Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

În timpul guvernării Adrian Năstase, 2000-2004, au fost iniţiate două moţiuni de
cenzură care au urmat asumarea răspunderii pentru „Declaraţia de politică generală privind
bilanţul primului an de guvernare” (18 decembrie 2001) şi „Proiectul de lege privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei”(21 martie 2003). Ambele moţiuni de
cenzură au fost respinse, dar opoziţia a transmis mesajul că nu este de acord cu politica
guvernamentală.
Perioada 2004-2008 a fost marcată de 6 moţiuni de cenzură: „Dictatura şi incompetenţa
Guvernului Tăriceanu împotriva integrării europene a României” (16 iunie 2005), „Antireforma
sănătăţii” (15 februarie 2006), „Guvernul Tăriceanu – Fapte şi Minciuni” (20 iunie
2006), „Guvernul Tăriceanu trebuie să plece” (4 iunie 2007), „1000 zile de haos. Sfârşitul
guvernării de dreapta” (24 septembrie 2007) şi „Educaţia rămâne, Guvernul pleacă” (29
octombrie 2008). Toate moţiunile de cenzură au fost respinse.
În ceea ce priveşte anii 2009-2010, au fost depuse 7 moţiuni de cenzură: „Marea
păcăleală PDL-PSD” (4 mai 2009), „Guvernarea PDL-PSD a hotărât ” (17 septembrie 2009), „11 împotriva României” (6 octombrie 2009),
„Opriţi genocidul social!” (8 iunie 2010), „Moţiunea României majoritare, moţiune populară”
(18.10.2010), „Legea privind salarizarea în 2011 – ultima trasă românilor de
guvernarea Băsescu-Udrea-Boc” (15.12.2010) şi „Legea salarizării guvernului iresponsabil”
(16.12.2010). Dintre acestea, moţiunea de cenzură din octombrie 2009 a fost prima din istoria
democratică a României care a fost adoptată în Parlament, ducând la căderea Guvernului.
Adoptarea moţiunii s-a produs pe fondul ieşirii de la guvernare la 1 octombrie 2009 a PSD şi
trecerii acestui partid în opoziţie.
Din prezentarea dinamicii celor 23 moţiuni de cenzură depuse în perioada 1992-2010
pot fi extrase două observaţii importante: i) eficienţa moţiunilor de cenzură în lupta opoziţiei
împotriva puterii este destul de scăzută, în condiţiile în care în aproape două decenii doar o
singură moţiune a fost adoptată. Însă, căderea guvernului Emil Boc în octombrie 2009 nu a fost
urmată de o înlocuire a acestuia ci, în contextul realegerii lui Traian Băsescu în funcţia de
preşedinte al României, miniştrii PDL au fost reinvestiţi în cadrul Cabinetului Emil Boc III,
încălcându-se logica unei guvernări democratice. O atare situaţie arată că guvernele au la
îndemână instrumentele necesare pentru a-şi asigura majoritatea parlamentară, astfel încât
putem vorbi de un mare grad de inerţie al raporturilor putere-opoziţie. Inerţia raporturilor
putere-opoziţie poate fi explicată în sistemul politic românesc atât prin conservatorismului
parlamentarilor, care nu doresc alegeri anticipate, cât şi prin mecanismul constituţional
complex care permite unui partid să rămână la guvernare chiar dacă guvernul a pierdut
încredere Parlamentului, însă are de partea sa susţinerea Preşedintelui Republicii, cel care are
un rol cheie în desemnarea candidatului de prim-ministru; ii) opoziţia parlamentară, indiferent
ce partide s-au aflat în această poziţie, a considerat moţiunea de cenzură drept cel mai
important instrument parlamentar în lupta împotriva guvernului. Cu excepţia anului 2008, în
ciclurile electorale 1992-2004 opoziţia a câştigat alegerile (1996, 2000 şi 2004 - în acest din
urmă caz este vorba doar de competiţia pentru preşedinţia României), dar în anii electorali nu
au fost depuse moţiuni de cenzură din raţiuni tactice, dorindu-se ca partidul sau coaliţia de
guvernământ să se uzeze politic cât mai mult, fără însă ca viitoarea putere să-şi arate
slăbiciunea printr-o moţiune de cenzură care ar fi eşuat.
20