Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

CONCLUZII
1. Analiza parlamentarismului din România arată că, în pofida atacurilor la care a
fost supus în ultimii ani, acesta a supravieţuit, dar performanţele instituţiei parlamentare se află
mult sub necesităţile societăţii româneşti. Parlamentarismul în România este pus în pericol
de patru categorii de factori:
Neo-cezarismul prezidenţial al lui Traian Băsescu şi al grupului său de fideli, care
urmăresc transformarea regimului politic în unul profund prezidenţializat.
Referendumurile privind trecerea la sistemul unicameral şi reducerea numărului de
parlamentari nu au avut doar o funcţie electoralistă – de a genera simpatie/voturi pentru
Traian Băsescu şi PD-L, ci au avut ca miză tocmai diminuarea rolului instituţiei
parlamentare în cadrul sistemului politic din România.
Scăderea calităţii activităţii parlamentarilor, acest lucru fiind generat atât de
fenomenul decredibilizării partidelor politice – astfel încât cariera politică nu a mai
devenit atractivă pentru o bună parte a elitelor naţiunii – cât şi de scrutinul în colegii
uninominale, care favorizează notorietatea iar nu competenţa, şi pun la încercare
resursele financiare ale candidaţilor iar nu pe cele de inteligenţă şi caracter. Democraţia
parlamentară devine astfel o acoperire pentru puterea oligarhică.
Tendinţa de transformare a parlamentului într-o simplă maşină de vot. Utilizarea
cu mare frecvenţă a ordonanţelor de urgenţă şi a procedurii angajării răspunderii
guvernului au ca efect atât scăderea calităţii legislaţiei cât şi consolidarea imaginii
Parlamentului de instituţie formalistă, practicanta unui simplu ritual politic.
Populismul antiparlamentar, sprijinit şi de mass-media. Poate că nimic nu este mai
dăunător pentru democraţia din România decât ideea „toţi sunt la fel” sau „de vină sunt
toate guvernările de după 1989”. Aceste idei, ale răului difuz şi responsabilităţii
colective, sunt foarte răspândite în gândirea colectivă, fiind sistematic întreţinute de
modul de abordare a problemelor în cadrul mass-media (în special electronice). Aceasta
contribuie atât la decredibilizarea Parlamentului, cât şi a partidelor politice.
2. Paradoxal, în ciuda proastei sale reputaţii, Parlamentul României a fost nu
numai singura instituţie a statului care a opus rezistenţă şi a frânat efectiv derapajul neocezarist
al Preşedintelui Traian Băsescu, sprijinit de Executiv, de o parte a puterii
judecătoreşti, de instituţiile de forţă şi de serviciile de informaţii, ci şi ultimul recurs la
care au apelat instinctiv cetăţenii vulnerabili la abuzurile guvernamentale.
3. Analiza comparativă a Parlamentului român în contextul Uniunii Europene
spulberă atât mitul „unicameralismului”, cât şi pe cel al „supraponderabilităţii” acestuia.
Nici un stat din Uniunea Europeană, fie el federal sau unitar, cu mai mult de 20 milioane de
cetăţeni nu are parlament unicameral. De asemenea, Parlamentul României depăşeşte doar cu
puţin dimensiunea rezultată prin aplicarea regulii „ideale” a rădăcinii cubice din numărul
populaţiei, ceea ce oricum nu constituie un „caz unic” în Uniunea Europeană. Reducerea
numărului total de parlamentari la 300, potrivit votului exprimat în referendumul consultativ, ar
echivala, însă, cu intrarea României în rândul statelor ale căror parlamente sunt
subdimensionate în raport de regula rădăcinii cubice.
52