Vizualizare imagine

BlackPantone 253 Ucartea străinăJeanette Winterson.Cu dragoste, despre literaturãRodica GrigoreJeanette Winterson,Scris pe trup.Traducere şi note de Vali Florescu, Bucureşti,Editura Humanitas, 2008„I love you more than life itself.”(William Shakespeare, Twelfth Night, 5. 1. 132-3)După un roman de debut (Oranges Are Notthe Only Fruit, 1985) încununat cu prestigiosulBritain’s Whitbread Prize, foarte bine primitatât de publicul cititor, cât şi de critică, chiarecranizat în scurt timp, Jeanette Winterson s-a aflat,era şi firesc, în centrul atenţiei. Însă, dacă romanelesale următoare, Boating for Beginners (1985), ThePassion (1987) sau Sexing the Cherry (1989), au fostconsiderate, în general, reuşite, devenind rapid, pede altă parte, şi un soi de manifeste pentru susţinătoarelefeminismului, mai cu seamă în ceea ce priveştetemele abordate, odată cu Written on theBody (1992), autoarea a început să fie privită cuscepticism şi neîncredere. Nu doar din cauză că, aşacum au considerat reprezentanţii criticii academice –dar, simptomatic, şi feministele militante! – lucrurilemerseseră prea departe, ci şi pentru că majoritatealecturilor de care a avut parte această carte s-aubazat mai degrabă pe o evaluare a atitudinilor autoareişi nu pe datele concrete ale realizării artistice atextului în sine. Astfel că romanul apărut în 1992 adevenit peste noapte ţinta predilectă a atacurilorcelor convinşi că Jeanette Winterson urmăreşte doarsă scandalizeze opinia publică, fie printr-o „nedisimulatăapreciere a propriilor sale scrieri”, fie princontroversele pe care nu a ezitat să le provoace şi săle facă publice, între acestea la loc de cinste stând,desigur, legăturile sale amoroase cu figuri de notorietatedin Marea Britanie.Cu toate acestea, fără să fie o capodoperă saucea mai mare realizare artistică a carierei sale, Scrispe trup reprezintă, însă, ceva mai mult decât unroman cu cheie menit a aduce în prim plan – darindirect, totuşi – o iubire lesbiană, aşa cum s-au grăbitnumeroşi interpreţi să afirme. În fond, dincolode orientarea sexuală a autoarei, cartea aceasta rezistăîn multe din paginile sale, în ciuda primei impresiipe care, fără îndoială o dă: şi anume, aceea aunui roman plin până la (sau dincolo de) limită declişee – literare sau artistice – şi care par a-l transformape alocuri într-un soi de colaj postmodern, repetitivşi lipsit de originalitate. O a doua lectură vascoate însă la iveală esenţialul, acest fapt neexcluzândînsă total redundanţele stilistice sau tematicecare, trebuie să recunoaştem, uneori devin deranjante.Esenţial fiind, în cazul acestui roman că autoarea,pe deplin conştientă de dificultăţile pe carescrierea unui roman de dragoste la sfârşitul secoluluiXX le ridică, a mizat foarte mult (da, chiar preamult!) tocmai pe evidenţierea rolului clişeelor lingvisticesau comportamentale care, vrând-nevrând, seinfiltrează în orice poveste de dragoste, în orice scrisoarede dragoste şi, sugerează Winterson, absolutinevitabil, în orice roman de dragoste. Căci ce semai poate spune nou despre dragoste, într-o epocăîn care „Te iubesc” e formula universală de salut saude despărţire, repetată până când, evident, nu maiînseamnă nimic, a tuturor protagoniştilor telenovelelor?...Autoarea evidenţiază, tocmai de aceea, într-unmod asemănător cu cel din romanul său de debut,modalităţile în care limbajul joacă rolul esenţial nudoar în comunicarea interumană, ci şi în ceea ce priveşteconfigurarea deplină a identităţii sexuale anaratorului. Narator care, exact din aecst motiv,rămâne, aici, învăluit de la început şi până la sfârşitîntr-o ambiguitate structurală şi de gen, cititorulneştiind şi neputând să spună niciodată cu toatăsiguranţa dacă cel care vorbeşte este el sau ea... Dealtfel, după cum Winterson mărturisea ea însăşi, „afi el sau ea într-o carte, ca şi în viaţă, nu are absolutnici o importanţă, nici pentru natura individualităţiiori a identităţii, şi cu atât mai puţin pentru aceea aiubirii.”Pornind de la această convingere, autoarea construieşteun nucleu generativ comun, în esenţă, axatpe povestea de dragoste dintre naratorul niciodatăclar determinat şi frumoasa, delicata şi fragilaLouise. O poveste de dragoste care e salvată dedimensiunea banală şi / sau sordidă a adulterului,ca şi de căderea în grotesc ori trivial – care, să recunoaştem,sunt mereu la un pas – tocmai de clişeelelingvistice care umplu textul. Dar care sunt folositede autoare cumva împotriva lor, Winterson dorindsă-şi implice cititorul într-un complicat joc intertextual,în care trimiterile sau aluziile pornesc de la Biblieşi ajung la Dante, John Donne, Shakespeare, Tolstoisau Samuel Beckett, pentru a demonstra neaşteptata,poate, paralelă între sexualitate şi textualitate,dar şi pentru a evidenţia modul în care limbajul îşipoate dobândi, treptat şi în ciuda oricâtor şi oricărorclişee, o existenţă autonomă, mai cu seamă în ceeace priveşte adecvarea sa la marea temă a iubirii, câtăvreme una din premisele de bază din Scris pe trupeste aceea că măsura oricărei iubiri este tocmai pierdereaei. Astfel că, treptat, romanul se transformădintr-o aparent banală poveste de dragoste, într-omeditaţie nu doar asupra dragostei, ci şi asupranaturii limbajului erotic. De aici numeroasele pasajedramatice, descriptive sau epistolare intercalate întextul cadru, cu rolul de a descoperi nu atât esenţaunui limbaj atotcuprinzător al dorinţei ori al fundamentelordragostei, ci de a medita asupra posibilităţilorde reprezentare ficţională a acestora. Romanulnu este, aşadar, nicidecum mărturia clară a vreunui„declin catastrofal” al scriitoarei şi nici dovada „şanselorirosite la nivel narativ” aşa cum unii au clamatpe dată, ci încercarea de a experimenta formule maipuţin abordate sau, dacă nu, măcar demersul temerar– chiar dacă, trebuie să recunoaştem, nu întotdeaunaperfect realizat – de a structura o inedităpoetică a ambiguităţii, cu scopul şi de a evidenţiaimposibilitatea de a evita clişeul, de orice natură arfi acesta, în încercarea de a scrie o poveste de dragostela un asemenea sfârşit de secol. Căci simplulfapt de a prezenta cea mai simplă întâlnire ori celmai elementar dialog al îndrăgostiţilor implică raporatreala un întreg univers intertextual şi utilizareaunui limbaj deja automatizat – câtă vreme chiar şiatitudinile Louisei nu fac decât să le reia pe cele alelui Lady Hamilton în încercarea (reuşită!) de a-lcuceri pe Generalul Nelson...Scris pe trup se dovedeşte, practic, a fi o cartescrisă cu toată literatura de dragoste a secolelor anterioareîn minte (a autoarei şi a cititorilor, deopotrivă):la tot pasul sunt de găsit aluzii la EmmaBovary, Jane Eyre, Anna Karenina, Julieta (şi al eiRomeo), ca să nu mai menţionăm trimiterile la operelelui D. H. Lawrence sau cele la muzică ori pictură,care fac din povestea de dragoste dintre naratorşi Louise (şi) o incursiune în literatura şi cultura universală.Ceea ce salvează însă cartea de excesul delivresc este, poate, mai cu seamă faptul că JeanetteWinterson are intuiţia de a stabili o permanentăparalelă între iubire şi pierdere, ca şi între limbajulerotic şi cel menit a exprima sentimentul acut al înstrăinării,al incapacităţii stabilirii unei comunicărireale, al pierderii de orice fel. Desigur, un modelexistă şi în acest caz: în primul rând studiile luiFoucault cu privire la capacităţile de seducţie ale discursuluiromanesc. Astfel că limbajul erotic se dovedeşte,adesea, a căpăta o independenţă nebănuită şia scăpa de sub controlul scriitorului, la fel cum,sugerează Jeanette Winterson, dragostea e mai presusde voinţa îndrăgostitului, nelăsându-se dominatăde impulsul acestuia de a (o) controla. În fond, deaici vine şi raportarea la domeniul medical – pretextulfiind, desigur, boala incurabilă a Louisei – care,dincolo de prezentarea dragostei ca fiind o experienţăasemănătoare celei religioase, tinde să exprimecorporalitatea iubirii (desigur, pe urmele liricii luiDonne, de aici şi aluziile la literatura de călătorii,câtă vreme trupul iubit devine veritabil tărâm alexplorării îndrăgostite) şi, deopotrivă, sugestia apropieriidragostei de moarte; căci explicaţia apariţieisentimentului erotic e la fel de greu de găsit ca şi încazul bolilor incurabile. Finalul romanului (marcatde apariţia neaşteptată a Louisei – care, însă, este tratatăcu aceeaşi tehnică a ambiguităţii, fiind imposibilde spus dacă e vorba de o venire reală sau doar deimaginaţia celui îndrăgostit) demonstrează, în fond,că literatura poate deveni, cel puţin în anumitemomente, un veritabil substitut, textual, desigur,pentru o dorinţă sexuală. În sensul acesta, povesteacelor doi este într-adevăr „scrisă pe trup”, mai exactspus, în-scrisă pe trup (de ce nu, chiar al literaturii!),câtă vreme dragostea are, oricum am lua-o, propriulsău limbaj. Dublu, fără îndoială – Ianus bifrons fiindsemnul tutelar al romanului –, intertextual, desigur,toate acestea fiind tocmai modalitatea pe careJeanette Winterson o găseşte pentru a afirma că,mai presus de forţa dragostei, se află puterea eterntransformatoare a artei.n8 TRIBUNA • NR. 184 • 1-15 mai 20108BlackPantone 253 U