Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

Republicii. Biroul Executiv al CPUN dispare. Apare un organ al administraţiei de stat: guvernul
în frunte cu primul ministru. Potrivit aceluiaşi decret, Preşedintele Republicii era chemat să
exercite o serie de atribuţii specifice instituţiei de şef al statului în regimurile parlamentare
Încheierea etapei de tranziţie constituţională are loc la sfârşitul anului 1991, când prin
referendum este validată o nouă Lege fundamentală. Consfinţind implicit principiul separaţiei
puterilor în stat, Constituţia României desemnează în termen direcţi Parlamentul drept unica
autoritate legiuitoare a ţării, acreditând totodată structura sa bicamerală: Camera Deputaţilor şi
Senatul. Durata mandatului se stabilea la patru ani şi putea fi prelungit prin lege organică în caz
de război sau catastrofă. Recunoaşterea monopolului Parlamentului în exercitarea funcţiei
legislative este consecinţa normală şi necesară a organizării politice pe temeiuri democratice a
societăţii, întrucât doar alcătuirea parlamentului prin alegeri libere şi pluripartide garantează
reprezentativitatea şi legitimitatea puterii în raporturile cu societatea civilă. Pe planul dreptului
pozitiv, enunţul constituţional (art.58) determină circumstanţierea drepturilor cu care este
învestită instituţia parlamentară. În principal se recunoaşte Parlamentului dreptul de a legifera
la nivel primar în toate domeniile socialului 1 . Preeminenţa Parlamentului în raporturile sale cu
celelalte puteri ale statului este materializată prin următoarele două aspecte: 1) natura şi
obiectul actelor juridice ale Parlamentului şi, 2) modul de funcţionare al controlului
parlamentar asupra celorlalte puteri. Instituţia parlamentară are astfel două arii de competenţă
majoră: una activă, de legiferare, exprimând acordul simbolic al naţiunii faţă de organizarea
prin norme a societăţii, şi una reactivă, de cenzor al puterii executive prin moţiunea de cenzură.
Importanţa Parlamentului în procesul legislativ este ilustrată nu doar prin faptul
adoptării proiectelor de legi cu care este sesizat de Executiv, cât şi prin posibilitatea, ce-i este
recunoscută, de iniţiativă legislativă prin intermediul propunerilor avansate de deputaţi şi
senatori (art.73). În alţi termeni, Parlamentul, spre deosebire de puterea judecătorească, nu este
o putere “pasivă” ce reacţionează la sesizarea unui terţ, ci, dimpotrivă, poate decide şi prin
autoinvestire. Competenţa normativă a Parlamentului nu se limitează la adoptarea de legi,
întrucât prin Constituţie (art.64) intră în atribuţia Parlamentului adoptarea de hotărâri şi
moţiuni.
În comparaţie cu alte sisteme politice, instituţia controlului parlamentar asupra
Executivului este atrofiată în România. Miniştrii nu răspund cu adevărat în faţa Parlamentului,
decât în mod colectiv, prin instituţia drastică a moţiunii de cenzură. Moţiunile simple sunt
folosite şi pentru a compensa ineficienţa întrebărilor şi interpelărilor. Primul ministru nu se
prezintă decât sporadic în faţa Parlamentului pentru a răspunde întrebărilor parlamentarilor
(vezi mai jos).
În legătură cu reprezentativitatea instituţiei parlamentare, legea fundamentală consacră
atât organe direct reprezentative cât şi organe indirect reprezentative, stabilind o “ierarhie” a
celor dintâi. Astfel, art.58 din Cosntituţia României declară Parlamentul „organ reprezentativ
suprem al poporului” detaşându-l de alte organe alese prin vot universal, direct, secret şi liber
exprimat. În primul rând de Preşedintele României, instituţie în legătură cu care nu mai este
utilizat adjectivul „suprem”. Parlamentul şi Preşedintele României beneficiază de o paritate de
legitimitate determinată de alegerea potrivit aceloraşi criterii, dar această posibilă contradicţie
este rezolvată în textul Constituţiei prin neadmiterea suprapunerii (ci doar a conlucrării)
atribuţiilor Parlamentului cu cele ale Preşedintelui României şi nici ale acestor autorităţi
publice cu cele ale Guvernului.
1 Alexandru Athanasiu, „Parlamentul”, in Sfera Politicii, ianuarie 1994
7