Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

Raport de analiză politică
Parlamentarismul în România:
diagnoză şi propuneri de reformă
Bucureşti
31 Ianuarie 2011
www.fisd.ro

Cuprins
Introducere
I. O opţiune necesară: bi- sau unicameralism
a) Prevederi constituţionale ce reglementează parlamentarismul românesc
b) Sistemul parlamentar din România în context european
- Bicameralismul simetric şi „excepţionalismul românesc”
- Este Parlamentul României „supraponderal”
c) Bugetul Parlamentului României în context comparativ
d) Analiză a avantajelor şi dezavantajelor sistemului bicameral
e) Relaţia cu Parlamentul European în cadrul Tratatului de la Lisabona
II. Relaţia cu puterea executivă: parlamentul, o maşină de vot
a) Controlul parlamentar: de la Constituţie la practică
b) Ordonanţele de urgenţă: între necesitate şi exces
c) Angajarea răspunderii: tendinţa spre exces
d) Abuzul de putere al majorităţii parlamentare
III. Curtea constituţională – un „super-parlament”
a) Rol şi competenţe
b) Transformarea Curţii Constituţionale într-un „super-parlament”
- Curtea Constituţională şi Preşedintele României
- Curtea Constituţională şi Guvernul României
- Curtea Constituţională şi Parlamentul României
- Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului
- Involuţii recente
- Observaţii concluzive
IV. Votul în democraţie: drept sau obligaţie
a) Votul obligatoriu în Uniunea Europeană - prevederi şi efecte
b) Constituţia României şi votul obligatoriu
c) Avantajele şi dezavantajele introducerii votului obligatoriu în România
V. Migraţia parlamentară: un fenomen incontrolabil
VI. Sistemul electoral „uninominal”: un experiment eşuat
a) Ce aşteptăm de la un sistem electoral
b) Geneza legii electorale din 2008
c) Mecanismele legii electorale
d). Desfăşurarea alegerilor parlamentare din 2008 - rezultate şi observaţii
e) În loc de verdict: o listă a defectelor
Concluzii
Recomandări
2

Lista tabelelor
Tabel 1: Numărul de parlamentari raportat la numărul cetăţenilor în Uniunea Europeană
Tabel 2: Indicele de control parlamentar: 1992-2010
Tabel 3: Ordonanţe de urgenţă introduse de guvern şi adoptate de parlament în perioada 1992-
2010
Tabelul 4: Numărul sesizărilor Curţii Constituţionale de către Parlament
Tabelul 5: Numărul sesizărilor Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului
Tabel 6: Migraţia politică la Camera Deputaţilor în perioada 1992-2010
Tabel 7: Migraţia politică la Senat în perioada 2000-2010
Lista graficelor
Figura 1: Dinamica legilor adoptate de parlament în perioada 1992-2010
Figura 2: Dinamica ordonanţelor de urgenţă adoptate în perioada 1992-2010
Figura 3: Dinamica sesizărilor de constituţionalitate în perioada 1992-31 iulie 2010
Figura 4: Comparaţie între numărul de sesizări adresate Curţii Constituţionale pe mandate
prezidenţiale
Figura 5: Comparaţie între numărul de sesizări adresate Curţii Constituţionale de guverne
3

INTRODUCERE
Constatarea de la care porneşte demersul analitic al Institutului „Ovidiu Şincai” este aceea că
anti-parlamentarismul a devenit în România o practică cvasi-cotidiană. Populismul de nuanţă
antiparlamentară este deopotrivă cauză şi efect: pe de-o parte unii politicieni caută să obţină
în mod facil suportul electoratului prin criticarea instituţiei parlamentare (propunând fie
mutarea legislativului din Palatul Parlamentului, în numele economiei la buget, fie demolarea
gardurilor din jurul aceluiaşi edificiu sub alibiul „apropierii de popor” ş. a.), iar pe de altă
parte chiar activitatea lor contribuie la cronicizarea percepţiei negative a populaţiei în
legătură cu Parlamentul. După mai bine de un secol şi jumătate de parlamentarism, percepţia
de criză a instituţiei parlamentare în România a devenit semnificativă. Încrederea cetăţenilor
în Parlament este foarte scăzută, fiind întrecută în percepţia negativă doar de partidele
politice.
Consecvent misiunii sale de promovare şi apărare a valorilor şi instituţiilor democratice,
Institutul „Ovidiu Şincai” îşi propune prin prezentul raport să combată câteva din miturile
care există în percepţia comună asupra Parlamentului României. „Instituţia parlamentară este
ineficientă”, „parlamentul este foarte costisitor”, „parlamentul unicameral este mai eficient”,
„sistemul de vot uninominal asigură reforma clasei politice” ş. a. sunt expresii care exprimă
convingeri eronate sau de-a dreptul false, care creează realitatea unei percepţii negative
asupra Parlamentului României.
Pentru atingerea obiectivului principal al cercetării noastre, eliminarea unora dintre
stereotipurile negative referitoare la parlamentarismul românesc, prezentul raport caută să
răspundă la câteva întrebări importante: Are România nevoie de un parlament unicameral;
Este instituţia parlamentară una cu adevărat costisitoare; Care sunt cauzele dominaţiei puterii
executive asupra celei legislative; De ce a devenit Curtea Constituţională un adevărat „superparlament”;
A produs sistemul electoral „uninominal” mult-aşteptata „reformă a clasei
politice” La aceste întrebări raportul nostru încearcă să ofere răspunsuri bazate pe analiza
comparativă a faptelor, a tendinţelor din cadrul Uniunii Europene. Institutul „Ovidiu Şincai”
nu şi-a propus în acest raport să se rezume doar la simpla diagnoză a situaţiei
parlamentarismului în România, ci prezintă şi soluţii pentru întărirea acestuia: un nou tip de
sistem bicameral şi un nou sistem electoral.
O prezentare succintă a istoriei parlamentarismului în România evidenţiază dificultăţile
creării statului democratic românesc, în condiţiile unei societăţi preponderent rurale, care s-a
despărţit de tradiţiile sistemului feudal târziu şi cu mare greutate. Începuturile sistemului
parlamentar se leagă de chiar istoria formării statului român modern, în condiţiile în care prin
Convenţia de la Paris din 1858, realizată în baza Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt
Războiului Crimeii, se stabilea crearea pentru Valahia şi Moldova a câte unei Adunări elective.
Într-un context politic intern şi internaţional complicat, al intenţiilor domnitorului Alexandru
Ioan Cuza de a moderniza societatea românească, dar şi de a o conduce folosind metode
cezariste, apare „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (1864) care consacră principiul
bicameralismului, prin înfiinţarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă. Legea
electorală introdusă simultan cu instituţia parlamentară de tip bicameral împarte alegătorii în
două categorii, după criteriul averii, respectiv alegătorii direcţi, categorie în care erau incluse
persoanele care plăteau o contribuţie de cel puţin 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de ani,
ştiau carte, şi alegătorii primari, categorie în care erau incluse persoanele care nu ştiau carte,
dar care îşi plăteau contribuţia la veniturile statului.
4

După forţarea abdicării domnitorului Al. I. Cuza, în mod transpartizan elitele politice
paşoptiste au adoptat sistemul parlamentar bicameral, având ca model Constituţia belgiană din
1831. Parlamentul, alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat devine singurul organ legislativ,
având rolul de a bloca eventuale tendinţe spre autoritarism. Votul cenzitar a fost menţinut până
la finalul Primului Război Mondial. Votul universal, introdus în noiembrie 1918 a produs
schimbări importante în viaţa politică a României interbelice. Prin Constituţia din 1923 se
menţine sistemul bicameral, se întăresc funcţiile parlamentului, fiind exprimat principiul
separaţiei puterilor în stat. Legea fundamentală din 1923 consacră principiul monarhiei
constituţionale, întărind concepţia potrivit căreia puterea emană de la naţiune, iar membrii
Parlamentului reprezintă naţiunea. Constituţia Regelui Carol al II-lea, din februarie 1938, care
marchează instituirea unui regim de factură dictatorială, păstrează în mod formal principiul
bicameralismului, dar puterile şi legitimitatea Parlamentului sunt drastic limitate. Regele putea
refuza sancţionarea legilor votate de Parlament, iar „capul statului” nu mai avea nevoie de
acordul Parlamentului pentru a încheia tratate politice sau militare cu puterile străine. Carol al
II-lea a impus schimbarea modului de alegere a Parlamentului. Pentru Adunarea Deputaţilor se
consacra principiul corporativ, deputaţi putând deveni cetăţenii români, cu vârste de peste 30 de
ani şi care practicau o îndeletnicire într-una din cele trei categorii economice, respectiv
agricultură şi munca manuală, comerţ sau industrie, operaţiuni intelectuale. Senatul se
compunea din senatori numiţi de rege, din senatori de drept şi senatori aleşi cu vot obligatoriu,
secret şi direct, numărul senatorilor numiţi fiind jumătate din numărul celor aleşi. În acelaşi
sens al scăderii importanţei instituţiei parlamentare trebuie înţeleasă şi creşterea duratei
mandatului parlamentar, de la 4 la 6 ani în cazul deputaţilor, şi de la 4 la 9 ani în cazul
senatorilor. În acest fel, prin rărirea frecvenţei consultărilor electorale legitimitatea
parlamentarilor este mai mică decât în cazul unui interval de 4-5 ani pentru desfăşurarea
alegerilor.
În contextul intrării României în sfera de influenţă sovietică, înainte chiar de
organizarea unor alegeri libere şi reprezentative, potrivit angajamentelor Marilor Puteri de la
Ialta (1945), puterea comunistă suprimă prin Decretul de lege nr. 2278 din iulie 1946 sistemul
bicameral. Ulterior, prin Constituţia RPR din 1948 se instituie modelul „democraţiei populare”,
prin care separaţia puterilor în stat este eliminată, iar Marea Adunare Naţională devine „organ
suprem al puterii de stat”. Multipartidismul este eliminat de facto, situaţie care a însemnat
instaurarea unui regim totalitar. Prin Constituţia din 1965 Marea Adunare Naţională era definită
drept „unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România”.
După îndepărtarea regimului comunist, prin metoda revoluţionară, România revine pas
cu pas la tradiţiile democratice, bicameralismul fiind reafirmat prin Decretul-Lege nr. 92 din
martie 1990, privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Ulterior, Constituţia
din 1991 defineşte principiile parlamentarismului românesc şi a organizării sale bicamerale,
prevederi care au fost însă modificate parţial în urma amendării legii fundamentale din anul
2003.
Această prezentare sintetică a istoriei parlamentarismului din România evidenţiază
faptul că organizarea bicamerală a puterii legislative se confundă practic cu procesul de
construire a statului român modern, iar opţiunile dictatoriale sau totalitare s-au manifestat fie
prin transformarea Parlamentului într-o instituţie cu rol ornamental (sub Carol al II-lea), fie prin
organizarea unicamerală a acestuia, simultan cu anihilarea principiului separaţiei puterilor în
stat (perioada comunistă).
5

I. O OPŢIUNE NECESARĂ: BI- SAU UNICAMERALISM
Calitatea unei democraţii este dată atât de reprezentativitatea instituţiilor cât şi de
eficacitatea lor, reală şi percepută. Între reprezentativitatea şi eficienţa unei instituţii politice se
stabileşte un raport dinamic, în sensul în care o slabă eficacitate, fie ea chiar şi percepută, are
efecte şi asupra reprezentativităţii (a celei politice în principal). Rezultatul slabei
reprezentativităţi politice a instituţiei parlamentare va avea, mai devreme sau mai târziu, şi
consecinţe constituţionale, în sensul adaptării sistemului politic la cerinţele electoratului. În
urma referendumurilor consultative din anul 2009 privind trecerea la parlamentul unicameral şi
reducerea numărului total al parlamentarilor la maxim 300, societatea românească se află în
faţa unor opţiuni importante privind structura regimului său politic.
Premisa corectă de la care trebuie plecat în reforma regimului politic din România
trebuie să fie aceea că eficienţa instituţiei parlamentare este condiţionată de mai mulţi factori.
Depinde de raporturile dintre majoritate şi minoritate, de stabilitatea politică a relaţiilor dintre
putere şi opoziţie. De asemenea, este determinată de mecanismele şi regulile organizării şi
funcţionării Parlamentului şi, nu mai puţin important, de profesionalismul şi etica
parlamentarilor. Aşadar, analiza instituţiei parlamentare nu poate fi rezumată la disputa
unicameralism versus bicameralism, ci ea trebuie să cuprindă şi elemente privind modul de
îndeplinire a misiunilor pentru care a fost creată. Dacă în acest capitol ne propunem să
răspundem la întrebarea „România are nevoie de un parlament unicameral sau de unul
bicameral”, în capitolul al doilea studiem instituţia parlamentară din perspectiva
interacţiunilor sale cu puterea executivă.
a) Prevederi constituţionale ce reglementează parlamentarismul românesc
Tranziţia de la pseudo-parlamentarismul comunist al Marii Adunării Naţionale la un
sistem constituţional de tip democratic a urmat mai multe faze. Prima etapă este cea în care
organismul puterii revoluţionare, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, avea şi prerogativele
unei parlament: numirea şi revocarea guvernului şi a primului ministru, emiterea de decrete cu
putere de lege, numirea şi revocarea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, reglementarea
sistemului electoral, aprobarea bugetului de stat, notificarea şi denunţarea tratatelor
internaţionale etc.
Ca urmare a confruntării dintre suporterii partidelor tradiţionale (PNL, PNŢCD) şi FSN,
la 1 februarie 1990 s-a ajuns la un acord privind constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune
Naţională (CPUN). Acesta reprezenta prima formă a unui regim parlamentar. Decretele-lege nr.
81/1990 şi 82/1990 s-au mărginit să restructureze CFSN, aşa cum fusese el organizat prin
Decretul-lege nr. 2/1989, înlocuindu-l cu CPUN. În aceste condiţii, de la 9 februarie 1990, data
primei întruniri a CPUN, şi până la constituirea Parlamentului ales la 20 mai pe baza
Decretului-lege 92/1990, atribuţiile şi modul de funcţionare ale CPUN au rămas cele prevăzute
prin Decretul-lege nr. 2/1989.
La scurt timp după constituirea sa, CPUN a adoptat Decretul–lege nr. 92 din 18 martie
1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Acest decret este, în fapt, o
„mini constituţie” şi cuprindea o serie de prevederi care au modificat atât din punct de vedere
structural, cât şi funcţional, organizarea politică a ţării.
În primul rând, în locul CPUN, organ cu caracter unicameral, actul mai sus menţionat
instituia un Parlament format din două adunări: Camera Deputaţilor şi Senatul. În al doilea
rând, în locul Preşedintelui CPUN acest decret introducea o instituţie nouă: Preşedintele
6

Republicii. Biroul Executiv al CPUN dispare. Apare un organ al administraţiei de stat: guvernul
în frunte cu primul ministru. Potrivit aceluiaşi decret, Preşedintele Republicii era chemat să
exercite o serie de atribuţii specifice instituţiei de şef al statului în regimurile parlamentare
Încheierea etapei de tranziţie constituţională are loc la sfârşitul anului 1991, când prin
referendum este validată o nouă Lege fundamentală. Consfinţind implicit principiul separaţiei
puterilor în stat, Constituţia României desemnează în termen direcţi Parlamentul drept unica
autoritate legiuitoare a ţării, acreditând totodată structura sa bicamerală: Camera Deputaţilor şi
Senatul. Durata mandatului se stabilea la patru ani şi putea fi prelungit prin lege organică în caz
de război sau catastrofă. Recunoaşterea monopolului Parlamentului în exercitarea funcţiei
legislative este consecinţa normală şi necesară a organizării politice pe temeiuri democratice a
societăţii, întrucât doar alcătuirea parlamentului prin alegeri libere şi pluripartide garantează
reprezentativitatea şi legitimitatea puterii în raporturile cu societatea civilă. Pe planul dreptului
pozitiv, enunţul constituţional (art.58) determină circumstanţierea drepturilor cu care este
învestită instituţia parlamentară. În principal se recunoaşte Parlamentului dreptul de a legifera
la nivel primar în toate domeniile socialului 1 . Preeminenţa Parlamentului în raporturile sale cu
celelalte puteri ale statului este materializată prin următoarele două aspecte: 1) natura şi
obiectul actelor juridice ale Parlamentului şi, 2) modul de funcţionare al controlului
parlamentar asupra celorlalte puteri. Instituţia parlamentară are astfel două arii de competenţă
majoră: una activă, de legiferare, exprimând acordul simbolic al naţiunii faţă de organizarea
prin norme a societăţii, şi una reactivă, de cenzor al puterii executive prin moţiunea de cenzură.
Importanţa Parlamentului în procesul legislativ este ilustrată nu doar prin faptul
adoptării proiectelor de legi cu care este sesizat de Executiv, cât şi prin posibilitatea, ce-i este
recunoscută, de iniţiativă legislativă prin intermediul propunerilor avansate de deputaţi şi
senatori (art.73). În alţi termeni, Parlamentul, spre deosebire de puterea judecătorească, nu este
o putere “pasivă” ce reacţionează la sesizarea unui terţ, ci, dimpotrivă, poate decide şi prin
autoinvestire. Competenţa normativă a Parlamentului nu se limitează la adoptarea de legi,
întrucât prin Constituţie (art.64) intră în atribuţia Parlamentului adoptarea de hotărâri şi
moţiuni.
În comparaţie cu alte sisteme politice, instituţia controlului parlamentar asupra
Executivului este atrofiată în România. Miniştrii nu răspund cu adevărat în faţa Parlamentului,
decât în mod colectiv, prin instituţia drastică a moţiunii de cenzură. Moţiunile simple sunt
folosite şi pentru a compensa ineficienţa întrebărilor şi interpelărilor. Primul ministru nu se
prezintă decât sporadic în faţa Parlamentului pentru a răspunde întrebărilor parlamentarilor
(vezi mai jos).
În legătură cu reprezentativitatea instituţiei parlamentare, legea fundamentală consacră
atât organe direct reprezentative cât şi organe indirect reprezentative, stabilind o “ierarhie” a
celor dintâi. Astfel, art.58 din Cosntituţia României declară Parlamentul „organ reprezentativ
suprem al poporului” detaşându-l de alte organe alese prin vot universal, direct, secret şi liber
exprimat. În primul rând de Preşedintele României, instituţie în legătură cu care nu mai este
utilizat adjectivul „suprem”. Parlamentul şi Preşedintele României beneficiază de o paritate de
legitimitate determinată de alegerea potrivit aceloraşi criterii, dar această posibilă contradicţie
este rezolvată în textul Constituţiei prin neadmiterea suprapunerii (ci doar a conlucrării)
atribuţiilor Parlamentului cu cele ale Preşedintelui României şi nici ale acestor autorităţi
publice cu cele ale Guvernului.
1 Alexandru Athanasiu, „Parlamentul”, in Sfera Politicii, ianuarie 1994
7

Din dorinţa de a împiedica eventualele excese revoluţionare ale unei Camere, Legea
fundamentală a României din 1991 a creat un parlament repetitiv, prin existenţa a două adunări
simetrice în competenţe. Iar când între cele două Camere există divergenţe, procedura medierii
instituie ad-hoc o a treia Cameră.
Potrivit textelor constituţionale şi legilor electorale din România, metoda de alegere este
similară pentru cele două Camere, prin vot universal, direct şi secret. Deşi ideea iniţială,
cuprinsă în Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990, era ca Senatul să reprezinte judeţele, în
practică, nu există nicio diferenţă în modul de alegere şi reprezentare între senatori şi deputaţi,
în afara normei de reprezentare mai mare pentru senatori. Competenţele celor două Camere au
fost până la modificarea Constituţiei din 2003 identice. De asemenea, durata mandatului tuturor
parlamentarilor este aceeaşi: patru ani. Formula de organizare a sistemului parlamentar din
România este denumită, din aceste motive, bicameralism perfect, sau simetric. România
reprezenta astfel un caz unic în Europa, formula de organizare a parlamentului fiind aceea în
care Camerele nu se pot echilibra în mod real între ele, deoarece aveau aceleaşi competenţe şi
sunt conduse de aceeaşi majoritate parlamentară.
Constituţia modificată în 2003 include şi prevederi pentru departajarea competenţelor
celor două Camere, fără a depăşi însă stadiul bicameralismului simetric. Prima schimbare adusă
este cea referitoare la ordinea sesizării Camerelor, Constituţia realizând o ierarhizare a acestora.
Camera Deputaţilor are calitatea de primă Cameră sesizată în domeniul proiectelor de legi şi
propunerilor legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a
măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele
legilor organice în privinţa contenciosului administrativ, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de
Conturi, organizarea generală a învăţământului etc. (art.75). De asemenea, Guvernul îşi exercită
iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte,
ca primă Cameră sesizată (art.74, al.3).
A doua modificare importantă este limitarea timpului în care prima Cameră sesizată
trebuie să se pronunţe, în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate
deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că
proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate din oficiu, fără dezbatere (art.75,
al.2).
A treia modificare semnificativă adusă de Constituţia revizuită este dispariţia procesului
de mediere: „după adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau
propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv” (art.75. al.3).
În raporturile dintre executiv şi legislativ, Legea fundamentală revizuită în anul 2003 a
redefinit situaţiile în care pot fi utilizate ordonanţele de urgenţă – conform vechilor prevederi,
acestea puteau fi folosite în „cazuri excepţionale”, în timp ce, conform noii Constituţii, acestea
pot fi utilizate numai în „cazuri extraordinare”. În acest fel s-a încercat stoparea abuzului de
ordonanţe de urgenţă din partea guvernului. Problema ordonanţelor de urgenţă este că ele intră
în vigoare de la data publicării lor în Monitorul Oficial, iar dezbaterea lor ulterioară de către
parlament la poate schimba conţinutul, astfel încât se produce confuzie.
b) Sistemul parlamentar din România în context european
În cadrul acestei secţiuni a raportului ne propunem să analizăm comparativ
parlamentarismul din România pe două mari dimensiuni: plasarea bicameralismului românesc
8

în ansamblul sistemelor bicamerale din statele Uniunii Europene, respectiv dimensiunea
Parlamentului României prin raportare la numărul de locuitori.
Bicameralismul simetric şi „excepţionalismul românesc”
Studiile comparative internaţionale arată că aproape o treime dintre statele lumii au
sisteme parlamentare bicamerale, iar două treimi unicamerale 2 . Din acest punct de vedere, se
consideră în general că sistemele bicamerale sunt prezente în statele în care există o diversitate
regională mai mare. Bicameralismul este clasificat în funcţie de trei criterii: modul de alegere a
celor două Camere, durata mandatului fiecărei adunări, puterile formale constituţionale pe care
le au acestea. În relaţie cu aceste criterii putem caracteriza şi sistemul parlamentar românesc.
În timpul dezbaterilor din Adunarea Constituantă, deşi s-a propus iniţial un parlament
unicameral, rezultatul final, în contextul disputelor dintre miniştrii Guvernului Roman şi o parte
a parlamentarilor FSN, a fost o structură bicamerală. Motivaţiile acestei decizii au fost diverse,
mergând de la ideea unui mai atent control parlamentar până la evitarea „câştigării unei
omnipotenţe dictatoriale” de către instituţia legislativă. La acestea se adaugă şi tradiţia
sistemului parlamentar ce a funcţionat până în 1946, bazat pe existenţa a două camere.
La nivelul Uniunii Europene exisă alte 12 state membre cu un legislativ bicameral:
Austria, Belgia, Cehia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Olanda, Polonia,
Slovenia, Spania. Dacă în cazul unora din aceste state este vorba despre un sistem federal
(Austria, Belgia, Germania, Spania – parţial), în care camera superioară este expresia
reprezentării componentelor federale (landuri, comunităţi, autonomii), în altele este vorba
despre tradiţia sistemului parlamentar (Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Olanda).
În funcţie de modul de alegere a celor două camere avem o clară diferenţiere în
majoritatea acestor state. Astfel, în cea mai mare parte a lor, membrii camerei inferioare sunt
aleşi prin vot proporţional pe liste închise (Austria, Cehia, Italia, Polonia, Spania) sau
folosindu-se un tip combinat de vot proporţional şi preferenţial (Belgia, Irlanda, Olanda). În
puţine cazuri sunt folosite tipuri de vot mixt (proporţional pe liste şi majoritar cu un singur tur),
în Germania şi Slovenia, sau votul majoritar, în situaţiile specifice ale Franţei (cu două tururi)
şi Marii Britanii (cu un singur tur) 3 .
În cazul modului de alegere al camerei superioare, în cele mai multe cazuri membrii
acesteia sunt aleşi indirect, de către organele guvernării locale (Austria, Franţa, Germania,
Irlanda, Olanda, Slovenia) sau prin combinaţia alegerii indirecte cu vot proporţional (Belgia)
sau preferenţial limitat (Spania). Doar în unele cazuri, membrii camerei superioare sunt aleşi
prin alte tipuri de vot, cum ar fi tipul majoritar cu două tururi (Cehia), majoritar regional cu un
tur (Polonia) sau proporţional regional (Italia). În cazul specific al Marii Britanii, membrii
Camerei Lorzilor sunt desemnaţi ereditar.
După cum se poate observa, modalitatea de alegere a celor două camere este în toate
cazurile diferită. În România avem singurul sistem parlamentar bicameral din cadrul UE în care
cele două camere sunt alese prin acelaşi sistem mixt uninominal-proporţional. Acest lucru se
datorează opţiunii Adunării Constituante din perioada 1990-1991 de a echilibra cele două
camere, conform principiului „ponderării” existent în tradiţia parlamentară românească încă din
2 Arend Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Polirom,
Iaşi, 2000, p. 189-190. Vezi şi James R. Rogers, “An Informational Rationale for Congruent Bicameralism”, in
Journal of Theoretical Politics, Vol.13, No.2, 2001, pp. 123–151
3 Andrei Sorescu (coord.), 25+2 modele electorale, I. sisteme electorale, Asociaţia Pro Democraţia, Bucureşti,
2006, pp. 13-35
9

1864. Totuşi, aplicarea acest principiu nu a presupus şi o diferenţiere a modalităţii de alegere a
membrilor celor două camere sau a atribuţiilor lor (aceasta din urmă parţial realizată după
revizuirea constituţională din 2003). S-ar impune, prin urmare, o schimbare a modului de
alegere a membrilor celor două camere în cazul legislativului român, dacă este să fie
urmat modelul general european.
În funcţie de durata mandatelor celor două camere, la nivelul UE avem o majoritate a
cazurilor în care aceasta coincide, fiind de 4 ani (Belgia, Germania, Olanda, Polonia, Spania)
sau 5 ani (Irlanda şi Italia). În cazurile în care durata mandatelor este diferită, avem de-a face cu
sisteme în cadrul cărora atribuţiile camerelor diferă în mod clar (Austria, Cehia, Slovenia),
sensibil (Franţa) sau cu cazuri excepţionale care presupun mandat pe viaţă (Marea Britanie,
parţial însă şi Italia – în cazul foştilor şefi de stat şi de guvern sau a personalităţilor publice).
Din acest punct de vedere, România se conformează tendinţei generale europene a
sistemelor bicamerale.
Poate cel mai important criteriu de funcţionare al sistemelor bicamerale europene este
diferenţierea puterilor formale constituţionale ale acestora. O primă constatare este faptul că, în
toate cazurile, conform modelului legislativ modern bazat pe parlamentul britanic, camera
inferioară are o importanţă mai mare decât camera superioară, în ciuda aparenţei lexicale.
În funcţie de atribuţiile specifice camerei superioare, există o serie de modele alternative
la nivelul UE. Cel mai răspândit este modelul legislativ auxiliar, prin care camera superioară
poate amenda legislaţia adoptată de camera inferioară, însă aceasta din urmă are întâietate.
Modelul se regăseşte în Franţa şi Italia, unde atribuţiile camerelor sunt aproximativ
asemănătoare, dar şi în Olanda (cu accent regional mai important), Polonia (unde Senatul are
atribuţii suplimentare în relaţia cu Diaspora) şi Cehia (unde există şi atribuţii speciale privind
participarea Senatului la alegerea preşedintelui şi a unor membri ai Curţii Constituţionale).
România are un sistem asemănător cu cel din Franţa şi Italia, în plus Senatul având, ca în
Cehia, atribuţia de alegere a unor membri ai Curţii Constituţionale.
Un alt model este cel de legislativ cu atribuţii privind revizuirea legislaţiei
constituţionale, prezent în Austria, Germania, Slovenia şi Spania. În plus, în Austria, Senatul
are şi atribuţii în limitarea competenţelor landurilor şi în adoptarea tratatelor internaţionale. În
Germania, Bundesratul are competenţe speciale în privinţa adoptării legislaţiei federale. În
Spania, Senatul numeşte o parte din judecătorii Curţii Constituţionale, poate amenda în primă
fază legislaţia adoptată de camera inferioară şi poate stabili limite ale administraţiei autonome
locale. În cazul Belgiei, Senatul are doar atribuţii în privinţa adoptării legislaţiei federale şi a
tratatelor internaţionale, desemnarea membrilor Curţii Constituţionale şi în adoptarea legilor
organice şi a celor privind sistemul judiciar.
Un model aparte este cel britanic, existent în Marea Britanie şi Irlanda, unde camera
superioară are un rol consultativ şi de aducere în dezbatere a unor probleme generale
(asemănător rolului Avocatului Poporului din sistemele constituţionale continentale). Camera
Lorzilor din Marea Britanie poate amenda, în prima fază, şi o parte din legislaţie, cu excepţia
celei legate de bugetul public.
Este Parlamentul României „supraponderal”
Răspunsul la această întrebare trebuie căutat prin analiza comparativă a dimensiunilor
legislativului din România cu al altor parlamente naţionale. În acest sens, raportăm numărul
total de parlamentari la numărul total de cetăţeni, rezultând un indice prin care se alocă un
număr de parlamentari la 10.000 de locuitori (vezi tabelul 1):
10

Tabel 1: Numărul de parlamentari raportat la numărul cetăţenilor în Uniunea Europeană
Sursa: Cristian Chiscop, Şapte argumente împotriva unicameralismului şi a reducerii numărului de
parlamentari, www.fes.ro
Analiza raportului numărului de parlamentari la populaţia fiecărui stat ne indică
următoarele concluzii:
statele care au mai mult de 15 milioane de locuitori au, toate, sisteme parlamentare
bicamerale;
statele europene de mărime medie (între 8 şi 12 milioane) au atât sisteme unicamerale
(Suedia, Ungaria, Portugalia, Grecia) cât şi bicamerale (Austria, Cehia, Belgia), în
funcţie de tradiţia lor istorică;
unicameralismul predomină în rândul statelor mici (sub 8 milioane), putând fi întâlnit în
10 din 12 cazuri;
tendinţa generală este ca ţările cu o populaţie numeroasă să aibă parlamente mai
mari, iar statele cu o populaţie mai mică să aibă, proporţional, adunări legislative
mai puţin numeroase. Cel mai mic stat al Uniunii Europene, Malta, are 1,67
11

parlamentari la 10.000 de locuitori, iar pentru Germania raportul este de doar
0,08.
tendinţa europeană este de a se respecta „regula rădăcinii cubice” din numărul total al
populaţiei, dar toate statele prezintă abateri mai mici sau mai mari de la acest „număr
ideal”. În Uniunea Europeană 12 ţări au parlamente supradimensionate (numărul creşte
la 14 dacă includem şi Danemarca şi Irlanda, cele mai apropiate de îndeplinirea
„numărului optim”), 13 au adunări parlamentare subdimensionate;
România se situează în categoria statelor uşor supradimensionate, pe locul 10 din 14
state. La o populaţie de 21,7 milioane de locuitori, calculul rădăcinii cubice ne
conduce la valoarea de 283 deputaţi şi 83 de senatori, după cum remarca politologul
Daniel Barbu 4 .
c) Bugetul Parlamentului României în context comparativ
Într-un mod inevitabil, discuţia privind parlamentarismul ajunge la problema, devenită
clasică, a costurilor plătite de cetăţeni, prin taxe şi impozite, pentru funcţionarea Parlamentului.
Această problemă trebuie clarificată printr-o perspectivă comparativă, deoarece analiza
costurilor de funcţionare ale instituţiei parlamentare doar în dinamica lor din România nu oferă
suficiente argumente relevante.
Metodologia de calcul este una extrem de simplă, dar relevantă: bugetul total al unei
instituţii parlamentare este raportat la numărul total de parlamentari, revenind un cost
per/unitate care poate fi supus comparaţiei. Menţionăm că prin „bugetul unei instituţii
parlamentare” înţelegem toate cheltuielile acesteia: indemnizaţiile parlamentarilor, costurile
pentru personalul tehnic şi de specialitate, întreţinerea clădirilor ş.a.
Pentru anul 2009, în urma analizei şi calculelor efectuate asupra cheltuielilor deputaţilor
din Parlamentul României (disponibile pe adresa de internet a Camerei Deputaţilor), a reieşit o
cheltuială medie lunară de 7.119 euro pentru fiecare parlamentar (în valută echivalentă la cursul
din 31 decembrie 2009). Dacă raportăm această cifră la nivelul Produsului Intern Brut pe cap
de locuitor (PIB / loc.), care a fost de 10.400 euro în 2009, raportul este de 1:1,5.
Prin comparaţie, unui parlamentar european îi revenea lunar, în cursul anului 2009, o
sumă medie de 42.429 Euro, pentru aceleaşi tipuri de cheltuieli. Raportul faţă de nivelul mediei
PIB / loc. European (23.600 Euro în 2009) este de 1,8:1. În acest caz, însă, trebuie ţinut cont şi
de costurile cu deplasările, care se situează la un nivel mult mai important decât în cazul
aleşilor naţionali.
Dacă analizăm bugetul Bundestagului german, observăm că sumele alocate
parlamentarilor depăşesc şi alocaţiile de la nivelul instituţiilor europene. Astfel, media lunară
per parlamentar se ridică la 92.083 Euro. Dacă analizăm, însă, puterea economică, dimensiunile
ţării (suprafaţă şi, mai ales, populaţie), precum şi rolul său în cadrul Uniunii Europene, cifra nu
mai pare atât de ridicată. Comparând această cifră cu PIB / loc. al Germaniei (27.400 Euro în
2009), reiese un raport de 3,36:1
O comparaţie mult mai relevantă se poate face cu Polonia, ţară care a trecut de
asemenea printr-un proces de tranziţie, cu dimensiuni (teritoriale) relativ apropiate de ale
României şi cu un număr asemănător de parlamentari. Astfel, dacă analizăm bugetul
Parlamentului polonez (incluzând camera inferioară, Sejm, şi camera superioară, Senatul),
costul mediu lunar pentru un parlamentar polonez se ridică la 20.406 euro. Astfel, costurile
4 Daniel Barbu, „Cum să votăm”, în Ziarul Financiar, 26.02.2007.
12

pentru parlamentarii români reprezintă aproape o treime din cele ale parlamentarilor polonezi.
Dacă raportăm această cifră cu nivelul PIB / loc. al Poloniei (14.100 euro în 2009), avem o
paritate de 1,4:1
În urma comparaţiilor, rezultă faptul că parlamentarilor români li se alocă un buget mai
redus decât parlamentarilor din alte ţări membre ale Uniunii Europene sau decât
parlamentarilor europeni. Dacă ne raportăm la PIB-ul fiecărei ţări sau entităţi supranaţionale,
parlamentarii români sunt singurii care câştigă mai puţin decât media naţională a PIB / loc.
d) Analiză a avantajelor şi dezavantajelor sistemului bicameral
În demersul nostru comparativ al sistemelor parlamentare unicamerale şi bicamerale am
ales cinci criterii. Acestea ţin de structura fundamentală a procesului democratic şi acoperă
relaţia dintre parlamentari şi cetăţeni, eficienţa deliberării legislative, tradiţia naţională şi
europeană în domeniu, precum şi capacitatea unui sistem sau a altuia de a proteja statul de
puseuri anti-democratice.
1. Reprezentativitatea aleşilor nu depinde la prima vedere de sistemul electorat folosit,
ci de numărul parlamentarilor (trebuie să existe un număr adecvat de deputaţi care să poată
reprezenta în mod real un anumit număr de cetăţeni). Un sistem bicameral permite o pliere mai
adecvată a instituţiei Parlamentului la aspiraţiile societăţii, întrucât cele două camere pot fi
selectate prin metode diferite. Astfel, una dintre camere poate fi aleasă prin scrutin uninominal,
iar cealaltă printr-un sistem proporţional; alternativ, una dintre camere poate avea un caracter
de reprezentare regională, în timp ce membrii celei de-a doua pot fi aleşi pe liste naţionale.
2. Eficienţa procesului legislativ depinde de doi factori aflaţi în inversă
proporţionalitate: viteza de acţiune a Parlamentului şi respectiv atenţia pe care acesta o poate da
subiectelor aflate în dezbatere. Un sistem bicameral în care fiecare lege este dezbătută de
fiecare dintre cele două camere este mai încet, dar permite adoptarea unor legi de calitate
superioară. În mod teoretic, un sistem unicameral poate citi şi vota o lege o singură dată,
maximizând eficienţa dar şi potenţialul de a comite erori şi greşeli. Conştienţi de acest lucru,
susţinătorii informaţi ai sistemul uninominal în România indică necesitatea introducerii
procedurii dublei lecturi. Însă, dezbaterea unui proiect de lege de două ori de către aceeaşi
parlamentari este deficitară prin comparaţie cu citirea şi votarea acestuia de către două camere
compuse din parlamentari diferiţi, chiar dacă structura politică a camerelor este identică.
Un alt aspect legat de eficienţă este costul adus de funcţionarea Parlamentului. Acesta
însă este legat de numărul de parlamentari, şi nu de numărul camerelor. Având în vedere că
acest subiect a fost tratat separat, nu vom reveni asupra sa.
3. Rezistenţa la autoritarism este mai scăzută într-un sistem monocameral, întrucât
voinţa Parlamentului este mai uşor de alterat. Două instituţii sunt mai dificil de manipulat sau
manevrat decât una; obţinerea unei majorităţi parlamentare prin mijloace mai mult ilicite
este facilă într-un sistem unicameral prin comparaţie cu cel actual. În fapt, numărul
instituţiilor pe care un potenţial dictator ar trebui să le supună este redus cu unu.
4. Specificul naţional românesc, legitimat prin tradiţia democratică antebelică şi postrevoluţionară,
constă în plan parlamentar dintr-un bicameralism stabil. Singurul regim
monocameral din istoria României a fost utilizat în perioada comunistă, alegerile în acea
perioadă nefiind libere, corecte sau democratice. Chiar şi înainte de instalarea lui Nicolae
Ceauşescu la putere, dar mai ales după aceea, Marea Adunare Naţională a jucat un rol secundar
în formularea politicilor statului român, funcţionând ca o „maşină de vot” cu funcţii
ceremoniale.
13

5. România este o ţară membră a Uniunii Europene, iar modificările pe care ţara noastră
le efectuează în planul funcţionării instituţiilor statului trebuie încadrate în contextul tendinţelor
europene. În plan european, unicameralismul este o excepţie şi nu o regulă, acest sistem fiind în
genere adoptat în câteva ţări europene cu populaţii mici. În ciuda afirmaţiilor unor partizani ai
unicameralismului românesc 5 , care citează exemplul ţărilor nordice pentru a sugera că România
ar trebui să adopte un sistem monocameral, acestea funcţionează într-un sistem de facto
bicameral. Ţara noastră ar fi prima ţară de mărime considerabilă care ar face trecerea de
la bicameralism la monocameralism.
În concluzie, unicameralismul nu răspunde în mod real necesităţilor unei democraţii
solide. Aplicarea sa în România ar expune vulnerabilităţile democraţiei româneşti, ar reduce
rolul Parlamentului – mărind în mod nejustificat puterea Executivului – şi ar reprezenta o
rupere nemotivată de tradiţia parlamentară românească şi de cea europeană.
e) Relaţia cu Parlamentul European în cadrul Tratatului de la Lisabona
Adoptarea tratatului de la Lisabona de către Statele Membre ale Uniunii Europene la
sfârşitul anului 2009 a adus o clarificare a raporturilor dintre parlamentele naţionale şi
Parlamentul European. Având în vedere faptul că există la nivelul UE, încă din Tratatul de la
Maastricht (1992), principiul separării competenţelor între instituţiile europene şi cele
naţionale, cunoscut sub numele de subsidiaritate, clarificarea adusă de Tratatul de la Lisabona
a fost de natură să elimine eventualele suprapuneri între instituţiile respective.
Relaţia dintre Parlamentul European şi parlamentele naţionale este prevăzută în
protocoalele anexă A la textul Tratatului de la Lisabona. În primul rând, este reglementată
funcţia de informare adresată parlamentelor naţionale. Astfel, toate iniţiativele legislative ale
Parlamentului European trebuie comunicate legislativelor naţionale. Acolo unde există
parlamente bicamerale, procedura trebuie aplicată în cazul fiecărei camere. Drept răspuns,
parlamentele naţionale pot trimite Preşedintelui Parlamentului European opinii pe marginea
proiectelor de legi europene trimise (mai ales în sensul respectării principiului subsidiarităţii),
în termen de opt săptămâni de la comunicarea acestora (cu excepţia cazurilor de urgenţă, când
termenul poate fi doar de 10 zile).
În al doilea rând, este reglementată cooperarea interparlamentară dintre instituţiile
legislative naţionale şi Parlamentul European. Astfel, este instituită o Conferinţă a Comisiilor
Parlamentare pentru Afacerile Uniunii, care poate propune teme de reflecţie instituţiilor
europene, mai ales în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi al Politicii
Europene de Securitate şi Apărare (PESA).
În al treilea rând, se reglementează respectarea principiului subsidiarităţii, în sensul
separării competenţelor naţionale de cele europene. În acest context, sunt menţinute prevederile
Tratatului de la Maastricht privind caracterul obligatoriu al legilor europene, care formează aşa
numitul acquis communautaire.
În cazul în care parlamentele naţionale consideră că o iniţiativă legislativă a
Parlamentului European contravine în vreun fel principiului subsidiarităţii sau legislaţiei
naţionale, ele îşi pot exprima dezacordul faţă de acest lucru. Fiecare parlament naţional are
dreptul la două voturi (în cazul în care există două camere, câte un vot pentru fiecare cameră).
Dacă există o opinie majoritară de dezacord a parlamentelor naţionale (un sfert din numărul de
voturi alocate lor dacă este vizată politica în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, o treime
5 Cynthia Carmen Curt, “Modele bicamerale comparate. România: monocameralism vs. bicameralism”,
Transylvanian Review of Administrative Sciences, 19/2007, pp. 21-33
14

din numărul de voturi în cazul invocării principiului subsidiarităţii, majoritate simplă în alte
cazuri), este necesară revizuirea iniţiativei respective de către Parlamentul European.
Astfel, Tratatul de la Lisabona reflectă dubla natură a Uniunii Europene: structură
suprastatală cu instituţii şi proceduri proprii şi, concomitent, organizaţie internaţională
respectând suveranitatea şi instituţiile naţionale ale fiecărui stat membru. Dacă Parlamentul
European, ca reflectare a legitimităţii sale general europene, are dreptul de a iniţia şi adopta
legislaţie obligatorie pentru toţi cetăţenii europeni, parlamentele naţionale au posibilitatea de a
controla această activitate şi de a echilibra competenţele europene cu specificul jurisdicţiei lor
naţionale.
În ceea ce priveşte relaţia dintre Parlamentul României şi Parlamentul European, există
relaţii pe mai multe niveluri. Astfel, formaţiunile politice reprezentate în parlamentul român au
reprezentare şi sunt afiliate structurilor politice existente la nivelul Parlamentului European. Ele
participă la acţiunile comune organizate de grupurile politice respective în România sau în alte
state membre ale Uniunii Europene.
La nivelul conducerilor celor două instituţii (incluzând conducerile celor două camere
ale Parlamentului României), în ultimii ani a avut loc un schimb periodic de opinii, incluzând
vizite ale Preşedintelui Parlamentului European în România şi ale preşedinţilor celor două
camere ale Parlamentului la Bruxelles. De asemenea, între cele două instituţii există o relaţie de
cooperare şi coordonare în cadrul Uniunii Interparlamentare (UIP) în cadrul căreia Parlamentul
României este membru cu drepturi depline, iar Parlamentul European este membru asociat.
La nivelul Parlamentului României începând de la 1 ianuarie 2007 mai vechea Comisie
Comună pentru Integrare Europeană şi-a schimbat titulatura în Comisia pentru Afaceri
Europene. În condiţiile în care chiar în structurile executive ale României (Guvern, Preşedinţie)
se poate constata o atitudine de pasivitate sau chiar dezinteres sistematic faţă de problemele
europene, comisia parlamentară a avut o implicare marginală în procesul de construire a
profilului european al statului român. Trecerea de la logica statului-candidat la cea a statuluimembru
cu drepturi depline nu a fost încă realizată, astfel încât prevederile Tratatului de la
Lisabona în domeniu reprezintă o oportunitate ce urmează a fi valorificată.
15

II. RELAŢIA CU PUTEREA EXECUTIVĂ: PARLAMENTUL, O
MAŞINĂ DE VOT
Creşterea gradului de complexitate al societăţilor moderne a însemnat naşterea unei
nevoi obiective de a avea guverne care să aibă la dispoziţie mecanisme instituţionale sofisticate
pentru a putea conduce economia şi aparatul birocratic tot mai ramificat şi diversificat.
Scăderea rolului parlamentelor în chestiunile de detaliu ale guvernării societăţilor moderne şi
concentrarea activităţii instituţiilor ce reprezintă voinţa naţiunii asupra problemelor principale
ale societăţii este o tendinţă care poate fi uşor identificabilă în parlamentarismul ultimului
secol. Chiar dacă parlamentele şi-au extins aria de expertiză, rolul acestora s-a concentrat
asupra abordării politice a problemelor din societate, mai puţin asupra celor de natură tehnică,
astfel încât în competiţia dintre puterea executivă şi cea legislativă prima a avut argumentul
„cunoaşterii comprehensive a realităţii”. De asemenea, în plus faţă de motivaţia complexităţii
societăţilor moderne, guvernele au dezvoltat tendinţa de a-şi subjuga instituţia parlamentară,
prin utilizarea adesea excesivă a argumentului „acţiunii imediate”, eludând astfel controlul
democratic.
Plecând de la aceste observaţii de natură generală privind instituţia parlamentară în
regimurile democratice, în cele ce urmează analizăm modul în care s-a desfăşurat în România
funcţia de control parlamentar asupra Executivului, începând cu anul 1992. Potrivit
regulamentelor parlamentare, deputaţii şi senatorii din Parlamentul României îşi exercită
atribuţiile de control în raport cu Guvernul prin formularea de întrebări, interpelări, moţiuni
simple şi moţiuni de cenzură, în baza art. 112 şi art. 113 din Constituţia României. De
asemenea, în arsenalul pe care partidele parlamentare îl au la dispoziţie pentru a controla
puterea executivă se află şi comisiile de anchetă, însă acestea pot fi create şi pentru analizarea
unor probleme care nu ţin exclusiv de sfera activităţii guvernamentale.
a) Controlul parlamentar: de la Constituţie la practică
Întrebările şi interpelările sunt cele mai simple şi uzitate instrumente de control
parlamentar. Procedura de adresare a întrebărilor, interpelărilor şi moţiunilor simple este
descrisă în regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Întrebările pot fi formulate în scris sau oral iar Guvernul şi membrii săi sunt obligaţi să
formuleze răspunsuri la acestea. Întrebările constau într-o simplă cerere de a răspunde dacă un
fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice înţeleg să comunice Parlamentului informaţiile cerute ori dacă Guvernul
are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
Interpelările, în schimb, sunt formulate numai în scris şi pot fi adresate de către un
grup parlamentar sau mai mulţi deputaţi, pentru a se solicita explicaţii în legătură cu politica
Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe.
Pentru a putea analiza efectivitatea modului de realizare a controlului parlamentar prin
intermediul întrebărilor şi interpelărilor, am creat un Indice de control parlamentar 6 (ICP).
Acesta este calculat prin raportul dintre suma întrebărilor şi interpelărilor şi numărul de
parlamentari care au pus acele întrebări şi interpelări (vezi tabelul 2).
Analiza dinamicii ICP în perioada 1992-2010 pune în evidenţă câteva concluzii:
6 Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, Tritonic, Bucureşti, 2006,
pp.201-205
16

parlamentarii partidelor de opoziţie sunt mai activi decât cei ai puterii, situaţie care
poate fi explicată atât prin dorinţa de creştere a vizibilităţii partidelor din afara arcului
guvernamental, cât şi prin funcţionarea unor mecanisme de consultare şi dialog între
guvern şi parlamentarii partidelor aflate la putere în cadrul grupurilor parlamentare;
numărul întrebărilor şi interpelărilor se află într-o dinamică ascendentă, semn că
parlamentarii consideră cele două forme de control parlamentar drept o metodă de
afirmare personală;
nivelul de reactivitate al guvernelor a fost diferit, tendinţa generală fiind însă aceea în
care cabinetele care au dispus de o majoritate confortabilă să fie mai puţin receptive
decât cele mai vulnerabile. Cabinetul Călin Popescu-Tăriceanu a fost cel mai deschis în
a răspunde interpelărilor şi întrebărilor parlamentarilor, în contextul în care din 2007
avea o bază parlamentară fragilă. Guvernul Nicolae Văcăroiu a oferit cele mai puţine
răspunsuri la întrebările şi interpelările parlamentarilor.
Tabel 2: Indicele de control parlamentar: 1992-2010
PDSR/
PSD/PSD+PC
PNŢCD+
PER
PD;
PD-L
PL’93 +
PAC;
PNL**
PRM UDMR Minorităţi Indep.
Întrebări 1993-96 411 412 128 58 73 127 30 224
Interpelări 1992-
1996
85 273 159 38 54 83 10 105
Răspunsuri
întrebăriinterpelări
1993-
76,1
(%)
78,8
(%)
83,6
(%)
89,5
(%)
74
(%)
88,2
(%)
90
(%)
85,7
(%)
1996
ICP* 1993-1996 4,23 15,2 6,6 8,8 7,9 7,7 3,1 3,2
Întrebări 1997-
2000
Interpelări 1997-
2000
Răspunsuri
întrebăriinterpelări
1997-
2000
468 274 66 74 2 36 14 107
491 71 52 16 125 7 4 245
83,5 (%) 89,2 (%)
79,6
(%)
81
(%)
85
(%)
88,4
(%)
83,3
(%)
82
(%)
ICP 1997-2000
Întrebări 2001-
2004
Interpelări 2001-
2003
Răspunsuri
întrebăriinterpelări
2001-
2004
ICP 2001-2004
12 3.8 2.7 2.9 6.6 1.72 1.2 8.4
445 - 312 268 699 173 115 250
115 - 139 284 1019 40 52 39
90,8
(%) -
83,8
(%)
86,2
(%)
88,4
(%)
79,8(%) 75,4
(%)
80,6
(%)
4 - 3,6 3,4 6,2 2,7 5 9,3
17

Întrebări 2005-
2008
Interpelări 2005-
2008
Răspunsuri
întrebăriinterpelări
2005-
2008
1344 - 1083 1886 150 163 17 764
1919 - 646 85 784 17 75 426
97,8
(%)
-
96,3
(%)
97,8
(%)
97,5
(%)
97,7
(%)
97
(%)
68
(%)
ICP 2004-2008 31 - 25,8 32,8 44,4 8,1 5,1 91,5
Întrebări 2009-
2010
Interpelări 2009-
2010
Răspunsuri
întrebăriinterpelări
2009-
2010
ICP 2009-2010
2351 - 1616 1055 - 92 81 70
1230 - 699 551 - 22 46 79
85,5
(%)
-
91,4
(%)
88,8
(%)
-
93,8
(%)
91,3
(%)
37,6 - 18,6 30,3 - 5,1 7 7,9
* Indice Control Parlamentar. ICP este calculat prin raportul dintre suma întrebărilor şi
interpelărilor şi numărul de parlamentari care au pus aceste întrebări şi interpelări.
** din 1996 PNL a avut grup parlamentar propriu.
*** din 2009 parlamentarii PC participă în cadrul grupului Alianţei PSD+PC.
Moţiunea simplă este instrumentul prin care Camera Deputaţilor sau Senatul îşi
exprimă poziţia cu privire la o problemă de politică externă sau internă ori cu privire la o
chestiune ce a făcut obiectul unei interpelări, fără a putea însă demite un membru al
Cabinetului. Conform Regulamentului Camerei Deputaţilor (art. 158-164) este nevoie de 50 de
deputaţi pentru a fi iniţiată o moţiune simplă iar aprobarea acesteia se face prin votul majorităţii
deputaţilor prezenţi. În cazul Senatului (art. 153-157), moţiunea simplă poate fi iniţiată de cel
puţin o pătrime din numărul senatorilor şi se adoptă cu votul secret al majorităţii senatorilor.
În perioada 1992-1996 au fost introduse la Camera Deputaţilor 11 moţiuni simple,
dintre care 7 au fost respinse, 3 admise şi una retrasă. Principalele subiecte dezbătute au fost
legate de probleme privind procedura de investire a miniştrilor în cazul remanierilor
guvernamentale, îndepărtarea din funcţie a unor persoane acuzate de corupţie, agenţii
informatori ai Securităţii şi declaraţiile UDMR prin care se contesta caracterul naţional al
statului român. Moţiunile adoptate au vizat subiectele agenţilor informatori ai Securităţii,
declaraţiile UDMR şi situaţia energetică a României. În ceea ce priveşte Senatul, au fost
introduse în această legislatură 5 moţiuni simple, dintre care 3 au fost adoptate. Subiectele de
discuţie au fost agricultura, transparenţa în ceea ce priveşte activitatea deputaţilor şi senatorilor
iar moţiunile adoptate au avut în prim-plan problema angajării răspunderii Guvernului pentru
programul politic privind integrarea euro-atlantică.
Pentru perioada 1996-2000 au fost iniţiate 13 moţiuni simple la Camera Deputaţilor, dar
niciuna dintre acestea nu a fost adoptată. Moţiunile dezbăteau politica agrară, problemele
pensionarilor, situaţia industriei, sistemul de învăţământ şi altele. În Senat au fost depuse 6
moţiuni simple dar toate au fost respinse, principalele subiecte discutate fiind agricultura,
sănătatea, criza energetică şi statul de drept.
88,2
(%)
18

În timpul guvernării PSD, 2000-2004, s-au iniţiat 20 de moţiuni simple în Camera
Deputaţilor, dintre care numai două au fost admise. Principalele subiecte dezbătute au fost
legate de sistemul de sănătate, corupţie şi politica economică fiscală. În Senat au fost depuse 12
moţiuni simple prin care au fost dezbătute integrarea euro-atlantică, pensionarii, mecanismele
democratice, corupţia şi problema maghiarilor din România. Niciuna dintre moţiunile simple
depuse în cadrul Senatului nu a fost adoptată.
Pentru perioada 2004-2008, guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu s-a confruntat
cu 15 moţiuni simple înaintate în cadrul Camerei Deputaţilor şi 13 în cadrul Senatului. Dintre
aceste 28 de moţiuni simple au fost adoptate 6, câte trei de către fiecare dintre camerele
legislativului. Principalele subiecte dezbătute în această perioadă au fost învăţământul, politica
fiscală – taxa de primă înmatriculare a automobilelor –, agricultura, sectorul energetic şi
justiţia.
În legislatura actuală, în perioada decembrie 2008-decembrie 2010 au fost depuse 12
moţiuni simple în cadrul Camerei Deputaţilor şi 2 în cadrul Senatului. Niciuna dintre aceste
moţiuni nu a fost adoptată. Subiectele dezbătute vizează în principal educaţia, agricultura,
sănătatea, politica Guvernului în domeniul muncii şi al pensiilor.
Cea mai puternică formă prin care Opoziţia poate sancţiona, în cadrul Parlamentului,
partidul sau coaliţia de guvernare este moţiunea de cenzură. Art. 113 din Constituţia
României prevede procedura pentru iniţierea unei moţiuni de cenzură care, odată adoptată,
înseamnă retragerea încrederii acordate Guvernului. Astfel, o moţiune de cenzură poate fi
iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi va fi adoptată
dacă obţine votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Pentru a se bloca excesul de moţiuni de
cenzură la adresa Guvernului, Constituţia României prevede că „Dacă moţiunea de cenzură a
fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă
moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea” (art.113,
alin. 4).
În timpul legislaturii 1992-1996 au fost iniţiate patru moţiuni de cenzură: „Strategia de
reformă economico-socială a programului de guvernare” (19 martie 1993), „Falimentul politicii
economice a Guvernului şi pierderea totală a credibilităţii” (17 decembrie 1993),
„Nerespectarea Constituţiei, depunerea proiectului bugetului de stat cu o întârziere de 7 luni” (3
iunie 1994) şi „Stoparea privatizării, scăderea nivelului de trai, manifestaţia de protest de la
Reşiţa” (30 iunie 1994). Cele patru moţiuni de cenzură au fost depuse în prima jumătate a
legislaturii, indiciu al strategiei partidelor de opoziţie (PD, PNŢCD, UDMR, PL’93, PNL-CD,
PAC, PSDR, PER), „nicio sesiune fără moţiune”, încercându-se doborârea unui guvern care
dispunea de o majoritate guvernamentală fragilă. Guvernul PDSR a ştiut să-şi negocieze
susţinerea parlamentară, astfel încât moţiunile de cenzură s-au dovedit ineficiente, iar
continuarea depunerii acestor iniţiative fără şansa de a fi adoptate ar fi evidenţiat slăbiciunea
partidelor aflate în opoziţie, astfel încât în perioada 1995-1996, Convenţia Democratică şi PD,
(ce constituiau opoziţia) nu au mai depus alte moţiuni de cenzură.
În perioada 1996-2000 au fost depuse 4 moţiuni de cenzură: „Incapacitatea Guvernului
Ciorbea de a guverna ţara” (6 iunie 1997), „Angajarea răspunderii Guvernului asupra
programului de măsuri privind reforma globală a societăţii româneşti” (9 iunie 1997),
„Incapacitatea Executivului de a guverna ţara” (21 decembrie 1998) şi „Angajarea răspunderii
Guvernului asupra accelerării procesului de reformă” (20 mai 1999). Niciuna dintre cele 4
moţiuni de cenzură nu a fost adoptată.
19

În timpul guvernării Adrian Năstase, 2000-2004, au fost iniţiate două moţiuni de
cenzură care au urmat asumarea răspunderii pentru „Declaraţia de politică generală privind
bilanţul primului an de guvernare” (18 decembrie 2001) şi „Proiectul de lege privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei”(21 martie 2003). Ambele moţiuni de
cenzură au fost respinse, dar opoziţia a transmis mesajul că nu este de acord cu politica
guvernamentală.
Perioada 2004-2008 a fost marcată de 6 moţiuni de cenzură: „Dictatura şi incompetenţa
Guvernului Tăriceanu împotriva integrării europene a României” (16 iunie 2005), „Antireforma
sănătăţii” (15 februarie 2006), „Guvernul Tăriceanu – Fapte şi Minciuni” (20 iunie
2006), „Guvernul Tăriceanu trebuie să plece” (4 iunie 2007), „1000 zile de haos. Sfârşitul
guvernării de dreapta” (24 septembrie 2007) şi „Educaţia rămâne, Guvernul pleacă” (29
octombrie 2008). Toate moţiunile de cenzură au fost respinse.
În ceea ce priveşte anii 2009-2010, au fost depuse 7 moţiuni de cenzură: „Marea
păcăleală PDL-PSD” (4 mai 2009), „Guvernarea PDL-PSD a hotărât ” (17 septembrie 2009), „11 împotriva României” (6 octombrie 2009),
„Opriţi genocidul social!” (8 iunie 2010), „Moţiunea României majoritare, moţiune populară”
(18.10.2010), „Legea privind salarizarea în 2011 – ultima trasă românilor de
guvernarea Băsescu-Udrea-Boc” (15.12.2010) şi „Legea salarizării guvernului iresponsabil”
(16.12.2010). Dintre acestea, moţiunea de cenzură din octombrie 2009 a fost prima din istoria
democratică a României care a fost adoptată în Parlament, ducând la căderea Guvernului.
Adoptarea moţiunii s-a produs pe fondul ieşirii de la guvernare la 1 octombrie 2009 a PSD şi
trecerii acestui partid în opoziţie.
Din prezentarea dinamicii celor 23 moţiuni de cenzură depuse în perioada 1992-2010
pot fi extrase două observaţii importante: i) eficienţa moţiunilor de cenzură în lupta opoziţiei
împotriva puterii este destul de scăzută, în condiţiile în care în aproape două decenii doar o
singură moţiune a fost adoptată. Însă, căderea guvernului Emil Boc în octombrie 2009 nu a fost
urmată de o înlocuire a acestuia ci, în contextul realegerii lui Traian Băsescu în funcţia de
preşedinte al României, miniştrii PDL au fost reinvestiţi în cadrul Cabinetului Emil Boc III,
încălcându-se logica unei guvernări democratice. O atare situaţie arată că guvernele au la
îndemână instrumentele necesare pentru a-şi asigura majoritatea parlamentară, astfel încât
putem vorbi de un mare grad de inerţie al raporturilor putere-opoziţie. Inerţia raporturilor
putere-opoziţie poate fi explicată în sistemul politic românesc atât prin conservatorismului
parlamentarilor, care nu doresc alegeri anticipate, cât şi prin mecanismul constituţional
complex care permite unui partid să rămână la guvernare chiar dacă guvernul a pierdut
încredere Parlamentului, însă are de partea sa susţinerea Preşedintelui Republicii, cel care are
un rol cheie în desemnarea candidatului de prim-ministru; ii) opoziţia parlamentară, indiferent
ce partide s-au aflat în această poziţie, a considerat moţiunea de cenzură drept cel mai
important instrument parlamentar în lupta împotriva guvernului. Cu excepţia anului 2008, în
ciclurile electorale 1992-2004 opoziţia a câştigat alegerile (1996, 2000 şi 2004 - în acest din
urmă caz este vorba doar de competiţia pentru preşedinţia României), dar în anii electorali nu
au fost depuse moţiuni de cenzură din raţiuni tactice, dorindu-se ca partidul sau coaliţia de
guvernământ să se uzeze politic cât mai mult, fără însă ca viitoarea putere să-şi arate
slăbiciunea printr-o moţiune de cenzură care ar fi eşuat.
20

) Ordonanţele de urgenţă: între necesitate şi exces
Sub imperativul acţiunii imediate, constituţiile statelor democratice instituie diverse
mecanisme prin care, respectând principiul „echilibrului şi controlului reciproc al puterilor”,
guvernele pot utiliza proceduri extraordinare de legiferare. Potrivit Constituţiei României, art.
115, Guvernul poate emite ordonanţe, în urma adoptării unei legi de abilitare a Guvernului de
către Parlament, în domeniile care nu fac obiectul legilor organice. Conform alin. 2 al
articolului respectiv, legile de abilitare au o durată determinată, de obicei fiind circumscrise
perioadelor de vacanţă parlamentară. Odată adoptate de Guvern, ordonanţele au putere de lege
până la adoptarea unei alte legi de către Parlament, lege care confirmă sau anulează textul
ordonanţei.
Totuşi, alin. 4 al aceluiaşi articol constituţional prevede faptul că ordonanţele de
urgenţă, ca tip aparte de ordonanţe faţă de cele simple, nu pot fi adoptate de către Guvern decât
„în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”. Prevederile acestui alineat
nu au fost întotdeauna respectate de către guvernele României, care au adoptat ordonanţe de
urgenţă atunci când se impunea doar adoptarea unor ordonanţe simple. Dacă textul ordonanţei
de urgenţă nu este luat în discuţie de parlament în procedură de urgenţă, după 30 de zile de la
introducere el este considerat adoptat tacit de camera respectivă, fiind trimis către cealaltă
cameră în aceeaşi procedură. În acest fel sunt create premisele unor perioade în care sunt în
vigoare, fie şi temporar, acte legislative care nu au girul Parlamentului, încălcându-se principiul
separaţiei puterilor în stat.
Din analiza succintă a dinamicii legislative în perioada 1992-2010 (vezi figura 1) se
poate observa faptul că pentru etapa 1992-2000 numărul legilor promulgate nu a depăşit 300 în
niciun an, numărul acestora crescând brusc în anul 2001, în contextul negocierilor de aderare la
Uniunea Europeană.
Figura 1: Dinamica legilor adoptate de parlament în perioada 1992-2010
Legi promulgate
2010
2009
2008
2007
2006
2005
2004
2003
2002
2001
2000
1999
1998
1997
1996
1995
1994
1993
1992
130
95
146
139
142
221
261
210
223
308
292
388
391
415
512
517
609
683
796
Sursa: www.cdep.ro
21

Pentru a putea înţelege raporturile dintre puterea executivă şi cea legislativă este
necesară o evaluare a dinamicii ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă în raport de numărul
total al legilor. De asemenea, pentru o mai bună înţelegere a relaţiilor dintre guvern şi
parlament în cadrul fiecărei legislaturi introducem în analiza noastră şi evaluarea numărului de
ordonanţe de urgenţă care au fost adoptate în cele din urmă de către puterea executivă (vezi
tabelul 3).
După cum se poate observa în figura 2, a existat o creştere constantă a numărului
iniţiativelor legislative primite din partea Guvernului. În timpul guvernării Văcăroiu (1992-
1996), ponderea ordonanţelor de urgenţă transformate în legi a fost de 3,06%, din numărul total
al legilor adoptate de parlament. Nicio ordonanţă de urgenţă introdusă în această perioadă nu a
fost respinsă.
Figura 2: Dinamica ordonanţelor de urgenţă adoptate în perioada 1992-2010
Nr. ordonante
2010
2009
2008
2007
2006
2005
2004
2003
2002
2001
2000
1999
1998
1997
1996
1995
1994
1993
1992
2
2
2
1
13
72
92
101
111
157
136
142
127
209
209
195
218
229
297
Sursa: www.cdep.ro
În timpul guvernării CDR (1996-2000), ponderea ordonanţelor de urgenţă adoptate de
parlament din numărul total al legilor adoptate a crescut substanţial, la 67,14%, reprezentând
majoritatea absolută a actelor legislative. În acelaşi timp, un procent de 14,4% din ordonanţele
de urgenţă introduse de guvern au fost respinse. Acest număr mare al ordonanţelor de urgenţă
poate fi atribuit fragilităţii şi instabilităţii majorităţii parlamentare. Cifrele indică faptul că
eficienţa şi influenţa reală a Parlamentului au scăzut în perioada 1997-2000, chiar dacă numărul
legilor promulgate a crescut, aşa cum reiese din figura 2.
În timpul guvernării PSD (2001-2004), se poate observa o scădere a ponderii
ordonanţelor de urgenţă din totalul legilor adoptate, la 25,38%, concomitent, însă, cu o creştere
22

globală a numărului legilor adoptate (şi un număr de ordonanţe similar perioadei anterioare). În
condiţiile existenţei unei majorităţi stabile în parlament, procentul ordonanţelor de urgenţă
respinse de parlament a scăzut la 1,96%. Tendinţa perioadei 2001-2004 a fost de utilizare a
instrumentului ordonanţelor de urgenţă folosindu-se justificarea aderării la Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte legislatura 2005-2008, ponderea actelor legislative iniţiate de Guvern
a crescut la 44,71%, cele mai multe ordonanţe de urgenţă (229) fiind depuse în anul 2008.
Faptul poate fi explicat prin apariţia unei instabilităţi guvernamentale datorită existenţei unei
majorităţi fragile şi, apoi, a excluderii PD de la guvernare, în 2007. Procentul de ordonanţe de
urgenţă respinse a scăzut la 0,4%.
Din 2009 până la sfârşitul anului 2010 ponderea iniţiativelor legislative ale Executivului
adoptate de parlament este de 31,04%. Nicio ordonanţă de urgenţă a guvernului Boc nu a fost
respinsă până în prezent. Conform datelor privind activitatea legislativului pentru anii 2009 şi
2010, Guvernul continuă să facă uz de instrumentul ordonanţelor de urgenţă, folosind criza
economică drept principală motivaţie pentru scurtcircuitarea procesului legislativ.
Toate aceste informaţii statistice indică tendinţa de formalizare a vieţii parlamentare, de
transformare a instituţiei legislative într-o maşină de vot la îndemâna guvernelor.
Tabel 3: Ordonanţe de urgenţă introduse de guvern şi adoptate de parlament în perioada
1992-2010
Anul Nr. ordonanţe de urgenţă introduse Nr. ordonanţe de urgenţă adoptate
1992 1 1
1993 2 2
1994 2 2
1995 2 2
1996 13 13
1997 92 84
1998 72 67
1999 218 198
2000 297 262
2001 195 185
2002 209 208
2003 127 127
2004 142 140
2005 209 207
2006 136 135
2007 157 157
2008 229 229
2009 111 111
2010 101 101
Sursa: www.cdep.ro
Analiza raporturilor dintre puterea executivă şi cea legislativă, din perspectiva utilizării
instrumentului ordonanţelor de urgenţă, ne conduce le relevarea câtorva concluzii:
utilizarea masivă a ordonanţelor de urgenţă a început după 1996, de către o coaliţie
guvernamentală amplă, dar care promovase foarte insistent mesajul democratizării
23

societăţii româneşti. Or, transformarea unei proceduri excepţionale într-una utilizată cu
o mare frecvenţă reprezintă o abatere de la parlamentarismul de tip democratic;
folosirea ordonanţelor de urgenţă îşi găseşte atât raţiuni obiective (necesitatea de a
reglementa foarte rapid în situaţii de criză sau ca urmare a unor condiţionalităţi
externe), cât şi subiective, care ţin de stilul unui prim-ministru sau de raporturile dintre
grupurile parlamentare şi membrii guvernului;
excesul de ordonanţe din partea guvernului se află la baza fenomenului de inflaţie
legislativă, având ca efect supra-reglementarea unor domenii respectiv
impredictibilitatea legislativă.
c) Angajarea răspunderii: tendinţa spre exces
Constituţiile moderne, în special cele din regimurile parlamentare, creează proceduri
excepţionale prin care guvernele îşi pot testa suportul parlamentar sau pot promova o lege care
este considerată de o importanţă deosebită, dar care provoacă numeroase controverse politice.
În logica „totul sau nimic”, Constituţia României introduce procedura angajării răspunderii
Guvernului în faţa Parlamentului. Conform textului constituţional (art. 114), Guvernul îşi poate
angaja răspunderea în faţa camerelor reunite în şedinţă comună asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege 7 . Dacă o moţiune de cenzură, depusă
în termen de 3 zile de la prezentarea iniţiativei respective a guvernului, are succes, guvernul
este demis. În cazul în care moţiunea este respinsă, textul legislativ este considerat adoptat.
Conform prevederilor constituţionale, Preşedintele poate cere o reexaminare a legii respective
de către plenul camerelor reunite.
După adoptarea Constituţiei din 1991, guvernele care s-au succedat au apelat la
procedura de angajare a răspunderii de nouă ori în perioada 1992-2010. În timpul guvernului
Văcăroiu (1992-1996) procedura nu a fost folosită, deoarece partidul de guvernământ (PDSR) a
considerat că utilizarea unei proceduri excepţionale ar fi dat prilejul opoziţiei de a-l ataca pe
motiv că ar proceda dictatorial.
În timpul guvernării CDR-PD (1996-2000), procedura a fost folosită de două ori, o dată
de guvernul Victor Ciorbea şi o dată de guvernul Radu Vasile. La data de 9 iunie 1997,
guvernul Ciorbea şi-a angajat răspunderea asupra Programului de măsuri privind reforma
globală a societăţii româneşti. În urma respingerii moţiunii de cenzură de pusă de opoziţie
Programul a fost adoptat, însă aplicarea acestuia nu a avut consecinţe pozitive majore, deşi
obiectivele sale erau foarte ambiţioase.
La data de 20 mai 1999, guvernul Radu Vasile şi-a angajat răspunderea asupra
Proiectului de accelerare a procesului de reformă. Procedura a fost folosită pentru a masca
divergenţele din coaliţia de guvernare şi stagnarea procesului de reformă, în condiţiile unei
presiuni puternice din partea Fondului Monetar Internaţional, care cerea noi măsuri de
stabilizare macroeconomică, pentru a acorda României un nou împrumut. Moţiunea de cenzură
a opoziţiei nu a fost însă adoptată.
În timpul guvernării Adrian Năstase (2001-2004), Cabinetul şi-a angajat răspunderea de
trei ori, pentru a promova proiectele de legi necesare, mai ales în contextul procesului de
aderare la Uniunea Europeană. În martie 2001, guvernul şi-a angajat răspunderea pentru Legea
investiţiilor directe, care urmărea stimularea mediului de afaceri din România. Opoziţia nu a
7 Constituţia României 2003, ediţia a II-a, Regia Autonomă „Monitorul Oficial” SA, Bucureşti, 2003, p. 63
24

depus moţiune de cenzură de această dată, iar legea a fost aprobată, contribuind la accelerarea
creşterii economice a ţării.
Pe data de 18 decembrie 2001, guvernul şi-a angajat răspunderea asupra Declaraţiei de
politică generală privind bilanţul primului an de guvernare. Gestul avea ca scop confirmarea
politicilor guvernului şi continuarea acestora în perioada următoare. Moţiunea de cenzură
depusă de opoziţie a fost respinsă, iar politicile au continuat să fie aplicate.
La data de 31 martie 2003, guvernul şi-a asumat răspunderea asupra Proiectului de lege
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Proiectul era
impus de cerinţele aderării la UE în domeniul transparenţei instituţiilor publice şi a combaterii
corupţiei. Guvernul a dorit să dea un semnal pozitiv în acest sens. Prin respingerea moţiunii de
cenzură depusă de opoziţie, proiectul a fost adoptat, contribuind decisiv la aderarea României
la UE.
În timpul guvernării Călin Popescu-Tăriceanu, procedura angajării răspunderii a fost
folosită de două ori, în contexte politice diferite. Pe 14 iunie 2005, guvernul şi-a angajat
răspunderea asupra Proiectelor de lege ale proprietăţii şi reformei justiţiei. Decizia
guvernamentală constituia însă un pretext pentru o moţiune de cenzură iminentă a opoziţiei, ce
ar fi declanşat alegerile anticipate, variantă agreată de preşedinte şi de premier în acel moment,
în contextul existenţei unei coaliţii de guvernare fragile. În urma respingerii moţiunii de
cenzură depusă de opoziţie, proiectele de lege au fost contestate de către PSD la Curtea
Constituţională, ele fiind declarate neconstituţionale. Premierul Tăriceanu, deşi a declarat iniţial
că îşi dă demisia, a renunţat la aceasta, conştient de pericolul de a nu mai fi nominalizat de
Traian Băsescu pentru a forma un nou cabinet.
La 29 octombrie 2007, în urma eşuării procedurii de demitere a preşedintelui, tensiunile
politice principale nu au mai fost la nivel parlamentar, ci între preşedintele Traian Băsescu şi
premierul Călin Popescu-Tăriceanu, aflat în fruntea unui guvern minoritar. În contextul acestei
confruntări, şi în condiţiile apropierii alegerilor pentru Parlamentul European, Traian Băsescu a
decis convocarea în aceeaşi zi cu alegerile a unui referendum consultativ pentru introducerea
votului uninominal. PNL a dorit să preia iniţiativa politică în această dispută, angajându-şi
răspunderea pentru Proiectul de lege electorală pentru introducerea votului uninominal.
Susţinut tacit de către PSD în Parlament (nu a fost depusă o moţiune de cenzură), proiectul a
trecut, însă a fost invalidat de Curtea Constituţională, la sesizarea preşedintelui Traian Băsescu.
În timpul guvernării Emil Boc au existat patru angajări ale răspunderii guvernului. La
15 septembrie 2009, Executivul şi-a angajat răspunderea pentru Proiectele de lege ale educaţiei
naţionale, salarizării unitare şi ale reorganizării unor autorităţi şi instituţii publice. Decizia
politică a fost rezultatul compromisului între partidele de guvernare (PD-L şi PSD), pentru a
evita prelungirea disputelor politice şi contestărilor din partea parlamentarilor PSD. Moţiunea
de cenzură depusă de opoziţie (PNL şi UDMR) a fost respinsă la vot şi legile au fost adoptate.
Totuşi, aplicarea lor integrală nu a fost posibilă datorită verdictului de neconstituţionalitate al
Curţii Constituţionale privind Legea educaţiei naţionale şi a lipsei normelor de aplicare în cazul
Legii salarizării unitare.
În 7 iunie 2010 guvernul Emil Boc (III) şi-a angajat răspunderea pentru Proiectul de
lege privind scăderea pensiilor şi salariilor. Moţiunea de cenzură depusă de opoziţie a primit
mai multe voturi pentru decât împotrivă (228 la 197), însă nu a întrunit numărul minim de
voturi necesare (236), fiind respinsă. Contestarea legilor la Curtea Constituţională a avut însă
succes parţial, scăderea pensiilor fiind declarată neconstituţională.
25

La 28 octombrie 2010, Executivul şi-a angajat răspunderea pentru Proiectul de lege a
educaţiei naţionale. Opoziţia a depus imediat o moţiune de cenzură, intitulată Legea educaţiei
naţionale, o lege antieducaţie şi antiromânească. În plus, Preşedintele Senatului, dl. Mircea
Geoană, a depus o contestaţie la Curtea Constituţională, pe marginea conflictului dintre
Executiv şi Legislativ, datorită existenţei unui proiect de lege similar în dezbaterea
parlamentului. Curtea Constituţională a decis, în şedinţa sa din 3 noiembrie 2010, că asumarea
răspunderii guvernului este neconstituţională. La rândul său, Guvernul a depus o contestaţie la
Curtea Constituţională pe 15 noiembrie 2010, privind amânarea dezbaterii moţiunii de cenzură
pe marginea asumării răspunderi privind legea educaţiei, considerând că astfel este blocată
procedura constituţională. De data aceasta, în şedinţa din 23 noiembrie 2010, Curtea
Constituţională a considerat, în mod surprinzător şi în contradicţie cu decizia sa anterioară, că
procedura asumării răspunderii şi moţiunea de cenzură aferentă trebuie continuate (!). Opoziţia
a refuzat însă dezbaterea moţiunii, considerând că prima decizie a Curţii făcea inutilă
procedura. În aceste condiţii, la data de 14 decembrie 2010, preşedinta Camerei Deputaţilor,
Roberta Anastase, a informat parlamentarii că legea educaţiei a fost adoptată tacit. Deşi
opoziţia a depus o nouă sesizarea la Curtea Constituţională, decizia Curţii din 4 ianuarie 2011 a
fost că legea a fost adoptată în mod legal.
Tot la data de 14 decembrie, guvernul Emil Boc (III) şi-a angajat răspunderea pentru
Proiectul de lege-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi
pentru Proiectul de lege privind salarizarea. Opoziţia a depus moţiunea de cenzură intitulată
Legea privind salarizarea în anul 2011 – ultima ţeapă trasă românilor de Guvernul Băsescu-
Udrea-Boc, însă aceasta nu a mai fost dezbătută datorită tentativei de sinucidere a angajatului
TVR, Andrei Sobaru, în semn de protest faţă de măsurile luate de guvernul Boc, chiar în plen,
în momentul discursului premierului. În urma acestui incident dramatic, opoziţia a părăsit
lucrările parlamentului, iar parlamentarii majorităţii nu au votat moţiunea. Moţiunea a fost
respinsă pentru că nu a existat niciun vot în favoarea acesteia, în condiţiile absenţei din
parlament a iniţiatorilor acesteia. Sesizările de neconstituţionalitate a celor două legi, depuse de
opoziţie la Curtea Constituţională au fost respinse.
În concluzie, observăm că procedura angajării răspunderii a devenit tot mai mult un
instrument prin care puterea încearcă nu atât să-şi testeze susţinerea parlamentară, dacă opoziţia
nu ar depune moţiuni de cenzură, cât o metodă de a evita dezbaterile parlamentare. A doua
observaţie importantă este aceea că, deşi în mod formal se respectă cerinţa constituţională a
angajării răspunderii asupra unui singur proiect de lege, în realitate actul normativ supus
aprobării în baza art. 114 din Constituţie reglementează mai multe domenii, astfel încât abuzul
puterii executive este mascat sub o aparenţă de legalitate.
26

III. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ – UN
„SUPERPARLAMENT”
a) Rol şi competenţe
Instituţia Curţii Constituţionale reprezintă o creaţie a regimurilor democratice de drept
civil dezvoltate la începutul secolului al XX-lea pe continentul european. Menirea sa este, în
general, de a interpreta legislaţia unei ţări în conformitate cu Constituţia acesteia, pe baza aşa
numitului drept constituţional ce rezultă din prevederile legii fundamentale sau din
precedentele create de deciziile anterioare ale Curţii. Curtea Constituţională are atribuţii
oarecum similare celor ale curţilor de justiţie supreme de drept comun din ţările anglo-saxone.
În prezent, aproximativ 50 de ţări ale lumii au o asemenea instituţie, în majoritatea lor din
Europa (cu excepţia Europei nordice şi anglo-saxone), ţările CSI, Asia de Sud-Est, America
Latină şi Orientul Mijlociu.
În România, prezenţa Curţii Constituţionale în cadrul sistemului instituţional democratic
a fost reglementată, după modelul francez, de Constituţia din 1991, revizuită în 2003. Potrivit
Titlului V al actului fundamental, Curtea este compusă din 9 judecători, nominalizaţi câte 3 de
către Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedinţie, pentru mandate de câte 9 ani. Din 3 în 3 ani,
componenţa Curţii se modifică cu câte 3 judecători (nominalizaţi câte unul de către fiecare
instituţie menţionată mai sus). Condiţia de a fi membru este o pregătire superioară juridică,
înaltă competenţă profesională şi experienţă în domeniul juridic de cel puţin 18 ani. Membrii
Curţii nu pot fi revocaţi în cursul mandatului lor, fiind inamovibili, şi nu pot îndeplini alte
funcţii publice în această perioadă.
Printre atribuţiile Curţii Constituţionale din România, aşa cum sunt ele definite de art.
146 din Constituţie, se numără, în primul rând, acordarea avizul de constituţionalitate asupra
legislaţiei la solicitarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două camere ale
Parlamentului, a Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatului Poporului, a cel
puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori sau sesizarea din oficiu, în cazul unor iniţiative de
revizuire a Constituţiei. De asemenea, Curtea se pronunţă pe marginea constituţionalităţii
tratatelor şi acordurilor internaţionale (la sesizarea reprezentanţilor parlamentari mai sus
pomeniţi), a regulamentelor Parlamentelor, a excepţiilor de neconstituţionalitate privind legi şi
ordonanţe ridicate în cadrul instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial (ce pot fi sesizate
şi de Avocatul Poporului). În acelaşi timp, Curtea poate soluţiona conflicte juridice de natură
constituţională între autorităţile publice, supraveghează respectarea procedurii de alegere a
Preşedintelui României şi a unui eventual interimat al acestei funcţii, şi acordă un aviz
consultativ în cazul procedurii de suspendare din funcţie a şefului statului (cum s-a întâmplat în
2007). Curtea supraveghează şi respectarea procedurilor de organizare a referendumului, a
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei cetăţeneşti, a contestaţiilor privind constituţionalitatea
unei formaţiuni politice.
În cazul deciziilor de neconstituţionalitate ale Curţii, legile şi ordonanţele respective
sunt nule de drept la 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, dispoziţiile
neconstituţionale fiind suspendate imediat. Dacă decizia intervine înaintea promulgării unei
legi, Parlamentul este obligat să reformuleze dispoziţiile respective în acord cu textul
Constituţiei. În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional, acesta
nu poate fi ratificat. Deciziile Curţii nu pot fi retroactive.
27

Pe lângă aceste atribuţii, activitatea Curţii este reglementată şi de Legile nr. 47/1992
privind Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi nr. 124 din 13 iulie 2000 privind
Structura personalului Curţii Constituţionale. Legea 47/1992 detaliază o serie de atribuţii ale
Curţii, cum ar fi mandatul de 3 ani al Preşedintelui acesteia şi posibilitatea de reînnoire o dată şi
atribuţiile funcţiei respective, caracterul public al şedinţelor, termenele de depunere a punctelor
de vedere ale principalelor instituţii ale statului, termenele de pronunţare a deciziei. De
asemenea, se stabileşte principiul pronunţării hotărârii cu o majoritate de două treimi din
numărul judecătorilor în cazul legilor şi propunerilor legislative vizând revizuirea Constituţiei
şi cu o majoritate simplă în cazul altor legi, tratatelor internaţionale, regulamentelor
Parlamentului, excepţiilor de neconstituţionalitate, a conflictelor juridice constituţionale între
autorităţile publice, a validării alegerii Preşedintelui României şi a contestării
constituţionalităţii unei formaţiuni politice.
Legea 47/1992 reglementează în detaliu şi procedurile privind avizul pentru
suspendarea Preşedintelui României, interimatul acestei funcţii, organizarea referendumului şi
îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, precum şi
desfăşurarea şedinţelor. Este prevăzut şi cvorumul Curţii, stabilit la două treimi din judecători,
în condiţiile unor absenţe motivate, fără însă a se modifica majoritatea necesară pentru
adoptarea deciziilor, care nu pot fi luate decât prin vot secret în ordinea inversă a vârstelor şi
funcţiilor. Conform legii, judecătorii Curţii beneficiază de imunitate în faţa legii, singura
instanţă căreia i se supun pentru faptele lor fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după
obţinerea aprobării Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui
României.
b) Transformarea Curţii Constituţionale într-un „super-parlament”
Afirmaţia potrivit căreia Curtea Constituţională s-a transformat, pas cu pas, într-un
veritabil „super-parlament” fără a avea însă legitimitatea puternică a votului popular, se sprijină
pe argumente factuale incontestabile.
Simpla vizualizare a dinamicii activităţii Curţii Constituţionale de la înfiinţare şi până în
prezent ne arată o dezvoltare geometrică în numărul de cauze soluţionate (vezi graficul din
figura 3).
Această dinamică este datorată sesizării Curţii de către principalele instituţii ale statului
român. După anul 2004, Preşedinţia, Guvernul şi Parlamentul au implicat Curtea într-un număr
din ce în ce mai mare de dezbateri politice, economice şi constituţionale. Corelarea necesară a
activităţii Curţii Constituţionale cu istoria politică recentă a României, necesară pentru găsirea
unor explicaţii, ne conduce la concluzia indubitabilă că implementarea conceptului de
„preşedinte-jucător” a avut drept principală consecinţă atragerea Curţii în vâltoarea
bătăliilor politice. Deoarece deciziile sunt definitive şi irevocabile, fiecare din cei trei actori
politici majori ai perioadei 2005-2010 (preşedintele Traian Băsescu împreună cu PD; premierul
Călin Popescu-Tăriceanu şi PNL; PSD aflat, cu excepţia anului 2009, în opoziţie) au căutat săşi
atragă spijinul judecătorilor constituţionali pentru a-şi învinge adversarii folosind metode
extraparlamentare. Rezultatul unei asemenea competiţii, în condiţiile suspiciunilor de
influenţare a deciziilor Curţii de partidele sau persoanele (Traian Băsescu, Ion Iliescu) care i-au
desemnat pe judecători, nu putea fi decât creşterea influenţei instituţiei – considerate a fi suprapolitice
– asupra vieţii politice în general, şi a Parlamentului în particular.
28

Figura 3: Dinamica sesizărilor de constituţionalitate în perioada 1992- 2010
Sursa: http://www.ccr.ro/statistics/pdf/ro/graficsesizariro.pdf
Pentru a detalia imaginea generală, în subpunctele următoare analizăm în plan statistic
această evoluţie, luând în calcul fiecare din factorii de putere care au capacitatea de a cere
Curţii să se implice în soluţionarea unui diferend.
Curtea Constituţională şi Preşedintele României
Primul mandat al lui Traian Băsescu a fost unul extrem de dinamic în planul sesizării
Curţii cu referire la diferite probleme constituţionale. Înainte de 2005 Curtea fusese sesizată de
către Preşedinţie doar de trei ori (câte o dată în 1999, 2001 şi 2004). În perioada 2005-2010
Traian Băsescu a cerut opinia Curţii de 18 ori. Graficul următor evidenţiază amploarea
impactului mandatelor băsesciene asupra activităţii Curţii.
Figura 4: Comparaţie între numărul de sesizări adresate Curţii Constituţionale pe
mandate prezidenţiale
29

Curtea Constituţională şi Guvernul României
O evoluţie asemănătoare poate fi observată şi în cazul guvernelor derivate din Alianţa
D.A. sau din foştii membri ai acesteia, conform figurii 5:
Figura 5: Comparaţie între numărul de sesizări adresate Curţii Constituţionale de
guverne
Aceste date, coroborate cu cele din figura 4, evidenţiază că implicarea Curţii în
probleme de funcţionare a statului român nu este o tactică exclusiv PD/PDL-istă, ci a debutat
odată cu instalarea la putere a Alianţei D.A. şi a fost menţinută de forţele politice care au
compus-o, indiferent de poziţionarea lor faţă de Traian Băsescu.
În cadrul studiului relaţiei dintre Guvern şi Curtea Constituţională, trebuie menţionat că
procedura angajării răspunderii de către guvern a fost deturnată de la făgaşul său natural. De
cinci ori în ultimii cinci ani Curtea a declarat neconstituţionale anumite aspecte ale legilor
propuse spre promulgare.
Curtea Constituţională şi Parlamentul României
Până în anul 2005, numărul sesizărilor Curţii de către parlamentari, grupuri
parlamentare sau preşedinţi ai Camerelor a cunoscut o reducere continuă, legislatură de
legislatură. Astfel, în timpul guvernării Văcăroiu Curtea a fost sesizată de 56 de ori; în
legislatura următoare ea a primit de două ori mai puţine sesizări (28), iar în timpul guvernului
Adrian Năstase şi mai puţine (23).
Situaţia a suferit o schimbare radicală după sosirea la putere a Alianţei D.A. În perioada
2005-2008, Curtea a fost sesizată de 61 de ori, mai mult decât în oricare altă legislatură.
Această activitate febrilă a cunoscut un recul în anul 2009, fiind urmată de o reactivare a
iniţiativei parlamentare în anul 2010, când au fost depuse un număr aproape dublu faţă de anul
precedent. Tabelul 4 sintetizează informaţiile statistice disponibile, arătând prin intermediul
mediei anuale a sesizărilor, evoluţia situaţiei de-a lungul timpului.
30

Tabelul 4: Numărul sesizărilor Curţii Constituţionale de către Parlament
Legislatură/
autorul
sesizării
Parlamentari Grup Preşedintele
uneia dintre
Camere
Total
Sesizări / an
1992 - 1996 48 4 4 56 14.0
1997 - 2000 27 1 0 28 7.0
2001 - 2004 20 3 0 23 5.8
2005 - 2006 23 3 3 29 14.5
2007 12 1 1 14 14.0
2008 16 0 2 18 18.0
2009 9 2 2 13 13.0
2010 23 0 2 25 25.0
Sursa: http://www.ccr.ro/statistics/pdf/ro/activ12_2010.pdf (prelucrare date)
Lecturarea datelor cuprinse în tabelul de mai sus permite efectuarea câtorva observaţii:
Ritmul sesizării Curţii de către Parlament a crescut în mod ameţitor faţă de ritmul din
perioada guvernării Adrian Năstase. Dacă în perioada 2001-2004 Curtea era sesizată de
către Parlament aproximativ o dată la două luni, după 2005 Parlamentul apelează la
fiecare 20 de zile calendaristice la Curte pentru a rezolva diferende şi a da soluţii
juridice. În fapt, Curtea a devenit un supra-parlament, căruia parlamentarii îi cer sfatul
sau apelează la cenzura lui extrem de des.
Scăderea semnificativă din anul 2009 (prin comparaţie cu anul anterior şi cel următor)
este datorată absenţei PSD din rândul opozanţilor puterii şi, deci, a contestatarilor pe
cale constituţională a măsurilor întreprinse de aceasta.
Dacă se iau în calcul ultimii zece ani, se poate concluziona că prezenţa PSD în opoziţie
este corelată cu un număr mai mare de sesizări a Curţii Constituţionale de către
Parlament. În cazul în care există o legătură cauzală, ea poate fi descrisă în termenii
următori: atunci când s-a aflat în opoziţie, PSD a încercat să bareze acumularea de
putere de către oponenţi folosind aceleaşi mijloace ca şi aceştia, şi anume apelând la
Curtea Constituţională.
Indiferent de subiect, Parlamentul a apelat mai des la Curte după instalarea la puterea a
lui Traian Băsescu şi a Alianţei D.A. O analiză pur statistică a fenomenului nu cuprinde însă
toate aspectele sale importante. Subiecte extrem de sensibile pentru funcţionarea statului,
precum suspendarea preşedintelui sau soluţionarea unor conflicte juridice între autorităţi,
făcuseră arareori obiectul examinării de către Curte în România pre-băsesciană. În ultimii ani,
ele au devenit un obiect de studiu relativ comun pentru judecătorii Curţii, acestora cerându-li-se
să soluţioneze astfel de probleme în medie odată la opt luni.
31

Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului
Majoritatea deciziilor, hotărârilor şi avizelor emise de către Curtea Constituţională au ca
fundament art. 146, alin. d), din Constituţia României, conform căruia Curtea „hotărăşte asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi
direct de Avocatul Poporului”. De la înfiinţare, Curtea a emis un număr de 11.625 decizii,
hotărâri, avize din care 11.133 decizii în temeiul art.144 lit.c), respectiv 146 lit.d) din
Constituţia republicată (excepţii ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti). Instituţia Avocatului
Poporului a fost responsabilă pentru doar 26 dintre sesizări.
Până în anul 2004 instituţia Avocatului Poporului nu a ridicat nicio excepţie de
constituţionalitate. Numărul sesizărilor este într-o relativă creştere începând cu anul următor,
după cum arată tabelul 5.
Tabelul 5: Numărul sesizărilor Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului
An
Numărul sesizărilor
2005 2
2006 3
2007 4
2008 6
2009 4
2010 7
Sursa: http://www.ccr.ro/statistics/pdf/ro/activ12_2010.pdf (prelucrare date)
Involuţii recente
Statisticile oficiale ale Curţii Constituţionale reflectă un fenomen manifestat cu
predilecţie în anii 2009-2010, şi anume luarea deciziilor Curţii nu prin consens sau cu
majorităţi semnificative, ci cu scorul de 5 la 4, situaţie ce arată profundele diviziuni ce există
între judecătorii instanţei constituţionale. În acest fel ar putea fi explicat şi caracterul
impredictibil al deciziilor Curţii, contradicţii în aceeaşi speţă ale judecătorilor constituţionali,
după schimbarea componenţei instanţei constituţionale în anul 2010 şi impunerea persoanelor
nominalizate de Preşedintele României şi PDL. Un exemplu semnificativ este cel al deciziilor
Curţii Constituţionale privind Legea educaţiei naţionale: dacă în 18 noiembrie 2009 judecătorii
constituţionali declarau a fi neconstituţională procedura angajării răspunderii asupra respectivei
legi, în 4 ianuarie 2011, aceeaşi lege, supusă tot angajării răspunderii a fost declarată a fi
constituţională!
Observaţii concluzive:
Curtea Constituţională a fost sesizată în perioada 1993-2004 de către instituţiile politice
ale statului (Preşedinţie, Guvern şi Parlament) de 115 ori, în timp ce în cei şase ani de
preşedinţie băsesciană i s-a cerut avizul de 109 de ori. Altfel spus, Curtea a fost utilizată
în ultimii şase ani aproape la fel de mult ca în cei doisprezece ani care i-au precedat.
Preşedintele şi prim-miniştrii partidelor din Alianţa D.A. (Traian Băsescu, Călin
Popescu-Tăriceanu şi Emil Boc) au implicat Curtea Constituţională în mai multe
32

diferende decât toţi predecesorii lor la un loc. Prin augmentarea rolului Curţii,
preşedintele şi aliaţii sau susţinătorii săi din diferite momente politice căutau moduri de
legitimare în faţa populaţiei şi de reducere a puterii opoziţiei. De multe ori însă,
acţiunile lor au sugerat incompetenţă în utilizarea legislaţiei româneşti şi a pârghiilor
statului.
Parlamentul a participat la această creştere în importanţă a Curţii, încercând să o
utilizeze - ca şi celelalte instituţii ale statului - drept un mijloc de luptă politică.
Percepţia că instituţia Curţii Constituţionale a devenit un „supra-parlament” ale cărei
decizii urmează logica politică, nu pe cea constituţională, este tot mai puternică în urma
hotărârilor contradictorii adoptate în anul 2010.
33

IV. VOTUL ÎN DEMOCRAŢIE: DREPT SAU OBLIGAŢIE
Democraţia este definită atât etimologic cât şi funcţional de interacţiunea dintre oameni
(demos) şi putere (kratos). Potrivit modelului teoretic formulat în Grecia antică, membrii
comunităţii ale căror drepturi, obligaţii şi responsabilităţi sunt recunoscute public - adică
cetăţenii - deţin puterea politică şi o utilizează în mod nemijlocit. Pentru împlinirea acestui
deziderat democraţia ateniană adoptase o formă directă de manifestare a opţiunii politice
individuale, cetăţenii înşişi fiind factorii de decizie cu privire la problemele de interes
comunitar. Dezvoltarea în complexitate a societăţii umane a necesitat reformularea
mecanismului democratic în termenii reprezentativităţii, comunitatea cetăţenilor desemnând
prin vot pe cei însărcinaţi cu exercitarea puterii propriu-zise.
Participarea la acest mecanism de desemnare poate fi privită ca un drept sau ca o
obligaţie. Potrivit primei din cele două perspective, cetăţeanul are libertatea de a participa sau
nu la procesul politic; el/ea are libertatea de a considera că nici una dintre opţiunile politice de
pe buletinul de vot nu corespunde convingerilor sale interioare şi că, deci, a vota pentru un
candidat/partid sau altul constituie o deformare a voinţei sale. Astfel, a nu participa la alegeri
poate reprezenta în sine o opţiune politică. Mai mult, dacă o comunitate identifică acţiunea de a
vota ca fiind o obligaţie, ea trebuie să adopte măsuri de pedepsire a celor care nu se
conformează acestei reguli, ceea ce reprezintă o încălcare principiului libertăţii individuale.
Participarea la activitatea politică poate fi percepută ca o condiţie fundamentală a
cetăţeniei, precum obligaţiile de a plăti impozite sau de a participa la apărarea comunităţii
statale de invadatori. Legătura dintre votul obligatoriu şi îndatoririle cetăţeneşti este în genere
dată de rolul central pe care activitatea politică o are în existenţa unei comunităţi democratice.
Deciziile luate de către reprezentanţii comunităţii în structurile politice afectează în mod direct
şi inevitabil pe toţi membrii săi. A ignora sau a nega importanţa desemnării unor reprezentanţi
valoroşi în aceste structuri, înseamnă a reduce activitatea politică în sine la dimensiuni
insignifiante, ceea ce este contrar spiritului în care funcţionează o comunitate democratică. De
asemenea, introducerea votului obligatoriu poate aduce o schimbare de optică cu privire la
relaţia cetăţeanului cu societatea, în sensul unei creşteri a nivelului individual de conştientizare
a importanţei comunităţii. Studii efectuate în această privinţă 8 arată că, într-adevăr,
introducerea votului obligatoriu într-o comunitate are efecte conexe asupra participării în alte
activităţi civice (activitatea şi numărul ONG-urilor cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă, numărul
persoanelor care participă la slujbele religioase duminicale creşte, etc.).
Potrivit concepţiei contemporane dominante cu privire la democraţie, libertatea
individuală este mai importantă decât dezvoltarea civismului, lucru demonstrat de numărul
redus al democraţiilor în care votul este obligatoriu. A obliga un votant să selecteze una dintre
variantele aflate pe buletinul de vot, mai ales dacă aceasta nu exprimă în mod real viziunea sa
politică, reprezintă pentru majoritatea ţărilor europene o modalitate contrară principiilor
democraţiei de a legitima Parlamentul, Guvernul şi, unde este cazul, Preşedinţia.
8 Peterson Steven, „Workplace Politicization and Its Political Spillovers: a Research Note” în Economic and
Industrial Democracy, no.13, November 1992, pp. 511-524; Sobel Richard, „From Occupational Involvement to
Political Participation: An Exploratory Analysis” în Political Behavior, no. 15, December 1993, pp.339-353;
Verba Sidney, Schlozman Kay, Brady Henry, “Voice and Equality: Civic Voluntarism in American Politics”,
Harvard University Press, 1995, pp.304-368.
34

a) Votul obligatoriu în Uniunea Europeană - prevederi şi efecte
Participarea cetăţenilor la scrutine electorale este obligatorie în patru ţări ale Uniunii
Europene din totalul celor 27. Acest sub-capitol le va lista în ordine, menţionând de asemenea
nivelul prezenţei la vot la ultimele trei alegeri parlamentare, sancţiunile la care sunt expuşi cei
care decid să nu voteze, precum şi elemente speciale legate de obligativitatea votului în ţara
respectivă.
În ultimele decenii s-au efectuat o serie de studii de natură cantitativă asupra impactului
pe care introducerea votului obligatoriu îl are asupra prezenţei la vot. Concluziile acestor studii
vor fi prezentate într-o formă abreviată la sfârşitul acestui sub-capitol.
Belgia
A. Nivelul prezenţei la vot la ultimele trei alegeri parlamentare: 79,82% (2010), 86,00%
(2007), 85,95% (2003).
B. Sancţiuni pentru absenţă:
amendă (între 25 şi 50 de euro pentru prima încălcare a legii, între 50 şi 125 de euro
pentru a doua, etc. - sumele exacte sunt stabilite prin lege organică);
interdicţia angajării în sectorul bugetar sau a promovării, în cazul în care persoana
respectivă era deja angajată;
retragerea dreptului de vot în cazul în care cetăţeanul a votat la 3 sau mai puţine scrutine
în 15 ani.
C. Elemente specifice:
votul este obligatoriu în Belgia începând din anul 1892;
intrarea în cabina de vot este obligatorie, spre deosebire de acţiunea de a vota, care este
opţională;
după alegeri, o listă a celor care nu au participat este trimisă la procuratură pentru
începerea unei anchete;
scuze acceptate pentru stoparea anchetei: prezenţa la secţia de vot nu a fost posibilă
datorită unei boli certificate medical, absenţei din ţară sau unei catastrofe naturale;
potrivit unor studii efectuate în perioada 1993-1999, dacă votul obligatoriu ar fi eliminat
prezenţa la vot ar scădea cu o treime.
Cipru
A. Nivelul prezenţei la vot la ultimele trei alegeri parlamentare: 77,83% (2006), 77,59%
(2001), 75,90% (1996).
B. Sancţiuni pentru absenţă nemotivată: amendă în valoare de aproximativ 300 de euro (a
şaptea parte din venitul lunar brut).
Grecia
A. Nivelul prezenţei la vot la ultimele trei alegeri parlamentare: 70,92% (2009), 79,59%
(2007), 87,66% (2004).
B. Sancţiunile pentru absenţă nemotivată au fost eliminate în anul 2000. Ele constau în
interzicerea eliberării atestatelor profesionale, permiselor de conducere şi paşapoartelor
persoanelor care nu puteau demonstra că votaseră la ultimele alegeri 5 .
9 Johan Ackaert şi Lieven de Winter, „Electoral absenteeism and Potential Absenteism in Belgium”, prezentată la
întâlnirea anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice, San Francisco, 1996.
35

Luxemburg
A. Nivelul prezenţei la vot la ultimele trei alegeri parlamentare: 57,51% (2009), 56,50%
(2004), 56,92% (1999).
B. Sancţiuni pentru absenţă: amendă de 100 euro sau mai mult, crescând în funcţie de numărul
de abateri până la 1000 de euro.
C. Elemente specifice: votul este voluntar pentru cetăţenii cu vârsta mai mare de 70 de ani.
Observaţii generale:
Studii comparative au demonstrat că prezenţa la vot creşte odată cu introducerea votului
obligatoriu. În funcţie de numărul de ţări luat în calcul şi de perioada acoperită, media
creşterii are valori aflate între 7% 10 şi 16% 11 .
În genere, creşterea este invers proporţională cu nivelul participării anterior introducerii
votului obligatoriu. În alte cuvinte, această măsură are efecte cu atât mai mari cu cât
prezenţa la vot era mai scăzută înainte de adoptarea ei 12 . De exemplu, introducerea
votului obligatoriu în Austria a mărit nivelul prezenţei la vot de la 90% la 93% (o
creştere infimă, probabil responsabilă pentru eliminarea obligativităţii votului în anul
2004), în timp ce în Australia procentul cetăţenilor care au participat la vot s-a mărit de
la 62% la 91%.
Consensul în literatura de specialitate este că introducerea votului obligatoriu are un
efect perceptibil asupra prezenţei la vot, chiar dacă sancţiunile pentru non-votanţi sunt
minore.
b) Constituţia României şi votul obligatoriu
Prevederile Constituţiei României, în forma sa actuală, identifică votul ca fiind un drept
cetăţenesc şi nu o obligaţie. Astfel, art. 36 menţionează la alin. 1: „Cetăţenii au drept de vot de
la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv”. În acelaşi sens, art. 54-57, care
exprimă îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, nu conţin prevederi privind votul, ele făcând
referire exclusiv la apărarea ţării, impozite, taxe şi neîncălcarea drepturilor şi libertăţilor altor
cetăţeni.
Introducerea votului obligatoriu ar putea fi o încălcare a prevederilor constituţionale
privind drepturile cetăţeneşti. Temeiurile pe care s-ar putea baza un astfel de punct de vedere
sunt:
Art. 1, alin. 3, care afirmă că „drepturile şi libertăţile cetăţenilor (..) reprezintă valori
supreme (...) şi sunt garantate”. Acest alineat poate fi perceput ca protejând libertatea de
a Nu vota.
Prevederile art. 62 şi 81, care stipulează că cele două camere ale Parlamentului şi
Preşedintele sunt aleşi prin „vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”. Atât
obligativitatea prezenţei la secţia de vot în ziua scrutinului, cât şi cea de a alege dintre
10
Franklin Mark, „Electoral Participation” in Comparing Democracies: Election and Voting in Global
Perspective, ed. Laurence LeDuc, Richard G. Niemi, Pippa Norris, Thousand Oaks, Sage, California, SUA, 1996,
p.227.
11 Carolina Fornos, „Explaining Voter Turnout in Latin America”, teză de master, Louisiana State University,
1996, p.34-35.
12 Wolfgang Hirczy, „The impact of mandatory vote laws on turnout: a quasi-experimental approach”, Electoral
Studies nr. 13 (March 1994): p.64-76.
36

candidaţii/partidele aflate pe buletinul de vot pot fi percepute ca fiind neconforme cu o
„liberă exprimare” a votului.
Modificarea Constituţiei prin introducerea obligativităţii votului în textul constituţional
propriu-zis ar putea fi de asemenea atacată pe baza prevederilor art. 152, alin. 2 care afirmă că
„nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”. O dezbatere asupra acestui subiect ar fi
orientată asupra noţiunii de „libertăţi fundamentale” şi a definirii acesteia.
c) Avantajele şi dezavantajele introducerii votului obligatoriu în România
În cele ce urmează prezentăm avantajele şi dezavantajele introducerii votului obligatoriu
în România în zece câmpuri problematice:
1. Legitimitate şi reprezentativitate
(+) Votul obligatoriu ar conferi forului legislativ mai multă reprezentativitate, iar
guvernului mai multă legitimitate.
(-) Atunci când votanţii sunt forţaţi să aleagă, reprezentativitatea şi legitimitatea
instituţiilor rezultate sunt de natură artificială. Mai mult, nivelul prezenţei la vot ar
putea da impresia (greşită) că Parlamentul şi Guvernul sunt susţinute pe scară largă de
către populaţie.
(-) Introducerea votului obligatoriu nu elimină cauzele dezinteresului românilor faţă de
politică. Astfel, această măsură ascunde problema, nerezolvând-o; mai mult, partidele
politice vor fi descurajate de la a încerca să o rezolve.
2. Spiritul civic
(+) Votul obligatoriu stimulează spiritul civic, întrucât forţează individul să acţioneze în
sensul binelui comunităţii, cimentând astfel legăturile dintre indivizi.
(-) Educaţia civică făcută „cu forţa” este mai ineficientă decât cea realizată prin alte
mijloace, putând avea efecte contrare celor dorite.
3. „Democratizarea” democraţiei
(+) Partidele politice democratice din România ar fi responsibilizate de nevoia de a
comunica cu un electorat mult mai numeros decât cel actual.
(-) Partidele populiste din România ar putea obţine rezultate remarcabile, bazându-se pe
atragerea numărului larg de cetăţeni care nu votează în momentul de faţă datorită
antipatiei faţă de clasa politică.
4. Responsabilizarea clasei politice
(+) Votul obligatoriu ar cointeresa mai mulţi cetăţeni în ceea ce priveşte performanţa
aleşilor. Aceştia nu ar putea întreprinde măsuri ostile intereselor comunităţii, întrucât
numărul celor care ar reacţiona în sens negativ la următoarele alegeri ar fi covârşitor.
(-) Datorită faptului că votul ar fi o obligaţie sau corvoadă, şi nu rezultatul unei decizii
personale, mulţi dintre alegătorii „forţaţi” să participe la scrutin ar rămâne la fel de
dezinteresaţi de politică la fel ca în prezent.
(-) Datorită nevoii de a satisface interesele cât mai multor cetăţeni, partidul sau partidele
aflate la putere ar evita să ia măsuri necesare dar impopulare întrucât acestea ar avea un
cost electoral masiv. Populismul ar creşte ca importanţă în arsenalul comunicaţional al
37

politicienilor români.
5. Libertatea individuală
(+) Chiar dacă se acceptă argumentul conform căruia a obliga un cetăţean să voteze
este o limitare a libertăţii sale, într-o democraţie libertatea trebuie echilibrată de
responsabilităţi.
(-) Votul obligatoriu limitează libertatea individuală. Acest aspect este important în
contextul în care percepţia asupra instituţiilor statului român este foarte proastă -
contrareacţia populaţiei obligată de instituţiile statului să acţioneze într-o direcţie străină
intereselor sale ar putea fi foarte puternică.
6. Obligativitatea exprimării unei opţiuni politice
(-) Un cetăţean trebuie să aibă dreptul la a nu avea o opţiune politică, adică la
neutralitate. Logica de tipul „ori cu noi, ori împotriva noastră” este străină democraţiei.
(+) Cetăţenii care nu vor să încalce legea, dar care nu au o opţiune politică, pot da un
„vot alb”.
(-) Funcţia „votului alb” este îndeplinită deja în sistemul actual de absenţa de la vot.
7. Populismul - sursă de ameninţări la adresa democraţiei
(+) Un nivel crescut al prezenţei la vot ar scădea riscul instabilităţii politice aduse de
lideri carismatici în perioade de criză.
(-) Populismul nu necesită un nivel scăzut de prezenţă la vot pentru a obţine succese
electorale majore. De exemplu, ascensiunea NSDAP în Germania anilor 1928-1933 nu
a avut loc în contextul unei prezenţe scăzute/în scădere la vot, ci dimpotrivă 13 .
8. Votul „la întâmplare”
(+) Partidele politice pot reduce acest tip de comportament prin acţiuni de informare a
cetăţenilor.
(-) Cetăţenii fără o opţiune politică bine definită ar putea vota „la întâmplare” pentru a-
şi manifesta antipatia faţă de partide şi faţă de procesul electoral la care sunt obligaţi să
participe.
9. „Mita” electorală
(+) Încurajarea participării la vot prin metode neortodoxe sau ilegale (cumpărarea
directă de voturi, cu bani sau produse) ar dispărea din peisajul campaniilor electorale
din România, deoarece ar trebui realizată pe o scară foarte mare.
(-) Scopul „mitei” s-ar putea redefini în sensul convingerii cetăţeanului să voteze pentru
un partid/candidat anume prin utilizarea resurselor publice (împrumuturi externe, de
exemplu), pentru a corupe electoratul.
10. Probleme de aplicare a legii
(-) Grupuri precum cetăţenii aflaţi în afara ţării sau bătrânii cu probleme de deplasare ar
avea dificultăţi majore în a vota. Dacă sistemul de acordare a sancţiunilor ar funcţiona,
13 Bruno S. Frey, Economics as a science of human behaviour: towards a new social science paradigm, Springer,
1999.
38

aceste categorii ar fi afectate în mod disproporţionat de acestea. Dacă instituţiile statului
vor manifesta ineficienţă în „pedepsirea” celor care nu au votat, încălcarea legii
înseamnă eşecul îndeplinirii obiectivului legii, creşterea participării la vot.
39

V. MIGRAŢIA PARLMENTARĂ: UN FENOMEN
INCONTROLABIL
Analizând dinamica migraţiei parlamentare începând din 1992 până în prezent,
observăm că aceasta reprezintă o constantă a procesului politic românesc. Migraţia politică are
loc, în România, în special înaintea marilor competiţii electorale şi mai puţin în cursul
mandatului parlamentar.
Din punct de vedere legislativ, principalul element care face posibilă migraţia
parlamentarilor este legat de tipul de mandat reprezentativ şi interzicerea celui imperativ. Art.
69, alin. 2, din Constituţia României, 2003, prevede: Orice mandat imperativ este nul. Odată
ajuns în Legislativ, parlamentarul nu poate fi demis pe perioada celor 4 ani decât în cazuri
excepţionale şi în niciun caz pentru opiniile politice. Practic, din punct de vedere legal, nu i se
poate interzice niciunui parlamentar să nu îşi schimbe grupul sau partidul politic pe durata
mandatului sau să îşi motiveze schimbarea opiniilor politice. Prevederile constituţionale au la
bază faptul că parlamentarii sunt reprezentanţii naţiunii ca întreg, nu doar a comunităţii care i-a
ales, astfel încât nu pot fi în niciun fel condiţionaţi în exercitarea mandatului lor.
Migraţiile politice au în principal următoarele cauze: incompatibilitatea personală cu
ideologia, membrii şi/sau conducerea partidului; conflicte în interiorul partidului în ceea ce
priveşte funcţiile de conducere; lipsa unei platforme ideologice bine stabilite a propriului
partid, în timp ce partidul spre care se îndreaptă le reprezintă mai bine interesele; oferirea unor
posturi în conducerea partidului spre care migrează ş.a. Toate aceste motive care determină
mişcarea parlamentarilor de la un partid politic la altul sunt înlesnite de regulamentele Camerei
Deputaţilor şi Senatului care sunt insuficient de clare şi uşor de manipulat.
Principalele efecte negative ale migraţiei politice sunt distorsionarea opţiunilor
electoratului şi scăderea încrederii în valoarea votului, în momentul în care cetăţeanul
observă că parlamentarul pentru care şi-a dat votul poate migra către un alt partid
politic. În perioada analizată, au existat numeroase cazuri în care politicienii au trecut de la o
extremă la alta a eşichierului politic, dar, în general, cele mai multe schimbări au avut loc în
interiorul aceloraşi familii ideologice. Pe de altă parte, în mod paradoxal, migraţia politică a
avut şi efecte pozitive: a permis partidelor de guvernământ să obţină o majoritate parlamentară
stabilă.
Prin migraţiile politice, în special de la Opoziţie către Putere, puterea relativă a
partidelor parlamentare s-a modificat progresiv, în sensul aprecierii reprezentării politice a
partidului de guvernământ şi deprecierii puterii partidelor minoritare în Parlament. Această din
urmă situaţie s-a înregistrat în legislatura 2000-2004 când Partidul Social Democrat deşi a
câştigat în urma alegerilor 43% din mandate la Camera Deputaţilor şi 46,4% la Senat, a ajuns în
noiembrie 2004 la 47% din mandate la Cameră şi la 43,6% la Senat.
Pe parcursul celor 5 legislaturi, migraţia politică a cunoscut mari diferenţe. Astfel, cea
mai instabilă legislatură a fost între 1996-2000 când 91 de deputaţi şi-au schimbat formaţiunea
politică pe listele căreia au ajuns în parlament. Aceasta a fost urmată de legislatura 2004-2008
în cadrul căreia au migrat 81 de deputaţi, pentru ca în legislatura 1992-1996 să îşi schimbe
formaţiunea politică un număr aproape egal de deputaţi, respectiv 79. O guvernare mai stabilă a
fost cea din 2000-2004, perioadă în care doar 46 de deputaţi şi-au schimbat grupul parlamentar.
Până în acest moment, în actuala legislatură şi-au schimbat formaţiunea politică un număr de
40

62 de deputaţi. Dacă se păstrează tradiţia ca în apropierea alegerilor să asistăm la migraţii
politice, se poate ca această guvernare să devină cea mai instabilă de până în prezent.
La Senat, migraţia politică nu a avut o amploare foarte mare. În legislatura 2004-2008
au migrat cei mai mulţi senatori, în număr de 42, apoi au urmat celelalte legislaturi cu un număr
mai mic de oameni politici care şi-au părăsit partidul. În legislatura 2000-2004, 30 de senatori
şi-au schimbat grupul politic, iar în perioada 2008-2010 au migrat 22 de senatori (şase senatori
au plecat de la grupul PSD, şapte de la PNL şi trei de la PD-L). Gradul mai mare de fidelitate
politică a membrilor Senatului se poate explica şi prin faptul că, de regulă, la Senat candidează
membrii care au funcţii politice în cadrul partidului, fapt care face ca fenomenul migraţiei să
aibă o incidenţă mai scăzută. Observăm că majoritatea senatorilor au ales să devină
independenţi şi foarte puţini şi-au schimbat partidul politic.
În urma analizării datelor de mai sus, putem considera că guvernările de coaliţie
favorizează migraţia politică. Un număr mai mic de grupuri parlamentare (mai precis 5) în
legislatura 2000-2004 a limitat proporţiile migraţiei, în raport cu celelalte perioade. În general,
se observă că o mare parte a deputaţilor care au părăsit un partid politic au ales să fie
independenţi, lucru care a afectat toate partidele politice. Cele mai stabile grupuri parlamentare
s-au dovedit a fi UDMR şi grupul minorităţilor, fapt previzibil de altfel deoarece determinantul
etnic a împiedicat migraţia acestora. Acestea nici nu au făcut de fapt obiectul atragerii spre
putere, pentru că au o înclinaţie pro-guvernamentală naturală (cu excepţia UDMR între 1992-
1996).
Prezenţa la putere sau în opoziţie este un factor important al direcţiei agregate a
migraţiei. De exemplu, în perioada 1992-1996 grupul parlamentar al PDSR din Camera
Deputaţilor a avut în mod constant un număr de 116-117 deputaţi şi abia în 1996 odată cu
scăderea PDSR în sondaje, în ultimele două sesiuni, numărul acestora a scăzut la 110, respectiv
la 106 membri. Aceeaşi situaţie s-a înregistrat şi în cazul PNŢCD. În perioada 1996-iunie 1998
numărul deputaţilor PNŢCD a rămas constant, fiind de 91. Odată cu sesiunea din toamna lui
1998, numărul deputaţilor a scăzut la 89, apoi la 75 şi la 71 în ultima sesiune parlamentară în
toamna lui 2000. Situaţia a fost la fel de îngrijorătoare şi în legislatura 2000-2004, deoarece în
această perioadă 15 senatori şi 46 de deputaţi au părăsit partidele care i-au adus în parlament şi
s-au înscris în alte formaţiuni politice (principalul partid spre care s-au îndreptat a fost PSD,
mai ales în dauna PRM şi PD). O situaţie şi mai gravă s-a înregistrat în legislatura 2004-2008,
când de la PRM au plecat 29 de deputaţi şi de la PSD au plecat 18, majoritatea migrând către
PD-L care a primit cel mai mare număr de deputaţi în grupul său parlamentar, mai precis 31.
Din aceste date rezultă că cel mai important factor care afectează migraţia politică este
forţa unui partid politic, relevată în special prin cotarea în sondajele de opinie. În funcţie de
această situaţie politică, parlamentarii analizează dacă ar mai putea sau nu obţine un nou
mandat şi atunci îşi schimbă sau nu opţiunea politică. Astfel, există migratorul politic de la
începutul campaniei electorale care încearcă să îşi maximizeze şansele de reuşită alegând
partidul cu probabilitatea cea mai mare de câştig şi migratorul de după campania electorală
care, dezamăgit fiind de parcursul politic pe care-l urmează formaţiunea politică pe care o
reprezintă, se îndreaptă către alt partid.
Începând cu anul 2000 au existat numeroase iniţiative legislative care au avut în vedere
stoparea acestui fenomen negativ al migraţiei, dar care în final, din cauza numeroaselor
controverse, nu au fost adoptate. Au existat opinii conform cărora modificarea art. 69 din
Constituţia României ar conduce la slăbirea parlamentarismului, ar pune în discuţie
reprezentativitatea, ar favoriza în mod predilect partitocraţia, acordând liderilor centrali puteri
41

discreţionare. În plus, prin condiţionarea mandatului de apartenenţa politică, parlamentarilor li
s-ar limita dreptul la libera exprimare sau la asociere, reprezentanţii naţiunii devenind simple
instrumente ale partidelor. De aceea doar la nivelul aleşilor locali s-a reuşit introducerea unei
prevederi de incompatibilitate care stipulează că atunci când cei aleşi pe listă sau propuşi de un
partid îşi schimbă apartenenţa în timpul mandatului, îşi pierd automat locul din consiliul local
sau judeţean (Legea nr. 249 din 22 iunie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
393/2004 privind Statutul aleşilor locali).
În anul 2008 adoptarea sistemului de vot uninominal a fost considerată o soluţie şi
pentru migraţia politică, spunându-se că în acest fel parlamentarii vor putea răspunde direct în
faţa electoratului care le-a acordat încrederea. Dar până în acest moment nu şi-a arătat
viabilitatea, mai ales pentru că Legea votului uninominal (Legea nr. 35/2008) nu surprinde
sancţionarea migraţiei politice la nivelul parlamentarilor. Noul sistem „uninominal” nu face
altceva decât să „taxeze” un migrator politic doar prin faptul că în momentul alegerilor, la
termen sau anticipate, se poate urmări cu mai multă precizie traseul politic urmat de acesta
pentru că nu se mai poate ascunde după o listă de partid. Exemple concrete (în această
legislatură, la Camera Deputaţilor, migrările a opt parlamentari liberali şi a trei socialdemocraţi
către grupul politic al PD-L) au arătat că parlamentarii nu iau în considerare faptul că
sunt reprezentanţii cetăţenilor din colegiul în care au fost votaţi şi tot avantajele personale şi
imediate primează în deciziile pe care le iau.
FSN/PD/
PD-L
Tabel 6: Migraţia politică la Camera Deputaţilor în perioada 1992-2010
1992-1996 1996-2000 2000-2004 2004-2008 2008- 2010
Intr. Ieşire Dif. Intr. Ieşire Dif. Intr. Ieşire Dif. Intr. Ieşire Dif Intr. Ieşire Dif.
43 41 -2 43 37 -6 31 27 -4 48 67 19 115 124 9
PDSR/ 117 106 -11 91 77 -14 149 161 12 113 102 -11 110 92 -18
PSD*
PNŢ-CD 41 42 1 85 71 -14 - - - - - - - - -
PNL/ PAC 27 13 -14 31 33 2 30 27 -3 64 60 -4 65 53 -12
PRM 16 14 -2 19 19 0 84 71 -13 48 21 -27 - - -
UDMR 27 27 0 25 25 0 27 26 -1 22 22 0 22 22 0
PUNR 30 27 -3 18 13 -5 - - - - - - - - -
PSM 13 8 -5 - - - - - - - - - - - -
PSDR 10 9 -1 10 9 -1 - - - - - - - - -
PER 4 3 -1 5 0 -5 - - - - - - - - -
FER - - - 1 0 -1 - - - - - - - - -
PUR/PC** - - - - - - 6 4 -2 19 17 -2 4 3 -1
PAR/ - - - 0 3 3 - - - - - - - - -
UFD
Minorităţi 13 13 0 15 15 0 18 18 0 18 18 0 18 18 0
Indep. 0 38 38 0 40 40 0 11 11 0 18 18 0 22 22
TOTAL 341 341 79 343 342 91 345 345 46 332 325 81 334 334 62
42

Notă: *În alegerile din 2000 PSDR a obţinut 11 mandate pe listele PDSR, iar în 2001
cele două partide au fuzionat.
** În legislatura începută în 2008 Daniela Popa (PC) a demisionat şi datorită sistemului
de vot uninominal s-au organizat alegeri în urma cărora a câştigat Teo Trandafir (PD-L). Deci
diferenţa de 1 mandat de la PC nu rezultă în urma migraţiei unui deputat.
Tabel 7. Migraţia politică la Senat în perioada 2000-2010
2000-2004 2004-2008* 2008-2010
Intrare Ieşire Dif. Intrare Ieşire Dif. Intrare Ieşire Dif.
PD/PD-L* 13 6 -7 21 22 1 51 50 -1
PDSR/ PSD** 65 58 -7 46 42 -4 48 45 -3
PNL* 13 13 0 28 20 -8 28 21 -7
PRM 37 36 -1 21 13 -8 - - -
UDMR 12 12 0 10 10 0 9 9 0
PUR/PC - - - 11 10 -1 1 1 0
Independenţi*** 0 15 15 0 20 20 0 11 11
TOTAL 140 140 30 137 137 42 137 137 22
Notă: * În legislatura 2004-2008 diferenţele vin din faptul că unii dintre senatorii care
au demisionat au fost înlocuiţi cu alţi senatori ai partidului din alianţă şi nu cu senatori din
propriul partid.
** Pentru alegerile din 2000, cei 65 de senatori provin de la PSD şi PUR care au
candidat pe liste în alianţă.
*** În legislatura 2008-2010 independenţii au format Grupul parlamentar Mixt.
43

VI. SISTEMUL ELECTORAL „UNINOMINAL”: UN
EXPERIMENT EŞUAT
Analiza parlamentarismului implică, în mod obligatoriu, o discuţie privind sistemul
electoral. Acesta poate fi definit drept mecanismul de transpunere a voturilor exprimate în
cadrul unor alegeri în mandate câştigate de partidele politice şi de candidaţi, pentru a forma o
autoritate publică reprezentativă. Formulele electorale folosite (de ex. sistem majoritar sau
proporţional, formula matematică folosită pentru a calcula alocarea locurilor) şi mărimea
circumscripţiilor (nu numărul de alegători care locuiesc în circumscripţie, ci câţi membri ai
parlamentului alege acea circumscripţie) sunt variabilele cheie în acest proces. În acest capitol
ne propunem să analizăm mecanismele de funcţionare ale legii electorale pentru alegerea
parlamentului din anul 2008, cum s-a ajuns la aceasta şi, în final consecinţele „reformei
electorale” din urmă cu doi ani. Pentru început însă, este nevoie de clarificarea funcţiilor
politice ale unui sistem electoral.
a) Ce aşteptăm de la un sistem electoral
La nivel de principii, literatura de specialitate afirmă că sistemele electorale trebuie să
îndeplinească simultan două condiţii principale, între care trebuie realizat un echilibru:
reprezentativitatea opţiunilor electoratului şi stabilitatea guvernamentală. Altfel spus, cât mai
multe din opţiunile politice ale cetăţenilor trebuie să se regăsească în Parlament, dar, în acelaşi
timp, să existe posibilitatea constituirii unor majorităţi guvernamentale pentru exercitarea
rezonabilă a mandatului popular.
Pentru ca sistemului electoral să aibă un rol dinamic la consolidarea democraţiei, acesta
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, care să ajute la obţinerea următoarelor efecte
concrete:
să determine crearea unui regim politic în care atât guvernul cât şi membrii aleşi ai
parlamentului să fie pe deplin responsabili faţă de cetăţeni, iar această responsabilitate
să fie una efectivă, nu doar de principiu;
să dea posibilitatea participării la alegeri a candidaţilor independenţi şi, în acelaşi timp,
să favorizeze dezvoltarea partidelor politice puternice, evitându-se fragmentarea lor;
să încurajeze dezvoltarea partidelor, bazându-se mai mult pe valori şi ideologii politice,
precum şi pe programe specifice de politică, decât pe probleme regionale, legate de rasă
sau de etnie;
să facă posibilă reprezentarea adecvată a curentelor şi opţiunilor din societate.
Parlamentul trebuie să includă atât bărbaţi, cât şi femei, atât tineri, cât şi bătrâni, bogaţi
şi săraci, să reflecte diferitele afiliaţii religioase, comunităţi lingvistice şi grupuri etnice
din societatea românească;
să asigure prezenţa unei opoziţii parlamentare viabile care să poată influenţa legislaţia,
să apere drepturile minorităţilor de orice fel şi să reprezinte eficient circumscripţia;
cheltuielile de campanie să nu crească, ci, în măsura posibilului, să scadă. Cu cât
cheltuielile de campanie sunt mai mari, cu atât creşte potenţialul apariţiei corupţiei;
44

operaţiunea de votare trebuie să fie foarte simplă, astfel încât orice persoană să-şi poată
exprima opţiunea politică, iar aceasta să poată rămâne confidenţială.
În raport de aceste cerinţe generale pentru un sistem electoral într-o societate
democratică putem analiza actuala legislaţie electorală.
b) Geneza legii electorale din 2008
Alegerile parlamentare desfăşurate în România în perioada 1990-2004 au avut loc
conform unui sistem proporţional, în care votanţii erau puşi în situaţia de a alege între liste
alcătuite de partidele politice. Această situaţie a fost considerată, mai întâi de către jurnalişti şi
anumiţi lideri ai „societăţii civile”, apoi şi de către politicieni, inacceptabilă. S-a creat o
adevărată mitologie a „votului uninominal”, acesta fiind considerat soluţia miraculoasă pentru
aşa-numita „reformă a clasei politice”.
Dacă până în anul 2004 discuţiile privind reforma electorală aveau un grad înalt de
generalitate, în condiţiile în care niciun partid politic nu era interesat în mod real într-o atare
transformare, odată cu venirea la putere a lui Traian Băsescu subiectul a intrat în malaxorul
abordării populiste. În anul 2005, dezbaterea privind sistemul electoral a fost transformată întrun
subiect al competiţiei politice de către PSD, în condiţiile în care liderul de atunci al
partidului, Mircea Geoană, dorea să dea substanţă formulei „Noul PSD” printr-o propunere
privind trecerea la sistemul uninominal şi parlamentul unicameral.
Traian Băsescu a plusat însă, în condiţiile în care avea şi mijloacele legale pentru a face
acest lucru. Pe data de 14 februarie 2007, în cadrul unui discurs în Parlament, Traian Băsescu
motiva necesitatea introducerii votului uninominal întrucât numai astfel s-ar fi putut atinge
următoarelor obiective:
reducerea dependenţei oamenilor politici de partide: „politicienii români dau socoteală,
în primul rând, şefilor de partid şi deloc sau aproape deloc comunităţilor care îi aleg”;
responsabilizarea clasei politice faţă de alegători într-o manieră mai eficientă decât în
cazul votului pe liste: „practica ascunderii în spatele listelor de partid, a migraţiei dintrun
judeţ în altul, în speranţa că anonimatul va proteja din nou interesele încă un ciclu
electoral au fost în aceşti 17 ani modalităţi de a evita responsabilitatea directă în faţa
cetăţenilor”;
racordarea politicienilor la nevoile cetăţenilor: „în actualul sistem electoral sunt mai
importante controlul asupra pârghiilor statului şi înţelegerile de culise decât sprijinul
opiniei publice şi dorinţa acesteia de reformă”;
destabilizarea structurii ierarhice de partid, în sensul reducerii drastice a importanţei
forurilor centrale, respectiv scăderea importanţei liderilor naţionali: „votul uninominal
va inversa raporturile de putere în cadrul partidelor - ajungându-se la situaţia în care
conducerea partidului va depinde de sprijinul parlamentarilor, nu parlamentarii de
sprijinul conducerii” şi „votul uninominal va inversa raporturile de putere în cadrul
politicii româneşti - printr-un transfer de putere de la conducerea partidelor către
electoratul de la nivel local”;
restabilirea unei încrederi puternice a cetăţenilor în politicieni: „în lipsa unei măsuri
imediate de reformare a clasei politice există riscul pierderii totale a încrederii în clasa
politică, precum şi riscul unui vot de blam generalizat la adresa clasei politice
româneşti”.
45

Mesajul din Parlament al lui Traian Băsescu are meritul de a sintetiza argumentele ce
compun ceea ce poate fi denumit „mitul votului uninominal”. Discursul din Parlament era un
preambul pentru ceea ce a urmat, convocarea unui referendum naţional consultativ care s-a
suprapus cu alegerile pentru Parlamentul European din 25 noiembrie 2007. Cetăţenii români au
fost chemaţi să răspundă prin „Da” sau „Nu” la întrebarea: „Sunteţi de acord ca, începând cu
primele alegeri care vor fi organizate pentru Parlamentul României, toţi deputaţii şi senatorii să
fie aleşi în circumscripţii uninominale, în baza unui scrutin majoritar în două tururi”. Deşi
doar 26,45% dintre alegători s-au prezentat la referendum, un procent insuficient pentru
validarea acestuia, răspunsul a fost pozitiv într-o proporţie masivă: 81,34% dintre aceştia
votând „Da”.
Pentru partidele care au participat la suspendarea lui Traian Băsescu, PSD şi PNL,
referendumul în sine era o înfrângere politică, deoarece le-a fost limitată aria de opţiuni. PSD a
căzut victimă propriei sale strategii de învingere prin populism a lui Traian Băsescu, iar PNL a
căutat să salveze aparenţele prin angajarea răspunderii de către cabinetul Călin Popescu-
Tăriceanu asupra unei variante de scrutin mixt. Aceasta a fost contestată cu succes de
preşedinte la Curtea Constituţională. Pe data de 29 ianuarie 2008 Traian Băsescu a adresat o
cerere scrisă partidelor parlamentare care avea ca subiect adoptarea sistemului pe care îl
propusese populaţiei cu câteva luni mai devreme, primind un răspuns negativ. După câteva luni
de negocieri, Camera Deputaţilor a adoptat legea „votului uninominal” în forma sa finală,
aceasta îndeplinind simultan următoarele condiţii: i) era o formulă de compromis între un
sistem proporţional şi unul uninominal de alegere a parlamentarilor, punându-se astfel în acord
cu rezultatele referendumului, dar şi cu faptul că acesta nu fusese declarat valid; ii) nu conţinea
elemente susceptibile de a fi declarate neconstituţionale.
c) Mecanismele legii electorale
Sistemul de vot adoptat de către Parlament şi folosit în cadrul alegerilor din anul 2008
este parţial rezultatul unei colaborări între Asociaţia ProDemocraţia şi partidele politice.
Asociaţia ProDemocraţia a propus conceptul iniţial, însă formula tehnică de alocare a
mandatelor a fost realizată de reprezentanţii partidelor politice parlamentare.
Principala noutate a Legii nr. 35/2008 este aceea că elimină „lista de partid” şi permite
înscrierea unui singur candidat de către fiecare competitor electoral (partid politic, alianţă sau
formaţiune a minorităţilor naţionale sau candidat independent) într-un colegiu. Nota definitorie
a noii legi este dată de articolul 5, alineatul 1, în care se afirma că „deputaţii şi senatorii se aleg
în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art.11, prin scrutin uninominal, potrivit
principiului reprezentării proporţionale”.
Acest lucru a însemnat redesenarea unităţilor electorale prin împărţirea circumscripţiilor
electorale plurinominale în colegii uninominale. În urma acestei operaţiuni s-a obţinut un total
de 137 de colegii uninominale pentru Senat şi 315 colegii uninominale pentru Camera
Deputaţilor, incluzând şi mandatele, două senatoriale şi patru de deputaţi, din circumscripţia nr.
43, nou înfiinţată, pentru cetăţenii români rezidenţi în afara graniţelor ţării. Colegiile au fost
inegal delimitate sub aspect demografic, fără respectarea principiului egalităţii de desemnare a
votului, urmărindu-se crearea unor colegii „favorabile” în funcţie de numărul de primari sau
votul politic obţinut de un partid într-o anumită zonă. Acest lucru a fost posibil printr-o decizie
a Guvernului Tăriceanu, care a eliminat prin OUG nr. 66/2008 restricţia potrivit căreia cel mai
mare colegiu uninominal să fie cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu
uninominal.
46

Pragul electoral a fost determinat printr-o metodă care combina elemente de
uninominalism şi de scrutin proporţional: a funcţionat atât un prag electoral la nivel naţional
(5% din voturile exprimate atât la Senat cât şi la Camera Deputaţilor) dar şi unul alternativ, de
6 mandate de deputat şi 3 mandate de senator, obţinute prin majoritate absolută (50% + 1 din
voturile exprimate).
Procedura atribuirii de mandate candidaţilor cuprinde, conform legii electorale, două
etape. În prima etapă, se atribuie mandatele candidaţilor care au obţinut majoritatea absolută a
voturilor exprimate în acel colegiu. În etapa a doua, candidaţii care nu au obţinut majoritatea
absolută sunt ordonaţi descrescător pe o listă în funcţie de raportul (diferenţa) dintre numărul de
voturi obţinute şi coeficientul electoral al circumscripţiei respective. În acelaşi timp, numărul
de mandate obţinute majoritar, în prima etapă (uninominal) se scade din numărul de mandate al
circumscripţiei, restul obţinut fiind alocat în a doua etapă de atribuire a mandatelor, în funcţie
de ordinea de pe lista ordonată a candidaţilor rămaşi în acea circumscripţie. Dacă primul
competitor şi-a epuizat numărul de voturi disponibil în acea circumscripţie, se trece la
următorul clasat pe lista ordonată. Dacă şi în acest caz unii competitori nu obţin numărul de
mandate la care au dreptul în acea circumscripţie se atribuie câte un mandat suplimentar,
existând astfel posibilitatea creşterii numărului parlamentarilor aleşi, lucru care de altfel s-a şi
întâmplat.
Restul de voturi neutilizate în prima fază de distribuire a mandatelor (candidaţii care au
obţinut majoritatea absolută a voturilor din colegiu), precum şi numărul de mandate neatribuite
sunt comunicate Biroului Electoral Central (BEC) pentru a fi repartizate în etapa a II-a, la nivel
naţional, utilizându-se metoda d`Hondt. În etapa naţională, numărul de voturi neutilizate al
tuturor competitorilor care trec de pragul electoral se împarte la numărul de mandate,
obţinându-se un nou coeficient pentru alocarea acestora pentru fiecare formaţiune politică. În
continuare, se stabileşte un coeficient al fiecărei circumscripţii pentru alocarea mandatelor
rămase, în funcţie de ordinea clasării competitorilor. Coeficientul naţional se împarte la
coeficientul local al fiecărei circumscripţii, obţinându-se numărul de mandate al fiecărui partid
în fiecare unitate administrativ-teritorială. În cazul în care coeficientul de circumscripţie este
mai mare decât coeficientul naţional se atribuie un mandat din oficiu. Dacă în urma acestei
proceduri nu este posibilă alocarea mandatelor, BEC ia în considerare circumscripţia în care un
competitor are cel mai mare număr de candidaţi sau cel mai mare număr de voturi neutilizate.
În cazul în care şi după această procedură rămân mandate nealocate, acestea se distribuie pe
baza acordului între competitorii politici sau prin tragere la sorţi (sic!).
Aşa cum arătam deja, pentru prima dată, alegerile parlamentare au conţinut şi o
circumscripţie specială pentru românii din străinătate. Prevederea respectivă era o reglementare
care ţinea seama de numărul mare de români care muncesc în ţări ale Uniunii Europene sau în
alte state ale lumii. Având în vedere că în acelaşi timp legea stipulează că norma de
reprezentare pentru un loc de deputat era de 70.000 de locuitori, iar pentru un senator, de
160.000 de locuitori, au apărut două tipuri de probleme: anumite colegii din străinătate erau
mult mai puţin populate decât colegiile pentru Europa de Vest şi America de Nord, lucru ce a
dus şi la anomalii privind numărul de votanţi pentru un deputat ales în urma distribuţiei (de
exemplu deputatul UDMR Koto Iosif a fost ales în colegiul D4 din Diaspora „Africa – Orientul
Mijlociu” cu doar 34 de voturi!).
În concluzie, Legea 35/2008 creează mecanisme hibride, alegerile desfăşurându-se în
colegii uninominale, dar repartizarea mandatelor se realizează după regula proporţionalităţii 14 .
14 Alexandru Radu, ”Reformă sau experiment electoral”, Sfera Politicii, nr. 131-132, 2008, pp.14-21
47

d) Desfăşurarea alegerilor parlamentare din 2008 - rezultate şi observaţii
Cele 470 de locuri parlamentare stabilite de lege au fost disputate de 2.960 candidaţi
reprezentând 11 formaţiuni politice (din care 5 parlamentare), 18 organizaţii ale minorităţilor
naţionale şi 31 de independenţi. Faţă de 2004, când media a fost de 32 de competitori pentru un
loc de deputat, respectiv 26 pentru un loc de senator, în 2008 concurenţa s-a redus simţitor, un
mandat parlamentar fiind disputat de numai 6 pretendenţi.
La alegeri au participat 7.238.871 de cetăţeni, respectiv 39,20%, astfel că prezenţa la
urne s-a situat la cel mai scăzut nivel din întreaga istorie postcomunistă a alegerilor
parlamentare naţionale. Acest fapt poate fi explicat prin: decalarea alegerilor parlamentare de
cele prezidenţiale, pentru prima dată din 1990 încoace, astfel încât miza acestora a fost
considerată mai puţin importantă; frecvenţa ridicată a consultărilor populare (în anul 2007
alegeri pentru Parlamentul European iar în iunie 2008 alegerile locale); introducerea unei
prevederi în legea electorală conform căreia votul se poate exercita numai în secţia de votare
arondată domiciliului.
Principala problemă a alegerilor parlamentare în colegii uninominale a fost însă
extinderea unui fenomen care anterior se manifestase în alegerile locale din localităţi reduse ca
dimensiune: mita electorală. În condiţiile absenteismului anticipat la vot prin sondajele preelectorale,
candidaţii s-au angajat într-o competiţie pentru „stimularea” participării la vot,
implicit a „direcţionării” opţiunilor politice prin oferirea de „stimulente”: bani sau produse. În
acest fel, pentru prima dată în alegerile parlamentare din România după 1989 votul a devenit o
marfă la nivel naţional. Nu se poate afirma că de acest procedeu ar fi utilizat doar anumite
partide politice, fenomenul fiind unul transpartinic.
Rezultatele alegerilor au demonstrat una dintre slăbiciunile sistemului electoral, şi
anume posibilitatea ca raportul dintre partide pe baza voturilor primite să nu fie reflectat într-o
componenţă pe măsură a Parlamentului, cu toate că logica acestuia a fost una proporţionalistă.
Astfel, dacă se cumulează voturile pentru Senat şi Camera Deputaţilor, alianţa PSD+PC a
primit un total de 4 632 417 voturi, cu 91 000 mai multe decât PD-L, dar a primit 3 mandate
mai puţin (114 deputaţi faţă de 115, şi 49 senatori faţă de 51). PNL a ocupat poziţia a treia atât
ca procent din voturile exprimate (18,57% din voturile pentru Camera Deputaţilor, respectiv
18,74%), adică 65 deputaţi şi 28 de senatori. O uşoară supra-reprezentare se poate observa în
cazul UDMR, a patra organizaţie politică intrată în Parlament, care a primit 6,17% din voturile
pentru Camera Deputaţilor, fiind reprezentată de 22 deputaţi (6,59% din numărul total al
acestora) şi 6,39% din voturile pentru Senat, unde a ocupat 9 locuri (6,60%).
e) În loc de verdict: o listă a defectelor
Principalul avantaj al sistemului electoral utilizat în 2008 a fost mărirea gradului de
comunicare între candidat şi votant, chiar dacă de multe ori mesajele s-au concentrat pe aspecte
care ţineau de administraţia locală şi nu de funcţii ale Parlamentului. Abandonarea sistemului
„de listă” a dus la conştientizarea puternică de către politicieni a importanţei imaginii proprii;
de asemenea, munca organizaţiilor locale din toate partidele politice a fost apreciată la
adevărata sa valoare de către parlamentari, în contextul în care aceştia trebuiau să conlucreze cu
militanţii partidului pentru obţinerea victoriei.
În acelaşi timp, sistemul electoral folosit a creat condiţiile necesare apariţiei câtorva
eşecuri de substanţă. Enumerarea care urmează nu este exhaustivă, ea având rolul de a sublinia
doar câteva din motivele principale pentru care este absolut necesar ca actualul sistem electoral
să fie înlocuit:
48

i) Discrepanţe majore în magnitudinea colegiilor electorale. Unul dintre defectele
cele mai grave dar şi mai insidioase ale legii electorale din 2008 constă în inegalitatea dintre
colegii, norma de reprezentare pe care acest sistem se sprijinea fiind eliminată din textul final al
legii, fiind stabilită de guvern. Aplicarea după criterii proporţionale a mandatelor a avut efecte
nefericite datorită aplicării acesteia la colegii electorale între care există mari dezechilibre în
privinţa numărului de alegători. Dacă aceleaşi voturi ar fi fost obţinute de partide în colegii în
care abaterea de la norma de reprezentare de 70.000 cetăţeni pentru Camera Deputaţilor şi
160.000 pentru Senat nu ar fi fost mai mare de 10-15%, raportul dintre voturi şi mandate era
mult mai corect, iar Alianţa PSD+PC ar fi câştigat cel mai mare număr de mandate, conform
voinţei electoratului. Ca atare, principala problemă a actualului sistem de vot o reprezintă nu
atât distribuirea voturilor după criterii proporţionale, ci magnitudinea colegiilor şi, implicit,
geografia acestora.
ii) „Defectul de proporţionalitate” a avut consecinţe politice importante. Natura
proporţională a sistemului s-a dovedit a fi implementată în mod deficitar: alianţa PSD-PC a
obţinut cu 91.000 de voturi mai mult decât PDL, dar a primit trei mandate mai puţin, ca urmare
a modului de desenare a colegiilor. Această situaţie a avut consecinţe majore asupra scenei
politice, permiţându-i lui Traian Băsescu să se folosească de argumentul numărului de mandate
pentru desemnarea ca prim-ministru a lui Emil Boc.
iii) Crearea percepţiei de nereprezentativitate pentru anumiţi parlamentari, în
condiţiile în care mandatul nu a revenit întotdeauna competitorului clasat pe prima poziţie în
colegiul electoral – în total 115 mandate de deputat şi senator (25%) revenind candidaţilor de
pe locurile 2 sau chiar 3. Implicit, ocupanţi ai locului 1 care nu au obţinut o majoritate absolută
în circumscripţia în care au candidat nu au ajuns în Parlament. Aspecte ilare, precum cazul lui
Koto Iosif, ales deputat cu 34 de voturi, dar şi altele de acelaşi tip au contribuit la perceperea
sistemului electoral de către votanţi şi politicieni drept o modalitate eronată de a desemna
membrii Parlamentului României.
Un exemplu concludent în această privinţă este dat de alegerile pentru Senat din
circumscripţia electorală Argeş: „Locurile din cele 4 colegii uninominale, în care a fost
împărţită circumscripţia senatorială, au revenit alianţei PSD+PC (două), PD-L şi PNL (câte
unul), în acord cu ponderea electorală a fiecărei formaţiuni politice, respectându-se, deci,
principiul proporţionalităţii, cel pe care chiar legea electorală îl invocă. Conform criteriilor
legale de alocare a mandatelor, în prima etapă au fost reţinute acele mandate adjudecate de
candidaţii care au obţinut peste 50% din voturile exprimate în fiecare colegiu, adică de Şerban
Constantin Valeca şi Constantin Tămagă, ambii de la PSD, în colegiile uninominale nr. 2 şi nr.
3. Cum, astfel, alianţa PSD+PC şi-a epuizat mandatele ce le revenea conform proporţionalităţii
electorale, candidaţii ei plasaţi pe primele poziţii în celelalte colegii, nr. 4 şi nr. 1, respectiv
Octavian Ştireanu şi Costache Florea, au fost eliminaţi din cursă, locurile fiind ocupate, în
etapa a doua, de următorii candidaţi din partea celorlalte două partide care aveau dreptul la
mandate: liberalul Mircea Cinteză (care a obţinut cu 8 603 voturi mai puţine decât Ştireanu) şi
democrat-liberalul Mircea Diaconu (cu 7 851 mai puţine voturi decât Florea)” 15 .
Starea de confuzie rezultată din astfel de situaţii a decredibilizat sistemul electoral
denumit în mod convenţional „uninominal”. În momentul în care un alegător conştientizează
15 Ibidem
49

faptul că rezultatul alegerilor este ilogic, ocupantul locului 2 sau 3 din colegiul său ajungând în
Parlament în timp ce ocupantul locului 1 neatingând această ţintă, încrederea în importanţa
propriului vot şi încrederea în democraţie scad vertiginos. Natura complexă a mecanismului de
distribuire a dus la apariţia unor situaţii neinteligibile pentru alegătorul de rând, discreditând în
ochii acestuia sistemul electoral utilizat şi, prin extensie, Parlamentul României.
iv) Participarea electorală nu a crescut ci, dimpotrivă, a scăzut. La alegerile
parlamentare din 2008 au votat cu o treime mai puţini români decât cu patru ani mai devreme
(39,2% faţă de 57,5%). În contextul în care alegerile parlamentare din 2008 erau primele de
după Revoluţie care nu coincideau cu cele prezidenţiale, o scădere a numărului de votanţi era
de aşteptat. Introducerea unui sistem promovat intens drept „uninominal” ar fi trebuit în mod
teoretic să balanseze măcar parţial acest factor, reducând în planul percepţiei publice distanţa
dintre alegător şi actul de guvernare.
v) Gradul de înnoire a elitelor politice s-a menţinut. Unul dintre subiectele
vehiculate anterior şi chiar ulterior scrutinului a fost „înnoirea clasei politice”, un fenomen
despre care anumiţi actori politici şi non-guvernamentali sperau că va fi favorizat de
introducerea noului model electoral. O analiză a parlamentului rezultat în urma alegerilor din
2008 prin comparaţie cu cel format cu patru ani în urmă arată că:
130 de deputaţi (39% din numărul total de deputaţi) şi 54 de senatori (39% din numărul
total de senatori) şi-au păstrat locul în parlament;
18 deputaţi (5% din numărul total) şi 11 senatori (8% din numărul total) au revenit în
parlament, ei deţinând un mandat înainte de 2004;
mai mult de jumătate dintre parlamentarii din 2008 (54,77% din numărul total, adică
186 de deputaţi şi 72 de senatori) sunt nou-veniţi pe scena parlamentară.
Acest rezultat este aproape identic cu cel din 2004, când 55,53% dintre parlamentari
erau „boboci”.
vi) Notorietatea bate competenţa. Dacă gradul de înnoire al elitelor politice prin
sistemul de vot aplicat în anul 2008 este similar cu acela produs de votul pe liste blocate în anul
2004, cifrele statistice nu surprind un alt fenomen: deprofesionalizarea parlamentarilor.
Dacă votul pe liste păstra avantajul pentru partidele politice de a-şi putea promova în Parlament
oameni de specialitate, având expertiză în domenii de înaltă calificare, candidaturile în colegii
uninominale i-au avantajat doar pe acei candidaţi care au putut investi în campania electorală
sau sunt posesorii unor abilităţi de interrelaţionare. Notorietatea este un factor mai important
decât competenţa, moralitatea sau nivelul de educaţie. Un sondaj efectuat de INSOMAR înainte
de alegeri evidenţia faptul că 68% dintre alegători preferă să voteze un candidat de care au auzit
(chiar dacă nu reprezintă partidul politic preferat) decât un candidat al partidului respectiv dar
care nu posedă notorietate.
vii) Cheltuielile de campanie au crescut vertiginos. S-a înregistrat o creştere
exponenţială a costurilor de campanie, putând fi estimată o mărire a costurilor de campanie, în
medie cu 400% per mandat parlamentar, faţă de alegerile parlamentare din anul 2004. Explozia
costurilor de operare a sistemului politic generează creşterea corupţiei, ca metodă de amortizare
a cheltuielilor implicate de campania electorală. Totodată, a devenit evident că doar acei
candidaţi care au dispus de mijloace materiale solide şi-au putut asigura succesul în această
50

campanie, numărul candidaţilor reducându-se la o cincime faţă de alegerile parlamentare
anterioare. Sistemul electoral „uninominal” filtrează în mod nedemocratic clasa politică,
excluzând de la activitatea de campanie politicienii fără venituri substanţiale.
viii) Barierele de gen nu au fost înlăturate. Din cei 453 parlamentari aleşi în colegii
uninominale doar 44 sunt femei (9,7%), ceea ce reprezintă cu mult sub media din Uniunea
Europeană şi chiar sub procentul de 11% rezultat în urma alegerilor din anul 2004. Sistemul
uzitat în 2008 nu a înlăturat barierele de gen din politica românească, ci mai degrabă a
contribuit la adâncirea acestora.
ix). Sistemul actual a legitimat migraţia politică. Argumentul deseori folosit în
justificarea migraţiei politice a fot „uninominalismul”, parlamentarii respectivi pretinzând că
sunt depozitarii voinţei alegătorilor şi că, deci, pot acţiona aşa cum doresc cetăţenii. Relaţia de
reprezentare reală şi directă a voinţei cetăţenilor de către cei care au ales să părăsească partidele
pentru care au candidat în anul 2008 este incertă şi, până la urmă nefuncţională. Deputatul
Daniel Oajdea de la Iaşi (ales în circumscripţia Iaşi) a încercat înaintea moţiunii de cenzură
votată în iunie 2010 să exploreze „voinţa alegătorilor” din colegiu prin organizarea unei
consultări cu aceştia, însă iniţiativa a fost un eşec, ca urmare a nereprezentativităţii (statistice) a
celor care au participat la procedeul ad-hoc.
51

CONCLUZII
1. Analiza parlamentarismului din România arată că, în pofida atacurilor la care a
fost supus în ultimii ani, acesta a supravieţuit, dar performanţele instituţiei parlamentare se află
mult sub necesităţile societăţii româneşti. Parlamentarismul în România este pus în pericol
de patru categorii de factori:
Neo-cezarismul prezidenţial al lui Traian Băsescu şi al grupului său de fideli, care
urmăresc transformarea regimului politic în unul profund prezidenţializat.
Referendumurile privind trecerea la sistemul unicameral şi reducerea numărului de
parlamentari nu au avut doar o funcţie electoralistă – de a genera simpatie/voturi pentru
Traian Băsescu şi PD-L, ci au avut ca miză tocmai diminuarea rolului instituţiei
parlamentare în cadrul sistemului politic din România.
Scăderea calităţii activităţii parlamentarilor, acest lucru fiind generat atât de
fenomenul decredibilizării partidelor politice – astfel încât cariera politică nu a mai
devenit atractivă pentru o bună parte a elitelor naţiunii – cât şi de scrutinul în colegii
uninominale, care favorizează notorietatea iar nu competenţa, şi pun la încercare
resursele financiare ale candidaţilor iar nu pe cele de inteligenţă şi caracter. Democraţia
parlamentară devine astfel o acoperire pentru puterea oligarhică.
Tendinţa de transformare a parlamentului într-o simplă maşină de vot. Utilizarea
cu mare frecvenţă a ordonanţelor de urgenţă şi a procedurii angajării răspunderii
guvernului au ca efect atât scăderea calităţii legislaţiei cât şi consolidarea imaginii
Parlamentului de instituţie formalistă, practicanta unui simplu ritual politic.
Populismul antiparlamentar, sprijinit şi de mass-media. Poate că nimic nu este mai
dăunător pentru democraţia din România decât ideea „toţi sunt la fel” sau „de vină sunt
toate guvernările de după 1989”. Aceste idei, ale răului difuz şi responsabilităţii
colective, sunt foarte răspândite în gândirea colectivă, fiind sistematic întreţinute de
modul de abordare a problemelor în cadrul mass-media (în special electronice). Aceasta
contribuie atât la decredibilizarea Parlamentului, cât şi a partidelor politice.
2. Paradoxal, în ciuda proastei sale reputaţii, Parlamentul României a fost nu
numai singura instituţie a statului care a opus rezistenţă şi a frânat efectiv derapajul neocezarist
al Preşedintelui Traian Băsescu, sprijinit de Executiv, de o parte a puterii
judecătoreşti, de instituţiile de forţă şi de serviciile de informaţii, ci şi ultimul recurs la
care au apelat instinctiv cetăţenii vulnerabili la abuzurile guvernamentale.
3. Analiza comparativă a Parlamentului român în contextul Uniunii Europene
spulberă atât mitul „unicameralismului”, cât şi pe cel al „supraponderabilităţii” acestuia.
Nici un stat din Uniunea Europeană, fie el federal sau unitar, cu mai mult de 20 milioane de
cetăţeni nu are parlament unicameral. De asemenea, Parlamentul României depăşeşte doar cu
puţin dimensiunea rezultată prin aplicarea regulii „ideale” a rădăcinii cubice din numărul
populaţiei, ceea ce oricum nu constituie un „caz unic” în Uniunea Europeană. Reducerea
numărului total de parlamentari la 300, potrivit votului exprimat în referendumul consultativ, ar
echivala, însă, cu intrarea României în rândul statelor ale căror parlamente sunt
subdimensionate în raport de regula rădăcinii cubice.
52

4. Controlul parlamentar asupra puterii executive este subordonat logicii
confruntării dintre putere şi opoziţie, astfel încât această funcţie a instituţiei
parlamentare este exercitată marginal, cu precădere la nivel simbolic. Din cele 23 de
moţiuni de cenzură care au fost depuse de la adoptarea Constituţiei în 1991 şi până la finalul
anului 2010, doar una singură a fost adoptată (în anul 2009), fără a avea însă ca efect
schimbarea reală a guvernului. Faptul a fost inclusiv consecinţa fluidităţii excesive (ceea ce
conduce la frecvente şi arbitrare schimbări ale taberei) şi lipsei de principialitate (ceea ce
ocultează raţiunea votului parlamentar) a raporturilor intraparlamentare reflectate de cazul unui
partid care a votat demiterea guvernului Emil Boc II (este vorba de grupul parlamentar al
UDMR) pentru ca peste doar câteva luni să intre la guvernare într-un cabinet (Emil Boc III) cu
o componenţă nemodificată faţă de cea sancţionată prin moţiunea de cenzură.
Moţiunile simple au devenit instrumente banalizate ale luptei politice în condiţiile
în care nu au puterea de a demite un ministru ori a-i modifica politica. Chiar dacă sunt adoptate,
îndeplinirea cerinţelor lor este imposibil de impus.
Dependenţa parlamentarilor de protecţia şefilor de partid (oligarhia politică, în
special locală) şi/sau de sponsorii financiari (oculta plutocrată) anulează capacitatea
Parlamentului de a controla Executivul şi îi subminează, în consecinţă, legătura de
încredere cu electoratul. Parlamentarii nu votează ghidaţi de aşteptările populaţiei ci de
comanda „protectorilor” politici şi financiari interesaţi în manipularea guvernului. Astfel
chiar şi guvernele care au avut o majoritate parlamentară fragilă au dominat
Parlamentul.
5. Instrumentele supremaţiei Executivului în cadrul sistemului instituţional
românesc sunt ordonanţele şi utilizarea excesivă a procedurii angajării răspunderii.
Parlamentul se transformă astfel, din for de legiferare în for de ratificare sau, mai rău, în
for de constatare a faptului de guvernare împlinit.
6. Curtea Constituţională a devenit după anul 2005, în condiţiile în care deciziile
sale sunt definitive şi irevocabile, un adevărat „super-parlament”, o instituţie fără
contraponderi, cu toate că aceasta este prin excelenţă un produs politic, rezultat al
algoritmului parlamentar şi al deciziilor Preşedintelui Republicii. Deşi acest rol îi este
conferit de Constituţie, este evident că el încalcă atât principiul separaţiunii şi controlului
reciproc al puterilor în stat cât şi pe acela al supremaţiei parlamentului ca for legislativ şi
reprezentanţă legitimă a naţiunii.
7. Legea electorală nr. 35/2008 pentru alegerea Parlamentului nu încurajează
depăşirea nivelului democraţiei electoraliste. Chiar mai mult, prin creşterea dependenţei
partidelor politice de resursele financiare atrase din lumea afacerilor şi prin transformarea
votului într-o marfă, sistemul electoral din România cu greu va mai putea asigura alegeri libere
şi corecte, generând mai degrabă forme pseudo-democratice. De aceea, modificarea radicală a
legislaţiei electorale, ca şi a celei privind finanţarea partidelor politice şi a alegerilor a devenit
indispensabilă pentru salvgardarea democraţiei în România.
8. Migraţia electorală, fie că se produce de la opoziţie spre putere sau invers, este o
realitate a parlamentarismului din România, dinamica ei fiind accelerată de votul în colegii
53

uninominale. Mult-aşteptata „reformă a clasei politice” este o promisiune în care cetăţenii
români nu mai investesc încredere, o sintagmă care nu mai trezeşte entuziasmul unui electorat
structural dezamăgit.
9. Parlamentarismul românesc este în criză, dar nu orice „reformă” aduce
progres. Dacă schimbarea actualului model de parlamentarism se va face în sensul
adoptării sistemului unicameral şi al diminuării drastice a numărului de parlamentari,
pentru a creşte în acest fel influenţa instituţiei prezidenţiale, atunci statu-quo-ul este
preferabil oricărei aşa-zise „reforme”. De asemenea, din analiza funcţionării instituţiei
parlamentare se poate extrage ideea că orice proiect de reformă autentică trebuie să fie
unul sistemic, cuprinzând deopotrivă schimbări în arhitectura compoziţiei şi
competenţelor Camerelor, transformări ale legislaţiei electorale, schimbări în modul de
selecţie a elitelor politice de către partidele politice şi, nu în ultimul rând, abandonarea de
către mass-media a retoricii anti-parlamentare, facile şi manipulatoare.
54

RECOMANDĂRI
În condiţiile existenţei şi manifestării între principalele partide politice din România a unor
clivaje puternice, în care abordarea partidocratică a interesului public este tot mai frecventă,
suntem nevoiţi să operăm pe baza a două scenarii:
primul este cel în care se ajunge la abordarea consensualistă a principalelor puncte
ale unei reforme constituţionale, prin scoaterea acestui subiect din logica tradiţional
electoralistă a partidelor politice;
al doilea este acela al eşecului modificării Constituţiei, ca urmare a strategiilor
conflictuale ale principalilor actori politici, situaţie în care ar putea fi adoptat doar un
nou sistem electoral (variantă mai aproape de realitate în acest moment).
a) Trecerea la regimul parlamentar clasic
Alegerea Preşedintelui Republicii de către Parlament, cu menţinerea duratei mandatului
prezidenţial la cinci ani, poate reprezenta o măsură prin care instituţia parlamentară ar deveni
mai puternică iar o parte din conflictele interinstituţionale ar fi soluţionate. S-ar ajunge astfel la
un echilibru mai corect între funcţiile constituţionale ale Preşedintelui şi puterea sa politică,
garantându-se atât faptul că funcţia esenţială de mediator între stat şi societate, precum şi între
instituţiile statului nu va rămâne neexercitată (astfel cum se întâmplă în prezent), cât şi faptul că
abuzul în exercitarea respectivei funcţii nu va rămâne nesancţionat în timp util.
În cazul în care în care s-ar menţine actualul sistem de alegere a Preşedintelui
Republicii prin vot universal şi direct, recomandăm pe de o parte, introducerea unui sistem de
alegeri primare (ceea ce ar reduce rolul tranzacţiilor oculte de partid în desemnarea
candidaţilor), iar pe de altă parte, crearea unui mecanism de control şi sancţiune (cel puţin prin
anulare măsurilor abuzive) a acţiunilor prezidenţiale care depăşesc limitele competenţelor
constituţionale, în afara procedurii de demitere prin referendum (la care, eventual, s-ar putea
renunţa).
b) Bicameralismul nesimetric
Păstrarea structurii bicamerale a parlamentului trebuie să fie, ca urmare a avantajelor
acestui sistem şi a tradiţiei sale în societatea românească, o precondiţie a oricărui proces de
revizuire a Constituţiei României. O atare recomandare pleacă de la premisa constituţională că
referendumul din 6 decembrie 2009 pentru trecerea la sistemul unicameral a avut doar o
valoare consultativă, iar opţiunile majoritare în favoarea Parlamentului unicameral sunt
rezultatul unui vot emoţional, nu al unei alegeri informate şi conştiente. Argumentul nostru este
acela că democraţia presupune nu doar consultarea cetăţenilor ci şi pregătirea lor pentru o
opţiune informată. Or, sub acest aspect, referendumurile din 6 decembrie 2009 nu au permis
nici ca timp, nici ca procedură, o informare şi o dezbatere aprofundată de masă. De asemenea,
sub aspect juridic, referendumurile privind modificarea Constituţiei trebuie organizate după
adoptarea propunerilor de modificare de către Parlament iar nu înainte, aceasta fiind o expresie
inconturnabilă a democraţiei reprezentative, cu valenţa ei de a evita derapajele totalitariste ale
democraţiei directe.
Plecând de la premisa necesităţii continuării procesului de diferenţiere a Camerelor
Parlamentului, identificăm două variante:
55

adicală, prin diferenţierea Camerei Deputaţilor şi Senatului atât în ceea ce priveşte
modul de constituire, cât şi a competenţelor fiecăreia;
moderată, în sensul menţinerii aceluiaşi mod de constituire, dar a adâncirii
diferenţierilor de competenţe.
Varianta radicală
În statele unitare care consacră un parlament bicameral, diferenţierea prerogativelor
între cele două camere se întemeiază, de regulă, pe o reprezentativitate diferită a acestora
(camera superioară are o legitimitate mai redusă decât camera inferioară), ilustrată de procedura
diferită de desemnare a membrilor fiecăreia. Un exemplu în acest sens este Franţa, care are un
parlament bicameral, alcătuit din Adunarea Naţională şi Senat. Adunarea Naţională (Camera
inferioară) este alcătuită din deputaţi aleşi prin sufragiu universal direct. Membrii Senatului
(Camera superioară) sunt aleşi în cadrul departamentelor de câte o Adunare de „mari electori”,
compusă din deputaţii şi consilierii generali din departament, la care se adaugă reprezentanţii
aleşi de consiliile municipale, dintre membrii acestora.
Un asemenea model ar putea fi avut în vedere şi în România, în perspectiva unei
viitoare revizuiri constituţionale. Astfel, s-ar putea imagina un sistem în care Camera
Deputaţilor să fie aleasă prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, iar senatorii să
fie aleşi în cadrul judeţelor, de către o adunare/colegiu de electori, alcătuită din consilierii
judeţeni, precum şi din reprezentanţi ai consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor
din judeţul respectiv (la care s-ar putea adăuga şi deputaţii aleşi în cadrul fiecărui judeţ).
În privinţa competenţelor, Camera Deputaţilor ar avea atribuţii exclusive în privinţa
adoptării bugetului şi a votării cabinetului, respectiv a moţiunii de cenzură. Senatul, devenind
reprezentantul comunităţilor locale, ar realiza controlul şi ar face numiri în legătură cu
administraţia publică. De asemenea, Senatul poate avea rolul de ratificare a tratatelor
internaţionale la care România este parte.
Varianta moderată
Alegerea membrilor celor două camere prin aceeaşi procedură, respectiv prin vot
universal, direct şi secret, le conferă atât deputaţilor cât şi senatorilor acelaşi tip de legitimitate.
Diferenţierea între senatori şi deputaţi se poate face, în acest caz, prin faptul că senatorii ar
putea fi aleşi în colegii uninominale, prin vot majoritar, câte unul pentru fiecare judeţ şi sector
al Municipiului Bucureşti. Deputaţii ar trebui aleşi printr-un sistem electoral mixt.
În condiţiile constituirii celor două Camere ale Parlamentului prin acelaşi mecanism al
votului direct, varianta moderată constă în diferenţierea între Camera Deputaţilor şi Senat doar
în domeniul competenţelor acestora. În acest sens, se poate merge pe direcţia deschisă prin
modificarea constituţională din anul 2003, în sensul definirii şi mai precise a materiilor în care
una dintre camere are rol decizional, în caz de divergenţă camera inferioară putând avea votul
decisiv. O altă direcţie de abordare poate fi aceea în care, aşa cum indicam anterior, Senatul
poate îndeplini rolul de reprezentant al comunităţilor locale, respectiv de a avea competenţe în
domeniul politicii internaţionale.
c) Întărirea controlului asupra puterii executive
În vederea întăririi controlului parlamentar asupra Executivului, în perspectiva unei
reforme constituţionale, recomandăm realizarea următoarelor modificări:
56

introducerea unei moţiuni de cenzură constructive, în sensul în care depunerea acesteia
este condiţionată de propunerea unui prim-ministru alternativ;
moţiunile simple, adoptate cu majoritatea absolută a parlamentarilor unei camere,
trebuie să aibă ca efect demiterea ministrului faţă de care s-a exprimat neîncrederea
Parlamentului;
angajarea răspunderii guvernului să se poată face într-o sesiune parlamentară o singură
dată, asupra unui singur proiect de lege (cu excepţia bugetului de stat şi bugetului
asigurărilor sociale, precum şi a legilor constituţionale);
regândirea mecanismului ordonanţelor de urgenţă, astfel încât acestea să devină cu
adevărat un instrument pentru situaţii excepţionale pe care guvernul îl are la îndemână.
Ordonanţele de urgenţă să nu poată opera în materia legilor organice. De asemenea, în
cazul în care Parlamentul constată, prin adoptarea cu majoritate simplă a unei moţiuni
depuse de cel puţin o treime din numărul deputaţilor, că în cazul unei anumite
Ordonanţe nu au existat motive de urgenţă, ministrul care a iniţiat Ordonanţa să fie
automat demis.
d) Reforma Curţii Constituţionale
Deoarece apelul la Curtea Constituţională a devenit o metodă pentru tranşarea unor
soluţii care ţin de conflicte politice, nu a unora propriu-zis constituţionale, propunem
următoarele:
delimitarea strictă a competenţelor Curţii, în sensul celor enunţate în mod explicit în
Constituţia României la art.146, lit. a-k). Litera l) a art.146 se suprimă;
revenirea la prevederile Constituţiei din 1991, potrivit căreia „Dacă legea este adoptată
în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine
obligatorie”, în domeniul constituţionalităţii legilor şi regulamentelor Parlamentului (lit.
a) şi b) ale art. 146).
e) Votul obligatoriu
Plecând de la argumentele prezentate în capitolul IV, transferarea votului din domeniul
drepturilor în cel al obligaţiilor nu poate fi o soluţie nici acceptabilă sub raport civic, nici
sustenabilă din punct de vedere funcţional. Slăbiciunea cea mai importantă a sistemului
democratic care a generat diversele propuneri privind votul obligatoriu – fenomenul mitei
electorale – poate fi remediată prin schimbări în domeniul legislaţiei electorale, nu a filosofiei
constituţionale.
Pe de altă parte, atunci când este şi dacă este vorba despre scrutine la care legea cere o
prezenţă minimală s-ar putea apela fie la sancţionarea absenteismului prin amendă, fie la
excluderea din cvorum a cetăţenilor care nu s-au prezentat de trei ori consecutiv spre a-şi
exercita dreptul de vot.
De asemenea, s-ar putea admite, totuşi, votul obligatoriu la alegerile prezidenţiale, în
măsura în care se va păstra sistemul votului direct.
În fine, pentru alegerile locale, pe de o parte, s-ar putea admite ca şi persoanele fără
cetăţenie să aibă drept de vot, în măsura în care au locuit un număr minim de ani în
comunitatea respectivă şi au contribuit la dezvoltarea ei, iar pe de altă parte, să fie interzis
dreptul de vot al cetăţenilor care nu au locuit un număr important de ani acolo şi nu au
contribuit cu nimic la gestiunea comunităţii.
57

f) Spre un sistem electoral mixt
Reforma sistemului instituţional al României, având ca fundament o mai bună aşezare a
raporturilor interinstituţionale trebuie corelată şi cu schimbări ale sistemului electoral. Şi în
cazul sistemului electoral trebuie să operăm cu două ipoteze de lucru: cea în care reforma
constituţională are loc (i) şi cea în care modificarea legii fundamentale rămâne la nivelul unei
intenţii politice partizane (ii), cu o importantă funcţie electoralistă.
Varianta modificării Constituţiei
Premisa de la care plecăm este aceea că, în actuala distribuţie a mandatelor
parlamentare, a raporturilor putere-opoziţie, Constituţia României poate fi modificată doar cu
condiţia menţinerii sistemului bicameral. În atari condiţii, aşa cum recomandam anterior, ar
trebui realizată diferenţierea între Camera Deputaţilor şi Senat prin alegerea celei dintâi prin vot
direct şi a celei de a doua prin mecanismul votului indirect.
Senatul se poate constitui, aşa cum indicam anterior, printr-o procedură de alegere
indirectă, în urma căreia senatorii sunt desemnaţi de un colegiu/adunare compus din electori
reprezentând administraţia locală.
Camera Deputaţilor să fie aleasă prin vot universal, direct şi secret, prin scrutin mixt:
jumătate din mandate sunt pe listă de partid – alocate după principiul proporţionalităţii, iar
jumătate în circumscripţii uninominale prin vot majoritar cu un tur de scrutin (modelul electoral
german). Un partid politic poate ajunge să fie reprezentat în Camera Deputaţilor dacă voturile
pe care le primesc listele sale de candidaţi însumate la nivel naţional, reprezintă cel puţin 5%
din totalul voturilor sau dacă reuşeşte să obţină şase mandate în circumscripţii uninominale.
Circumscripţiile electorale ar urma să păstreze actuala organizare administrativă, însă
dimensiunea colegiilor ar urma să crească, în condiţiile reducerii numărului de mandate în mod
absolut (la nivel naţional) şi în mod relativ, pentru fiecare circumscripţie electorală.
Varianta statu-quo-ului
În lipsa unor modificări ale Constituţiei care să permită şi clarificarea formulei
bicameralismului nesimetric, sistemul electoral trebuie să răspundă actualei arhitecturi
constituţionale. Alegerea diferită a senatorilor şi a deputaţilor nu este justificată prin
competenţe radical diferite, astfel încât propunem realizarea unui sistem electoral de tip mixt,
prezentat anterior, pentru alegerea atât a deputaţilor cât şi a senatorilor.
Reducerea numărului de parlamentari
Diminuarea numărului de parlamentari este o măsură care poate fi luată prin noua lege
electorală, fără a fi nevoie de modificarea Constituţiei. Cu toate că România este în media din
Uniunea Europeană în ceea ce priveşte numărul de parlamentari la 10.000 de locuitori,
considerăm că numărul parlamentarilor ar putea fi redus fără a afecta în mod esenţial calitatea
reprezentării cetăţenilor. În mod concret, în ipoteza în care Constituţia României nu va fi
modificată, Camera Deputaţilor ar trebui să fie compusă din 220 parlamentari, la care să
se adauge cei 18 parlamentari ai minorităţilor etnice, altele decât cea maghiară. Senatul
ar putea fi compus din 110 persoane. În urma acestei modificări, Parlamentul României
s-ar diminua de la 471 parlamentari (câţi sunt în prezent) la 348, reducerea fiind de 26%.
Recomandarea noastră contrazice regula rădăcinii cubice în ceea ce priveşte distribuţia
mandatelor în cele două Camere, Senatul devenind supradimensionat, iar camera politică
58

subdimensionată. Propunem această soluţie pentru a întări ideea de bicameralism, astfel încât
reducerea prea brutală a camerei superioare să nu conducă la percepţia (falsă) că aceasta, având
puţini senatori, devine inutilă. În ansamblu însă, prin cei 348 de aleşi ai Parlamentului,
România ar fi foarte aproape de „idealul” rădăcinii cubice.
De asemenea, ar trebui reflectat dacă instituţia parlamentarilor de drept nu ar trebui
extinsă şi la alte categorii decât cea a minorităţilor naţionale (ex. reprezentanţii clerului,
armatei, mediilor academice etc.) şi transferată de la Camera Deputaţilor la Senat.
Schimbarea radicală a finanţării campaniilor electorale
Deoarece una din principalele cauze ale corupţiei politice se află în finanţarea
campaniilor electorale, propunem o schimbare radicală a reglementărilor privind finanţarea
alegerilor parlamentare. Legislaţia electorală poate fi modificată în sensul următor:
sunt interzise finanţările private, de orice natură, în campania electorală, sub sancţiunea
invalidării mandatului;
campania electorală este finanţată exclusiv din fonduri publice, în limita a 150 salarii
minime pe economie pentru un deputat şi 200 de salarii minime pentru un senator (dacă
nu sunt aleşi în mod indirect, în urma modificării Constituţiei) 16 ;
finanţarea se acordă doar partidelor care au intrat în parlament, prin decontarea
cheltuielilor în termen de 45 de zile de la încheierea alegerilor;
pentru partidele care au participat la competiţia electorală dar nu au intrat în parlament,
se admite finanţarea doar prin intermediul cotizaţiilor, în limita a 150 salarii minime pe
economie pentru un deputat şi 200 de salarii minime pentru un senator;
candidaţii independenţi în colegiile uninominale beneficiază de condiţii de finanţare
similare cu candidaţii partidelor şi formaţiunilor politice;
se stabileşte o gradualitate a decontării cheltuielilor electorale în funcţie de numărul
mandatelor obţinute: pentru partidele care obţin cel puţin 30% din mandate se acordă o
subvenţie egală cu numărul total al mandatelor Parlamentului; pentru partidele care
obţin cel puţin 20% din mandate subvenţia publică scade la 75% din numărul total al
locurilor, iar pentru partidele care au obţinut cel puţin 10% din mandate subvenţia
scade la 50% din numărul total al locurilor în Parlament. Candidaţilor independenţi le
este finanţată toată campania dacă au câştigat alegerile, sau în proporţie de 50% dacă
au obţinut cel puţin două treimi din numărul de voturi ale candidatului învingător. O
atare abordare este necesară pentru a găsi un echilibru între cheltuirea cu parcimonie a
resurselor publice şi dreptul partidelor politice de a-şi maximiza şansele politice prin
depunerea unor candidaţi în toate colegiile electorale. De asemenea, nu este blocată
candidatura candidaţilor independenţi, dar nu este încurajată inflaţia de candidaturi, ci
abordarea responsabilă a fenomenului politic.
16 Potrivit Legii nr.334 din 17 iulie 2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale
valorile maxime permise pentru fiecare candidat sunt 350 de salarii de bază minime brute pe ţară, pentru fiecare
candidat la funcţia de deputat sau senator
59

Simulare de costuri:
Formula de calcul este Numărul de deputaţi x Salariul minim pe economie x Numărul de
salarii minime pe economie
Salariul minim pe economie: 670 lei
Cazul I: Parlamentul are 471 membri, iar un partid obţine peste 30% din voturi
Camera Deputaţilor: 334 deputaţi x 670 lei x 150 salarii minime = 33.567.000 lei
Senat: 137 senatori x 670 lei x 200 salarii minime = 18.358.000 lei
Total: 51.925.000 lei (aproximativ 12 milioane de Euro), respectiv 3,6 milioane de Euro
pentru cel mai mare partid parlamentar
Cazul II: Parlamentul are 348 membri, iar un partid obţine peste 30% din voturi
Camera Deputaţilor: 238 deputaţi x 670 lei x 150 salarii minime = 23.919.000 lei
Senat: 110 senatori x 670 lei x 200 salarii minime = 14.740.000 lei
Total: 38.659.000 lei (aproximativ 9 milioane de Euro), respectiv 2,7 milioane de Euro
pentru cel mai mare partid parlamentar
Simularea de costuri arată că, în ipoteza în care numărul actual de parlamentari nu ar fi
redus, costul maxim pentru cel mai mare partid politic ar fi de aproximativ 3,6 milioane de
euro, iar dacă parlamentul ar fi redus la 348 deputaţi şi senatori costul se ridică la cca. 2,7
milioane de euro.
Un atare cost ar putea fi considerat mare, el este însă în realitate la aproximativ
jumătate din plafonul maxim de cheltuieli admis de legislaţia electorală actuală. Avantajul
principal al finanţării exclusive din fonduri publice a campaniilor electorale este acela de a
elimina fenomenul mitei electorale, a „găleţilor” de campanie şi, cel mai important, al ruperii
dependenţei partidelor politice de finanţatorii privaţi, cărora trebuie să le fie întors ulterior
„ajutorul” prin acordarea de contracte din fonduri publice. În sinteză, deşi costul aparent al
campaniilor electorale finanţate din surse publice este mare, în realitate el este mult mai mic
decât „obligaţiile” partidelor faţă de sponsori.
60