RELA II MILITARE ROMÂNO – GERMANE - fundatia gusa

către
Excelenţa sa, domnul Paul Reynaud,
preşedintele consiliului, ministrul afacerilor externe.
Obiect: convorbirea cu domnul Gigurtu.
Prima mea convorbire cu domnul Gigurtu, pentru care am transmis
departamentului, prin telegrama mea nr. 1205-06, elementele care ar putea prezenta
interes politic, mi-a amintit de întâlnirea cu domnul Micescu, ministrul afacerilor externe
în cabinetul Goga, de la sfârşitul lunii decembrie 1937.
Am avut dinaintea mea, ca şi acum doi ani şi jumătate, un interlocutor a cărui
grijă principală era să se disculpe de acuzaţiile de germanofilie pe care i le aduc, pe bună
dreptate, grupurile de opinie.
N-a invocat, precum domnul Micescu, o bibliotecă alcătuită exclusiv din cărţi
franţuzeşti, dar şi-a sprijinit argumentele pe şederile lungi în ţara noastră, pe cunoaşterea
limbii şi culturii noastre, pe relaţiile de prietenie pe care le are cu unii dintre colaboratorii
mei sau cu personalităţile franceze din mediile industriale. Eludând cu grijă orice discuţie
serioasă despre problemele politice curente, în privinţa cărora, de altfel, mi s-a părut a fi
complet neştiutor, a cantonat intenţionat într-o conversaţie curtenitoare şi banală.
Unele precizări pe care mi le-a dat despre concepţiile sale politice aruncă, de
altminteri, o lumină revelatoare asupra sentimentelor sale faţă de ţara noastră: «Nu vă
ascund, mi-a declarat, că sunt abonat de 20 de ani la ,,Acţiunea franceză” şi că toate
simpatiile mele merg către mişcarea asta».
În gura unui român, această profesiune capătă o valoare specială, deoarece, în
mod curent, în ţara asta mai mult decât în alte părţi, cititorii şi adepţii ,,Acţiunii franceze”
se recrutează dintre elementele cele mai puţin favorabile cauzei noastre şi dintre cei mai
înclinaţi să ridice în slăvi sau măcar să scuze regimul hitlerist.
Această stare de lucruri se explică nu numai prin motivele obişnuite (analogie de
doctrină, critica sistematică a instituţiilor politice şi a guvernului francez etc.), ci şi prin
raţiuni specifice acestei ţări. Într-adevăr, de pe vremea regimului democratic îi era practic
imposibil vreunui politician român să nu arboreze o etichetă francofilă fără a fi ameninţat
cu pierderea sprijinului majorităţii alegătorilor săi. Cei care, în fondul lor interior, doreau
să preconizeze o orientare care să se îndepărteze de cea denumită tradiţională, au depăşit
dificultatea, declarându-se prieteni ai Franţei, dar ai ,,Franţei Jeannei d’Arc şi a lui
Charles Maurras”. Atitudinea aceasta trebuia să le păstreze audienţa maselor, permiţândule
simultan să critice cu orice ocazie politica urmată de guvernul francez.
La fel, din punctul de vedere românesc este de plâns faptul că regele Carol a
încredinţat conducerea Palatului Sturdza unui personaj atât de inconştient şi care nu poate,
în noile sale funcţii, decât să facă impresie proastă. Alegerea este atât de uimitoare că unii
merg până la a-şi imagina că fostul oaspete al mareşalului Göring ar avea ca misiune să
pregătească o reconciliere personală între regele Carol şi cancelarul Hitler, care au rămas
certaţi de la întrevederea din noiembrie 1938 şi executarea lui Codreanu. Oricum ar fi,
este sigur că domnul Gigurtu nu este decât un figurant, suveranul şi chiar domnul
Titulescu păstrând, pe deasupra lui, conducerea politicii externe a României.
Nu este mai puţin frapant că un om politic, atât de notoriu axat către Berlin
precum noul ministru, consideră că trebuie, încă, să dea o aparenţă de francofilie.
Exemplul acesta, între multe altele, arată în ce măsură simpatia majorităţii din ţară ne
rămâne devotată. Există acolo un capital moral inestimabil pe care avem datoria de a nu-l
23