Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

5. România este o ţară membră a Uniunii Europene, iar modificările pe care ţara noastră
le efectuează în planul funcţionării instituţiilor statului trebuie încadrate în contextul tendinţelor
europene. În plan european, unicameralismul este o excepţie şi nu o regulă, acest sistem fiind în
genere adoptat în câteva ţări europene cu populaţii mici. În ciuda afirmaţiilor unor partizani ai
unicameralismului românesc 5 , care citează exemplul ţărilor nordice pentru a sugera că România
ar trebui să adopte un sistem monocameral, acestea funcţionează într-un sistem de facto
bicameral. Ţara noastră ar fi prima ţară de mărime considerabilă care ar face trecerea de
la bicameralism la monocameralism.
În concluzie, unicameralismul nu răspunde în mod real necesităţilor unei democraţii
solide. Aplicarea sa în România ar expune vulnerabilităţile democraţiei româneşti, ar reduce
rolul Parlamentului – mărind în mod nejustificat puterea Executivului – şi ar reprezenta o
rupere nemotivată de tradiţia parlamentară românească şi de cea europeană.
e) Relaţia cu Parlamentul European în cadrul Tratatului de la Lisabona
Adoptarea tratatului de la Lisabona de către Statele Membre ale Uniunii Europene la
sfârşitul anului 2009 a adus o clarificare a raporturilor dintre parlamentele naţionale şi
Parlamentul European. Având în vedere faptul că există la nivelul UE, încă din Tratatul de la
Maastricht (1992), principiul separării competenţelor între instituţiile europene şi cele
naţionale, cunoscut sub numele de subsidiaritate, clarificarea adusă de Tratatul de la Lisabona
a fost de natură să elimine eventualele suprapuneri între instituţiile respective.
Relaţia dintre Parlamentul European şi parlamentele naţionale este prevăzută în
protocoalele anexă A la textul Tratatului de la Lisabona. În primul rând, este reglementată
funcţia de informare adresată parlamentelor naţionale. Astfel, toate iniţiativele legislative ale
Parlamentului European trebuie comunicate legislativelor naţionale. Acolo unde există
parlamente bicamerale, procedura trebuie aplicată în cazul fiecărei camere. Drept răspuns,
parlamentele naţionale pot trimite Preşedintelui Parlamentului European opinii pe marginea
proiectelor de legi europene trimise (mai ales în sensul respectării principiului subsidiarităţii),
în termen de opt săptămâni de la comunicarea acestora (cu excepţia cazurilor de urgenţă, când
termenul poate fi doar de 10 zile).
În al doilea rând, este reglementată cooperarea interparlamentară dintre instituţiile
legislative naţionale şi Parlamentul European. Astfel, este instituită o Conferinţă a Comisiilor
Parlamentare pentru Afacerile Uniunii, care poate propune teme de reflecţie instituţiilor
europene, mai ales în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi al Politicii
Europene de Securitate şi Apărare (PESA).
În al treilea rând, se reglementează respectarea principiului subsidiarităţii, în sensul
separării competenţelor naţionale de cele europene. În acest context, sunt menţinute prevederile
Tratatului de la Maastricht privind caracterul obligatoriu al legilor europene, care formează aşa
numitul acquis communautaire.
În cazul în care parlamentele naţionale consideră că o iniţiativă legislativă a
Parlamentului European contravine în vreun fel principiului subsidiarităţii sau legislaţiei
naţionale, ele îşi pot exprima dezacordul faţă de acest lucru. Fiecare parlament naţional are
dreptul la două voturi (în cazul în care există două camere, câte un vot pentru fiecare cameră).
Dacă există o opinie majoritară de dezacord a parlamentelor naţionale (un sfert din numărul de
voturi alocate lor dacă este vizată politica în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, o treime
5 Cynthia Carmen Curt, “Modele bicamerale comparate. România: monocameralism vs. bicameralism”,
Transylvanian Review of Administrative Sciences, 19/2007, pp. 21-33
14