Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

II. RELAŢIA CU PUTEREA EXECUTIVĂ: PARLAMENTUL, O
MAŞINĂ DE VOT
Creşterea gradului de complexitate al societăţilor moderne a însemnat naşterea unei
nevoi obiective de a avea guverne care să aibă la dispoziţie mecanisme instituţionale sofisticate
pentru a putea conduce economia şi aparatul birocratic tot mai ramificat şi diversificat.
Scăderea rolului parlamentelor în chestiunile de detaliu ale guvernării societăţilor moderne şi
concentrarea activităţii instituţiilor ce reprezintă voinţa naţiunii asupra problemelor principale
ale societăţii este o tendinţă care poate fi uşor identificabilă în parlamentarismul ultimului
secol. Chiar dacă parlamentele şi-au extins aria de expertiză, rolul acestora s-a concentrat
asupra abordării politice a problemelor din societate, mai puţin asupra celor de natură tehnică,
astfel încât în competiţia dintre puterea executivă şi cea legislativă prima a avut argumentul
„cunoaşterii comprehensive a realităţii”. De asemenea, în plus faţă de motivaţia complexităţii
societăţilor moderne, guvernele au dezvoltat tendinţa de a-şi subjuga instituţia parlamentară,
prin utilizarea adesea excesivă a argumentului „acţiunii imediate”, eludând astfel controlul
democratic.
Plecând de la aceste observaţii de natură generală privind instituţia parlamentară în
regimurile democratice, în cele ce urmează analizăm modul în care s-a desfăşurat în România
funcţia de control parlamentar asupra Executivului, începând cu anul 1992. Potrivit
regulamentelor parlamentare, deputaţii şi senatorii din Parlamentul României îşi exercită
atribuţiile de control în raport cu Guvernul prin formularea de întrebări, interpelări, moţiuni
simple şi moţiuni de cenzură, în baza art. 112 şi art. 113 din Constituţia României. De
asemenea, în arsenalul pe care partidele parlamentare îl au la dispoziţie pentru a controla
puterea executivă se află şi comisiile de anchetă, însă acestea pot fi create şi pentru analizarea
unor probleme care nu ţin exclusiv de sfera activităţii guvernamentale.
a) Controlul parlamentar: de la Constituţie la practică
Întrebările şi interpelările sunt cele mai simple şi uzitate instrumente de control
parlamentar. Procedura de adresare a întrebărilor, interpelărilor şi moţiunilor simple este
descrisă în regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Întrebările pot fi formulate în scris sau oral iar Guvernul şi membrii săi sunt obligaţi să
formuleze răspunsuri la acestea. Întrebările constau într-o simplă cerere de a răspunde dacă un
fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice înţeleg să comunice Parlamentului informaţiile cerute ori dacă Guvernul
are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
Interpelările, în schimb, sunt formulate numai în scris şi pot fi adresate de către un
grup parlamentar sau mai mulţi deputaţi, pentru a se solicita explicaţii în legătură cu politica
Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe.
Pentru a putea analiza efectivitatea modului de realizare a controlului parlamentar prin
intermediul întrebărilor şi interpelărilor, am creat un Indice de control parlamentar 6 (ICP).
Acesta este calculat prin raportul dintre suma întrebărilor şi interpelărilor şi numărul de
parlamentari care au pus acele întrebări şi interpelări (vezi tabelul 2).
Analiza dinamicii ICP în perioada 1992-2010 pune în evidenţă câteva concluzii:
6 Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, 1989-2004. Sistemul politic, Tritonic, Bucureşti, 2006,
pp.201-205
16