Vizualizare imagine

BlackPantone 253 UeseuE. Lovinescu ºi voinþa deînnoire (II)ªerban AxinteDe la Ciocoii vechi şi noi, înainteAm afirmat în prima parte a acestui text cătoate ideile lovinesciene îşi au originea înperioada de început a activităţii sale şi amcomentat unul dintre fragmentele care susţin aceastăobservaţie. În ceea ce priveşte strict romanul,autorul Paşilor pe nisip a publicat în anul 1913 unarticol intitulat Cincuantenarul romanului român.Textul este cât se poate de relevant pentru gândirealui Lovinescu despre specia literară în cauză.Conţine deopotrivă virtuţile şi neajunsurile concepţieisale estetice.Trecuseră cincizeci de ani de la apariţiaCiocoilor vechi şi noi ai lui Nicolae Filimon.Deoarece „pentru o literatură tânără jumătate deveac constituie un trecut”, aniversarea îi oferă luiLovinescu prilejul unei analize retrospective a creaţieiromaneşti de până atunci. Criticul este de părerecă formula adevăratului roman, „gen obiectivizvorât din observaţie”, trebuie să-şi afle punctul deplecare „în brazda Ciocoilor lui Filimon”. Pentru afi mai convingător, autorul articolului comenteazăromanul amintit trecându-l prin filtrul convingerilorsale novatoare, dar pronunţat limitative: „fără a fiun monument estetic, Ciocoii lui Filimon sunt ooperă viabilă, o frescă neisprăvită, dar încă destulde vastă, străbătută de o acţiune epică nu îndeajunsde ferită de invazia amănuntelor: o frescă dincare semnificativul înăbuşă esteticul, iar cronologiculdăunează compoziţiei. Puterea de observaţieeste însă incontestabilă: în capitole, inegal interesanteşi uneori strict didactice, se desfăşoară,astfel, întregul tablou al unei societăţi de sfârşit deregim” 1 . Aşadar, în ciuda a numeroase vicii, unelede o importanţă majoră din punctul de vedere alartei romanului, scrierea poate fi considerată unmodel demn de urmat graţie puterii de observaţiede care dispune. Curios este faptul că „fresca” – unrezultat al observaţiei – „înăbuşă esteticul”, adicădiminuează valoarea instanţei prin intermediulcăreia se legitimează.Romanul românesc modern trebuie să se revendicede la Ciocoii şi pentru că acolo poate găsi unmodel de „erou reprezentativ epocilor de formaţiune”.Personajul e considerat agentul observaţieirealiste, fiind, concomitent, mijloc şi scop al adânciriiîn obiect. Finalul moralizator al scrierii nu paresă-l deranjeze pe Lovinescu. Îi scuză lui Filimontentaţia nereprimată de a le oferi personajelor saleun final exemplar, o pedeapsă pe măsura fapteloracestora: „Cu toată truda scriitorului de a-şi purificaopera printr-un sfârşit moral, aruncându-l peDinu în ocnă, prin intervenţia domnului pământeanrestatornicit şi prin fuga Chirei peste Dunărecu un turc, romanul rămâne, în realitate, apoteozaciocoiului, a parvenitului naţional, lunga descriere aunei cariere strălucite, pentru traiectoria căreia nu ecruţat niciun amănunt, zi cu zi suntem martoriiacestei ascensiuni încete, dar sigure; niciun mijlocde îmbogăţire nu e uitat; nu e umilinţă şi îndrăzneală,viclenie şi mlădiere, pe care Filimon să n-o fizugrăvit, dacă nu totdeauna cu oportunitate estetică,cel puţin cu o perseverenţă de observator nemilosce izbuteşte să fixeze un caracter prin îngrămădireaamănuntelor” 2 . Multe dintre criticile formulatecu blândeţe şi înţelegere la adresa scrierii luiFilimon sunt aceleaşi cu cele aduse mişcării realisteînainte de impunerea ei ca şcoală literară.Ideea conform căreia romanul trebuie să fieexpresia unei societăţi, iar vârstele romanului săexprime sincron vârstele societăţilor se materializeazăprin apelul la Viaţa la ţară a lui DuiliuZamfirescu. Din acest punct de vedere, TănaseScatiu apare ca un Dinu Păturică ceva mai evoluat,reprezintă ciocoiul de tip nou, cel pe care Filimonnu a mai avut timp să-l „zugrăvească”. Criticul esteconvins că Dinu Păturică şi Tănase Scatiu reprezintăo tipologie specifică societăţii româneşti şi cădoar prin intermediul ei romanul românesc îşipoate fixa datele esenţiale. Orice abatere de laaceastă traiectorie este considerată improprie şi,deci, o „perturbare” a devenirii speciei romaneşti.Printre scriitorii care „s-au pus de-a curmezişul” încalea acestei deveniri se numără şi Eminescu,Sadoveanu, Vlahuţă sau Brătescu-Voineşti. Criticulsusţine că toţi aceşti autori au impus o tipologie aînvinsului, deloc conformă realităţilor sociale: „Dela Dionisie a lui Eminescu, fără stare civilă, cucapul în lună, fantastic, străin de orice realitate,până la eroii celor mai multe romane, găsim gamaîntreagă a unor oameni înzestraţi sufleteşte, daralături de ritmul vieţii luptătoare. Dan al luiVlahuţă e un tânăr cu iluzii şi cu însuşiri de inimăpe care viaţa îl zdrobeşte repede […]; eroii d-luiBrătescu-Voineşti sunt nişte inadaptabili […];Neculai Manea e iarăşi povestea unui profesor scosrepede din circulaţia vieţii bucureştene şi integratapelor potolite ale vieţii provinciale; […]. Se puneatunci întrebarea: societatea românească, în generalitateaei, este compusă, oare, din oameni distinşisufleteşte, dar nepregătiţi pentru luptă, incapabilide acţiune, învinşi cu anticipaţie? şi dacă nu, pentruce atunci literatura noastră a făcut din învinsun fel de erou naţional?” 3 . Se pare că pentruLovinescu, „materialul de inspiraţie” a constituitîncă din tinereţe o piedică greu de depăşit. Cel caresusţinea autonomia esteticului, atât în raport cuetnicul, cât şi cu eticul, nu a putut să conceapădecât mai târziu (şi atunci doar parţial) că subiectulunui roman sau, în general, al oricărui tip de artănu conţine în sine valenţe estetice. Din contră, condiţiaestetică îndeplinindu-se, ea validează automatorice subiect propus. Eugen Simion crede căLovinescu era îndreptăţit să judece astfel lucrurilepentru că „la 1913, predomină literatura lirică şifantezistă. Romanul face, cu precădere, monografiasufletului duios” 4 .O revizuire obligatorieApariţia romanului Ion al lui Liviu Rebreanu îldetermină pe Lovinescu să-şi reconsidere parţialteoria referitoare la „materialul de inspiraţie”.Criticul îşi luase oricum o măsură de precauţie şi-şirelativizase discret punctul de vedere în chiarmomentul afirmării acestuia. Deci, nu i-a fost foartegreu să spună că: „lupta împotriva sămănătorismuluinu avea decât incidental ca obiectiv «ţărănismul»sau «opincărismul», cum se spunea pe atunci,pe când, în realitate, ea se îndrepta, fie împotrivaatitudinii şi a tendinţei, fie împotriva lirismului;concepută astfel, lupta ar fi fost îndreptăţită, oricarear fi fost materialul de inspiraţie, deoarece nuavea în vedere materialul, ci felul tratării lui.Apariţia lui Ion a făcut şi mai evidentă această distincţie:aprobarea, cu care a fost primit de cei maicunoscuţi anti sămănătorişti, a dovedit că nu s-apus niciodată în discuţie dreptul unei categoriisociale, şi încă a unei categorii atât de numeroase,de a fi reprezentată estetic, – ci numai metodele.Pornind de la acelaşi material ţărănesc, Ion reprezintăo revoluţie şi faţă de lirismul sămănătoristsau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismulardelean, constituind o dată, istorică am puteaspune, în procesul de obiectivare a literaturii noastreepice” 5 .Modalitatea de analiză a scrierilor lui LiviuRebreanu, ce implică şi punerea într-un balans revelatora reuşitelor şi neajunsurilor, este pe deplinedificatoare în ceea ce priveşte concepţia lovinescianădespre roman.Deşi formula lui Ion nu e nici „actuală”, nici„comodă”, ea este „formula marilor construcţiiepice”. Din acest motiv, opera este comentată şiprintr-o oglindire fecundă în artele poetice aleromanului realist european. Lui Rebreanu îi esteproprie o anumită „formulă ciclică” de reprezentare,nu doar „a unei porţiuni de viaţă limitată la oanecdotă”, ci a întregii existenţe în datele ei esenţiale,fără ca acestea să fie subordonate necesităţiidemonstraţiei. De aici rezultă o lipsă de „strălucireartistică”, o sacrificare a stilului. Dar Lovinescu ştiaprea bine că lipsa stilului reprezintă un stil în sine.„Impresia vieţii în toate dimensiunile ei” nu etransmisă în manieră naturalistă, aşadar, nu pare„izolată pe planşe anatomice de studiu”. Din punctulde vedere al instinctului de stăpânire a pământului,Ion descinde din Les paysans de Balzac saudin La terre, de Zola, iar din perspectiva expresieiviolente „a unei energii, în limitele ideaţiei lui obscureşi reduse”, este un erou stendhalian.Personajul lui Rebreanu diferă de Julien Sorel doarprin obiectul pasiunii, în schimb „încordarea, tenacitateaşi lipsa oricărui scrupul moral” sunt caracteristiceamândurora. Comparaţia dintre Ion şi JulienSorel ne pare uşor forţată, dar, motivele pentrucare Lovinescu a recurs la acest procedeu nu suntfoarte greu de ghicit. După cum am arătat deja, înanul 1913, criticul formulase necesitatea ca romanulromânesc modern să descindă din Ciocoii luiFilimon. Cum Dinu Păturică şi Julien Sorel facparte din aceeaşi familie, e lesne de înţeles de cecriticul a preferat să-i aplice Glanetaşului etichetade erou stendhalian. Intuiţiile criticului trebuiaunegreşit să se adeverească.Lovinescu observă cum romancierul traseazăprofilul psihologic al personajului, reducându-l lainstinctul principal; procedează în manieră clasică,16 TRIBUNA • NR. 184 • 1-15 mai 201016BlackPantone 253 U