Parlamentarismul in Romania: diagnoza si propuneri de reforma

INTRODUCERE
Constatarea de la care porneşte demersul analitic al Institutului „Ovidiu Şincai” este aceea că
anti-parlamentarismul a devenit în România o practică cvasi-cotidiană. Populismul de nuanţă
antiparlamentară este deopotrivă cauză şi efect: pe de-o parte unii politicieni caută să obţină
în mod facil suportul electoratului prin criticarea instituţiei parlamentare (propunând fie
mutarea legislativului din Palatul Parlamentului, în numele economiei la buget, fie demolarea
gardurilor din jurul aceluiaşi edificiu sub alibiul „apropierii de popor” ş. a.), iar pe de altă
parte chiar activitatea lor contribuie la cronicizarea percepţiei negative a populaţiei în
legătură cu Parlamentul. După mai bine de un secol şi jumătate de parlamentarism, percepţia
de criză a instituţiei parlamentare în România a devenit semnificativă. Încrederea cetăţenilor
în Parlament este foarte scăzută, fiind întrecută în percepţia negativă doar de partidele
politice.
Consecvent misiunii sale de promovare şi apărare a valorilor şi instituţiilor democratice,
Institutul „Ovidiu Şincai” îşi propune prin prezentul raport să combată câteva din miturile
care există în percepţia comună asupra Parlamentului României. „Instituţia parlamentară este
ineficientă”, „parlamentul este foarte costisitor”, „parlamentul unicameral este mai eficient”,
„sistemul de vot uninominal asigură reforma clasei politice” ş. a. sunt expresii care exprimă
convingeri eronate sau de-a dreptul false, care creează realitatea unei percepţii negative
asupra Parlamentului României.
Pentru atingerea obiectivului principal al cercetării noastre, eliminarea unora dintre
stereotipurile negative referitoare la parlamentarismul românesc, prezentul raport caută să
răspundă la câteva întrebări importante: Are România nevoie de un parlament unicameral;
Este instituţia parlamentară una cu adevărat costisitoare; Care sunt cauzele dominaţiei puterii
executive asupra celei legislative; De ce a devenit Curtea Constituţională un adevărat „superparlament”;
A produs sistemul electoral „uninominal” mult-aşteptata „reformă a clasei
politice” La aceste întrebări raportul nostru încearcă să ofere răspunsuri bazate pe analiza
comparativă a faptelor, a tendinţelor din cadrul Uniunii Europene. Institutul „Ovidiu Şincai”
nu şi-a propus în acest raport să se rezume doar la simpla diagnoză a situaţiei
parlamentarismului în România, ci prezintă şi soluţii pentru întărirea acestuia: un nou tip de
sistem bicameral şi un nou sistem electoral.
O prezentare succintă a istoriei parlamentarismului în România evidenţiază dificultăţile
creării statului democratic românesc, în condiţiile unei societăţi preponderent rurale, care s-a
despărţit de tradiţiile sistemului feudal târziu şi cu mare greutate. Începuturile sistemului
parlamentar se leagă de chiar istoria formării statului român modern, în condiţiile în care prin
Convenţia de la Paris din 1858, realizată în baza Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt
Războiului Crimeii, se stabilea crearea pentru Valahia şi Moldova a câte unei Adunări elective.
Într-un context politic intern şi internaţional complicat, al intenţiilor domnitorului Alexandru
Ioan Cuza de a moderniza societatea românească, dar şi de a o conduce folosind metode
cezariste, apare „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (1864) care consacră principiul
bicameralismului, prin înfiinţarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă. Legea
electorală introdusă simultan cu instituţia parlamentară de tip bicameral împarte alegătorii în
două categorii, după criteriul averii, respectiv alegătorii direcţi, categorie în care erau incluse
persoanele care plăteau o contribuţie de cel puţin 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de ani,
ştiau carte, şi alegătorii primari, categorie în care erau incluse persoanele care nu ştiau carte,
dar care îşi plăteau contribuţia la veniturile statului.
4