Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

More documents

Recommendations

Info

I. O OPŢIUNE NECESARĂ: BI- SAU UNICAMERALISM Calitatea unei democraţii este dată atât de reprezentativitatea instituţiilor cât şi de eficacitatea lor, reală şi percepută. Între reprezentativitatea şi eficienţa unei instituţii politice se stabileşte un raport dinamic, în sensul în care o slabă eficacitate, fie ea chiar şi percepută, are efecte şi asupra reprezentativităţii (a celei politice în principal). Rezultatul slabei reprezentativităţi politice a instituţiei parlamentare va avea, mai devreme sau mai târziu, şi consecinţe constituţionale, în sensul adaptării sistemului politic la cerinţele electoratului. În urma referendumurilor consultative din anul 2009 privind trecerea la parlamentul unicameral şi reducerea numărului total al parlamentarilor la maxim 300, societatea românească se află în faţa unor opţiuni importante privind structura regimului său politic. Premisa corectă de la care trebuie plecat în reforma regimului politic din România trebuie să fie aceea că eficienţa instituţiei parlamentare este condiţionată de mai mulţi factori. Depinde de raporturile dintre majoritate şi minoritate, de stabilitatea politică a relaţiilor dintre putere şi opoziţie. De asemenea, este determinată de mecanismele şi regulile organizării şi funcţionării Parlamentului şi, nu mai puţin important, de profesionalismul şi etica parlamentarilor. Aşadar, analiza instituţiei parlamentare nu poate fi rezumată la disputa unicameralism versus bicameralism, ci ea trebuie să cuprindă şi elemente privind modul de îndeplinire a misiunilor pentru care a fost creată. Dacă în acest capitol ne propunem să răspundem la întrebarea „România are nevoie de un parlament unicameral sau de unul bicameral”, în capitolul al doilea studiem instituţia parlamentară din perspectiva interacţiunilor sale cu puterea executivă. a) Prevederi constituţionale ce reglementează parlamentarismul românesc Tranziţia de la pseudo-parlamentarismul comunist al Marii Adunării Naţionale la un sistem constituţional de tip democratic a urmat mai multe faze. Prima etapă este cea în care organismul puterii revoluţionare, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, avea şi prerogativele unei parlament: numirea şi revocarea guvernului şi a primului ministru, emiterea de decrete cu putere de lege, numirea şi revocarea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, reglementarea sistemului electoral, aprobarea bugetului de stat, notificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale etc. Ca urmare a confruntării dintre suporterii partidelor tradiţionale (PNL, PNŢCD) şi FSN, la 1 februarie 1990 s-a ajuns la un acord privind constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). Acesta reprezenta prima formă a unui regim parlamentar. Decretele-lege nr. 81/1990 şi 82/1990 s-au mărginit să restructureze CFSN, aşa cum fusese el organizat prin Decretul-lege nr. 2/1989, înlocuindu-l cu CPUN. În aceste condiţii, de la 9 februarie 1990, data primei întruniri a CPUN, şi până la constituirea Parlamentului ales la 20 mai pe baza Decretului-lege 92/1990, atribuţiile şi modul de funcţionare ale CPUN au rămas cele prevăzute prin Decretul-lege nr. 2/1989. La scurt timp după constituirea sa, CPUN a adoptat Decretul–lege nr. 92 din 18 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Acest decret este, în fapt, o „mini constituţie” şi cuprindea o serie de prevederi care au modificat atât din punct de vedere structural, cât şi funcţional, organizarea politică a ţării. În primul rând, în locul CPUN, organ cu caracter unicameral, actul mai sus menţionat instituia un Parlament format din două adunări: Camera Deputaţilor şi Senatul. În al doilea rând, în locul Preşedintelui CPUN acest decret introducea o instituţie nouă: Preşedintele 6
Republicii. Biroul Executiv al CPUN dispare. Apare un organ al administraţiei de stat: guvernul în frunte cu primul ministru. Potrivit aceluiaşi decret, Preşedintele Republicii era chemat să exercite o serie de atribuţii specifice instituţiei de şef al statului în regimurile parlamentare Încheierea etapei de tranziţie constituţională are loc la sfârşitul anului 1991, când prin referendum este validată o nouă Lege fundamentală. Consfinţind implicit principiul separaţiei puterilor în stat, Constituţia României desemnează în termen direcţi Parlamentul drept unica autoritate legiuitoare a ţării, acreditând totodată structura sa bicamerală: Camera Deputaţilor şi Senatul. Durata mandatului se stabilea la patru ani şi putea fi prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă. Recunoaşterea monopolului Parlamentului în exercitarea funcţiei legislative este consecinţa normală şi necesară a organizării politice pe temeiuri democratice a societăţii, întrucât doar alcătuirea parlamentului prin alegeri libere şi pluripartide garantează reprezentativitatea şi legitimitatea puterii în raporturile cu societatea civilă. Pe planul dreptului pozitiv, enunţul constituţional (art.58) determină circumstanţierea drepturilor cu care este învestită instituţia parlamentară. În principal se recunoaşte Parlamentului dreptul de a legifera la nivel primar în toate domeniile socialului 1 . Preeminenţa Parlamentului în raporturile sale cu celelalte puteri ale statului este materializată prin următoarele două aspecte: 1) natura şi obiectul actelor juridice ale Parlamentului şi, 2) modul de funcţionare al controlului parlamentar asupra celorlalte puteri. Instituţia parlamentară are astfel două arii de competenţă majoră: una activă, de legiferare, exprimând acordul simbolic al naţiunii faţă de organizarea prin norme a societăţii, şi una reactivă, de cenzor al puterii executive prin moţiunea de cenzură. Importanţa Parlamentului în procesul legislativ este ilustrată nu doar prin faptul adoptării proiectelor de legi cu care este sesizat de Executiv, cât şi prin posibilitatea, ce-i este recunoscută, de iniţiativă legislativă prin intermediul propunerilor avansate de deputaţi şi senatori (art.73). În alţi termeni, Parlamentul, spre deosebire de puterea judecătorească, nu este o putere “pasivă” ce reacţionează la sesizarea unui terţ, ci, dimpotrivă, poate decide şi prin autoinvestire. Competenţa normativă a Parlamentului nu se limitează la adoptarea de legi, întrucât prin Constituţie (art.64) intră în atribuţia Parlamentului adoptarea de hotărâri şi moţiuni. În comparaţie cu alte sisteme politice, instituţia controlului parlamentar asupra Executivului este atrofiată în România. Miniştrii nu răspund cu adevărat în faţa Parlamentului, decât în mod colectiv, prin instituţia drastică a moţiunii de cenzură. Moţiunile simple sunt folosite şi pentru a compensa ineficienţa întrebărilor şi interpelărilor. Primul ministru nu se prezintă decât sporadic în faţa Parlamentului pentru a răspunde întrebărilor parlamentarilor (vezi mai jos). În legătură cu reprezentativitatea instituţiei parlamentare, legea fundamentală consacră atât organe direct reprezentative cât şi organe indirect reprezentative, stabilind o “ierarhie” a celor dintâi. Astfel, art.58 din Cosntituţia României declară Parlamentul „organ reprezentativ suprem al poporului” detaşându-l de alte organe alese prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat. În primul rând de Preşedintele României, instituţie în legătură cu care nu mai este utilizat adjectivul „suprem”. Parlamentul şi Preşedintele României beneficiază de o paritate de legitimitate determinată de alegerea potrivit aceloraşi criterii, dar această posibilă contradicţie este rezolvată în textul Constituţiei prin neadmiterea suprapunerii (ci doar a conlucrării) atribuţiilor Parlamentului cu cele ale Preşedintelui României şi nici ale acestor autorităţi publice cu cele ale Guvernului. 1 Alexandru Athanasiu, „Parlamentul”, in Sfera Politicii, ianuarie 1994 7
Page 1 and 2: Raport de analiză politică Parlam
Page 3 and 4: Lista tabelelor Tabel 1: Numărul d
Page 5: După forţarea abdicării domnitor
Page 9 and 10: în ansamblul sistemelor bicamerale
Page 11 and 12: Tabel 1: Numărul de parlamentari r
Page 13 and 14: pentru parlamentarii români reprez
Page 15 and 16: din numărul de voturi în cazul in
Page 17 and 18: parlamentarii partidelor de opoziţ
Page 19 and 20: În timpul guvernării PSD, 2000-20
Page 21 and 22: ) Ordonanţele de urgenţă: între
Page 23 and 24: globală a numărului legilor adopt
Page 25 and 26: depus moţiune de cenzură de aceas
Page 27 and 28: III. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ - UN
Page 29 and 30: Figura 3: Dinamica sesizărilor de
Page 31 and 32: Tabelul 4: Numărul sesizărilor Cu
Page 33 and 34: diferende decât toţi predecesorii
Page 35 and 36: a) Votul obligatoriu în Uniunea Eu
Page 37 and 38: candidaţii/partidele aflate pe bul
Page 39 and 40: aceste categorii ar fi afectate în
Page 41 and 42: 62 de deputaţi. Dacă se păstreaz
Page 43 and 44: Notă: *În alegerile din 2000 PSDR
Page 45 and 46: operaţiunea de votare trebuie să
Page 47 and 48: Pragul electoral a fost determinat
Page 49 and 50: i) Discrepanţe majore în magnitud
Page 51 and 52: campanie, numărul candidaţilor re
Page 53 and 54: 4. Controlul parlamentar asupra put
Page 55 and 56: RECOMANDĂRI În condiţiile existe
Page 57 and 58:
introducerea unei moţiuni de cenzu
Page 59 and 60:
subdimensionată. Propunem această
show all

Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?