Raport alegeri PE 2009.pdf - Institutul Social Democrat "Ovidiu Sincai"

Bucureşti, Str. Atena nr. 11, Sector 1
Tel. 021/230. 24.74, Fax: 021/231.55.23, Site: www.fisd.ro
E-mail: ovidiusincaiinstitute@yahoo.com
Raport de analiză politică
Alegerile europene de la 7 iunie –
amurgul democraţiei?
Bucureşti
22 iunie 2009

Cuprins
I. Contextul internaţional şi intern
II. Pregătirea şi desfăşurarea alegerilor
1. Cadrul legal. Organizarea alegerilor
2. Strategii electorale, resursa umană, oferte politice
a) Partidul Democrat-Liberal
b) Partidul Social Democrat (Alianţa PSD+PC)
c) Partidul Naţional Liberal
d) Uniunea Democrată a Maghiarilor din România
e) Partidul România Mare
f) Candidaţi independenţi
3. Rolul mass-media
III. Rezultate: explicaţii şi semnificaţii politice
a) Statistica oficială
b) Prezenţa la vot
c) PD-L – declinul continuă
d) PSD – reducerea dar şi schimbarea nucleului electoral
e) PNL – un partid în derivă?
f) UDMR – succesul disciplinei minoritare
g) PRM – reînvierea fantomelor
h) Elena Băsescu – triumful ipocriziei
IV. Rezultatele româneşti în context european
Concluzii
Recomandări
2

7 iunie 2009 reprezintă momentul simbolic al sincronizării românilor cu restul cetăţenilor
Uniunii Europene. Alegerile pentru Parlamentul European din 4-7 iunie au oferit celor
mai bine de 375 de milioane de electori posibilitatea sau chiar obligativitatea (Belgia şi
Grecia) de a-i alege pe cei 736 oameni politici care să le reprezinte ţările în Parlamentul
European. Scrutinul de la 7 iunie din România a constituit, totodată, un barometru pentru
starea politică a naţiunii române în condiţiile crizei economice.
Institutul „Ovidiu Şincai”, în continuarea eforturilor sale de a oferi celor interesaţi o
evaluare asupra evenimentelor importante din România şi din lume, îşi propune prin
raportul de faţă să contribuie la înţelegerea modului în care s-au desfăşurat alegerile
pentru Parlamentul European în România, semnificaţia lor în context european, precum
şi să ofere recomandări pentru întărirea democraţiei româneşti.
I. Contextul internaţional şi intern
Alegerile pentru Parlamentul European (PE) s-au desfăşurat într-un context internaţional
şi intern care poate fi înţeles printr-o serie de trăsături importante:
• Criza economică are efecte globale, iar pesimismul şi îngrijorarea faţă de viitor au
cuprins largi categorii de populaţii. În toată Uniunea Europeană temele generale
privind viitorul Europei, din perspectivă instituţională, au trecut pe un loc secund,
principalul subiect politic fiind cel al crizei economice, a consecinţelor acesteia
precum şi a măsurilor pentru contracararea efectelor sale;
• Scrutinul din România face parte din ansamblul de alegeri naţionale care au avut
loc în perioada 4-7 iunie în cele 27 de state ale Uniunii. Deşi în anul 2008
principalele grupuri politice transnaţionale intenţionau să realizeze campanii
electorale relativ unitare şi sincronizate în toate statele, acest lucru nu s-a mai
realizat, deoarece eficienţa ar fi fost mai mică, în condiţiile în care agenda
dezbaterilor nu a mai fost viitorul Uniunii Europene, ci răspunsul fiecărui guvern
naţional în faţa crizei. În mod fundamental, alegerile pentru PE nu au mai fost o
luptă între viziunea de stânga privind Europa, propusă de Partidul Socialiştilor
Europeni şi cea de dreapta, susţinută în principal de Partidul Popular European.
Electorii din cele 27 de state au ales în funcţie de situaţia particulară din fiecare
ţară, de raporturile dintre putere şi opoziţie. Semnificativ în acest sens este faptul
că, una din primele misiuni importante ale noului PE, votarea unei noi Comisii, nu
a mai fost o temă conflictuală aşa cum se prefigurase anterior, deoarece
preşedintele în funcţie, Jose Barroso a primit încă din timpul campaniei electorale
susţinerea atât din partea partidului propriu (PPE) cât şi a unor partide de stânga
importante (de ex. social-democraţii germani, socialiştii spanioli, respectiv
laburiştii britanici). În acest fel, eforturile conducerii Partidului Socialiştilor
Europeni de a transforma alegerile europene într-o competiţie dintre stânga şi
dreapta nu au primit susţinerea necesară de la nivel naţional;
• În numai trei ani (mai 2007-iunie 2009) cetăţenii români au fost chemaţi la cinci
scrutine, această frecvenţă a consultărilor populare la nivel naţional fiind o noutate
în istoria recentă a României. Tendinţa participării la vot a electorilor din România
este una descendentă, indiferent de tipul scrutinului. Motivaţiile unei atari situaţii
vor fi explicate în cuprinsul analizei noastre;
3

• În faţa informaţiilor privind efectele globale ale crizei economice, respectiv a
consecinţelor directe asupra economiei României, atitudinea alegătorilor români
faţă de partidele politice şi promisiunile electorale recente ale acestora a devenit
una maleabilă, de relativă înţelegere faţă de promisiunile neonorate din campania
alegerilor generale din anul 2008. Acest lucru este evidenţiat şi de faptul că, deşi ar
fi fost de aşteptat să apară mari tensiuni sociale, ca urmare a efectelor crizei
economice, acest lucru nu s-a întâmplat, cetăţenii acceptând realitatea crizei
economice;
• Realizarea unui guvern de mare coaliţie între PD-L şi PSD a creat o situaţie
politică inedită pe scena politică din România. Guvernul Emil Boc beneficiază de
o susţinere de peste 70% în Parlament, dar din punct de vedere comunicaţional s-a
creat percepţia existenţei a două opoziţii: una oficială, constituită din PNL şi
UDMR, şi una neoficială, formată din lideri ai PSD, nemulţumiţi de hotărârile
impuse de Traian Băsescu prin intermediul lui Emil Boc;
• Dacă la începutul anului 2009 retorica oficială a PD-L şi PSD anunţa un
angajament de lungă durată pentru menţinerea „Parteneriatului pentru România”,
pas cu pas, odată cu apariţia tensiunilor dintre cele două partide de guvernământ, a
început a fi recunoscut public ceea ce era evident încă de la formarea Cabinetului
Boc: soarta acestuia depinde de rezultatul alegerilor prezidenţiale. Dacă Traian
Băsescu ar câştiga un nou mandat de şef al statului Emil Boc ar putea, probabil,
continua în fruntea unui cabinet prezidenţializat; dacă, dimpotrivă, un alt candidat
va câştiga competiţia prezidenţială, vor reîncepe negocierile pentru o altă
majoritate guvernamentală. În atari condiţii, partidele au considerat alegerile
pentru PE nu atât ca un eveniment în sine, ci ca un ultim test înaintea alegerilor
prezidenţiale. Astfel, într-o formă sau alta, vedetele campaniei electorale nu au mai
fost candidaţii la PE, ci candidaţii la Preşedinţia României;
• Campania pentru alegerile parlamentare a evidenţiat şi falimentul aşa-numitei
„societăţi civile”, adică acea reţea de ONG-uri care funcţionau ca pseudo-partide,
asumându-şi rolul de „gardieni morali ai naţiunii”. Intelighenţia pro-băsesciană a
devenit tot mai izolată în societate, deoarece mesajul său strident este rupt de
realitate, iar partizanatul său s-a dovedit, adesea, a fi motivat nu doar de o
comunitate de valori, ci de primirea unor sinecuri bănoase în instituţiile statului.
4

II. Pregătirea şi desfăşurarea alegerilor
1. Cadrul legal. Organizarea alegerilor
a) Baza legală
Cadrul juridic privind desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European din 7
iunie 2009 a fost constituit de Legea nr. 33/16 ianuarie 2007 privind organizarea şi
desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, completată cu Ordonanţa de
Urgenţă nr. 1/2007 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor
pentru Parlamentul European, cu Ordonanţa de urgenţă nr. 8/2007 pentru modificarea
art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2007 privind unele măsuri pentru
organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European şi a art. 92 alin. (1)
din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
European, cu Ordonanţă de urgenţă nr. 84/2007 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European,
pentru modificarea art. IV alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2007
privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
European şi pentru completarea art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
15/2007 privind unele măsuri referitoare la alegerea membrilor din România în
Parlamentul European din anul 2007, cu Ordonanţă de urgenţă nr. 11/2009 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor pentru Parlamentul European, cu Hotărârea de guvern nr. 216/2009 privind
stabilirea zilei de referinţă pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul
European din anul 2009, cu Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, cu Legea nr. 94/2008 privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate, cu Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor,
magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, cu Legea
nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, cu Legea nr. 293/2008 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, cu
Legea nr. 14/2003 a partidelor politice, cu Legea nr. 334/2006 privind finanţarea
partidelor politice şi a campaniilor electorale, cu Legea nr. 35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.
67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei
publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, precum
şi alte 14 Hotărâri de guvern, 13 Ordonanţe de urgenţă, o rectificare de ordonanţă, şi
Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 391/2009 privind regulile de
desfăşurare în audiovizual a campaniei electorale pentru alegerea membrilor din
România în Parlamentul European.
Legea nr. 33/16 ianuarie 2007 a introdus, pentru prima dată în România, termenul
de alegător comunitar, aplicabil cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene având
domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi termenul de persoană eligibilă comunitar,
permiţând aceloraşi cetăţeni ai statelor UE mai sus menţionaţi să fie aleşi în Parlamentul
5

European. Legea stipulează şi o serie de categorii neeligibile cum ar fi judecătorii Curţii
Constituţionale, Avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici, inclusiv cei cu statut special. În acelaşi timp, se stabileşte
incompatibilitatea calităţii de membru al Parlamentului European cu calitatea de deputat,
senator sau membru al guvernului.
În vederea evitării votului multiplu sau a dublei candidaturi, Legea 33 conţine şi o
serie de prevederi care solicită alegătorilor comunitari şi cetăţenilor români de pe
teritoriului altor state UE să îşi asume răspunderea în faţa legii, precum şi colaborarea
Autorităţii Electorale Permanente cu autorităţile celorlalte state membre ale UE. În ceea ce
priveşte desfăşurarea alegerilor s-a menţinut tipul de scrutin pe listă cu prag electoral de
5% pentru partide politice şi s-a introdus un prag de 3,3% pentru candidaţii independenţi
(Art. 20).
Pentru completarea cadrului organizatoric al alegerilor, au fost adoptate mai multe
ordonanţe şi hotărâri de guvern privind unele măsuri pentru mai buna organizare şi
desfăşurare a alegerilor. Acestea au sporit atribuţiile Autorităţii Electorale Permanente,
care a primit dreptul de a schimba preşedinţii secţiilor de votare în caz de necesitate şi
chiar de a schimba data alegerilor în cazul apariţiei unor probleme majore în procesul
electoral. În acelaşi timp, au fost reglementate mai clar probleme cum ar fi declararea şi
controlul averilor candidaţilor, stabilirea modelului Registrului declaraţiilor de interese,
deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, finanţarea partidelor politice şi a campaniei
electorale, acreditarea observatorilor externi şi a reprezentanţilor externi ai mass-media,
modelul cererii de admitere a candidaturii independente.
În baza legislaţiei electorale au fost organizate 18.318 secţii de vot, din care
18.128 în România, restul în străinătate.
b) Organizarea alegerilor
Alegerile europene din 7 iunie 2009 au prilejuit o premieră în istoria alegerilor
post-decembriste din România. Pentru prima oară, toate formaţiunile politice implicate au
contestat organizarea alegerilor şi anumite practici ilicite ale adversarilor politici.
Astfel, după alegeri, la Biroul Electoral Central au fost înregistrate 18 contestaţii:
câte 5 din parte PSD+PC şi PD-L, 4 din partea PNL, câte una din partea PRM şi PNŢCD
şi 2 din partea altor persoane. Contestaţiile au vizat activitatea unora din membrii secţiilor
de votare, oferirea de mită electorală, amplasarea de materiale electorale în apropierea
secţiilor de votare, accesul candidaţilor în secţiile de votare, introducerea de voturi
suplimentare în urnele de vot faţă de listele de alegători. Biroul Electoral Central a
considerat însă că aceste probleme nu au fost de natură să influenţeze rezultatele generale
ale alegerilor şi a respins toate contestaţiile.
De altfel, în ziua alegerilor au fost semnalate nu mai puţin de 269 de evenimente
de natură a perturba procesul electoral. Ele au vizat cazuri de turism electoral în urma
cărora au fost emise mai multe acuzaţii de vot multiplu. În 45 de cazuri au fost întocmite
dosare penale celor care au săvârşit aceste ilegalităţi. De asemenea, s-au înregistrat 54 de
infracţiuni şi 40 de contravenţii pentru care s-au emis amenzi în valoare de 34.950 lei.
Din perspectiva datelor statistice merită semnalate următoarele aspecte:
• numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale a scăzut, de la 18.464.274, pe 30
noiembrie 2008, la 18.197.316, pe 7 iunie 2009, adică o scădere cu 266.958 de
6

alegători în şapte luni. Având în vedere că indicele de mortalitate în România în
2008 a fost de 11,84 la 1.000 de locuitori, scăderea populaţiei cu drept de vot este
destul de semnificativă;
• din totalul voturilor exprimate (5.035.297), 194.621 au fost anulate, adică un
procent de 3,87%. Dacă facem comparaţia cu alegerile la nivel naţional
precedente, putem observa că numărul acestor voturi a scăzut faţă de alegerile
europene din 2007, când 4,59% din voturile exprimate au fost anulate, dar a
crescut faţă de alegerile legislative din 2008, când au fost anulate doar 2,51% din
voturile exprimate;
• numărul alegătorilor care au votat pe listele suplimentare a fost destul de mare: nu
mai puţin de 668.217 alegători au votat în acest mod. Procentual, acest număr
reprezintă nu mai puţin de 13,27% din totalul voturilor exprimate. În cazul
alegerilor europene din 2007, pe listele suplimentare au votat 604.706 alegători,
reprezentând 11,26% din totalul voturilor exprimate. Acest lucru sugerează faptul
că a existat un cadru favorabil turismului electoral, deci fraudării alegerilor.
2. Strategii electorale, resursa umană, oferte politice
a) Partidul Democrat-Liberal
Aflat în poziţia de principal partid de guvernământ, PD-L şi-a fixat ca obiectiv
strategic câştigarea alegerilor europarlamentare, ca un prim pas pentru obţinerea de către
Traian Băsescu a unui nou mandat de preşedinte. Având funcţia de prim-ministru, PD-L
nu mai putea juca în mod credibil rolul tradiţional din guvernările 1996-2000 şi 2004-
2007, de critic din interior al puterii, astfel încât a adoptat strategia maximizării
responsabilităţii faţă de actul guvernării. Această strategie a fost construită la Palatul
Cotroceni, având mai mulţi piloni: i) menţinerea suspansului în privinţa anunţului oficial
al candidaturii lui Traian Băsescu, pentru a crea percepţia unui om politic responsabil. În
acest fel s-a urmărit şi ştergerea imaginii lui Traian Băsescu de om politic conflictual,
puternic potenţată de conflictele cu premierul Călin Popescu-Tăriceanu; ii) PD-L să evite
să îşi atace frontal partenerii de guvernare, în principal miniştrii PSD, pentru a transmite
imaginea unui guvern preocupat de problemele grave ale ţării şi nu de certurile din
coaliţie; iii) din punct de vedere comunicaţional PD-L şi-a construit mesajul electoral pe
două valori: solidaritate şi responsabilitate (sloganul a fost „PD-L La Bine şi la Greu”),
încercând, în acelaşi timp, să se delimiteze de conduita unor lideri social-democraţi, care
au criticat puterea, deşi PSD este partid de guvernământ.
Lista de candidaţi ai PD-L a evidenţiat faptul că partidul prezidenţial a avut o
creştere rapidă şi artificială, deoarece calitatea resurselor sale umane rămâne
problematică. În condiţiile în care principalii lideri ai partidului sunt fie în administraţia
centrală fie în cea locală, lista de candidaţi a fost constituită din oameni fără notorietate şi
fără experienţă politică la nivel naţional şi, cu atât mai puţin, în Parlamentul European. În
fruntea listei PD-L s-a aflat Theodor Stolojan, în încercarea de a utiliza ce a mai rămas din
mitul tehnocratului. Poziţiile 2-4 au fost alocate unor persoane din aşa-numita „societate
civilă” (Monica Macovei, Traian Radu Ungureanu, Cristian Preda) care s-au distins prin
intransigenţa apărării şi justificării celor mai exotice atitudini ale preşedintelui Traian
Băsescu. Aducerea în prim-planul listei PD-L a unor persoane fără legături formale cu
partidul, dar apropiate de Traian Băsescu, reprezintă încă un pas în planul pe care actualul
7

preşedinte al României îl doreşte pus în aplicare: schimbarea de „gardă” în PD-L prin
îndepărtarea liderilor tradiţionali şi aducerea unor persoane al căror merit principal trebuie
să fie fidelitatea personală faţă de lider. Această echipă transferată din „societatea civilă”
la PD-L ar urma să întărească forţa grupării care se află în partidul prezidenţial de mai
multă vreme şi care s-a făcut remarcată prin mesaje de extremă obedienţă faţă de liderul
de facto al partidului. De altfel, această grupare poate fi uşor identificată prin susţinerea
publică acordată candidaturii Elenei Băsescu.
Programul electoral al PD-L nu a fost construit în funcţie de competenţele PE
actuale sau pe care le-ar putea primi în situaţia intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, ci în raport de teme care sunt considerate a fi prioritare în raport de percepţia
românilor faţă de Uniunea Europeană (de exemplu, „îmbunătăţirea justiţiei”, „adoptarea
monedei Euro”). Dar nici chiar oferta electorală intitulată „Ieşirea României din criză” nu
a constituit substanţa campaniei electorale a PD-L, ci acţiunile întreprinse de guvern.
Premierul Emil Boc şi miniştrii PD-L au fost principalii agenţi electorali în cadrul
campaniei electorale. Temele prin care s-a încercat transferul de credibilitate dinspre
guvern spre PD-L au fost: legea salarizării fără privilegii; reformarea sistemului de
pensii; programul Prima Casă; Legea descentralizării ş. a.
În măsura în care s-a referit la teme europene (deschiderea pieţelor muncii,
recunoaşterea diplomelor, drepturile civile ale românilor în statele Uniunii, perspectiva
intrării în spaţiul Schengen sau în zona Euro) discursul de campanie al PD-L s-a situat cu
mult la stânga în raport cu PPE (partidul european în cadrul căruia europarlamentarii
pedelişti vor funcţiona). Această deplasare a făcut ca retorica lor „europeană” să fie
aproape identică aceleia a PSD, respectiv a PSE. Faptul a fost de natură a crea confuzii în
rândurile electoratului. El se justifică nu doar prin populismul liderilor PD-L ci
demonstrează supravieţuirea în adâncuri a reflexelor lor de stânga, explicabile prin
originile partidului şi prin experienţa sa ca membru al Internaţionalei Socialiste. Pornind
de aici se poate estima că PD-L va avea probleme de acomodare cu politica PPE
contribuind, pe de altă parte la creşterea eterogenităţii grupului parlamentar al acestei
formaţiuni-umbrelă în PE. Ţinând seama de faptul că PD-L constituie abia al şaptelea
grup naţional în cadrul Grupului PPE, în condiţiile în care ocupă locul unsprezece ca
rezultat electoral şi are înainte numai partide care, spre deosebire de el, au câştigat
alegerile europene în ţările lor, se poate estima că în cazul unor diferenţe de poziţie PD-L
nu va putea schimba punctul de vedere al PPE, ci doar frâna într-o anumită măsură
acţiunile considerate ca potrivnice aşteptărilor europene ale României.
În ultima parte a campaniei electorale PD-L a încercat să folosească „arma
secretă” Monica Macovei, aceasta lansând atacuri sistematice pe tema corupţiei unor lideri
ai PSD. De asemenea, Cristian Preda şi Traian Radu Ungureanu au încercat să capteze
interesul nucleului electoral al PD-L prin atacuri la adresa PSD şi PNL.
Din punct de vedere al organizării campaniei electorale a PD-L poate fi remarcat
faptul că aceasta a fost unitară, coordonată central, iar panotajul a fost identic în întreaga
ţară.
Spre deosebire de alegerile pentru Parlamentul European din 25 noiembrie 2007,
când Traian Băsescu a jucat rolul „Dirigintelui”, fiind afişat împreună cu membri de partid
ai PD, în campania electorală a recentelor alegeri, şeful statului a adoptat o conduită
aparent neutră, de neimplicare făţişă în competiţie. Însă, Traian Băsescu a găsit pe toată
durata campaniei electorale pretexte pentru a face campanie electorală în favoarea PD-L,
8

afişându-se la diferite evenimente populare alături de liderii şi candidaţii partidului
prezidenţial. De asemenea, în ultima săptămână de campanie a realizat vizite la soldaţii
români din Irak şi Afganistan, fiind chiar anunţată încheierea misiunii militarilor români
în zona Golfului.
b) Partidul Social Democrat (Alianţa PSD+PC)
Pentru social-democraţi alegerile europarlamentare au constituit un eveniment care
a ridicat multiple provocări. În principal, PSD a conştientizat poziţia secundară în
angrenajul guvernării, precum şi riscul de a fi eliminat oricând din guvern după modelul
utilizat de Călin Popescu-Tăriceanu în anul 2007 în relaţia cu PD. De aceea, alegerile
europene au avut ca miză consolidarea poziţiei social-democraţilor şi creşterea marjei lor
de manevră în cadrul echipei guvernamentale. În acest sens campania a dovedit
insuficienţa factorilor de coeziune politică a actualei coaliţii de guvernare. Pe de altă parte,
alegerile de la 7 iunie au fost considerate un test pentru relaţia social-democraţilor cu
susţinătorii lor, relaţie pusă sub presiune ca urmare a participării la un guvern condus de
facto de Traian Băsescu. Nu în ultimul rând, obţinerea unui rezultat pozitiv în alegeri a
fost privit ca o oportunitate pentru consolidarea poziţiei PSD în cadrul stângii europene.
Pentru Mircea Geoană, în calitate de candidat al PSD pentru alegerile
prezidenţiale, alegerile de la 7 iunie au constituit în subsidiar, un test în competiţia directă
cu Crin Antonescu pentru a intra în turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale, cunoscut fiind
faptul că liderul social-democraţilor a fost sistematic plasat de sondajele de opinie sub
scorul partidului.
Strategia PSD pentru alegerile europarlamentare a avut trei direcţii principale: i)
utilizarea lui Mircea Geoană ca vector principal de mesaj, având ca ţintă şi alegerile
prezidenţiale; ii) folosirea resursei umane a partidului, în principal candidaţii la PE; iii)
fructificarea reţelei de activişti de la nivel local, în vederea unei cât mai bune mobilizări a
nucleului electoral al PSD.
În privinţa resursei umane, PSD a utilizat strategia continuităţii, primii şapte
candidaţi fiind dintre europarlamentarii în funcţie. Cap de listă a fost Adrian Severin,
imaginea pozitivă a acestuia fiind utilizată şi în campania de panotaj a PSD. În Bucureşti
s-a recurs la artificiul utilizării primarilor de sector din cadrul Alianţei PSD-PC (Marian
Vanghelie, Cristian Popescu-Piedone, Neculai Onţanu) în campania pentru
europarlamentare, aceştia promovând mesajul „Avem nevoie de oameni ca Severin”.
PSD şi-a construit o ofertă politică inspirată şi din Manifestul 2009 al Partidului
Socialiştilor Europeni, în care au fost incluse doar proiecte care sunt de competenţa
Parlamentului European. Alături de această ofertă, mai tehnică şi mai greu de explicat
electoratului fără o vastă experienţă şi fără o concepţie matură europeană, şi care a fost
promovată în principal de candidaţi punându-se astfel în valoare exact superioritatea lor în
privinţa expertizei europene, au existat propuneri şi teme rezultate din calitatea PSD de
partid de guvernământ: relansarea agriculturii prin fonduri europene; susţinerea IMMurilor;
construirea a 50.000 de locuinţe ş. a. Sloganul naţional al PSD, „Alege bine!” a
fost inspirat de mesajul „Să trăiţi bine!” utilizat de Alianţa PNL-PD în anul 2004. În
comparaţie cu mesajul electoral al celorlalte principale partide democrate în concurs (PD-
L şi PNL) discursul PSD a fost singurul aflat în consens cu cel al familiei politice
europene din care face parte şi sub semnul căreia europarlamentarii săi vor funcţiona în
9

PE. De aceea se poate anticipa că integrarea PSD în viitorul Grup PES va fi uşoară şi că,
având priorităţi şi abordări comune cu curentul principal al acestuia, PSD va putea avea o
influenţă politică semnificativă în interiorul său, consolidând şi accelerând politicile sale
conforme cu aşteptările europene ale României. În măsura în care partidele româneşti au
avut un program european în această campanie, PSD apare a fi cel mai apt să îşi aducă la
îndeplinire respectivul program şi să îşi respecte promisiunile electorale. Aceasta nu
înseamnă că toate promisiunile sale vor fi împlinite, dar că acţiunea sa în PE va fi
conformă cu proiectul propus electoratului în timpul campaniei.
Cu toate că s-a schiţat o coordonare a campaniei electorale de la nivel central,
aceasta a avut mai mult un caracter logistic lipsindu-i gândirea strategică şi planificarea
tactică adecvată. Candidaţii PSD au avut, prin urmare, o destul de mare libertate în
programarea activităţilor de campanie, fiecare dintre aceştia activând, cu predilecţie, în
aria geografică din care provin. Principalele acţiuni comune ale candidaţilor PSD au fost
lansarea de la nivel naţional, precum şi prezentările acestora la nivel regional, în special la
evenimentele de „precampanie prezidenţială”.
În campania pentru europarlamentare a PSD identificăm, astfel, trei subcampanii
electorale. Prima, cea mai vizibilă, a fost cea pentru pregătirea alegerilor prezidenţiale,
care l-a avut ca protagonist principal pe Mircea Geoană, secondat de o parte a miniştrilor
PSD. În legătură cu aceştia din urmă trebuie evidenţiat faptul că, potrivit monitorizărilor
de presă, au fost mai puţin vizibili decât omologii lor din PD-L. Principalele teme venite
din partea Guvernului României pe durata lunii mai au fost prezentate de Emil Boc şi
miniştrii PD-L (programul „Prima Casă”, deschiderea sezonului estival, proiecte privind
infrastructura). Conţinutul tematic al precampaniei prezidenţiale nu a vizat decât în mod
subsidiar teme europene, principala direcţie strategică a lui Mircea Geoană fiind aceea de
a se prezenta drept un autentic opozant al lui Traian Băsescu, în acest sens recurgând la
subiecte negative, specifice etapei de delimitare a competitorilor. În mare măsură acest
obiectiv a fost atins, inclusiv pe fondul slăbiciunii dezamăgitoare a prezidenţiabilului
PNL. Mircea Geoană s-a conturat, într-adevăr, cel puţin până la această oră, ca singura
alternativă reală la Preşedintele în funcţie. Nu este exclus ca un atare succes strategic să fi
fost obţinut cu costul câtorva procente în scorul electoral european. Problema de
perspectivă care se ridică este aceea a reîncălzirii campaniei prezidenţiale în toamnă, după
supra-încălzirea ei în contextul alegerilor europene şi subsecventa răcire inevitabil
produsă de vacanţa de vară. O asemenea operaţiune (incluzând şi o neostentativă dar
eficientă persuasiune estivală, mai ales la nivel subliminal) va cere, în continuare, o mare
măiestrie strategică şi o perfectă disciplină tactică.
A doua subcampanie a fost cea desfăşurată de candidaţii în alegeri, în principal de
europarlamentarii în funcţie. Cu câteva excepţii, candidaţii PSD nu au fost vizibili în
mass-media centrale, fiind însă bine reprezentaţi în presa locală. Candidaţii pentru PE,
împreună cu organizaţiile locale care i-au sprijinit, au încercat să desfăşoare o campanie
electorală pe teme europene (dezvoltarea comunităţilor locale; nevoia de a schimba
Politica Agricolă Comună; adoptarea unor măsuri anti-criză la nivel european). La
capitolul campanie de teren se poate aprecia că PSD a avut prestaţia cea mai bună.
Valorificând şi competenţa lor europeană se poate aprecia că discursul candidaţilor PSD a
fost în proporţie de 90% dedicat subiectelor europene, 5% unor subiecte naţionale legate
de cele europene (absorbţia fondurilor europene, lipsa capacităţii administrative, reforma
justiţiei) şi doar 5% unor subiecte exclusiv legate de lupta politică internă. Cercetarea
10

empirică a celei mai eurocentrice campanii (cea a candidaţilor PSD) a condus la concluzia
că subiectele europene nu sunt nici inaccesibile nici lipsite de interes pentru români. De
asemenea s-a dovedit că respectivele subiecte pot fi abordate cu real succes atât în mediul
urban cât şi în cel rural. Explicaţia faptului stă în euro-dependenţa structurală a României
ca ţară membră a UE cu un nivel de dezvoltare mai redus. În acest context mediile cele
mai favorabile dezbaterii europene nu sunt automat cele urbane, ci cele unde s-au realizat
proiecte finanţate din fonduri europene şi mai ales acelea de unde o parte a comunităţii
locale a plecat la muncă sau studii în alte state ale Uniunii. Este paradoxal faptul că s-a
putut constata un înalt nivel de informare europeană în localităţi slab dezvoltate ale căror
dificultăţi existenţiale au generat o însemnată deplasare a forţei de muncă autohtone în
afara României. În acest context nu mai este surprinzător faptul că s-au putut aborda teme
legate de eficienţa instituţiilor europene (referitor la capacitatea acestora de a-i proteja pe
români în afara ţării), de politica de vecinătate şi extindere (referitor la căile salvării
locurilor de muncă prin exporturi în ţările din vecinătatea estică a UE sau la liberalizarea
circulaţiei în R. Moldova, Ucraina sau Serbia), de adâncire a integrării politice europene
(legat de decizii privind politica socială sau a infrastructurii integrate europene, inclusiv
infrastructura agricolă), de reformă a politicii agricole şi de mediu (inclusiv referitor la
investiţii în sisteme de irigaţii şi regularizare a cursurilor de ape) etc.
Cercetarea statistică este de natură a confirma rezultatele cercetării empirice.
Acolo unde campania de teren a fost intens orientată spre discuţii europene cu candidaţii
reputaţi ca având expertiză în materie, PSD a câştigat alegerile (anterior pierdute în
favoarea PD-L) sau a obţinut scoruri net superioare celor anterioare. Asemenea exemple
pot fi oraşele Târgu Mureş, Olteniţa sau Feteşti la care se adaugă un număr însemnat de
comune.
Evident, în lipsa unei acoperiri masive la nivelul media naţionale comunicarea
directă pe teren nu putea avea decât rezultate limitate. Ele sunt însă foarte semnificative
şi înlătură valabilitatea tezelor potrivit căreia o campanie autentic europeană este
imposibilă sau riscantă şi nerelevantă.
În sfârşit, a treia subcomponentă a campaniei electorale la nivel naţional, a fost de
natură tehnică, fiind în coordonarea Secretariatului general al PSD şi a vizat mobilizarea
votanţilor partidului, organizarea zilei alegerilor şi numărarea voturilor. Această
componentă organizatorică a fost principala contribuţiei a echipei de campanie centrale. În
lumina exigenţelor viitoarei campanii prezidenţiale ea apare ca insuficientă. Fără
mobilizarea organizatorică la nivel central rezultatele PSD ar fi fost, desigur, mai slabe.
Cu un alt tip de mobilizare – incluzând componenta strategică – ele ar fi fost cu
certitudine cu câteva procente mai bune. Aceasta ar fi avut consecinţe importante pentru
PSD cât priveşte ponderea sa politică atât în plan intern cât şi în plan european. (Cu trei
procente în plus pentru PSD campania prezidenţială ar fi însemnat tranşarea concursului
dintre PSD şi PD-L în prelungiri, în timp ce aşa ea echivalează cu faza loviturilor de
pedeapsă; cu aceleaşi procente în plus PSD s-ar fi situat în Grupul PES din PE pe poziţia a
treia, înaintea laburiştilor britanici şi a socialiştilor francezi, pe când aşa se plasează pe un
merituos, dar mai puţin spectaculos, loc cinci în ierarhia de putere a respectivului grup.)
c) Partidul Naţional Liberal
Alegerile pentru PE au reprezentat pentru PNL un eveniment cu mize multiple: i)
noua echipă de conducere a partidului, Crin Antonescu - Ludovic Orban, trebuia să
11

demonstreze că poate obţine cel puţin rezultatele echipei Călin Popescu-Tăriceanu –
Bogdan Olteanu; ii) PNL trebuia să îşi păstreze electoratul câştigat ca urmare a participării
la guvernare; iii) rezultatul alegerilor să poată fi utilizat ca o trambulină pentru alegerile
prezidenţiale.
În ceea ce priveşte resursele umane, PNL a mizat pe formula continuităţii, pe
locurile 2-5 fiind plasaţi deputaţi europeni în funcţie. În fruntea listei s-a aflat Norica
Nicolai, o persoană cu notorietate în plan politic, care însă a ratat intrarea în parlamentul
naţional. Din etapa de constituire a listelor PNL merită semnalată lăsarea în afară a
fostului eurodeputat Daniel Dăianu, a cărui competenţă în domeniul economic a fost
apreciată în Parlamentul European. Motivul invocat era incompatibilitatea convingerilor
doctrinare. În luarea deciziei a contat, probabil, şi faptul că Daniel Dăianu era şi se
comporta ca un tehnocrat, în timp ce PNL dorea să poarte o adevărată bătălie politică a
cărei miză principală nu era atât câştigarea alegerilor europene cât consolidarea ca
principală (chiar unică) forţă politică de opoziţie pe scena românească. În plus, marcarea
clară a identităţii de dreapta a acestei forţe era cu mult mai importantă decât afirmarea
competenţei sale tehnice.
Mesajul central al PNL („PNL. Bani pentru români. Bani europeni”) a încercat să
combine o nevoie fundamentală a oamenilor în momente de criză („banii”) cu ideea de
partid al valorilor europene (s-a utilizat formula „Europa este liberală”). Programul
electoral al PNL nu a fost construit pe competenţele reale ale PE, ci în raport de modul în
care au fost identificate aşteptările principale ale votanţilor partidului. Pe durata campaniei
electorale PNL a utilizat o combinaţie între campania negativă, atacând guvernarea PD-L-
PSD, precum şi una cu mesaje pozitive (dar tot cu bătaie internă), centrate în jurul
problemei banilor (anularea impozitului forfetar, cota unică de 10% şi TVA de 15%,
reducerea cu 10% a contribuţiilor la asigurările sociale ş. a.). Aceste mesaje interne au
ambiţionat să contureze o alternativă de tip neo-liberal la actuala guvernare, într-un
moment în care, sub presiunea crizei economico-financiare globale, neo-liberalismul, de
mult abandonat de liberali pe plan european, este pe punctul de a fi repudiat şi de partidele
din familia popularilor şi conservatorilor. Prin aceasta, dincolo de naţionalizarea excesivă
a mesajului, PNL s-a plasat, indiferent că a fost vorba despre discursul intern sau de cel
european, cu mult la dreapta familiei europene din care face parte. Această defazare
conduce la concluzii similare privind relaţia între PNL şi ALDE cu cele privind relaţia
dintre PD-L şi PPE. Dacă socotim că atât PNL cât şi PD-L aparţin aşa-zisei drepte
româneşti (UDMR, deşi se revendică de la dreapta, rămâne un partid etnic cu o
identitate ideologică incertă) ajungem la concluzia că întreaga dreaptă românească este
în contratimp sub raport ideologic cu dreapta europeană. În PE mariajul dintre dreapta
românească şi cea europeană (dominată ideologic de creştin-democraţii şi socialcreştinii
germani) va fi, deci, unul de interes (politic). România rămâne deci conectată
în planul ideilor politice cu Europa exclusiv prin intermediul PSD în condiţiile în care,
însă, stânga social-democrată, socialistă şi laburistă europeană, în ansamblul ei, a
suferit un recul semnificativ.
Principala idee strategică a PNL, în afara atacului total şi permanent împotriva
guvernării PD-L – PSD, a fost aceea de a realiza un transfer de simpatie dinspre Crin
Antonescu spre lista de candidaţi, pentru aceasta fiind utilizată o masivă campanie de outdoor
la nivel naţional. Alături de campania de afişaj a liderului partidului împreună cu
12

principalii candidaţi, PNL a mizat pe turneele electorale ale lui Crin Antonescu,
respectivele acţiuni fiind gândite şi ca o etapă de precampanie în competiţia prezidenţială.
În condiţiile în care PNL a devenit partid de opoziţie, noua garnitură de lideri ai
partidului au mizat pe votul de protest la adresa guvernării. Complementar, pentru
credibilizarea mesajului, Crin Antonescu s-a delimitat şi de o parte din deciziile
guvernului Tăriceanu. Un atare teribilism politic (constând în distanţarea de toate
guvernările recente, inclusiv cea a propriului partid) a fost tot ceea ce a rămas din aerul
tradiţional care i-a atras simpatii în trecut preşedintelui actual al PNL. Acesta s-a
menţinut, însă, în limitele unui discurs responsabil, evitând populismul strident anti-sistem
caracteristic pentru PD-L (când nu este la guvernare sau se află la guvernare ca partener
secund) dar mai ales pentru liderul acestuia Traian Băsescu. Tocmai o atare sobrietate în
substanţa mesajului (potrivită dar nespecifică vorbitorului), cumulată cu percepţia privind
frivolitatea retoricii (simpatică dar neprezindenţială) au redus drastic din autenticitatea şi,
în consecinţă, din credibilitatea candidatului liberal la preşedinţia României.
d) Uniunea Democrată a Maghiarilor din România
Ecuaţia alegerilor europarlamentare a fost soluţionată de UDMR încă înainte de
începerea campaniei, deoarece principalul pericol ar fi fost ratarea pragului electoral de
5% dacă electoratul maghiar ar fi fost scindat la fel ca în 2007. Acordul încheiat între
liderii Uniunii şi László Tőkés, prin care acesta din urmă a primit poziţia întâi pe lista
UDMR a stins potenţialele surse de tensiune publică. Poziţia a II-a a fost ocupată de un
reprezentant al aripii moderate din UDMR, Gyula (Iuliu) Winkler.
Sub aspect ideatic campania electorală a UDMR nu a propus nimic nou, în jurul
ideii de solidaritate (sloganul de campanie a fost „Solidaritate maghiară”) fiind promovate
mai vechile teze ale autonomiei culturale şi teritoriale, respectiv a conservării identităţii
culturale. Candidaţii având vederi radicale, László Tőkés şi Csaba Sógor (locul al treilea)
au avut mesaje radicale pe tema impunerii limbii maghiare ca o a doua limbă oficială,
dacă nu la nivel naţional, cel puţin în Transilvania.
Principalul obiectiv de campanie al UDMR a fost să scoată din apatie cât mai
mulţi electori, astfel încât, pe fondul unei prezenţe scăzute să obţină trei mandate de
deputaţi europeni, iar pentru acest lucru candidaţii şi liderii Uniunii au realizat caravane
electorale în comunităţile maghiare.
Merită observat dublul mesaj al campaniei UDMR. Pe de o parte, cel al liderilor
săi europeni (de regulă numiţi, probabil, impropriu „moderaţi”) care chiar şi atunci când s-
au referit la probleme interne au lăsat să se înţeleagă că electoratul captiv al partidului are
interesele legate de deschiderea şi solidaritatea specifice conceptului aşezat la temelia UE.
Pe de altă parte, cel al liderilor retrograzi (de regulă numiţi „radicali”) care au abordat
mesajul etnocentric şi au promis alegătorilor lor că prin UE vor obţine autonomia
teritorială pe criteriul etno-cultural, când în realitate raţiunea de a fi a UE şi logica ei de
mişcare sunt tocmai acelea ale desfacerii unităţii westfaliene dintre teritoriu şi cultură,
permiţând prin spiritualizarea frontierelor politice unificarea naţiunilor culturale fără
afectarea coerenţei şi unităţii naţiunilor civice europene şi făcând ca identitatea culturală
să nu mai fie un factor de conflict politico-militar. Fără a intra aici în analiza proiectului
privind autonomia teritorială pe criteriul etnic, ne limităm a spune că acest subiect poate fi
abordat în plan naţional dar nu în cadrul UE (şi deci al alegerilor europene) întrucât între
13

cele două există o opoziţie esenţială de scop: autonomismul teritorial-etnic vizează
regionalizarea Europei prin separarea comunităţilor etno-culturale, prin reactualizarea
vechilor graniţe feudale, în timp ce federalismul european vizează europenizarea
regiunilor prin spiritualizarea frontierelor politice ale statelor-naţiune moderne. Acest
dualism al concepţiei în campania UDMR explică probabil şi de ce liderul listei aproape
nu a apărut în dezbaterea publică naţională (centrală) în timp ce discursul său s-a făcut
auzit doar în întâlniri locale, fără reverberaţii în presa naţională. În timp ce mesajul public
general a încercat să răspundă intereselor existenţiale europene ale comunităţii maghiare
din România, mesajul local a avut în vedere interesele identitare româneşti ale comunităţii
maghiare din România.
În planul imediat al alegerilor europene acest dublu limbaj şi mesaj a făcut ca o
mică parte a comunităţii maghiare să voteze în favoarea principalelor partide democratice
(fondate pe baze ideologice), scorul excelent al UDMR fiind rezultatul disciplinei relative
a electoratului său captiv în raport cu indisciplina electoratului celorlalte partide, iar nu
consecinţa unităţii opţiunilor electorale ale comunităţii maghiare. În contextul alegerilor
europene a fost relevat unora dintre membri ai minorităţilor naţionale că partidele
curentelor ideologice democratice principale le servesc interesele europene mai bine decât
partidul etniei lor. Fenomenul ar fi fost şi mai clar dacă partidele celelalte ar fi avut un
mesaj european mai explicit adresat direct minorităţilor naţionale. Pe de altă parte, în plan
mai îndepărtat postelectoral, se întrevăd dificultăţi în integrarea subgrupului UDMR în
familia PPE, în condiţiile eterogenităţii sale de gândire şi abordare. Nu trebuie uitat că
László Tőkés nu a fost primit în legislatura trecută în grupul PPE iar discursul său în PE a
fost considerat ca aparţinând curentului naţionalist radical anti-european. Din această
perspectivă se poate spune că mandatele câştigate de radicalii etnocraţi de pe lista UDMR
sunt mandate pierdute pentru cetăţenii europeni din România, indiferent de etnia lor.
e) Partidul România Mare
Eşecul titularului de drept al naţional-populismului din România de a intra în
Parlamentul European la alegerile din 2007, respectiv în parlamentul naţional în 2008 a
lăsat urme adânci asupra PRM. Partidul condus de Vadim Tudor era la începutul anului
2009 un actor politic devitalizat, fără suport electoral şi, implicit, financiar, cu o bază de
militanţi tot mai redusă, cei mai mulţi de vârsta a II-a şi a III-a. În luna aprilie însă a
survenit arestarea controversată a lui George Becali, preşedinte al Partidului Noua
Generaţie şi patron al echipei de fotbal Steaua Bucureşti. În condiţiile supraexpunerii
mediatice a lui George Becali, aflat în închisoare, Corneliu Vadim Tudor a reuşit să obţină
acordul mai vechiului său rival de a candida împreună pe lista PRM pentru
europarlamentare. În acest fel PRM a reapărut în atenţia opiniei publice.
PRM nu a desfăşurat o campanie electorală propriu-zisă, întreaga strategie
constând în atragerea suportului electoral ca urmare a simpatiei publicului faţă de George
Becali. Mesajul PRM a fost în continuare unul justiţiarist-populist, din care au lipsit
temele europene. Sloganele de campanie, folosite şi în campania de out-door, realizată cu
resurse minime, au fost „Doi creştini şi patrioţi vor scăpa ţara de hoţi” şi „Vreţi să scăpăm
de canalii? Votaţi Vadim şi Becali”. Lipsit de resurse umane, PRM nu a desfăşurat o
campanie electorală bazată pe contactul direct cu alegătorii, ci s-a bazat pe expunerea
mediatică a primilor doi candidaţi, C.V. Tudor şi George Becali.
14

Incontestabilul naţional-populism al candidaţilor aleşi pe lista PRM este, la fel cu
etnocentrismul exclusivist al radicalilor aleşi pe listele UDMR, anacronic şi în contradicţie
cu logica UE, cu esenţa procesului de integrare europeană. De aceea şi mandatele
europarlamentarilor PRM sunt mandate (şi respectiv voturi) irosite din perspectiva
intereselor europene româneşti.
f) Candidaţi independenţi
În campania electorală au reuşit să se înscrie şi doi candidaţi cu statut de
independenţi, Elena Băsescu şi Pavel Abraham.
Fiica preşedintelui Traian Băsescu a fost un candidat independent doar în mod
formal, deoarece încă de la demisia din partidul prezidenţial a anunţat că se va reînscrie în
partidul prezidenţial după alegeri. Principalul obiectiv al campaniei Elenei Băsescu nu a
fost acela de a câştiga în mod direct voturi, deoarece în spatele său s-a aflat un mecanism
bine controlat de PD-L prin care fiicei preşedintelui României i se oferea un procent din
zestrea electorală a partidului, ci de a elimina un potenţial punct vulnerabil în campania
pentru alegerile prezidenţiale.
Campania electorală a Elenei Băsescu nu a fost construită pe canoanele unei
acţiuni pentru un politician autentic, ci pentru o persoană puternic ancorată în zona lumii
mondene. Sloganul de campanie „EBA, ia atitudine!” era menit să transmită publicului
mesajul că fiica preşedintelui nu este o prezenţă obişnuită doar a localurilor mondene şi a
prezentărilor de modă, ci are o autentică implicare în societate. Oricum, Elena Băsescu a
beneficiat de supra-expunere mediatică, prezenţa ei în competiţia electorală fiind
considerată a fi una exotică. În privinţa campaniei de out-door poate fi remarcat faptul că
aceasta a fost desfăşurată la nivel naţional. De altfel, nivelul susţinerii reale a acestei
candidaturi este reflectat şi de donaţiile primite (aproximativ 100.000 Euro); mai mult
decât au primit UDMR şi PRM.
Mesajul Elenei Băsescu a fost unul lipsit de conţinut. Acest mesaj vid a făcut să
vibreze, însă, vidul conştiinţei politice al celor care şi-au făcut un fel de a fi din autoizolarea
de viaţa publică, de societate. Este de aceea de presupus că EBA i-a adus la vot pe
cei care nu ar fi votat altfel (în nici un caz nu ar fi votat pentru partidele principale,
inclusiv PD-L) dar care votând nu au luat atitudine (în sensul că nu şi-au exprimat o
opţiune pozitivă printr-un gest conştient). Un non-mesaj a fost confirmat printr-un vot
non-atitudinal. Un anti-mesaj şi-a găsit ecoul într-o anti-atitudine. De aceea se poate spune
(şi este probabil că avem de a face cu un calcul electoral al strategilor PD-L) că EBA a
luat voturi din afara electoratului PD-L (cu excepţia voturilor transferate organizat de
maşinăria de partid printr-o manevră frauduloasă sau a celor asigurate prin implicarea
inevitabilă a unor instituţii sau a unor funcţionari de stat), după cum PD-L cu EBA pe listă
ar fi fost privat de voturile unora dintre simpatizanţii săi care nu ar fi putut trece peste un
atare act de nepotism. Astfel, scorul însumat al PD-L poate fi mai bun decât ar fi fost în
condiţiile unei liste unice, dar costurile politice pe termen mediu şi lung sunt mari. Mai
ales în condiţiile în care frauda morală, politică şi de drept comun a fost comisă cu o
imprudentă şi iraţională ostentaţie, este evident că prestigiul electoral şi politic, intern şi
internaţional al PD-L şi al Preşedintelui-tată au suferit o lovitură ce se poate dovedi
fatală. Pentru lumea europeană şi euro-atlantică, prin fenomenul EBA România a
15

intrat în grupul odios al republicilor dinastice de pradă. Aceasta este expresia supremă
a „sistemului ticăloşit”.
Al doilea candidat independent, generalul Pavel Abraham, fost şef al Poliţiei
Române, a participat în competiţie fără a avea şanse reale, fiind lipsit de resursele logistice
şi financiare necesare unei campanii electorale la nivel naţional. Campania sa electorală a
fost sărăcăcioasă, lipsită de evenimente şi de mesaje puternice. Sloganul său de campanie
a fost „Avem ceva de spus în Europa. Acum!”
3. Rolul mass-media
În întreaga Uniune Europeană presa a acordat o atenţie redusă chestiunilor
europene, fiind concentrată asupra temelor naţionale sau locale. De la nivelul Comisiei şi
Parlamentului European au fost prezentate numeroase iniţiative pentru creşterea
capacităţii de comunicare a instituţiilor comunitare, dar în ciuda eforturilor, tematica
europeană a pătruns cu mare greutate în agenda presei naţionale şi, mai ales, a
televiziunilor generaliste, cele care au cea mai mare audienţă.
Campania electorală pentru alegerea PE nu este, astfel, decât prelungirea unei stări
de fapt patologice care este cunoscută, dar pentru care nu s-au găsit soluţii viabile. În
unele cazuri a fost vorba chiar de un boicot al televiziunilor faţă de alegerile europene.
Cazul cel mai semnificativ este cel al BBC, care a refuzat să pună un link pe site-ul său pe
tema alegerilor europene, dar s-a concentrat asupra scandalului decontărilor ilegale /
imorale ale unora din membrii parlamentului britanic. De remarcat faptul că Parlamentul
European, cunoscând dificultatea de a comunica temele europene sau activitatea
instituţiilor europene, a recurs cu ocazia acestor alegeri la câteva spoturi publicitare din
arsenalul filmelor de groază, sperând în acest fel că va capta atenţia telespectatorilor.
În România, care cunoaşte un peisaj mediatic divers şi relativ bine dezvoltat,
autorităţile au reglementat accesul la mass-media publice. Însă, mass-media private, care
domină atât numeric cât şi din punct de vedere al audienţei, au manifestat un relativ
dezinteres faţă de campania pentru alegerea PE. Partidele şi candidaţii independenţi şi-au
prezentat spoturile electorale în regim de publicitate.
Aspectul cel mai îngrijorător este faptul că nu a existat un interes constant din
partea jurnaliştilor pentru a face atractive pentru marele public temele europene. Situaţia
ar putea fi explicată atât prin faptul că există puţini jurnalişti în România care să aibă
autoritate în abordarea chestiunilor europene, cât şi faptul că preocuparea principală a fost
căutarea evenimentelor de tip senzaţional, care să conţină un conflict, în măsură a atrage
publicul la spectacolul vieţii politice. În acest fel, sub argumentul că mass-media private
nu au nicio responsabilitate socială, singurul lor obiectiv fiind profitul, aspectele
informative sau formative au fost marginalizate în grila de programe, sau chiar eliminate
acolo unde existau. Astfel, alături de politicieni, mass-media au contribuit la formarea
unui mecanism care îi apropie pe oameni de televizoare, dar îi îndepărtează de secţiile de
vot.
Un subfenomen l-a constituit înclinaţia unor agenţi mass-media de a face critica
modului în care campania a fost concepută şi desfăşurată, în loc să încurajeze dezbaterea
critică a temelor europene şi a programelor politice legate de aceste teme. Pentru că viaţa
nu oferea suficiente subiecte pentru asemenea abordări chiar şi ştirile au fost deformate.
Astfel, în aceeaşi categorie de exemple se înscrie şi un film scurt care reducea campania la
16

câteva scene groteşti arătându-l pe preşedintele PNL cum se străduieşte să răspundă într-o
franceză aproximativă unei întrebări-capcană şi pe şeful statului tunzând oile în stil
populist, la care se adăugau scene, de altfel nevinovate, cu lideri ai PSD jucându-se cu
copiii în parc ori străduindu-se să polemizeze la cald cu diverşi interlocutori. Proiectat de
mai multe ori pe seară, acest film a indus ideea că întreaga campanie a fost grotescă şi
derizorie. Ceea ce a fost fals.
În contrast cu presa centrală trebuie pusă, însă, presa locală (scrisă sau
electronică). Aceasta a dovedit un grad mult mai înalt de cunoaştere, implicare şi
responsabilitate. Fără contribuţia presei locale (la care trebuie adăugate meritele posturilor
de radio naţionale) campania ar fi fost un dezastru total cât priveşte participarea la vot în
cunoştinţă de cauză.
Evident, presa nu poate fi responsabilă de aspectele negative ale campaniei
înaintea oamenilor politici sau a societăţii civile. Ea nu se găseşte, însă, în afara
răspunderii. Într-o societate modernă şi de dimensiuni mari, ideea europeană nu poate fi
explicată şi înţeleasă fără contribuţia media. Pe de altă parte, rolul informării şi explicării
nu poate fi lăsat numai politicienilor. De aceea, câtă vreme mass-media îndeplineşte o
activitate de interes public această activitate trebuie reglementată, tot aşa cum sunt
reglementate şi alte activităţi private de interes public.
17

III. Rezultate: explicaţii şi semnificaţii politice
a) Statistica oficială
În urma alegerilor au rezultat următoarele scoruri (vezi Tabel 1) pentru
formaţiunile politice şi candidaţii independenţi înscrişi în cursa electorală:
Tabel 1: Rezultatele alegerilor de la 7 iunie 2009
Nr. Listă / candidat
Nr. voturi Procent Mandate
crt.
1 Alianţa PSD+PC 1.504.218 31,07% 11
2 Partidul Democrat-Liberal 1.438.000 29,71% 10
3 Partidul Naţional Liberal 702.974 14,52% 5
4 Uniunea Democrată Maghiară din România 431.739 8,92% 3
5 Partidul România Mare 419.094 8,65% 3
6 Băsescu Elena 204.280 4,22% 1
7 Partidul Naţional Ţărănesc Creştin
70.427 1,45% -
Democrat
8 Abraham Pavel 49.864 1,03% -
9 Forţa Civică 19.436 0,40% -
Faţă de alegerile europarlamentare precedente s-au produs următoarele schimbări:
Alianţa PSD+PC a câştigat cu un mandat în plus faţă de anul 2007; Partidul Democrat-
Liberal a obţinut mai puţin cu trei mandate decât PD, iar dacă însumăm şi scorul PLD
(care a fuzionat cu PD, formând PD-L), atunci scăderea este de 6 mandate; PNL a obţinut
mai puţin cu un mandat decât în 25 noiembrie 2007; UDMR a obţinut un mandat în plus
faţă de anul 2007; principala noutate o reprezintă intrarea PRM în PE, cu trei mandate; la
fel ca şi în anul 2007 a intrat în PE un candidat independent, acum a fost Elena Băsescu,
în 2007 a fost László Tőkés.
Figura 1: Distribuţia voturilor pe judeţe, în funcţie de partidul câştigător
Sursa: www.cotidianul.ro
18

Din perspectiva statisticii electorale constatăm faptul că PD-L a câştigat cele mai
multe voturi în 18 judeţe şi în 4 sectoare ale Municipiului Bucureşti (vezi figura 1),
Alianţa PSD+PC a obţinut cele mai multe voturi în 16 judeţe şi în două sectoare din
Bucureşti, iar UDMR a cucerit cele mai numeroase voturi în 6 judeţe. Celelalte două
partide care au intrat în PE, PNL şi PRM nu au câştigat alegerile în niciunul dintre judeţe.
b) Prezenţa la vot
Analiza dinamicii prezenţei la vot a electorilor din România în perioada 1990-2009
(vezi figura 2) scoate în evidenţă o realitate îngrijorătoare: între alegerile din 20 mai 1990
şi până la 7 iunie a.c. aproape 60% din cetăţenii români cu drept de vot au ales să nu mai
participe la procesul electoral. Cum se explică această dramatică scădere a nivelului
participării electorilor români la alegeri? Câteva explicaţii ar putea clarifica această
importantă problemă:
• Pentru români, de la entuziasmul general al participării la primele alegeri libere
în 20 mai 1990 politica a cunoscut un proces continuu de „dezvrăjire”. În două
decenii de democraţie România a cunoscut, cel puţin formal, patru alternanţe
democratice la putere (1996, 2000, 2004, 2008) dar această situaţie nu a
însemnat renaşterea speranţelor în virtuţile politicii, ci, dimpotrivă, a întărit
grupul celor care cred că, indiferent de doctrinele afişate, partidele sunt
identice. Numeroase studii comparative indică faptul că românii intră în
categoria europenilor care au cea mai mică încredere în Parlament şi partidele
politice;
• Din categoria actorilor având responsabilităţi privind scăderea participării la
vot, alături de partidele politice, nu poate fi exclusă mass-media. Presa a
adoptat constant nu doar o atitudine conflictual-critică ci şi una delegitimatoare
la adresa partidelor politice şi oamenilor politici. Atitudinea critică din partea
mass-media la adresa partidelor politice este firească în orice democraţie, dar
într-o societate aflată în curs de democratizare adesea mesajul critic s-a
transformat într-unul caricaturizant, informaţia fiind substituită cu opinia, iar
analiza cu stilul pamfletar;
• Sistemul de partide a luat forma unei partitocraţii, adică a unei organizări
oligarhice a formaţiunilor politice, în care interesul public este înlocuit prin
interesul personal sau de grup. Partidele politice din România nu sunt
preocupate să-şi întărească legăturile cu întreg corpul social, iar acesta să se
manifeste activ, prin vot, ci depun cea mai mare energie doar pentru
conservarea legăturilor cu un nucleu electoral, care nu este important prin sine,
ci prin faptul că facilitează accesul la resursele publice, în urma alegerilor.
Astfel, sentimentul de inutilitate a cetăţenilor transmis de partitocraţia din
România are ca reacţie directă respingerea politicii, adică absenteismul;
• O parte a cetăţenilor nu se mai consideră dependenţi de puterea politică şi de
resursele puse la dispoziţie de stat, astfel încât dezinteresul pentru treburile
publice este considerat şi o formă de emancipare;
• Alegerile de la 7 iunie nu sunt decât un caz particular al trendului descendent
al participării la vot. La 7 iunie a.c. au participat mai puţini votanţi decât la
primele alegeri europarlamentare din România, cele care au avut loc la 25
19

noiembrie 2007. Prezenţa mai mică în alegerile europene decât la cele pentru
parlamentul naţional este o realitate general europeană, putând fi explicată prin
faptul că informaţiile privind rolul şi activitatea PE sunt lacunare şi adesea
neclare;
• Scăderea participării are loc în condiţiile în care aproximativ 2 -2,5 milioane de
cetăţeni români se află în afara graniţelor şi doar o infimă parte a acestora
participă la procesul electoral;
• Scăderea cea mai dramatică a prezenţei la vot a avut loc în mediul urban, în
zonele în care accesul la mijloacele de informare este cel mai facil.
Dimpotrivă, în mediul rural, unde votul nu are doar o dimensiune participativă,
ci şi una ritualică, rata participării nu a cunoscut căderi atât de dramatice
precum în oraşele mari. La 7 iunie participarea a fost de 20,4% în mediul urban
şi de 36,56% în cel rural. Este cel mai mare ecart din istoria României între
mediul rural şi cel urban. Cea mai scăzută prezenţă la vot a fost consemnată în
Bucureşti (15,92%), Constanţa (20,74%), Sibiu (21,08%), Iaşi (22,13%), Timiş
(22,21%);
• Cea mai ridicată prezenţă la vot a fost înregistrată în Teleorman (48,82%),
Ilfov (41,31%), Harghita (40,87%), Mehedinţi (40,7%), Sălaj (40,1%).
Constatăm astfel faptul că o prezenţă peste media naţională este influenţată de
existenţa unei situaţii de control din partea unui partid politic asupra unui judeţ
(Teleorman - PSD, Ilfov – PD-L), respectiv de mobilizarea comunităţii
maghiare (Harghita, Sălaj). În general, prezenţa la vot a fost mai ridicată în
judeţele cu o populaţie mai mică, adică în acele zone în care s-a putut realiza o
mobilizare mai facilă de către aparatele partidelor politice.
Figura 2: Dinamica prezenţei la vot: 1990-2009
Prezenţa la vot în România
Procente
86.19
76.29 76.01
65.31
58.5
29.46
39.2
27.67
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
20 mai 1990
27 septembrie 1992
3 noiembrie 1996
26 noiembrie 2000
28 noiembrie 2004
25 noiembrie 2007
30 noiembrie 2008
7 iunie 2009
Dată alegeri
20

c) PD-L – declinul continuă
Analizarea rezultatelor PD-L ridică o problemă de ordin metodologic: în ce măsură
voturile obţinute de acest partid reflectă cota de popularitate a partidului în sine şi cât din
aceste procente sunt câştigate ca urmare a faptului că are fizionomia unui partid perfect
prezidenţializat? Răspunsul la această chestiune se află în dinamica electorală a partidului,
iar aceasta evidenţiază că PD a realizat saltul de la un partid de mărime medie spre un
partid mare după anul 2004, odată cu câştigarea de către Traian Băsescu a funcţiei
prezidenţiale. Ca atare, în scorul PD-L trebuie să includem toţi actorii care îşi extrag seva
electorală din capitalul simbolic al lui Traian Băsescu.
Momentul maximei popularităţi a lui Traian Băsescu s-a înregistrat cu ocazia
referendumului de demitere din 19 mai 2007, când preşedintele suspendat al României a
obţinut 6.059.315 voturi, la o rată de prezenţă de 44,45%. Ulterior, în cadrul alegerilor
pentru PE din 25 noiembrie 2007, cele două partide prezidenţializate (PD şi PLD), aflate
oficial în opoziţie, au obţinut împreună 1.875.006 voturi, la o prezenţă de 29,46%. La 7
iunie a.c. din însumarea voturilor obţinute de PD-L şi Elena Băsescu, rezultă doar
1.642.280 voturi. Desigur, există cazuri de persoane care au votat cu Elena Băsescu dar
care nu ar vota nici cu PD-L nici cu Traian Băsescu, dar ponderea acestora este mică (vezi
mai jos). Din aceste date rezultă faptul că Traian Băsescu şi actorii politici ataşaţi acestuia
pierd treptat voturi, ca urmare a uzurii înregistrate de actualul preşedinte al României.
O atare concluzie este evidenţiată şi de faptul că faţă de alegerile parlamentare din
30 noiembrie PD-L a pierdut sau nu a reuşit să mobilizeze 875.000 de votanţi, iar dacă
includem în analiză şi voturile obţinute de Elena Băsescu, atunci pierderea rămâne de
670.000 alegători.
Harta electorală a alegerilor de la 7 iunie, în continuarea celei de la alegerile locale
şi parlamentare din anul 2008, indică o serie de tendinţe ale bazinului electoral al PD-L:
• pierderea unei părţi din votanţii din mediul urban mediu şi mare în trei direcţii:
a) transformarea votanţilor în absenteişti; b) orientarea spre PNL; c) orientarea
spre PSD (semnificativă în acest sens este pierderea de către partidul
prezidenţial a supremaţiei din Sectorul 4 din Bucureşti precum şi scorul practic
egal între PSD şi PD-L la nivelul întregului municipiu);
• plafonarea şi slăbirea dominaţiei în nordul Moldovei (Botoşani, Suceava,
Neamţ), foste fiefuri ale PSD;
• menţinerea supremaţiei în judeţele din vestul României (Arad, Caraş-Severin,
Timiş), pe fondul dislocării PNL şi PSD;
• pătrunderea în judeţele din Oltenia, reducând ecartul faţă de social-democraţi;
• pătrunderea masivă în mediul rural şi în oraşele mici. Cota PD-L în mediul
rural a ajuns la 33,8%, depăşind PSD, care a avut la 7 iunie o cotă de 32,9%
din voturile în mediul rural, fiind pentru prima dată în istoria partidului când
are mai mulţi votanţi în mediul rural decât la oraşe. Consecutiv, a crescut şi
ponderea votanţilor cu studii primare, numărul acestora fiind aproximativ egal
cu numărul votanţilor cu studii superioare, potrivit rezultatelor datelor
colectate în sondajul CCSB la ieşirea de la urne. Această transformare a bazei
electorale a PD-L poate fi explicată ca un rezultat al mesajelor având conţinut
populist şi paternalist pe care Traian Băsescu le-a transmis în ultimii ani. PD-L
preia, deci, electoratul conservator care era al PSD şi transferă electoratul
dinamic modernist cu care se lăuda în trecut.
21

Rezultatul obţinut de PD-L în ceea ce el are bun, poate fi explicat, în plus faţă
de transferul de simpatie de la Traian Băsescu spre partid, prin folosirea resurselor
guvernării, a reţelei bine ramificate de aleşi locali, precum şi prin utilizarea unor
resurse financiare importante, menite a stimula participarea. Fenomenul principal,
însă, alături de declinul popularităţii şi de menţinerea dependenţei faţă de factorul
prezidenţial, îl constituie transformarea calitativă a bazei de susţinere populară. PD-L
devine un partid al trecutului, al unui electorat în curs de dispariţie în timp ce PSD,
încet dar sensibil, trece în postura de partid al viitorului. Pentru România, însă, viitorul
este încă incert iar agenţii săi purtători relativ puţini.
d) PSD – reducerea dar şi schimbarea nucleului electoral
Rezultatele Alianţei PSD+PC în alegerile din 7 iunie pot fi privite din mai multe
perspective. Faţă de alegerile de la 25 noiembrie 2007 social-democraţii au înregistrat un
spor de 320.000 voturi şi un mandat în plus. Însă, comparativ cu alegerile parlamentare de
la 30 noiembrie 2008, în condiţiile diminuării ratei de participare, PSD a obţinut cu cca.
850.000 de voturi mai puţin la 7 iunie. Indiferent însă de calculele care pot fi realizate în
funcţie de raportul dintre prezenţă şi numărul de voturi, reducerea nucleului electoral al
PSD pare a fi o certitudine:
• social-democraţii pierd pentru prima dată după 1990 supremaţia în mediul
rural, recul care nu este însă compensat de o pătrundere masivă în zona marilor
oraşe. Pierderea supremaţiei PSD în mediul rural continuă un trend anterior,
semnalat şi la alegerile parlamentare, când social-democraţii au obţinut cu
aproximativ o jumătate de milion voturi mai mult în mediul urban decât la sate;
• PSD nu a reuşit să recupereze votanţii din nordul Moldovei, regiune care a fost
un fief al stângii până la alegerile din anul 2004;
• PSD îşi menţine supremaţia în Oltenia şi într-o parte din Muntenia (Brăila,
Ialomiţa), însă distanţa faţă PD-L s-a redus;
• stânga românească se menţine în continuare pe o poziţie secundară în
Transilvania şi Banat;
• în raport de alegerile parlamentare din noiembrie 2008, o serie de organizaţii
au obţinut rezultate cu cel puţin 5% mai slabe la 7 iunie (vezi Anexa 1: Bacău,
Brăila, Bucureşti, Buzău, Constanţa, Dolj, Gorj, Ilfov, Maramureş, Prahova),
în timp ce altele şi-au îmbunătăţit performanţele cu cel puţin 5% (Călăraşi,
Dâmboviţa, Giurgiu, Sibiu, Teleorman).
Diferenţele intraregionale în ceea ce priveşte rezultatele PSD pot fi explicate prin
prisma unor slăbiciuni în managementul organizaţiilor, precum şi prin situaţia politică
particulară din fiecare judeţ.
Faptul că aproape 850.000 din votanţii PSD de la parlamentare nu au mai
participat şi la europarlamentare nu poate fi considerat doar un efect al lipsei de
atractivitate a alegerilor pentru PE, ci reprezintă, foarte probabil, o consecinţă directă a
dezamăgirii produse de intrarea în guvernul de mare coaliţie, condus de facto de Traian
Băsescu. Faptul că partidul principal care a iniţiat suspendarea din funcţie a lui Traian
Băsescu, aducând ca motiv pericolul pe care îl reprezintă el pentru democraţie, s-a aliat cu
22

acesta şi acceptă conducerea reală a guvernului de către el, a produs un acut sentiment de
dezamăgire în rândul unora dintre militanţii de stânga.
Fragilizarea relaţiei dintre PSD şi nucleul său electoral este un semnal de alarmă
pentru social-democraţi în legătură cu identitatea lor politică, aşa cum este percepută de
unii dintre vechii săi suporteri, aflaţi în mediul rural. Intrarea ca actor secundar într-un
guvern de mare coaliţie şi preluarea de către Traian Băsescu a unora dintre temele stângii
pot explica situaţia în care o parte a votanţilor tradiţionali fie au preferat să stea acasă, fie
chiar s-au orientat spre partidul prezidenţial.
În dinamica rezultatelor PSD ca şi în comparaţia dintre mobilizarea PSD şi PD-L o
explicaţie esenţială se găseşte în procesul de descentralizare a deciziei care îl
caracterizează pe cel dintâi. Dacă PD-L a încetat să fie un partid cu opinii spre a fi o
maşinărie de partid la comanda Preşedintelui, PSD este un partid în care puterea este
difuză. Întărirea centrelor de putere locală face, pe de o parte, ca unitatea de conducere
indispensabilă unei campanii naţionale cu o listă naţională să aibă de suferit iar pe de altă
parte, ca alegerile europene să fie tratate prin prisma impactului politicii europene asupra
agendelor locale. Or, cum între nivelul local şi cel european există intermediarul naţional,
pentru multe organizaţii locale relaţia mediată cu Europa face alegerile europene mai
puţin relevante. Nu trebuie vorbit, deci, numai despre percepţia populară asupra UE ci şi
despre interesele imediate ale liderilor politici locali.
Independent de toate acestea, se poate spune, însă, că fenomenul esenţial referitor
la PSD este acela de schimbare a calităţii nucleului său electoral. Pe de o parte, el
câştigă electorat modern şi dinamic care nu se mai regăseşte în neo-liberalismul
anchilozat al PNL şi nu mai poate fi sedus de autoritar-populismul PD-L. Pe de altă
parte, el pierde electorat tradiţional din păturile cele mai nevoiaşe care speriat de
ameninţările zilei de mâine şi insuficient de informat spre a înţelege mecanismele
nevoilor lui de azi, se refugiază în egoismul securitar al extremei (drepte) – atunci când
nu se „încuie” pur şi simplu în casă. Acestuia i se alătură cei care nu o duc foarte rău
dar care preferă durabilitatea mediocrităţii unei schimbări cu perspective incerte.
Ameninţarea crizei nu generează solidaritate ci numai experienţa crizei, aceasta nefiind
o realitate dramatică în România. Baza electorală modernă social-democrată de tip
european a PSD creşte lent şi puţin, în timp ce electoratul tradiţional postcomunist al
PSD scade relativ rapid şi masiv. Important pentru PSD este acum menţinerea tendinţei
şi dacă se poate, accelerarea ei. Aceasta în ciuda unui context care deocamdată nu pare
prea favorabil dar în care a reuşit, totuşi, să obţină o victorie preţioasă (chiar dacă la
limită).
e) PNL – un partid în derivă?
Liberalii au intrat în alegeri cu o dublă schimbare în poziţia partidului pe scena
politică: din partid de guvernământ au devenit partid de opoziţie, iar echipa care a condus
PNL vreme de patru ani a fost înlocuită. Aceste transformări de amploare nu au rămas fără
efecte asupra performanţelor PNL. Noua echipă de conducere a trebuit să pregătească întrun
timp foarte scurt alegerile, fără a avea suportul deplin al organizaţiilor fidele
perdanţilor la congresul PNL şi fără a avea experienţa conducerii unor competiţii
electorale la nivel naţional. Intrarea în opoziţie a însemnat pierderea accesului la
23

mecanismele administrative ale statului, care au fost întotdeauna importante în alegerile
din România.
Strategia lui Crin Antonescu, principalul vector politic al PNL, a fost de a mări
scorul electoral al partidului său prin creşterea ratei de participare, mizând pe un discurs
de delimitare faţă de coaliţia de guvernământ şi chiar faţă de unele din acţiunile din trecut
ale partidului. Această strategie nu a dat rezultate deoarece: i) trebuia să învingă
scepticismul unei bune părţi a electoratului faţă de întreaga clasă politică; ii) pentru ca un
asemenea tip de discurs să aibă rezultate el trebuie să fie susţinut mediatic în mod masiv,
or acest lucru nu s-a întâmplat, astfel încât audienţa sa a fost limitată; iii) credibilitatea
PNL ca alternativă la partidele aflate la guvernare era discutabilă, deoarece o parte din
dificultăţile cu care se confruntă România în momentul de faţă sunt imputabile guvernului
Călin Popescu-Tăriceanu. Or, pentru majoritatea alegătorilor, nuanţările lui Crin
Antonescu privind performanţele discutabile ale guvernului PNL fie nu au fost credibile,
fie au fost prea puţin relevante.
Geografia electorală indică faptul că PNL nu a fost pe primele două locuri în
niciun judeţ, ocupând locul trei, după cuplul PSD/PD-L sau chiar locul patru, după
UDMR, în judeţele cu importante comunităţi maghiare.
Un alt factor care poate explica rezultatul sub aşteptările liderilor PNL se află în
chiar structura votanţilor partidului. Faptul că ziua alegerilor a fost urmată de încă o zi
liberă a afectat votanţii potenţiali ai PNL (situaţi preponderent în marile oraşe, cu venituri
peste medie, având până în 45 de ani), care au preferat să plece în vacanţă.
Contestarea de către PNL a rezultatelor votului, acuzând fraude masive, trebuie
luată în calcul, dar nici liberalii nici altcineva nu au produs (încă) argumente credibile
pentru a susţine fraudarea masivă a alegerilor. Până la producerea unor dovezi concrete
privind nivelul fraudării alegerilor, rezultatul alegerilor din 7 iunie trebuie explicat prin
managementul defectuos de la nivel central şi local al PNL dar şi prin defazarea
ideologică a partidului. Lipsit de atractivitatea pe care puterea guvernamentală o exercită
întotdeauna asupra unui electorat conservator precum cel român şi în lipsa unei
modernizări a mesajului politico-ideologic, PNL riscă să se transforme din singurul partid
istoric încă activ într-un alt partid istorie.
f) UDMR – succesul disciplinei minoritare
Singura incertitudine pentru UDMR în privinţa alegerilor europarlamentare era
dacă va reuşi să obţină două sau trei mandate, în funcţie de prezenţa la vot. O prezenţă
ridicată la nivel naţional reducea şansele UDMR de a avea trei mandate. Predicţiile
privind participarea la vot indicau o prezenţă scăzută, astfel încât liderii UDMR au folosit
mijloacele aflate la dispoziţie pentru mobilizarea la vot. Deopotrivă preoţii catolici şi
reformaţi au îndemnat oamenii să meargă la vot. Presa în limba maghiară a cerut şi ea
etnicilor unguri să participe la vot. Primarii şi consilierii din UDMR au participat de
asemenea la activizarea unui electorat relativ disciplinat. În final, rezultatul a fost cel
dorit, ajungându-se la o supra-reprezentare a etniei maghiare prin cele trei mandate
obţinute la 7 iunie. Dacă mai observăm că pe locul unu şi trei al listei UDMR se află
purtătorii unui mesaj şi ai unei agende ne-europene care exprimă viziunea unei minorităţi
a minorităţii maghiare, ajungem la concluzia că din cauza indiferenţei şi indisciplinei
majorităţii cetăţenilor români, minoritatea euro-negativă va fi prezentă în PE cu mult peste
24

ponderea ei în societatea românească. Este o confirmare a regulii că atunci când
reprezentanţii majorităţii nu votează, câştigă minoritatea radicală. Prin asta însăşi
comunitatea maghiarilor din România pierde. Partidele curentelor ideologice principale
vor trebui să fie, deci, mult mai atente cu nevoile acestei comunităţi şi să îi ofere garanţii
de reprezentare.
g) PRM – reînvierea fantomelor
Eşecurile succesive ale partidelor unipersonale ale lui George Becali şi CV Tudor
de a intra în Parlamentul European în 25 noiembrie 2007, ulterior în cel naţional în anul
2008, păreau a consacra ieşirea definitivă de pe prima scenă a reprezentanţilor oficiali ai
naţionalismului românesc.
Intrarea în PE a Partidului România Mare nu constituie o surpriză, deoarece pe
listele PRM au candidat doi preşedinţi de partide (alături de CV Tudor a candidat şi
George Becali, liderul Partidului Noua Generaţie), voturile însumate ale celor două
formaţiuni politice fiind de aproape 9%. În sens strict matematic, nu putem vorbi astfel de
o resurecţie a naţional-populismului în România, ci mai degrabă de o mai bună organizare
a partidelor care îl reprezintă. Din punct de vedere psihologic scorul obţinut de PRM
reprezintă barometrul pentru reactivarea stărilor de frustrare profundă a electoratului, în
condiţiile crizei economice.
Succesul PRM reprezintă simbioza dintre două electorate: cel al naţionalismului de
tip paseist, reprezentat de CV Tudor, şi cel al naţionalismului de expresie exotică,
personificat de George Becali. Dacă CV Tudor a adus în mariajul său (temporar) cu
George Becali votanţii de peste 60 de ani, cu predilecţie din mediul rural şi oraşele mici,
patronul echipei Steaua şi-a mobilizat tineretul din zonele urbane, având studii medii şi
superioare.
Analiza statisticilor electorale indică faptul că baza electorală a PRM (+ PNG) se
află în Muntenia (inclusiv aria Bucureşti-Ilfov), Dobrogea, Maramureş şi vestul Olteniei.
h) Elena Băsescu – triumful ipocriziei
Obţinerea de către fiica cea mică a preşedintelui Traian Băsescu a unui mandat de
parlamentar european nu constituie o surpriză, deoarece încă de la momentul anunţării
candidaturii devenise evident faptul că partidul prezidenţial are ca misiune asigurarea
suportului pentru odrasla prezidenţială. Amploarea sprijinului din partea PD-L pentru
Elena Băsescu este relevată de declaraţiile publice a doi miniştri ai cabinetului Emil Boc
(Elena Udrea şi Monica Iacob-Ridzi), privind susţinerea mezinei familiei Băsescu.
Mai mult decât rezultatul unei simpatii publice sincere şi dezinteresate, scorul
obţinut de Elena Băsescu constituie expresia mecanismului politico-administrativ al PD-L,
prin care în fiecare secţie de vot trebuiau să-i fie acordate din oficiu câte 10 voturi, aşa
cum a semnalat presa. La un simplu calcul rezultă că, dacă decizia de la centru a PD-L ar
fi fost respectată întocmai, în cele 18.128 secţii de vot din România, Elena Băsescu ar fi
obţinut 181.280 voturi. Însă cele 204.280 voturi trecute în numele Elenei Băsescu la 7
iunie nu au fost obţinute într-un mod uniform în toate secţiile de vot, situaţie care poate fi
explicată prin slăbiciunile organizatorice ale PD-L, partidul prezidenţial neavând
acoperire în toate secţiile de vot. Pentru a compensa aceste slăbiciuni, filialele conduse de
25

partizanii înflăcăraţi ai lui Traian Băsescu s-au mobilizat pentru a oferi procente
importante fiicei preşedintelui. Este cazul judeţelor Hunedoara (preşedinte Tiberiu Iacob-
Ridzi), Suceava (Gheorghe Flutur), Prahova (Roberta Anastase), în care Elena Băsescu a
luat peste 7% din voturi. Direcţionarea unor alegători pentru a vota o anumită
persoană se înscrie în categoria presiunilor ilicite pentru orientarea votului, ceea ce
este interzis de lege ca o încălcare a principiului libertăţii de a alege. Întrucât nu se
putea da pur şi simplu „directiva celor zece voturi” fără să se şi stabilească concret
persoanele care o vor aduce la îndeplinire (altminteri s-ar fi putut să existe riscul ca întreg
electoratul captiv al PD-L să voteze EBA) precum şi fără să se ia măsuri care să garanteze
că „directiva” va fi respectată (altminteri odrasla prezidenţială ar fi putut rămâne
nealeasă), rezultă că manipularea votului a îmbrăcat forme de imixtiune în actul alegerii
care au limitat efectiv şi nepermis libertatea acestuia. În consecinţă mandatul obţinut de
EBA este, în orice caz, indiferent de dimensiunea imixtiunii PD-L, consecinţa unei fraude.
În acelaşi context ar fi necesară şi o măsurare a cheltuielilor electorale reale implicate de
campania EBA – evident exorbitante – precum şi a sursei lor. Este posibil ca frauda
electorală să se îngemăneze atunci cu un act grav de corupţie. În mod normal DNA ar
trebui să se activeze în cazul EBA. Probabil nu o va face, alimentând suspiciunile UE în
legătură cu lipsa de progres a luptei împotriva corupţiei în România.
Voturile obţinute de Elena Băsescu nu trebuie explicate doar printr-un simplu
mecanism birocratic al partidului prezidenţial, al unei tranzacţii de la vârful PD-L, ci şi
prin simpatia unora dintre fidelii preşedintelui Băsescu, în principal din rândul
electoratului de până în 30 de ani (care nu ar fi votat PD-L). Desigur, au existat şi cazuri
punctuale în care alegătorii au votat cu Elena Băsescu din motive de frondă faţă de
societate, sau chiar din teribilism. Sunt greu de explicat, însă, voturile numeroase obţinute
de Elena Băsescu în străinătate. De ce ar fi votat românii din Italia, de pildă, persecutaţi de
legislaţia discriminatorie şi xenofobă a Guvernului Berlusconi (prieten şi tovarăş de
familie politică cu Traian Băsescu) în favoarea unei EBA despre care nu aveau cum şti
mare lucru?! Să fie oare fronda unor frustraţi, adoraţia faţă de tatăl candidatei a unor
rătăciţi sau disciplina frauduloasă a unor funcţionari publici în misiune externă?
Uniformitatea fenomenului tinde să indice, iarăşi, posibilitatea fraudei.
Rămâne de stabilit dacă în cazul fiicei preşedintelui României nu am asistat la o
fraudă în accepţiunea exactă a termenului. Conform DEX, frauda este săvârşirea cu rea
credinţă, pentru a obţine foloase, a unor acte de atingere a drepturilor altuia. Ori, prin
folosirea aparatului unui partid, un candidat care se declară independent (conform DEX,
independent = care se bizuie pe forţele proprii), evident nu se încadrează în tipologia
specificată de legea electorală. Mai mult, un asemenea candidat a vitregit de accesul în
Parlamentul European, a „adus atingere drepturilor” candidatului plasat pe locul 11 în lista
PD-L, partid ale cărui voturi au fost direcţionate într-o anumită proporţie către aşa-zisul
independent. Organizarea, impunerea şi folosirea unor voturi dirijate contravine tuturor
normelor şi reglementărilor legislative dintr-o ţară democratică! De remarcat şi lipsa de
moralitate în acest caz, dublată de o evidentă manipulare a opiniei publice.
„Independenta” EBA a declarat încă din debutul campaniei electorale că se va întoarce în
PD-L indiferent de rezultatul pe care-l va obţine! Şi a făcut-o fără să aştepte măcar din
decenţă certificarea alegerii şi validarea mandatului său.
Poate că în viitor societatea civilă împreună cu factorii politici vor radiografia cu
mai multă atenţie cazurile unor candidaturi aşa-zis independente (EBA nu este singurul
26

caz din istoria recentă a alegerilor pentru Parlamentul European; şi László Tőkés s-a
folosit de angrenajul partinic al Uniunii Civice Maghiare în alegerile europene din
noiembrie 2007) şi vor găsi reglementările şi sancţiunile necesare pentru a stopa asemenea
derapaje de la litera şi spiritul legii într-un sistem electoral ce se doreşte democratic, aşa
cum este cel românesc.
27

IV. Rezultatele româneşti în context european
Analiza rezultatelor alegerilor din România în context european este un demers
obligatoriu deoarece, chiar dacă scrutinul s-a desfăşurat într-o circumscripţie naţională, şi
în organizarea autorităţilor româneşti, parlamentarii europeni îi reprezintă pe toţi cetăţenii
europeni. Un alt motiv esenţial pentru analiza alegerilor din România în context european
este dat de chiar finalitatea votului: deputaţii europeni nu activează în grupuri constituite
după criteriul etnic sau naţional, ci după cel politic. Fiecare partid naţional participă la
constituirea grupurilor politice organizate transnaţional, iar cele care nu au deja o afiliere
încearcă să obţină una sau chiar să constituie noi grupuri politice. Eurodeputaţii aleşi ca
independenţi se afiliază şi ei unei familii politice, sau cel puţin încearcă acest lucru.
Primul aspect important în dimensiunea comparativă este cel al prezenţei la vot.
Alegerile din iunie 2009 au fost caracterizate de cea mai scăzută prezenţă în istoria de trei
decenii a alegerilor directe pentru PE. Dacă în 1999 în UE 15 prezenţa a fost de 49,51%,
după extinderea cu încă 10 state la 1 mai 2004, în UE 25 deci, prezenţa a scăzut la 45,47%
pentru ca în iunie 2009 (UE 27) aceasta să reprezinte doar 43,24%. Între cele 27 de state
ale Uniunii Europene există diferenţe uriaşe în ceea ce priveşte participarea la vot: 91% în
Luxembourg şi 90,39% în Belgia (în condiţiile votului obligatoriu), şi doar 19,64% în
Slovacia, 20, 92% în Lituania, 24,53% în Polonia (vezi figura 3). România se clasează pe
locul al patrulea (cu 27,67%) în clasamentul ţărilor având cea mai slabă participare la vot.
În fapt, România se integrează din punctul de vedere al comportamentului electoral în
grupul ţărilor nou aderate din Europa Centrală şi de Răsărit, care împărtăşesc traversarea a
aproape cinci decenii de regim totalitar, urmate de două decenii de tranziţie în care
încrederea în utilitatea politicii a scăzut continuu.
Figura 3: Prezenţa la vot în UE 27 la alegerile pentru PE din iunie 2009
Prezenţa la vot
iunie 2009
100
90
90.39
91
80
78.81
70
66.46
Procente
60
50
40
42.4
37.49
59.459.52
43.9
40.340.48 43.3 52.63
57.6
52.56
34.27 36.5 24.53
37.03
46 43.8
36.29
30
20
28.22
20.92
27.67
19.64
28.25
10
0
Austria
Belgia
Bulgaria
Cehia
Cipru
Danemarca
Estonia
Finlanda
Germania
Grecia
Irlanda
Italia
Letonia
Lituania
Luxemburg
Malta
Marea Britanie
Olanda
Polonia
Portugalia
România
Slovacia
Slovenia
Spania
Suedia
Ungaria
UE 27
28

Scăderea mediei europene a prezenţei la vot în alegerile din iunie 2009 faţă de cele
precedente este rezultatul combinaţiei dintre creşterea prezenţei la vot în anumite state (de
exemplu, Danemarca, Estonia, Suedia, Bulgaria ş. a.) şi diminuarea participării în altele
(Franţa, Italia, Cipru, Malta ş. a.). Un alt factor care poate explica prezenţa mai ridicată la
vot în anumite state este acela că, în 9 cazuri, alegerile europene au fost combinate cu
alegeri la nivel local sau regional sau chiar un referendum (Danemarca).
Ca tendinţă generală putem observa că statele fondatoare ale UE şi cele din Europa
de Vest cunosc o prezenţă mai ridicată la vot, în timp ce în fostul spaţiu comunist rata de
participare a fost mai scăzută. Situaţia poate fi explicată nu doar prin diferenţele în
privinţa dependenţelor de cale – trecut comunist în est, respectiv democraţie liberală în
vest – ci şi prin tipurile diferite ale culturii politice. Statele cu o tradiţie democratică mai
îndelungată, care sunt mai bogate, au o cultură participativă mai pronunţată, în timp ce
ţările şi regiunile mai vulnerabile în faţa populismului şi autoritarismului au culturi
politice de supunere, de pasivitate faţă de acţiunile actorilor politici.
Al doilea aspect important al analizei noastre comparative îl reprezintă rezultatele
propriu-zise ale scrutinelor din UE 27. Constarea de ordin general este aceea că s-a
evidenţiat ascensiunea grupărilor de dreapta (mai puţin cele clasice şi mai mult cele de
extremă) şi eşecul stângii, cu excepţia grupului Verzilor europeni. România nu se înscrie
în această tendinţă europeană, deoarece social-democraţii au câştigat alegerile (în cadrul
PSE sunt a 5-a delegaţie naţională după numărul de voturi) iar popularii (PDL chiar şi
împreună cu UDMR) au înregistrat un recul faţă de alegerile din 2007. Merită evidenţiat
faptul că, la fel ca în majoritatea statelor recent intrate în Uniune, în România Verzii nu
constituie un curent care să aibă un suport popular semnificativ. De asemenea, ei nu au o
ideologie ci doar o pseudo-ideologie pe care, însă, este adevărat, o afirmă cu consecvenţă.
În continuare, prezentăm rezultatele şi tendinţele din cadrul principalelor curente
politice europene (vezi figura 4):
a. Partidul Popular European
În cazul grupului popular, avem de-a face cu un insucces marginal, din moment ce
numărul de mandate nu a variat în mod esenţial faţă de alegerile precedente, din 2004.
Astfel, procentul ocupat de populari în Parlamentul European a scăzut faţă de 2004, de la
36,7% la 35,9%. Explicaţia imediată constă în faptul că o parte însemnată a fostului grup
PPE, formată din conservatorii britanici şi cehi, a hotărât să formeze un grup separat, cu o
viziune eurosceptică şi mai exact suveranist-antifederalistă. Acest lucru are, însă meritul
de a clarifica parţial opţiunile eterogene ale grupului popular, întărind componenta creştindemocrată
de inspiraţie germană, integraţionistă şi chiar federalistă. Această combinaţie
bizară exprimă tradiţia grupului PPE de a-şi mări influenţa politică prin creşterea
numărului de membri pe seama scăderii unităţii de gândire şi acţiune. (Până acum lovitura
principală dată consecvenţei ideologice a PPE au dat-o, însă, conservatorii britanici, tot
aşa cum blairismul celei de a treia căi a subminat claritatea identitară a stângii socialiste,
demonstrând conflictul structural dintre cultura politică britanică şi cea a Europei
continentale.)
29

Plecarea conservatorilor, ca orice divorţ, va fi probabil de natură să lase anumite
resentimente în grupul PPE. Acestea par deja a determina grupul, care nu deţine
majoritatea absolută în PE, să caute alianţe mai degrabă la centru şi la stânga decât la
dreapta sa (conservatoare şi dincolo de ea). O atare orientare va diminua efectele
înfrângerii mult mai drastice a stângii democrate. (Care s-a consolidat şi numeric prin
preluarea europarlamentarilor Partidului Democrat din Italia, rezultat din fuziunea
Partidului Democrat al Stângii, partid al comuniştilor reformaţi, cu formaţiunea
Margherita, de orientare social-liberală.)
Succesul relativ al grupului PPE poate fi explicat de faptul că guvernele conduse
de liderii partidelor componente ale acestui grup s-au adaptat mai bine la cerinţele crizei
economice, adoptând, aşa cum a fost cazul în Franţa şi în Germania, politici publice care
erau de obicei apanajul stângii, cum ar fi măsurile de protecţie socială şi o intervenţie mai
pronunţată a statului în economie. În ciuda faptului că acest lucru a creat o oarecare
confuzie ideologică, justificarea crizei a fost suficientă în ochii alegătorilor care s-au
prezentat la vot şi au ales dreapta, cel puţin în statele membre din vestul Uniunii. În statele
membre din Europa Centrală şi de Est succesul dreptei s-a datorat mai mult persistenţei
mitului „eficienţei economice mai mari a dreptei” (anticomuniste), care s-a perpetuat, în
contextul crizei emergente din regiune (mai ales în Polonia şi Lituania), dar şi încercării
de sancţionare a forţelor guvernamentale de stânga (Bulgaria, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria).
Motivele enumerate mai sus au constituit şi principala caracteristică a alegerilor
europene, adică prevalenţa temelor naţionale asupra celor europene. Din acest punct de
vedere, mesajul popularilor a fost cel care s-a adaptat cel mai bine cerinţelor cetăţenilor,
care continuă să considere că guvernele naţionale sunt cele mai coerente instituţii în lupta
împotriva crizei. De asemenea, a devenit evident că, deşi guvernele unora din noile state
membre din estul continentului susţin o mai mare integrare europeană, populaţia lor nu îşi
percepe propria identitate ca fiind europeană, ci mai degrabă naţională. O asemenea
percepţie nu este conformă realităţii (din vest ca şi din estul european) dar ea nu poate
mira atâta timp cât guvernele şi partidele naţionale deţin cvasi-monopolul comunicării şi
ele obişnuiesc să îşi asume toate meritele pentru succesele obţinute cu sprijinul UE,
transferând totodată pe umerii UE vina pentru toate eşecurile naţionale.
Victoria relativă a dreptei sau cel puţin evitarea unei înfrângeri masive dă expresie
pericolului renaţionalizării Europei, respectiv al abandonării ori limitării solidarităţii
europene (al cărei campion este stânga europeană) în favoarea întoarcerii la egoismul
naţional şi protecţionismul naţionalist. Criza încă neajunsă la paroxism (şi moderată mai
ales datorită solidarităţii europene realizată prin intermediul Euro, prin coordonarea
politicilor anticriză şi prin fondurile de solidaritate) a jucat în favoarea Europei egoiste iar
nu a Europei solidare. Cu un mesaj mai simplu şi mai confortabil pentru sentimentul de
securitate simbolică, dreapta s-a impus acolo unde, prin inconsecvenţă, ipocrizie şi
aroganţă, nu a lăsat voturi extremei drepte. Este, însă, limpede că extrema a preluat în
special din voturile tradiţionale ale stângii.
30

. Partidul Socialiştilor Europeni
În cazul grupului PSE, elementele mai sus menţionate au contribuit la un scor
semnificativ mai redus (21,9% faţă de 27,6%, în 2004).
i. Încercarea socialiştilor europeni de a avea o campanie unitară la nivel european,
axată pe teme cu adevărat europene şi bazată pe un Manifest Socialist European nu a avut
efectele scontate. În primul rând, dintr-un document simplu, clar şi mobilizator, aşa cum
fusese iniţial conceput, Manifestul a devenit un text stufos, complicat şi ambiguu ca
urmare a negocierii sale cu partidele membre şi compromisurilor complexe convenite cu
acestea. În procesul negocierii au apărut cu claritate mai multe falii: între partidele de
guvernământ (oportuniste) şi cele de opoziţie (intransigente), între cele din nord
(dogmatice) şi cele din sud (sofisticate), între cele central, est şi sud europene (federaliste)
şi cele occidentale şi nordice (suveraniste). Sub aspectul viziunii asupra construcţiei
europene s-au ciocnit semnificativ poziţiile laburiştilor britanici şi ale socialiştilor
spanioli. În privinţa proiectelor sociale abordarea maximalistă a socialiştilor francezi şi
social-democraţilor nordici s-a împăcat greu cu pragmatismul prudent al socialdemocraţilor
germani, austrieci şi italieni. Încercând să împace aceste contrarii mesajul
PES şi-a pierdut forţa de impact şi puterea de convingere. În plus, în efortul de adaptare a
Manifestului PES la specificul naţional şi de completare cu teme naţionale, elementele de
diferenţiere şi circumstanţiere au copleşit fondul comun de idei. Partidul Socialist Slovac a
şi declarat că nu a luat în consideraţie de loc Manifestul PES.
ii. În atari condiţii nu numai că mesajul politic de campanie al stângii europene a
fost diferit de la ţară la ţară dar el a fost şi contradictoriu. (Astfel, în timp ce partidele
estice promiteau deschiderea pieţelor muncii în UE, cele vestice promiteau măsuri
protecţioniste pentru forţa de muncă naţională.) Mai mult, în unele cazuri au fost
formulate atacuri (directe sau indirecte, implicite sau explicite) ale unor membri PES la
adresa altora (a se vedea propunerile de sancţionare a României pentru lipsa de progrese
în lupta cu marea corupţie) sau ale iniţiativelor de campanie ale PES însuşi (vezi dezicerea
unor lideri socialişti de lista PES privind „candidaturile nefaste”).
Dacă în cadrul PPE asemenea atacuri nu au avut loc (dimpotrivă, lideri PPE dintro
ţară au reacţionat imediat prin luări de poziţie publice în sprijinul colegilor lor din altă
ţară atunci când circumstanţele au impus-o), orientarea naţională a mesajului electoral al
partidelor membre nu a surprins şi nu a deziluzionat întrucât aceasta era poziţia lor
standard. Renunţarea la internaţionalism, valoare fundamentală a stângii democrate, a
făcut-o pe aceasta să îşi piardă credibilitatea în raport cu susţinătorii săi şi atractivitatea în
raport cu cei indecişi.
iii. În acelaşi context se plasează şi incapacitatea stângii socialiste europene de a
promova lideri de imagine transnaţionali care să inspire şi să coaguleze electoratul. Spre
deosebire de PPE care a avut în Jose Durrao Barroso un candidat oficial susţinut de toată
lumea (în realitate contestat în interior dar fără ca această contestare să fie făcută publică)
pentru preşedinţia CE, PES nu a reuşit să se pună de acord asupra propriului candidat. Mai
mult, chiar înaintea alegerilor, premierul socialist portughez (din orgoliu naţional),
premierul socialist spaniol (din solidaritate iberică) şi premierul laburist britanic (din
egoism naţional) şi-au exprimat susţinerea pentru candidatul PPE. Alţi lideri socialişti şi
social-democraţi au declarat aceeaşi orientare şi aceeaşi susţinere în timpul campaniei; în
unele cazuri cu speranţa că astfel vor putea obţine la schimb posturi de comisar
convenabile. Fără lideri europeni, fără solidaritatea şi coordonarea politică între liderii
31

socialişti naţionali şi fără un candidat unic pentru conducerea executivului european, PES
se putea impune cu greu în faţa PPE.
iv. Pe de altă parte, strategia de ieşire din criză a partidelor socialiste şi socialdemocrate
europene nu a fost percepută ca fiind credibilă. Explicaţiile sunt şi în acest caz
complexe. În căutarea lor trebuie plecat de la împrejurarea că, mai ales pe fondul crizei
economico-financiare globale, ideile stângii au fost preluate şi de partidele de dreapta care
au renunţat la programele, tezele şi discursul neo-liberal. De aici decurge o întrebare
fundamentală: de ce dacă ideile stângii câştigă partidele stângii pierd?
• Apropierea discursului politic al dreptei de cel al stângii a creat confuzie şi a
redus capacitatea stângii de a se compara favorabil cu dreapta distingându-se
cu claritate de ea. Această remarcă nu explică, totuşi, de ce confuzia a afectat
mai mult „originalul” decât „copia”, pe cel „imitat” iar nu pe „imitator”.
Privind cifrele se poate spune că preluarea ideilor stângii a făcut PPE mai
degrabă să îşi păstreze vechiul electorat decât să „fure” electoratul PES. Acesta
a migrat mai degrabă spre extremă (în general cea dreaptă dar în cazul
Germaniei şi cea stângă). Rezultă că, spre a-şi fi păstrat electoratul tradiţional
şi eventual spre a-şi fi atras altul, PES ar fi trebuit să fie mai radical în soluţii,
mai explicit în discursul public şi mai consecvent în aplicarea lor (atunci când
şi acolo unde era în situaţia de a-şi însoţi vorbele cu faptele). Un atare
comportament este greu de realizat în PE unde Grupul PES, minoritar, este în
situaţia fie de a accepta izolarea şi deci abandonarea oricărei speranţe de a
apăra eficient interesele electoratului său, fie de a face compromisuri care în
final îi satisfac parţial electoratul dar îi ocultează identitatea şi meritele.
• Faptul că partidele stângii au pierdut în ciuda ideilor lor învingătoare poate fi
pus şi pe seama mijloacelor de comunicare a acestor idei. Vectorii de
comunicare sunt instituţionali şi personali. Cei instituţionali – respectiv
instituţiile europene şi partidele naţionale, ca şi societatea civilă, şcoala şi
media – nu şi-au făcut datoria spre a comunica în mod complet şi obiectiv
realitatea concursului de idei şi politici la nivel european. Vectorii personali
sunt liderii stângii europene înşişi iar comunicarea lor este explicită
(discursivă) şi implicită (comportamentală). Or, este de netăgăduit că mulţi
lideri ai stângii nu mai conving atâta timp cât autenticitatea convingerilor pe
care le declară s-a pierdut în conflictul dintre valorile afirmate şi modul lor de
viaţă concret. Imaginea „stângii caviar” a pus în umbră în multe locuri
imaginea „stângii democrate”. Chiar dacă mesajul liderilor PPE este mai puţin
popular în sine, purtătorii acestui mesaj inspiră mai multă încredere întrucât
între ceea ce spun şi felul în care trăiesc există coincidenţă.
• Comunicarea ideilor stângii se izbeşte şi de dificultăţi legate de complexitatea
şi gradul înalt de sofisticare ale acestora. Pentru înţelegerea şi acceptarea
programului stângii este nevoie de un electorat bine educat şi bine informat.
Or, majoritatea celor cărora li se adresează mesajul stângii nu posedă asemenea
caracteristici. Electoratul tradiţional al stângii caută soluţii simple şi care
promit un efect imediat. Acest electorat este dominat de frică mai mult decât
de raţiune. Reacţia negativă a electoratului stângii şi fuga lui spre extremă se
explică prin frica de străini (valabilă în special în occidentul dezvoltat care se
teme că va fi copleşit de „cultura sărăcimii orientale”), frica de schimbare
32

(pretutindeni acolo unde avuţia este suficientă sau sărăcia nu este atât de mare
încât să încurajeze asumarea riscului de a pierde dreptul câştigat în speranţa
achiziţionării unui drept mai mare de câştigat) şi frica de necunoscut (valabilă
în special în estul nedezvoltat unde insecuritatea îndeamnă către prudenţă faţă
de proiecte greu de înţeles).
• Faptul fundamental care poate explica reculul stângii social-democrate este,
însă, acela că, în vreme de criză, mesajul său progresist, promovând deschidere
faţă de minorităţi, solidaritate şi politici incluzive, a fost mai puţin acceptat de
către cetăţenii interesaţi de întărirea securităţii personale şi a comunităţilor lor.
Se probează astfel principiul potrivit căruia atâta timp cât nevoile existenţiale
nu ating paroxismul ci rămân mai mult în stadiu de ameninţare, ceea ce
prevalează este egoismul, în timp ce trecerea prin încercarea unei crize ajunse
la cote acute impune solidaritatea. Pentru moment criza a atins cote care fac
solidaritatea (atitudine raţională care contrazice reflexul egoismului) încă
inadmisibilă. Adâncirea crizei sau conştientizarea pericolului ei va face
inadmisibilul inevitabil. Pariul stângii democrate europene este acela de a face
prin capacitatea sa de persuasiune inadmisibilul acceptabil înainte de a deveni
inevitabil. Sintetizând, social-democraţii au propus soluţii mai nuanţate la
probleme la care dreapta a oferit răspunsuri directe (problema emigraţiei;
intervenţia statelor naţionale în problemele economice, în varianta
protecţionistă ş. a). Social-democraţia a devenit prea sofisticată pentru modul
în care reacţionează oamenii în timp de criză în timp ce dreapta europeană a
reuşit să fructifice mai bine decât stânga factorul „frică” în folosul său.
v. Stânga a câştigat sau a pierdut şi în funcţie de condiţiile naţionale concrete.
Astfel ea a câştigat acolo unde se află de mai multe cicluri electorale în opoziţia unor
guverne puternic contestate social (Grecia), sau unde are o tradiţie puternică (Danemarca).
Acolo unde programul stângii s-a apropiat de centru şi de modelul celei de-a treia căi ea a
fost acuzată de dreapta ca fiind neautentică („plagiatorul dreptei”) şi de extrema stângă ca
fiind inconsecventă („trădătorul stângii”). La fel s-a întâmplat acolo unde stânga a preluat
o parte din mesajul ecologiştilor: copia nu a fost preferată originalului. În Marea Britanie a
contat faptul că laburiştii se află la putere începând din anul 1997, iar Guvernul Gordon
Brown a fost atins de scandaluri privind deconturile imorale ale unora din membrii săi. În
Franţa, după pierderea competiţiei prezidenţiale, socialiştii au reintrat în logica disputelor
interne, care au îndepărtat potenţialii alegători de un partid considerat a fi instabil.
vi. În fine, principala problemă pentru socialiştii europeni la nivelul acţiunii
naţionale a fost că nu au reuşit să-şi convingă propriul electorat să iasă la vot şi să susţină
temele propuse. Aceasta este consecinţa lipsei unui spaţiu public european la nivel
naţional în care să se poată exprima atât actorii naţionali şi locali deja constituiţi cât şi cei
transnaţionali încă în curs de constituire. Lipsa acestui spaţiu afectează deocamdată mai
puţin PPE care este mai ataşat confederalismului decât federalismului european. Se
impune deci, dincolo de regândirea strategiilor pentru viitor şi formularea unei opţiuni
ideologice mai clare şi mai unitare la nivel european, europenizarea actorilor politici şi
sociali, precum şi crearea uni spaţiu public european naţional. Este clar că democraţia
europeană nu poate exista fără un demos european iar acest demos trebuie construit
33

politic. UE trebuie să se inspire din filosofia şi experienţa românească vizând punerea
formei în situaţia de a crea fond.
c. Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
În ceea ce priveşte grupul liberalilor şi democraţilor, el a suferit, de asemenea, o
scădere importantă în urma alegerilor (de la 12,7%, în 2004, la 10,9% în prezent).
Principala cauză a fost criza economică, care a lipsit de credibilitate discursul neo-liberal
practicat de ALDE în trecut. De asemenea, partidele liberale europene nu au fost
percepute ca având soluţii reale pentru ieşirea din criză.
Liberalii europeni au înregistrat scoruri mai bune acolo unde au adoptat un discurs
centrist, de tip social (Estonia, Marea Britanie, Olanda). În Marea Britanie discursul de
stânga i-a adus chiar foarte aproape ca scor de laburişti, ceea ce, în contextul unei prezenţe
la vot peste media europeană, reflectă o deturnare a unei părţi însemnate din electoratul
laburist. În Olanda, în mod similar, liberalii centrişti de la formaţiunea Democraţii '66 au
înregistrat un scor peste aşteptări, în condiţiile unui rezultat slab al laburiştilor olandezi. În
ansamblu, însă, liberalii au pierdut destul de mult la nivel european.
Figura 4: Distribuţia mandatelor în PE, conform alegerilor din 4-7 iunie în UE 27
Rezultatele alegerilor pentru Parlamentul
European
Procente
40
35
30
25
20
15
10
5
0
35.9
21.9
12.6
10.9
7.2
4.8 4.3
2.4
PPE-DE PES ALDE VERZII UEN GUE IND ALŢII
Grupuri politice
d. Verzii
Unul din câştigătorii scrutinului european din acest an a fost grupul Verzilor
europeni. Victoria nu este surprinzătoare, în contextul în care temele legate de mediu
ocupă un rol din ce în ce mai important în societatea actuală. Totuşi, se cuvin unele
precizări privind scorul bun obţinut de ecologişti (7,2% faţă de doar 5,5% în 2004). El s-a
bazat, în primul rând pe rezultatele obţinute în statele membre din vestul Uniunii (în
special în Franţa şi Germania). În statele membre din est, ecologiştii nu reprezintă încă o
forţă politică notabilă.
Rezultatele bune ale ecologiştilor europeni s-au bazat pe mesajul mai radical de
stânga, care a avut mai multă trecere în rândul electoratului de stânga avizat din vestul
continentului. În acest fel, în Franţa, de exemplu, ecologiştii au ajuns la paritate cu
34

socialiştii, deturnând o mare parte din electoratul tradiţional al acestora şi al comuniştilor
francezi. În Germania, rezultatul ecologiştilor a fost favorizat de existenţa marii coaliţii
între creştin-democraţi şi social-democraţi, votul de opoziţie fiind preluat în mare parte de
Partidul Verzilor. În fapt, Verzii au fost singurul partid care au desfăşurat o campanie
autentic transnaţională.
Trebuie menţionat şi faptul că în realitate ideologia de tip tehnocrat a dreptei este o
pseudo-ideologie şi de aceea opţiunea în favoarea verzilor este o altă faţetă a crizei în care
se află democraţia. Căutarea tehnocraţilor sau administratorilor în locul liderilor şi
ideologilor reflectă fie satisfacţia faţă de statutul actual care, deci, nu mai cere schimbarea,
fie teama de schimbare. Iată de ce orientarea către Verzi (a căror preocupare pentru
protecţia mediului a fost însuşită şi ideologizată, de altfel, de stânga europeană) este doar
o alternativă soft (mai acceptabilă) la deplasarea electoratului către cvasi-ideologia
extremei, în special de dreapta.
e. Stânga unită
Stânga (radicală) europeană a fost unul dintre grupurile care a înregistrat o scădere
a ponderii şi aşa reduse în Parlamentul European (de la 5,2% în 2004, la 4,3%). Stânga
(radicală) europeană, ce regrupează partidele foste comuniste din statele membre,
continuă astfel trendul descendent instalat ca urmare a căderii regimurilor comuniste din
Europa Centrală şi de Est, cronicizat după aderarea statelor din această regiune la Uniunea
Europeană. De altfel, rezultatele mai bune au fost obţinute în statele membre din vest
(Germania, Portugalia, Franţa) şi mai puţin în noile state membre – cu excepţia Cehiei,
unde procentul nostalgicilor a fost mai semnificativ şi unde comuniştii au o tradiţie de
acţiune moderată, şi a Ciprului, unde sunt partid de guvernământ în zona greacă.
Mesajul stângii nu a avut efectul scontat, deşi a fost unul radical, propunând soluţii
alternative pentru ieşirea din criză. Totuşi, caracterul lor marginal în cadrul spectrului
politic şi reluarea unor teme, devenite caduce, ale comunismului tradiţional au dus la o
receptare redusă a mesajului lor de către cetăţenii europeni.
f. Euroscepticii şi extremiştii
Unul dintre câştigătorii declaraţi ai scrutinului european din acest an a fost grupul
euroscepticilor şi extremiştilor. Totuşi, dincolo de creşterea ponderii lor de ansamblu (de
la 12% în 2004, la 19,8% în prezent), se impun o serie de clarificări asupra componenţei
destul de eterogene a acestui segment. În primul rând, grupurile deja existente ale Uniunii
Europene a Naţiunilor (UEN) şi Independenţilor şi Democraţilor (ID) nu au înregistrat
creşteri semnificative. Creşterea s-a înregistrat la nivelul europarlamentarilor neafiliaţi. În
acest caz o pondere mare o au grupurile conservatorilor britanici şi cehi, care, deşi sunt
eurosceptici, manifestă poziţii nuanţate privind alte teme europene decât construcţia
instituţională. De asemenea, a fost iniţial inclus printre neafiliaţi şi Partidul Democratic
din Italia, care nu şi-a precizat iniţial identitatea doctrinară, oricum situată între liberalism
şi social-democraţie, dar care s-a afiliat, în cele din urmă, PSE.
Totuşi, fenomenul îngrijorător al acestor alegeri este ascensiunea unor partide
extremiste de dreapta, cu un mesaj radical, anti-imigraţionist şi chiar anti-european (cum
este cazul Partidului Independenţei din Marea Britanie, care susţine chiar părăsirea
35

Uniunii de către britanici – 17 %). Extremismul este dublat de xenofobie faţă de o serie de
grupuri etnice şi religioase (cazurile coaliţiei ATAKA din Bulgaria, formaţiunea JOBBIK
din Ungaria cu 15% din voturi, Partidul Libertăţii din Olanda cu 17% din voturi) sau de
axarea pe o singură temă principală (Partidul Piraţilor din Suedia), ignorând alte probleme
existente. Alte partide îşi consolidează poziţia tradiţională de contestare a sistemului
european existent (Frontul Naţional din Franţa, Partidul Libertăţii din Austria).
În ansamblul curentului extremiştilor europeni PRM are o poziţie aparte, deoarece
a adoptat constant o poziţie pro-europeană în ceea ce priveşte viitorul Uniunii,
sincronizându-se cu opţiunile majorităţii cetăţenilor români. (Acesta este un alt motiv spre
a spune că mandatele acordate PRM sunt practic irosite, europarlamentarii săi negâsinduşi
locul nici în grupurile principale nici în grupurile minorităţilor eurosceptice.)
După cum se poate vedea, există o paletă foarte largă a extremiştilor de dreapta
care au intrat în Parlamentul European. Totuşi, este greu de crezut că ei vor putea forma
un grup consistent şi că vor putea avea un impact serios asupra activităţii legislativului
european. Astfel, se poate spune că voturile acordate acestor partide au fost irosite de către
alegători. Mesajul dat către spectrul politic european a fost, însă, destul de clar, chiar şi în
condiţiile participării scăzute la vot: lipsa de coerenţă şi de rezultate concrete ale
procesului european poate îngroşa rândurile celor nemulţumiţi de activitatea instituţiilor
europene. Deocamdată exponenţii politici ai acestui curent sunt relativ puţini dar foarte
activi. Nu atât numărul lor trebuie să îngrijoreze cât tendinţa care i-a propulsat. Ea
aminteşte evoluţii similare din perioada interbelică.
Excesiva birocratizare a procesului politic european, percepţia că „jocurile” se fac
în „spatele uşilor închise” constituie motivaţii puternice pentru anumite categorii de
electori să acorde votul lor formaţiunilor eurosceptice.
Totuşi, o analiză detaliată a rezultatelor alegerilor europarlamentare indică faptul
că partidele de extrema dreaptă nu au avut o ascensiune uniformă în toată Europa,
fenomenul fiind mai degrabă unul naţional cu semnificaţii şi implicaţii europene. În
general, ascensiunea extremei drepte a avut loc în acele state în care partidele socialdemocrate
au suferit un puternic recul (Marea Britanie, Olanda, Ungaria sau chiar
Austria). În fapt, scăderea atractivităţii social-democraţiei şi, mai ales, a capacităţii sale de
a integra categoriile de oameni marginalizaţi social sau frustraţi de situaţia lor socialpolitică,
a revitalizat opţiunea pentru mişcările extremiste. Nu înseamnă, neapărat, că
votanţii social-democraţi s-au transformat în suporteri ai partidelor de extremă dreaptă,
dar eşecul în promovarea statului bunăstării a determinat pasivitatea votanţilor stângii şi
activizarea mişcărilor anti-sistem. Ca tendinţă generală menţionăm faptul că extrema
dreaptă îşi extrage suporterii din zona clasei de mijloc, puternic afectată în plan psihologic
de criza economică, deoarece a fost obişnuită cu standarde înalte de viaţă iar acum este
obligată să-şi restrângă cheltuielile, pentru a putea face faţă noilor provocări.
36

Concluzii
1. Principala semnificaţie a alegerilor europarlamentare din România o
constituie criza de legitimitate în care se află clasa politică în faţa cetăţenilor. Faptul
că neîncrederea cetăţenilor în partidele politice şi instituţia fundamentală a democraţiei
(Parlamentul) devine cronică ar trebui să reprezinte un puternic semnal de alarmă pentru
întreaga societate românească. Reducerea constantă a participării la vot creează premisele
supra-reprezentării unor curente minoritare din societatea românească, acestea fiind,
adesea, de orientare naţionalist-populistă.
2. La două decenii de la căderea comunismului, entuziasmul generat de proiectul
democratic al Revoluţiei s-a epuizat, iar cetăţenii nu mai găsesc motivaţia necesară
pentru a participa la viaţa politică decât inerţial. Societatea românească a devenit tot
mai fragmentată, iar egoismul pare a fi principalul factor care articulează dinamica
indivizilor, grupurilor şi comunităţilor. Alegerile generale din anul 2008 împreună cu
alegerile europene din 7 iunie constituie cele mai puternice semnale pentru eşecul
construirii unei societăţi autentic democratice, România fiind, în fapt, dominată de o
oligarhie transpartinică, în care cetăţeanul pare a fi important doar ca instrument pentru
legitimarea accesului la controlul şi consumul resurselor publice.
3. Scrutinul pentru PE a indicat faptul că PSD şi PD-L se află la aproximativ
acelaşi nivel de mobilizare a nucleelor electorale, însă tendinţa indicată de ultimele
alegeri este de reducere numerică a acestora. Principala sancţiune pe care o parte din
simpatizanţii PSD şi PD-L au transmis-o actualelor partide de guvernământ pentru
formarea cabinetului de mare coaliţie nu a constat în abandonarea valorilor lor, ci în
absenteism. Dacă situaţia de adversitate dintre PD-L şi PSD avea şi avantajul de a păstra
în cadrul societăţii româneşti speranţa în existenţa unor alternative, guvernarea de mare
coaliţie a pus mulţi cetăţeni în situaţia de a considera că nu există diferenţe importante
între partide, indiferent de numele acestora. O atare situaţie psihologică îi determină pe
numeroşi cetăţeni să considere că partidele politice sunt inutile, iar prezenţa la vot o
pierdere de timp.
Este adevărat că degradarea încrederii cetăţenilor este un fenomen larg răspândit
în întreaga Europă, însă în statele post-comuniste amploarea este mult mai mare, dacă
privim ratele de prezenţă la vot.
4. Ascensiunea la nivel european a dreptei, şi mai ales a curentelor naţionaliste
şi eurosceptice, reprezintă un semnal de alarmă pentru direcţia în care ar putea involua
Uniunea Europeană. Blocarea aprofundării integrării, respectiv a extinderii Uniunii, ar
putea reprezenta consecinţe de durată ale votului din 4-7 iunie a.c., cu toate că
aproximativ 80% din locurile în PE sunt ocupate de reprezentanţii unor partide proeuropene.
5. România, ca stat nou membru al Uniunii Europene, este dezavantajată de
creşterea numărului de eurodeputaţi având orientare eurosceptică, deoarece aceştia
vor dezvolta o retorică mai agresivă împotriva statelor care au intrat în Uniune în
2004 şi 2007, vor încerca să blocheze viitoarele extinderi, iar retorica acestora va
pune presiune şi asupra următoarei Comisii Europene. De altfel, şi popularii europeni,
dacă ne gândim la formaţiuni precum Poporul Libertăţii al lui Silvio Berlusconi, Uniunea
pentru o Mişcare Populară a lui Nicolas Sarkozy şi Uniunea Creştin Democrată a Angelei
Merkel, menţin o atitudine ambiguă în privinţa viitorului Uniunii Europene.
37

6. Intrarea în PE a PRM nu ar trebui să constituie în sine un semnal puternic
de îngrijorare deoarece numărul votanţilor curentelor naţionaliste (420.000 la 7 iunie) nu
a crescut, dimpotrivă a scăzut (de exemplu, PRM şi PNG au cumulat în alegerile
parlamentare din anul 2004 peste 1,5 milioane voturi). Ascensiunea PRM ar putea fi
potenţată însă de: i) creşterea forţei curentelor naţionaliste şi eurosceptice în întreaga
Uniune Europeană; ii) existenţa unui guvern de mare coaliţie care face ca nemulţumirile
să fie catalizate de formaţiuni anti-sistem, în condiţiile în care PNL nu coagulează
sentimentele de nemulţumire ale electoratului; iii) jocuri subterane având ca scop
propulsarea lui CV Tudor spre funcţia prezidenţială, astfel încât acesta să intre în turul al
2-lea iar alegerea preşedintelui în funcţie să devină o certitudine.
7. Eurodeputaţii din România merg într-un Parlament European mai
fragmentat numeric şi eterogen ideologic decât în trecut, în care formarea unor
coaliţii se va dovedi şi mai dificilă. Într-un atare context, flexibilitatea şi capacitatea de
negociere se vor dovedi calităţi esenţiale pe care parlamentarii vor trebui să le exerseze,
pentru atingerea obiectivelor pe care şi le propun.
8. Partidele de stânga (social-democrate în principal) se află în faţa unor
provocări politice şi ideologice majore, deoarece vor trebui să activeze într-un mediu în
care partidele de dreapta duc pragmatismul la extrem, până la pierderea oricărei
consistenţe doctrinare, obţinând în acest fel voturi, iar unii politicieni de stânga ar putea fi
tentaţi să urmeze exemplul dreptei populiste, pentru a obţine suport electoral. Competiţia
dintre dreapta şi stânga europeană, cu metode populiste, ar putea avea ca efect paralizarea
ansamblului instituţional comunitar.
9. Deputaţii europeni din România membri ai Grupului Partidului Popular
European (Creştin-democrat) se vor afla şi ei în situaţii de potenţial conflict cu
grupul din care fac parte deoarece, aşa cum evidenţiam anterior, dreapta europeană este
promotoarea unor politici care defavorizează statele nou aderate la Uniunea Europeană.
Rămâne de văzut dacă popularii români vor deveni disidenţi în Grupul PPE, se vor
conforma tendinţelor acestuia sau, în cazul fericit, vor reuşi să modifice din interior
poziţia dreptei europene.
10. Comparaţia între discursul partidelor româneşti în campania pentru
alegerile europene şi discursul general al familiilor politice europene din care acestea
fac parte şi în / prin structurile cărora vor acţiona în PE arată că: i. în măsura în care
au fost abordate teme europene sau a fost definit interesul european al României, poziţia
partidelor româneşti a fost asemănătoare până la identitate; ii. discursul PSD este identic
sau convergent cu discursul PES; iii. discursul PD-L este deplasat clar la stânga în raport
cu discursul PPE; iii. discursul PNL este deplasat clar la dreapta faţă de discursul ALDE.
Rezultă că dreapta românească este defazată ideologic faţă de dreapta europeană, în timp
ce stânga românească este sincronizată ideologic cu stânga europeană (chiar dacă românii
de stânga sunt mai aproape de dreapta stângii – de aceea se şi revendică de la socialdemocraţie).
Aceasta va crea dreptei româneşti probleme de integrare şi eficienţă în PE. În
viitor, pentru orientarea electoratului român va fi esenţial ca presa şi societatea civilă să
urmărească şi să facă public în România şi discursul principal al familiilor politice
europene (în special în perioada de campanie) spre a permite cetăţenilor români să îşi
stabilească opţiunile inclusiv în funcţie de coincidenţa sau compatibilitatea dintre mesajul
partidelor româneşti preferate şi cel al partidelor europene corespondente.
38

11. Majoritatea partidelor politice au folosit alegerile europene spre a se
poziţiona favorabil la startul alegerilor prezidenţiale. Deşi hiperprezidenţializarea
alegerilor europene este de principiu regretabilă, întrucât a redus şansa unei dezbateri
cu virtuţi pedagogice, atât de necesară în România, asupra rostului şi naturii proiectului
european (s-a vorbit doar sporadic pe tema relaţiei dintre România şi Statele Unite ale
Europei), simpla comparare a listelor electorale arată o mare diferenţă de priorităţi şi
strategii. Astfel: i. lista PSD s-a bazat pe un grup masiv de actuali europarlamentari cu
experienţă şi competenţă europeană, precum şi cu imagine publică pozitivă (nici unul nu a
putut fi acuzat de corupţie, o temă de atac preferată în politica românească), ceea ce a
arătat credinţa social-democraţilor că prezidenţiabilitatea impune o / şi se câştigă printr-o
solidă ancorare politică în Europa unită; ii. lista PD-L s-a bazat pe un nucleu dur de
apropiaţi ai Preşedintelui Băsescu, acompaniat de câţiva anonimi miluiţi de acesta
(excepţie face doar ocupantul locului cinci), ceea ce arată intenţia lichidării definitive a
moştenirii politice a PD şi a grefei politice liberale, în scopul obţinerii unei maşinării
electorale fără creier dar oricând gata să răspundă chemărilor prezidenţiale (alegerile
europene au fost încă un pas pe calea dizolvării PD-L ca operator politic real, respectiv ca
actor de tip democratic); iii. lista PNL a exclus tehnocraţii (fie ei şi cu reputaţie
europeană) spre a promova oameni apţi să lupte corp la corp într-o confruntare politică
totală cu partidele de guvernământ, ceea ce arată că liberalii au renunţat la ambiţiile şi
aspiraţiile europene, considerând (în acord cu tradiţionala lor orientare autohtonistă care a
justificat adăugarea cuvântului „naţional” la liberalismul altminteri internaţionalist) că
singurul lucru care contează (mai ales pentru un partid tot mai mic) este gherila internă;
iv. lista UDMR, prin plasarea pe primul loc a unui radical nereprezentativ nici pentru
masa partidului nici pentru majoritatea electoratului său, a dovedit că strategia sa
urmăreşte înaintea oricărui proiect politic unitar (fie ele pe plan românesc sau european)
evitarea fragmentării unui electorat tot mai mic nu atât din cauza reducerii populaţiei de
origine maghiară, cât din cauza creşterii refuzului său, pe măsură ce drepturile sale
culturale au fost recunoscute, de a rămâne captivă unui partid etnic, adică lipsit de
identitate ideologică; v. lista PRM, redusă la reunirea forţată (de împrejurări) a două
personalităţi histrionice altădată în duşmănie deschisă, arată convingerea protagoniştilor
că mesajul justiţiar radical nu poate avea succes politic fără unirea ariergardei şi a
avangardei care îl propagă, dar şi proiectul – confirmat electoral – că prin strângerea
rândurilor dreapta extremă va avea un cuvânt de spus, inclusiv în orientarea delicatului
echilibru între principalele partide participante la prezidenţiale sau pe seama acestuia.
12. Deşi principalii actori politici au considerat alegerile pentru PE drept un test
important înaintea alegerilor prezidenţiale, scrutinul de la 7 iunie reprezintă un
predictor relevant doar în măsura în care partidele politice vor continua pe aceeaşi
linie de până acum, de adâncire a faliei dintre ele şi cetăţeni. Dacă manifestările de tip
partitocratic vor continua sau chiar se vor accentua, atunci alegerile prezidenţiale vor
constitui o competiţie între nucleele electorale ale partidelor, între capacitatea lor de a-şi
aduce oamenii la vot, în condiţiile unui val de absenteism şi dezinteres. Dacă, dimpotrivă,
unul sau mai mulţi candidaţi vor reuşi să impună în dezbaterea publică faptul că
alegerile prezidenţiale reprezintă un prilej de rescriere a contractului politic dintre clasa
politică şi cetăţeni, atunci, pe fondul unor speranţe renăscute, prezenţa la vot ar putea
creşte în mod substanţial, iar speranţa românilor pentru un viitor mai bun ar putea
primi argumente noi şi perspective realiste.
39

Recomandări
Principalul responsabil pentru adâncirea crizei de încredere în clasa politică este
Traian Băsescu, prin tot ceea ce a făcut după decembrie 2004. Câştigarea de către acesta a
unui nou mandat va adânci clivajul dintre clasa politică şi cetăţeni.
Deoarece strategia de campanie a lui Traian Băsescu vizează reiterarea imaginii de
„luptător împotriva sistemului ticăloşit”, folosind expresii şocante pentru a fi în atenţia
mass-media, precum şi victimizarea în faţa atacurilor adversarilor, recomandăm
următoarele:
• presa să devină mult mai selectivă în tratarea afirmaţiilor prezidenţiale pentru a
evita astfel intrarea în logica strategiei lui Traian Băsescu. Dacă mass-media
(în special cea electronică) va abandona atitudinea de a amplifica senzaţionalul
şi afirmaţiile exotice, concentrându-se asupra problemelor de fond ale realităţii
româneşti, iar candidaţii la preşedinţia României se vor focaliza asupra
problemelor importante, mesajele lor vor ajunge la cetăţeni;
• contracandidaţii lui Traian Băsescu nu trebuie să comită eroarea de a-şi
poziţiona mesajul exclusiv pe o retorică anti-băsesciană. Cetăţenii nu sunt
interesaţi doar de o simplă îndepărtare din funcţie a lui Traian Băsescu dacă
acest lucru nu înseamnă şi schimbări în realitatea vieţii politice şi economice
româneşti. Oamenii vor participa într-un număr mai mare la vot decât la
ultimele alegeri dacă vor fi convinşi că în epoca post-Băsescu viaţa lor se poate
schimba în bine. Creşterea ratei de participare cu fiecare procent îl
îndepărtează pe Traian Băsescu de un nou mandat. Ca atare, principala temă a
viitoarei campanii electorale ar trebui să fie noul contract social dintre partidele
politice şi cetăţeni.
Pentru a se evita suspiciunile privind fraudarea alegerilor prezidenţiale, propunem
eliminarea votului pe listele suplimentare şi introducerea corelativă a votului prin
corespondenţă.
Ţinând cont de faptul că în noul Parlament European forţa curentului eurosceptic
este mult mai importantă decât până acum, că viziunea unei Europe definită doar ca o un
spaţiu economic unic este împărtăşită de un număr mai mare de deputaţi,
europarlamentarii din România trebuie să stabilească un pact politic transpartizan,
dincolo de clivajele ideologice, în ceea ce priveşte marile teme de interes la nivelul
Uniunii Europene:
• întărirea capacităţii de iniţiativă şi reacţie a Uniunii prin susţinerea necesităţii
organizării sale pe baze explicit federale;
• implementarea unei politici unitare şi coerente în domeniul energetic, inclusiv
în ceea ce priveşte rutele alternative de transport ale energiei;
• acţiunea convergentă pentru eliminarea tuturor barierelor care mai persistă în
privinţa liberei circulaţii a forţei de muncă;
• reforma Politicii Agricole Comune să ţină seama de specificul economiilor din
Europa Centrală, în primul rând de caracterul fragmentat al proprietăţii şi de
caracterul preponderent ecologic al producţiei agricole;
40

• punerea bazelor unei politici europene comune în domeniul demografic, pentru
a depăşi problemele generate de îmbătrânirea populaţiei europene;
• continuarea procesului de stabilizare prin integrare a regiunilor din vecinătatea
Uniunii Europene;
• stabilirea unui set de reguli privind monitorizarea pieţelor financiare şi
eliminarea paradisurilor fiscale.
Valorificarea la maxim a potenţialului politic şi profesional al tuturor celor 33 de
europarlamentari care îi vor reprezenta pe cetăţenii români în Parlamentul European, în
sensul:
• acoperirii tuturor celor 20 de comisii de specialitate din Parlament, iar în cele
mai importante să fie reprezentaţi parlamentari din cele trei familii politice
importante (Dezvoltare regională; Agricultură şi dezvoltare rurală; Transport şi
turism; Afaceri externe);
• specializării europarlamentarilor, pentru a putea acoperi întreaga arie
problematică a comisiilor de specialitate;
• angajării la toate birourile parlamentare a unui personal înalt calificat, apt să
ofere expertiza necesară unei activităţi complexe şi specializate.
Întărirea de către fiecare grup politic din PE a componentei de comunicare directă
cu cetăţenii, astfel încât interesul alegătorilor faţă de instituţia legislativă comunitară să
crească iar deciziile sale să aibă o şi mai mare susţinere publică.
Comunicarea directă a PE trebuie completată cu un program mai eficient de
comunicare organizată de CE şi cu un amplu program de informare şi educaţie de masă pe
teme europene.
PSD trebuie să participe la procesul de impulsionare a reflecţiei în cadrul socialdemocraţiei
europene privind identitatea sa în condiţiile crizei economice. De asemenea,
social-democraţia europeană trebuie să-şi canalizeze eforturile pentru organizarea noului
tip de capitalism, care să diminueze riscurile apariţiei unor noi crize economice de felul şi
de amploarea celei actuale. O atenţie specială trebuie acordată în perioada imediat
următoare măsurilor care trebuiesc luate în plan european pentru stoparea crizei
economice şi pregătirea relansării economice.
Stânga europeană va trebui să-şi întărească nivelul de coordonare şi solidaritate
între acţiunea sa la nivel comunitar şi cea de la nivel naţional şi să evite capcana adoptării
unor mesaje naţionaliste în planul politicii naţionale. Numai printr-o acţiune concertată a
partidelor de stânga naţionale şi a Partidului Socialiştilor Europeni ideile progresiste pot
face faţă competiţiei forţelor de dreapta. Divizarea stângii înseamnă succesul forţelor de
dreapta. Corelativ, ascensiunea extremei drepte în Europa nu poate fi stopată printr-o
simplă retorică împotriva extremismului, ci printr-o mai bună guvernare. Iar mai buna
guvernare înseamnă o guvernare transparentă. De aceea stânga europeană trebuie să-şi
propună atât reducerea birocraţiei, cât şi eficientizarea acesteia.
Este esenţială crearea unui spaţiu public european la nivel naţional, precum şi
crearea unor actori politici şi sociali transnaţionali care să se exprime şi să se întreacă în
41

acest spaţiu. Viitoarele alegeri europene trebuie să se desfăşoare în mod explicit între
partide politice europene (iar nu între partidele naţionale) şi eventual în circumscripţii
electorale transnaţionale. Aceasta înseamnă nu doar reorganizarea la vârf a partidelor
europene şi a relaţiilor dintre ele şi partidele naţionale membre, ci şi crearea unor structuri
instituţionalizate ale partidelor europene în statele membre ale UE. În ceea ce priveşte
PES, acesta ar trebui să îşi constituie organizaţii din activişti naţionali care nu fac parte
din partidele membre şi totodată să îşi deschidă reprezentanţe naţionale distincte (chiar
dacă în strânsă colaborare cu partidele membre naţionale).
42

Anexe
1. Tabel comparativ al numărului de voturi obţinute de PSD+PC
în alegerile parlamentare din 2008 şi alegerile europarlamentare din 2009
Nr. crt. Circumscripţie Voturi alegeri
pentru Camera
Deputaţilor
30 noiembrie 2008
Voturi alegeri pentru
Parlamentul
European
7 iunie 2009
Categorie: Număr Procent Număr Procent
Diferenţa
procentuală
1 Alba 25.786 20,00% 20.655 22,36% + 2,36%
2 Arad 30.116 21,23% 20.825 21,06% - 0,17%
3 Argeş 88.558 45,39% 57.845 41,42% - 3,97%
4 Bacău 82.615 38,00% 43.303 31,88% - 6,22%
5 Bihor 38.095 18,36% 29.496 18,07% - 0,29%
6 Bistriţa-Năsăud 32.800 31,97% 28.694 34,86% + 2,89%
7 Botoşani 44.733 32,75% 34.868 32,63% - 0,12%
8 Braşov 41.029 23,01% 27.179 22,61% - 0,40%
9 Brăila 51.870 47,65% 26.931 40,95% - 6,70%
10 Buzău 66.845 38,59% 35.550 31,91% - 6,68%
11 Caraş-Severin 30.481 29,80% 22.739 29,86% - 0,06%
12 Călăraşi 18.652 21,38% 19.379 27,71% + 6,33%
13 Cluj 41.407 19,16% 29.522 19,82% + 0,66%
14 Constanţa 126.364 47,80% 44.904 34,64% - 13,16%
15 Covasna 6.254 10,88% 4.009 6,19% - 4,69%
16 Dâmboviţa 70.529 35,96% 69.545 43,01% + 7,05%
17 Dolj 118.630 47,94% 64.405 39,20% - 8,74%
18 Galaţi 87.666 46,53% 56.869 42,44% - 4,09%
19 Giurgiu 17.950 18,92% 25.474 27,29% + 8,37%
20 Gorj 53.739 44,42% 31.189 34,26% - 10,16%
21 Harghita 6.830 6,35% 3.698 3,40% - 2,95%
22 Hunedoara 54.211 31,32% 29.215 28,56% - 2,76%
23 Ialomiţa 36.481 42,90% 23.232 44,80% + 1,90%
24 Iaşi 80.110 34,37% 53.298 37,63% + 3,26%
25 Ilfov 33.250 29,57% 20.496 21,02% - 8,55%
26 Maramureş 44.268 30,46% 24.475 25,24% - 5,22%
27 Mehedinţi 36.138 34,41% 32.955 37,03% + 2,62%
28 Mureş 34.973 17,63% 23.776 15,73% - 1,90%
29 Neamţ 67.839 34,63% 43.074 32,01% - 2,62%
30 Olt 79.129 45,02% 73.612 47,04% + 2,02%
31 Prahova 79.737 32,24% 41.032 24,59% - 7,65%
32 Satu Mare 25.261 22,63% 19.529 20,63% - 2,00%
33 Sălaj 22.717 25,50% 18.953 25,32% - 0,18%
34 Sibiu 34.073 25,72% 24.197 32,06% + 6,34%
35 Suceava 68.327 30,83% 38.164 28,81% - 2,02%
36 Teleorman 69.471 40,39% 86.018 51,68% +11,29%
37 Timiş 50.616 27,41% 35.453 27,00% - 0,41%
38 Tulcea 19.769 29,04% 13.000 28,75% - 0,29%
39 Vaslui 55.962 42,67% 41.738 47,55% - 4,88%
40 Vâlcea 57.801 40,77% 40.814 39,56% - 1,21%
43

41 Vrancea 69.374 48,78% 44.489 48,48% - 0,30%
42 Municipiul
175.418 33,42% 77.561 28,04% - 5,38%
Bucureşti
43 Diaspora 3.575 15,17% 2.048 14,87% - 0,30%
Total: 2.279.449 33,09% 1.504.218 31,07% - 2,02%
2. Alegerile pentru Parlamentul European
7 iunie 2009
CRONOLOGIE
4 mai – Sfântu Gheorghe – UDMR şi-a lansat oficial candidaţii pentru alegerile
europarlamentare. La întrunire au participat peste 3000 de persoane. Lansarea candidaţilor
UDMR s-a făcut în prezenţa preşedintelui Uniunii, Marko Bela şi a preşedintelui
Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), episcopul reformat Tokes
Laszlo. În acest an, UDMR şi CNMT participă la alegerile pentru Parlamentul European
pe o listă comună, cu 43 de persoane. În fruntea „listei solidarităţii maghiare” se află
Tokes Laszlo, urmat de Iuliu Winkler, Sogor Csaba, Szilagyi Zsolt şi Kovacs Peter.
7 mai – Palatul Parlamentului – PNL şi-a lansat lista de 33 de candidaţi pentru
Parlamentul European. Au participat 400 de membri de partid. Singurul candidat aflat pe
un loc eligibil prezent la eveniment a fost Norica Nicolai. Ludovic Orban a declarat:
„Această campanie pentru PE reprezintă startul campaniei pentru prezidenţiale, la care
PNL are o singură soluţie: Crin Antonescu”. Pe lista PNL pentru PE în locurile eligibile
au fost plasaţi: Norica Nicolai, Adina Vălean, Renate Weber, Ramona Mănescu, Cristian
Buşoi şi Ben-Oni Ardelean.
7 mai – Palatul Parlamentului – PNŢCD a lansat lista candidaţilor la alegerile pentru
Parlamentul European. Au participat aproximativ 800 de persoane. Primii patru pe lista de
candidaţi sunt: Marian Petre Miluţ, preşedintele PNŢCD, Eugen Romulus Moiescu, Florin
Diaconu şi Mircea Scheau. Campania PNŢCD pentru Parlamentul European s-a desfăşurat
sub sloganul „PNŢCD TE REPREZINTĂ”.
8 mai – Romexpo – PSD+PC şi-a lansat candidaţii la alegerile pentru Parlamentul
European la Bucureşti. Au participat aproximativ 7000 de persoane. Primii 11 candidaţi
pe lista PSD+PC sunt: Adrian Severin, Rovana Plumb, Ioan Mircea Paşcu, Silvia Ţicău,
Daciana Sârbu, Corina Creţu, Victor Boştinaru, Sabin Cutaş, Cătălin Ivan, Ioan Enciu şi
Viorica Dăncilă.
9 mai – Bucureşti – Patru formaţiuni politice reprezentate în Parlamentul European: PSD,
în alianţă electorală cu PC, PD-L, PNL şi UDMR, precum şi patru partide fără
reprezentare în PE: PRM, Partidul Ecologist, Partidul Verde şi PNŢ-CD - au depus la
Biroul Electoral Central liste de candidaţi pentru alegerile europarlamentare. Purtătorul de
cuvânt al BEC, Marian Muhuleţ, a declarat că în termenul prevăzut de lege şi-au depus
candidatura la BEC şi trei candidaţi independenţi: Elena Băsescu, Mihaela Mihai şi
Pavel Abraham.
9 mai – Sala Palatului – Lansarea candidaţilor PD-L la Bucureşti la care a participat şi
preşedintele Traian Băsescu. Au participat aproximativ 5000 de membri ai PD-L. Primii
zece candidaţi de pe listă sunt Theodor Stolojan, Monica Macovei, Cristian Preda, Traian
44

Ungureanu şi Marian Jean Marinescu, Iosif Matula, Sebastian Bodu, Petru Luhan, Rareş
Niculescu şi Oana Antonescu.
9 mai – Iaşi – Lansarea candidaţilor PSD+PC în Parcul Expoziţiei. A participat şi Mircea
Geoană, preşedintele PSD, pentru a susţine candidatura lui Cătălin Ivan, poziţionat pe
locul 9 pe lista de candidaţi.
11 mai – Satu Mare - Europarlamentarul Adrian Severin, cel care a deschis lista PSD
pentru alegerile europarlamentare, a declarat, în cadrul unei conferinţe de presă, că
preşedintele Traian Băsescu urmăreşte sancţionarea României de către Uniunea
Europeană, pentru folosirea acestui fapt în campania pentru alegerile prezidenţiale. Printre
partizanii sancţiunilor pentru România se află şi colegi de partid ai Monicăi Macovei.
14 mai – Romexpo – Are loc la Bucureşti Consiliul Naţional PSD+PC la care participă
candidaţii pentru Parlamentul European, miniştrii PSD şi membrii PSD din organizaţiile
judeţene. La Consiliul Naţional lărgit al Alianţei PSD-PC s-au lansat, în prezenţa a 10.000
de persoane, strategia electorală, candidaţii la europarlamentare. A fost anunţată
candidatura lui Mircea Geoană pentru alegerile prezidenţiale.
14 mai – Oradea – Tokes Laszlo şi Szilagyi Zsolt, candidaţi la europarlamentare pe „lista
solidarităţii”, au declarat că „se înregistrează un fenomen de purificare” a liderilor
maghiari de la deconcentrate, prin care se doreşte împiedicarea obţinerii autonomiei
culturale de către minoritari. Cei doi au criticat, într-o conferinţă de presă la Oradea,
schimbarea conducerii la serviciile deconcentrate, care a fost făcută prin OUG 37/2009.
15 mai – Bucureşti – Preşedintele PRM Corneliu Vadim Tudor a declarat că nu are bani
şi că nu doreşte deocamdată să organizeze lansarea candidaţilor partidului la PE, dar se va
consulta cu apropiaţii, apreciind că ideal ar fi ca evenimentul să aibă loc aproape de
euroalegeri, pentru că „ultima impresie contează”.
17 mai – Sibiu – PSD îşi lansează candidaţii la alegerile pentru Parlamentul European la
Sibiu, principalii candidaţi care reprezintă această zonă fiind Ioan Mircea Paşcu, actual
europarlamentar, şi Sabin Cutaş.
19 mai – Paris, Franţa – Aflat într-o vizită la ambasada României din Paris, Traian
Băsescu a declarat: „M-am dezamăgit şi pe mine însumi” în legătură cu soluţia de Guvern
din 2008 şi pentru aducerea PSD la guvernare. De asemenea, Preşedintele i-a îndemnat pe
români, în discursul susţinut la întâlnirea cu reprezentanţii comunităţii româneşti din Paris,
să participe la alegerile pentru PE din 7 iunie, fie că îşi anulează votul sau nu, deoarece
prezenţa la vot reprezintă ataşamentul faţă de valorile europene.
19 mai – Spania - PD-L anunţă înfiinţarea unei organizaţii noi de partid pentru diaspora.
Preşedintele organizaţiei PD-L pentru diaspora, deputatul William Brânză, a anunţat că
ţinta partidului pentru diaspora reprezintă obţinerea unui scor de peste 60%.
24 mai – Braşov – Monica Macovei, a declarat, la Braşov, unde a avut loc lansarea
candidaţilor democrat-liberali, că partidele concurente PSD şi PNL nu sunt credibile
deoarece „nu fac decât să oprească dosarele şi să-şi apere corupţii”.
25 mai – Palatul Parlamentului – Preşedintele Traian Băsescu a invitat parlamentarii
PD-L la discuţii despre evoluţia economică şi problemele întâmpinate de aceştia în
colegiile uninominale.
27 mai – Partidul Socialiştilor Europeni (PES) a publicat o listă cu cele mai proaste 12
candidaturi pentru alegerile europene, în care figurează candidatul PD-L Monica Macovei
(pe locul şase), dar şi premierul italian Silvio Berlusconi (pe primul loc). Candidatura
Monicăi Macovei a fost considerată una dintre cele mai proaste din cauza mandatului
45

controversat al acesteia la Ministerul Justiţiei şi pentru faptul că şi-a criticat ţara ori de
câte ori a avut prilejul.
27 mai – Guvernul a modificat printr-o ordonanţă de urgenţă legea alegerilor
europarlamentare şi a stabilit că identitatea persoanelor care vor vota pe liste suplimentare
va fi verificată în localitatea de domiciliu, pentru a se evita frauda electorală la alegerile
din 7 iunie. Sancţiunea prevăzută pentru această infracţiune este pedeapsa cu închisoarea.
28 mai – Bucureşti – Dezbatere televizată la care au participat Adrian Severin
(PSD+PC), Norica Nicolai (PNL), Monica Macovei (PD-L) şi Iuliu Winkler (UDMR).
28 mai – Bucureşti – Elena Băsescu declară că ar fi de acord cu susţinerea unui proiect
pentru legalizarea drogurilor uşoare în cadrul Parlamentului European, în cadrul emisiunii
„Vorbe Grele” moderată de Victor Ciutacu.
30 mai – Bucureşti – Preşedintele PRM a anunţat a anunţat că PRM nu va mai organiza o
lansare a candidaţilor pentru că nu are bani. Pe lista PRM pentru euroalegeri se află
preşedintele partidului, Corneliu Vadim Tudor, urmat de omul de afaceri Gigi Becali. Ei
sunt secundaţi de medicul Claudiu Ciprian Tănăsescu, fiul lui Dan Claudiu Tănăsescu,
fostul ambasador UNESCO Eugen Mihăescu, profesorul Angela Bălan, ziaristul Dumitru
Avram şi fostul senator Dan Zamfirescu.
30 mai – Târgu Mureş – Europarlamentarul Adrian Severin a ridicat un semn de
întrebare cu privire la întocmirea raportului pe justiţie pentru România de către
responsabilii europeni. Adrian Severin s-a întrebat de ce raportul pe Justitie este coordonat
de secretarul general al Comisiei Europene, şi nu de comisarul european pe Justiţie,
Jacques Barrot.
31 mai şi 1 iunie – Într-un interviu pentru ziarul „Cotidianul”, Monica Macovei l-a acuzat
pe Adrian Severin că prin modul în care acţionează nu este altceva decât „avocatul
anchetaţilor din PSD”. Într-o emisiune la Realitatea TV, Monica Macovei a continuat
seria atacurilor la adresa europarlamentarului Adrian Severin, calificând declaraţiile
acestuia la adresa comisarului european pe justiţie Jacques Barrot drept „o mare gafă care
ne va costa pe toţi”.
3 iunie – Palatul Cotroceni – Preşedintele Traian Băsescu i-a îndemnat pe români să
voteze la alegerile europarlamentare din 7 iunie. Şeful statului a spus că, în primul rând,
alegătorii ar trebui să se prezinte la urne ca semn de respect pentru ce a făcut şi ce va face
Uniunea Europeană pentru români.
4 iunie – Irak – Preşedintele Traian Băsescu a făcut o vizită militarilor români din baza
militară de la Tallil, unde a participat la ceremonia oficială de încheiere a misiunii
româneşti din Irak. Programul a cuprins şi o vizită la Bagdad, unde a avut loc o întâlnire
bilaterală cu preşedintele irakian, dar şi cu lideri locali.
4 iunie – Candidatul PSD la alegerile europarlamentare Adrian Severin a răspuns
acuzaţiilor candidatului PD-L Monica Macovei, declarând că aceasta face parte dintr-un
grup de intelectuali care au o „gândire fascistoidă”.
6 iunie – ora 7.00 – Se încheie campania electorală pentru alegerile europarlamentare.
După încheierea campaniei electorale şi până la ora închiderii urnelor de vot, posturile de
televiziune şi radio nu mai pot difuza emisiuni electorale, astfel cum sunt definite prin
Decizia CNA nr. 391/2009 (Decizia privind regulile de desfăşurare în audiovizual a
campaniei electorale pentru alegerea membrilor din România ai Parlamentului European).
6 iunie – Afganistan – Preşedintele Traian Băsescu a vizitat baza militară din Qalat
(Afganistan), unde a decorat drapelul de luptă al Batalionului 21 Vânători de Munte.
46

7 iunie – Bucureşti – Preşedintele Senatului, liderul PSD Mircea Geoană, a anunţat că se
retrage din CSAT, el invocând faptul că nu admite folosirea imaginii pozitive a Armatei în
scop electoral şi partizan de către preşedintele Băsescu, făcând referire la „acţiunile
electorale” ale şefului statului din ultimele zile.
7 iunie – Bucureşti – Preşedintele Traian Băsescu a făcut, duminică după-amiaza,
cumpărături la hypermarketul Carrefour Orhideea. Nu a dorit să comenteze anunţul de
retragere de la vicepreşedinţia CSAT a preşedintelui PSD, Mircea Geoană.
7 iunie – ora 21.00 – Încheierea votului pentru alegerea membrilor Parlamentului
European.
47