Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

În timpul guvernării PSD, 2000-2004, s-au iniţiat 20 de moţiuni simple în Camera
Deputaţilor, dintre care numai două au fost admise. Principalele subiecte dezbătute au fost
legate de sistemul de sănătate, corupţie şi politica economică fiscală. În Senat au fost depuse 12
moţiuni simple prin care au fost dezbătute integrarea euro-atlantică, pensionarii, mecanismele
democratice, corupţia şi problema maghiarilor din România. Niciuna dintre moţiunile simple
depuse în cadrul Senatului nu a fost adoptată.
Pentru perioada 2004-2008, guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu s-a confruntat
cu 15 moţiuni simple înaintate în cadrul Camerei Deputaţilor şi 13 în cadrul Senatului. Dintre
aceste 28 de moţiuni simple au fost adoptate 6, câte trei de către fiecare dintre camerele
legislativului. Principalele subiecte dezbătute în această perioadă au fost învăţământul, politica
fiscală – taxa de primă înmatriculare a automobilelor –, agricultura, sectorul energetic şi
justiţia.
În legislatura actuală, în perioada decembrie 2008-decembrie 2010 au fost depuse 12
moţiuni simple în cadrul Camerei Deputaţilor şi 2 în cadrul Senatului. Niciuna dintre aceste
moţiuni nu a fost adoptată. Subiectele dezbătute vizează în principal educaţia, agricultura,
sănătatea, politica Guvernului în domeniul muncii şi al pensiilor.
Cea mai puternică formă prin care Opoziţia poate sancţiona, în cadrul Parlamentului,
partidul sau coaliţia de guvernare este moţiunea de cenzură. Art. 113 din Constituţia
României prevede procedura pentru iniţierea unei moţiuni de cenzură care, odată adoptată,
înseamnă retragerea încrederii acordate Guvernului. Astfel, o moţiune de cenzură poate fi
iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi va fi adoptată
dacă obţine votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Pentru a se bloca excesul de moţiuni de
cenzură la adresa Guvernului, Constituţia României prevede că „Dacă moţiunea de cenzură a
fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă
moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea” (art.113,
alin. 4).
În timpul legislaturii 1992-1996 au fost iniţiate patru moţiuni de cenzură: „Strategia de
reformă economico-socială a programului de guvernare” (19 martie 1993), „Falimentul politicii
economice a Guvernului şi pierderea totală a credibilităţii” (17 decembrie 1993),
„Nerespectarea Constituţiei, depunerea proiectului bugetului de stat cu o întârziere de 7 luni” (3
iunie 1994) şi „Stoparea privatizării, scăderea nivelului de trai, manifestaţia de protest de la
Reşiţa” (30 iunie 1994). Cele patru moţiuni de cenzură au fost depuse în prima jumătate a
legislaturii, indiciu al strategiei partidelor de opoziţie (PD, PNŢCD, UDMR, PL’93, PNL-CD,
PAC, PSDR, PER), „nicio sesiune fără moţiune”, încercându-se doborârea unui guvern care
dispunea de o majoritate guvernamentală fragilă. Guvernul PDSR a ştiut să-şi negocieze
susţinerea parlamentară, astfel încât moţiunile de cenzură s-au dovedit ineficiente, iar
continuarea depunerii acestor iniţiative fără şansa de a fi adoptate ar fi evidenţiat slăbiciunea
partidelor aflate în opoziţie, astfel încât în perioada 1995-1996, Convenţia Democratică şi PD,
(ce constituiau opoziţia) nu au mai depus alte moţiuni de cenzură.
În perioada 1996-2000 au fost depuse 4 moţiuni de cenzură: „Incapacitatea Guvernului
Ciorbea de a guverna ţara” (6 iunie 1997), „Angajarea răspunderii Guvernului asupra
programului de măsuri privind reforma globală a societăţii româneşti” (9 iunie 1997),
„Incapacitatea Executivului de a guverna ţara” (21 decembrie 1998) şi „Angajarea răspunderii
Guvernului asupra accelerării procesului de reformă” (20 mai 1999). Niciuna dintre cele 4
moţiuni de cenzură nu a fost adoptată.
19