Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

Pe lângă aceste atribuţii, activitatea Curţii este reglementată şi de Legile nr. 47/1992
privind Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi nr. 124 din 13 iulie 2000 privind
Structura personalului Curţii Constituţionale. Legea 47/1992 detaliază o serie de atribuţii ale
Curţii, cum ar fi mandatul de 3 ani al Preşedintelui acesteia şi posibilitatea de reînnoire o dată şi
atribuţiile funcţiei respective, caracterul public al şedinţelor, termenele de depunere a punctelor
de vedere ale principalelor instituţii ale statului, termenele de pronunţare a deciziei. De
asemenea, se stabileşte principiul pronunţării hotărârii cu o majoritate de două treimi din
numărul judecătorilor în cazul legilor şi propunerilor legislative vizând revizuirea Constituţiei
şi cu o majoritate simplă în cazul altor legi, tratatelor internaţionale, regulamentelor
Parlamentului, excepţiilor de neconstituţionalitate, a conflictelor juridice constituţionale între
autorităţile publice, a validării alegerii Preşedintelui României şi a contestării
constituţionalităţii unei formaţiuni politice.
Legea 47/1992 reglementează în detaliu şi procedurile privind avizul pentru
suspendarea Preşedintelui României, interimatul acestei funcţii, organizarea referendumului şi
îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, precum şi
desfăşurarea şedinţelor. Este prevăzut şi cvorumul Curţii, stabilit la două treimi din judecători,
în condiţiile unor absenţe motivate, fără însă a se modifica majoritatea necesară pentru
adoptarea deciziilor, care nu pot fi luate decât prin vot secret în ordinea inversă a vârstelor şi
funcţiilor. Conform legii, judecătorii Curţii beneficiază de imunitate în faţa legii, singura
instanţă căreia i se supun pentru faptele lor fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după
obţinerea aprobării Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui
României.
b) Transformarea Curţii Constituţionale într-un „super-parlament”
Afirmaţia potrivit căreia Curtea Constituţională s-a transformat, pas cu pas, într-un
veritabil „super-parlament” fără a avea însă legitimitatea puternică a votului popular, se sprijină
pe argumente factuale incontestabile.
Simpla vizualizare a dinamicii activităţii Curţii Constituţionale de la înfiinţare şi până în
prezent ne arată o dezvoltare geometrică în numărul de cauze soluţionate (vezi graficul din
figura 3).
Această dinamică este datorată sesizării Curţii de către principalele instituţii ale statului
român. După anul 2004, Preşedinţia, Guvernul şi Parlamentul au implicat Curtea într-un număr
din ce în ce mai mare de dezbateri politice, economice şi constituţionale. Corelarea necesară a
activităţii Curţii Constituţionale cu istoria politică recentă a României, necesară pentru găsirea
unor explicaţii, ne conduce la concluzia indubitabilă că implementarea conceptului de
„preşedinte-jucător” a avut drept principală consecinţă atragerea Curţii în vâltoarea
bătăliilor politice. Deoarece deciziile sunt definitive şi irevocabile, fiecare din cei trei actori
politici majori ai perioadei 2005-2010 (preşedintele Traian Băsescu împreună cu PD; premierul
Călin Popescu-Tăriceanu şi PNL; PSD aflat, cu excepţia anului 2009, în opoziţie) au căutat săşi
atragă spijinul judecătorilor constituţionali pentru a-şi învinge adversarii folosind metode
extraparlamentare. Rezultatul unei asemenea competiţii, în condiţiile suspiciunilor de
influenţare a deciziilor Curţii de partidele sau persoanele (Traian Băsescu, Ion Iliescu) care i-au
desemnat pe judecători, nu putea fi decât creşterea influenţei instituţiei – considerate a fi suprapolitice
– asupra vieţii politice în general, şi a Parlamentului în particular.
28