trebuie să fii salvat (izbăvit) de poftele
fireşti, de tine însuţi,
pentru cineva care a fost salvat de el sau de ea
însăşi pentru tine (Romani 13.13-14 ; Evrei 13.4).
Ar trebui să fii înţelept şi să te asiguri că
trecutul a fost şters deplin, şi că legătura cu
comportamentele tale păcătoase au fost cu adevărat
rupte şi îndepărtate de la tine.
Altfel, aceleaşi lucruri urâte, şi fărădelegile
acelea vor apare din nou în viitor şi vor afecta relaţiile
tale în propria căsnicie.
— Va urma —
SÂ ME CUNOAŞTEM
TRECUTUL (3)
APĂRAREA ŞI MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ ALE
PREOTULUI TUDOR POPESCU de la biserica Sf.
Ştefan (Cuibul cu barză)
(= urmare din numărul trecut =)
înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Ştiu că în conştiinţa I.P.S. Voastre veţi da dreptate acestor spuse aici. Ştiu că veţi spune,
cum aţi mai spus, că am dreptate. Vă loviţi însă de formula din carte şi mai ales de gurile unora
şi ale altora. Piere ortodoxia ! Se dărâmă ortodoxia strigă toţi aceia care de mult i-au dat
ortodoxiei cu piciorul, prin viaţa lor. Decât ar striga aşa, mai bine şi-ar vedea de păcatele lor.
Ortodoxia nu se ridică prin oameni care apără litera moartă a unor cărţi, fie ele cât de bum, ci
prin viaţa sfântă a celor ce slujesc ortodoxiei, adică lui Hristos. Oare toată ortodoxia să fie
concentrată într'un otpust ? Se pare că iau lucrurile în chip uşuratic.
Vă asigur însă că le iau mult mai în serios decât toţi aşa zişii ortodocşi de fond. De n'aş fi luat
lucrurile în serios, nu mi-aş fi îngăduit acea omisiune de pe urma căreia ortodoxia romaneasco,
vrea să mă excludă.
Să nu fie însă vorba de altceva. E vorba de viaţa care iese din predica Evangheliei, de
mişcarea ce s'a produs prin această predică, mişcare ce a întunecat aureola atâtor suflete
"3/1994 ADEVĂRUL CREŞTIN 71

sterpe, care cu tot numele lor mare n'au produs suflete pentru Dumnezeu. Poate să fie la mijloc şi
gelozia unora din preoţi. Această mişcare dovedeşte că dacă se predă cineva Domnului şi-I
slujeşte fără preget, sufletele se adună. Şi atunci li s'a cerut unora şi altora să lucreze. La aceasta
unii au răspuns cu scuze, alţii cu insulte şi cu bănueli urâte. Mi se pare că acesta este substratul
întregii mişcări pornită contra mea.
Fie ! Sunt gata pentru orice. Am vrut să lucrez în sânul bisericii în care m'am născut şi am
crescut. Dar această biserică vrea să bage pe toţi în acelaşi calapod. Pentru unul î-să acest
calapod poate să fie larg, pentru altul strâmt, ceva libertate nu strică. In alte biserici se admit
curente care nu rot să aducă decât înviorare. Biserica românească, printr'o infimă minoritate
care o reprezintă astăzi, osândeşte un .-.urent care nu i-ar fi fost decât de folos. Dacă infima
minoritate care reprezintă astăzi biserica, mă respinge, vina ei, adică a lor să fie. Eu n'am ieşit
singur din ea. In orice caz, cu voia lui Dumnezeu, eu îmi voi continua lucrarea. Dacă mişcarea
provocată e de la Dumnezeu, nu va fi pe pământ putere care s'o oprească ; dacă nu va fi de la
Dumnezeu, ea se va distruge, iar eu voi fi ars în veci. Pomul se cunoaşte însă după roade. Roadele
de până acum au dovedit că Dumnezeu a lucrat. Il voi ruga mereu să nu-Şi retragă
binecuvântarea Lui, mă voi sili să sporesc în sfinţenia vieţii şi în râvnă pentru El iir El îşi va mări
binecuvântarea. Sunt sigur de asta. El nu părăseşte pe ai Lui. Am ţinut să fiu fără vină faţă de cei
din biserica mea, să nu-mi impute adică vreodată cineva că aş fi putut să lucrez şi în biserica
mea, dar n'am vrut.
Faceţi I.P.S. Stăpâne, cum vă va povăţui Cel de Sus, nu cei de jos. Spunăndu-vă aceste
lucruri, mi-am uşurat sufletul. Prin ele n'am voit să îngreuiez sufletul celor ce le vor citi şi nu vor
voi să vadă adevărul lor. Lumina îşi va face totuşi loc.
Cred că urmaşii, când vor da peste aceste rânduri, vor zâmbi, văzând că pe o astfel de
chestiune se face atâta zgomot. Când Turcii erau la porţile Bizanţului, Grecii se certau amarnic
pentru lucruri de nimic. Când această sărmană biserică se luptă pentru cărări mai bune, oamenii
care cred că o slujesc, dau naştere la lupte fără rost. Oh, e loc pentru toţi. Numai la lucru, nu la
certuri, pentru chestiuni care nu zides r sufleteşte.
Sunt al I.P.S. Voastre prea plecat şi supus serv.
(ss) preot T . Popescu
Parohul Bisericii S f . Ştefan (Cuibul cu brază)
26 Decembrie 1923 ' din Bucureşti
Bucureşti
APARE LA DOUA LUNI SUB CONDUCEREA UNUI COLEGIU DE
REDACŢIE
COSTUL ACESTUI NUMĂR ESTE DE 200 LEI ABONAMENTELE SE FAC PRIN
CONT NR. 54.10.10.32 LA B.C.R. FILIALA SECTOR 5 BUCUREŞTI
72 ADEVĂRUL CREŞTIN 3/1994