Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

V. MIGRAŢIA PARLMENTARĂ: UN FENOMEN
INCONTROLABIL
Analizând dinamica migraţiei parlamentare începând din 1992 până în prezent,
observăm că aceasta reprezintă o constantă a procesului politic românesc. Migraţia politică are
loc, în România, în special înaintea marilor competiţii electorale şi mai puţin în cursul
mandatului parlamentar.
Din punct de vedere legislativ, principalul element care face posibilă migraţia
parlamentarilor este legat de tipul de mandat reprezentativ şi interzicerea celui imperativ. Art.
69, alin. 2, din Constituţia României, 2003, prevede: Orice mandat imperativ este nul. Odată
ajuns în Legislativ, parlamentarul nu poate fi demis pe perioada celor 4 ani decât în cazuri
excepţionale şi în niciun caz pentru opiniile politice. Practic, din punct de vedere legal, nu i se
poate interzice niciunui parlamentar să nu îşi schimbe grupul sau partidul politic pe durata
mandatului sau să îşi motiveze schimbarea opiniilor politice. Prevederile constituţionale au la
bază faptul că parlamentarii sunt reprezentanţii naţiunii ca întreg, nu doar a comunităţii care i-a
ales, astfel încât nu pot fi în niciun fel condiţionaţi în exercitarea mandatului lor.
Migraţiile politice au în principal următoarele cauze: incompatibilitatea personală cu
ideologia, membrii şi/sau conducerea partidului; conflicte în interiorul partidului în ceea ce
priveşte funcţiile de conducere; lipsa unei platforme ideologice bine stabilite a propriului
partid, în timp ce partidul spre care se îndreaptă le reprezintă mai bine interesele; oferirea unor
posturi în conducerea partidului spre care migrează ş.a. Toate aceste motive care determină
mişcarea parlamentarilor de la un partid politic la altul sunt înlesnite de regulamentele Camerei
Deputaţilor şi Senatului care sunt insuficient de clare şi uşor de manipulat.
Principalele efecte negative ale migraţiei politice sunt distorsionarea opţiunilor
electoratului şi scăderea încrederii în valoarea votului, în momentul în care cetăţeanul
observă că parlamentarul pentru care şi-a dat votul poate migra către un alt partid
politic. În perioada analizată, au existat numeroase cazuri în care politicienii au trecut de la o
extremă la alta a eşichierului politic, dar, în general, cele mai multe schimbări au avut loc în
interiorul aceloraşi familii ideologice. Pe de altă parte, în mod paradoxal, migraţia politică a
avut şi efecte pozitive: a permis partidelor de guvernământ să obţină o majoritate parlamentară
stabilă.
Prin migraţiile politice, în special de la Opoziţie către Putere, puterea relativă a
partidelor parlamentare s-a modificat progresiv, în sensul aprecierii reprezentării politice a
partidului de guvernământ şi deprecierii puterii partidelor minoritare în Parlament. Această din
urmă situaţie s-a înregistrat în legislatura 2000-2004 când Partidul Social Democrat deşi a
câştigat în urma alegerilor 43% din mandate la Camera Deputaţilor şi 46,4% la Senat, a ajuns în
noiembrie 2004 la 47% din mandate la Cameră şi la 43,6% la Senat.
Pe parcursul celor 5 legislaturi, migraţia politică a cunoscut mari diferenţe. Astfel, cea
mai instabilă legislatură a fost între 1996-2000 când 91 de deputaţi şi-au schimbat formaţiunea
politică pe listele căreia au ajuns în parlament. Aceasta a fost urmată de legislatura 2004-2008
în cadrul căreia au migrat 81 de deputaţi, pentru ca în legislatura 1992-1996 să îşi schimbe
formaţiunea politică un număr aproape egal de deputaţi, respectiv 79. O guvernare mai stabilă a
fost cea din 2000-2004, perioadă în care doar 46 de deputaţi şi-au schimbat grupul parlamentar.
Până în acest moment, în actuala legislatură şi-au schimbat formaţiunea politică un număr de
40