Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

III. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ – UN
„SUPERPARLAMENT”
a) Rol şi competenţe
Instituţia Curţii Constituţionale reprezintă o creaţie a regimurilor democratice de drept
civil dezvoltate la începutul secolului al XX-lea pe continentul european. Menirea sa este, în
general, de a interpreta legislaţia unei ţări în conformitate cu Constituţia acesteia, pe baza aşa
numitului drept constituţional ce rezultă din prevederile legii fundamentale sau din
precedentele create de deciziile anterioare ale Curţii. Curtea Constituţională are atribuţii
oarecum similare celor ale curţilor de justiţie supreme de drept comun din ţările anglo-saxone.
În prezent, aproximativ 50 de ţări ale lumii au o asemenea instituţie, în majoritatea lor din
Europa (cu excepţia Europei nordice şi anglo-saxone), ţările CSI, Asia de Sud-Est, America
Latină şi Orientul Mijlociu.
În România, prezenţa Curţii Constituţionale în cadrul sistemului instituţional democratic
a fost reglementată, după modelul francez, de Constituţia din 1991, revizuită în 2003. Potrivit
Titlului V al actului fundamental, Curtea este compusă din 9 judecători, nominalizaţi câte 3 de
către Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedinţie, pentru mandate de câte 9 ani. Din 3 în 3 ani,
componenţa Curţii se modifică cu câte 3 judecători (nominalizaţi câte unul de către fiecare
instituţie menţionată mai sus). Condiţia de a fi membru este o pregătire superioară juridică,
înaltă competenţă profesională şi experienţă în domeniul juridic de cel puţin 18 ani. Membrii
Curţii nu pot fi revocaţi în cursul mandatului lor, fiind inamovibili, şi nu pot îndeplini alte
funcţii publice în această perioadă.
Printre atribuţiile Curţii Constituţionale din România, aşa cum sunt ele definite de art.
146 din Constituţie, se numără, în primul rând, acordarea avizul de constituţionalitate asupra
legislaţiei la solicitarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două camere ale
Parlamentului, a Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatului Poporului, a cel
puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori sau sesizarea din oficiu, în cazul unor iniţiative de
revizuire a Constituţiei. De asemenea, Curtea se pronunţă pe marginea constituţionalităţii
tratatelor şi acordurilor internaţionale (la sesizarea reprezentanţilor parlamentari mai sus
pomeniţi), a regulamentelor Parlamentelor, a excepţiilor de neconstituţionalitate privind legi şi
ordonanţe ridicate în cadrul instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial (ce pot fi sesizate
şi de Avocatul Poporului). În acelaşi timp, Curtea poate soluţiona conflicte juridice de natură
constituţională între autorităţile publice, supraveghează respectarea procedurii de alegere a
Preşedintelui României şi a unui eventual interimat al acestei funcţii, şi acordă un aviz
consultativ în cazul procedurii de suspendare din funcţie a şefului statului (cum s-a întâmplat în
2007). Curtea supraveghează şi respectarea procedurilor de organizare a referendumului, a
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei cetăţeneşti, a contestaţiilor privind constituţionalitatea
unei formaţiuni politice.
În cazul deciziilor de neconstituţionalitate ale Curţii, legile şi ordonanţele respective
sunt nule de drept la 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, dispoziţiile
neconstituţionale fiind suspendate imediat. Dacă decizia intervine înaintea promulgării unei
legi, Parlamentul este obligat să reformuleze dispoziţiile respective în acord cu textul
Constituţiei. În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional, acesta
nu poate fi ratificat. Deciziile Curţii nu pot fi retroactive.
27