Vizualizare imagine

focusO istorie a Operei Române din ClujIon PopLansată de curând, pentru a marca încă unmoment din suita celor dedicate aniversării anouă decenii de la întemeierea Operei clujene,cartea reputatului muzicolog Octavian LazărCosma, Opera Română din Cluj (volumul I,Editura Charmides, Bistriţa, 2010) poate fi consideratăun adevărat eveniment. Nu numai pentruclujenii iubitori ai prestigioasei instituţii, ci pentrucultura română în întregul ei. Căci masivul tomde aproape nouă sute de pagini, care acoperă perioada1919-1959, dă seama despre un fragment deistorie a mişcării muzicale din România, semnificativpentru eforturile de conectare sincronizatoarea spaţiului spiritual naţional cu cel european înepoca de după Primul Război Mondial: Iar înceea ce priveşte zona noastră, a Transilvaniei,evocă încă un act de (re)construcţie culturalăexemplar. Acest din urmă aspect îmi pare a meritasă fie subliniat insistent, fiindcă reaminteşte,încurajator, de minunatul avânt edificator al generaţieiMarii Uniri, care s-a străduit eroic, cu oînsufleţire profund emoţionantă astăzi, pentruîntregirea autentică, cea spirituală, a unei ţări însfârşit reînchegate din provinciile sfărâmate geograficde secole. Ca şi în cazul Universităţii DacieiSuperioare, s-au găsit în 1919 mari oameni debine, adevărate conştiinţe fondatoare, care şi-audat foarte repede seama de necesitatea de a oferiacestei părţi de ţară şi instuţii reprezentative precumTeatrul şi Opera naţionale, la mai puţin deun an după 1 decembrie 1918. Consiliul Dirigentardelean s-a grăbit, inspirat, să dea un primimpuls acestei disponibilităţi constructive, fără săaştepte deciziile noului centru care eraBucureştiul, iar câţiva dintre oamenii susţinuţi deel au avut energia şi disciplina de spirit cerute deo asemenea mare întreprindere. Numele luiTiberiu Brediceanu este primul ce se cuvine citat,ca iniţiator, în acest Consiliu, al demersului, nufoarte simplu, ce trebuia să conducă la înfiinţareala Cluj a Operei Naţionale – prima instituţieromânească de acest gen subvenţionată de stat.Deşi faptele inaugurale s-ar fi pretat la o evocarecumva solemnă şi nelipsită de patos, autorulacestei istorii îşi impune şi păstrează pe întregulparcurs al „cronicii” sale un ton sobru, arproapeneutru, de înregistrator de fapte şi de analist echilibratal lor. Intrarea în temă se face fără înflorituristilistice, accentul e pus de la început pe documente– acte oficiale, ecouri în presa vremii, dincând în când fiind atrase în comentariu şi contribuţiiparţiale, memorii ale unor artişti sau cercetătoridin domeniu. Cantitatea de informaţie, scrupulosînregistrată, este imensă – şi se poate deduceuşor ce muncă de arhivă a făcut monografulpentru a reanima ecourile unor voci dintre care,multe, nu s-au lăsat înregistrate altfel, pentru aredeschide albume de fotografii cu figuri de artiştişi scene din numeroasele spectacole evocate. E despus că, în fond, toată cartea, are ceva din parfumuluşor desuet al albumelor cu imagini în sepia,cu file îngălbenite de vreme – şi tocmai aceastăpatină temporală e amprenta de emoţie pusă petomul întreg.Cititorul află foarte multe lucruri despre desfăşurareaîn timp a „spectacolului” Operei clujene,de la strădaniile dificile ale unui director-regizorcântăreţprecum Constantin Pavel, la directoratulcelebrului Dimitrie Popovici-Bayreuth, cu închegareadificilă dar animată de mari sentimente naţionalea primei trupe, apoi cu perindarea generaţiilorsuccesive de interpreţi care au ilustrat în timpscena muzicală a capitalei ardelene. Regăsim,fireşte, printre marile figuri inaugurale pe unTraian Grozăvescu, marele tenor cu capriciiboeme, ce urma să fie exlus din colectivul Opereide către exigent-„nemţescul” Popovici-Bayreuthpentru a sfârşi, cvasi-celebru, la Viena, împuşcatde o soţie geloasă. Întâlnim nume cu o rezonanţăea însăşi impunătoare, precum Aca de Barbu; oregăsim pe legendara Ana Rozsa-Vasiliu, care aajuns până pe scena Scalei din Milano; alte numede rezonanţă care au ţinut afişul ani de-a rândul,precum Lya Pop, Mimi Nestorescu, ConstantinUjeicu...Este refăcută scrupulos atmosfera, când entuziastă,când mai tumultuoasă din cadrul instituţieipuse în faţa a nu puţine dificultăţi, chiar dincolode pragul primelor înjghebări, când mai totulrămânea de făcut. Probleme financiare, în primulrând, însă şi conflicte interne destule, rivalităţi,din când în când câte-o intrigă – cum îi stă bineoricărui teatru -, greve ale personalului nemulţumitcu salariile primite, oscilaţiile datorate şi unorschimbări politice care au pus nu o dată în pericolexistenţa însăşi a instituţiei, pe fondul uneianumite concurenţe dintre Capitala cu ambiţiicentralizatoare şi provincia clujeană. Spectrul„comasării” cu opera bucureşteană a fost arătat înmai multe rânduri de către oficialităţi, lipsa banilora fost invocată chiar de personalităţi ataşate,în principiu, promovării culturii româneşti, precumOctavian Goga sau Nicolae Iorga, ca să nu-imai amintim pe diverşii demnitari de rang secundcare au tulburat de atâtea ori apele. O anumităactualitate a motivaţiilor Puterii de oricând, nufoarte sensibilă la susţinerea faptului cultural,poate fi simţită şi pe acest traseu accidentat.Remarcabilă este, însă, consecvenţa şi obstinaţiacu care slujitorii Operei din Cluj şi-au urmatdrumul în timp, învingând în cele din urmă. Autrecut şi prin perioada dramatică a refugiului dinanii Diktatului de la Viena, când opera a funcţionatla Timişoara, au reuşit să-şi regăsească echilibruldupă reaşezarea postbelică în spaţiul clujean,au răzbit şi în epoca altfel frământată a comunismului,cu inevitabilele ingerinţe oficiale, de ordinideologic, în repertoriu şi în receptarea prestaţiilorlor artistice. (La acest ultim capitol sunt înregistratecâteva ecouri din presa locală a anilor „realismuluisocialist”, cronici în care s-a cedat surprinzătorde uşor şi de repede sloganurilor momentului,aplicate spectacolului de operă într-un modcare trădează strident falsitatea şi completainadecvare a limbii de lemn oficializate la specificulartei lirice.)Dincolo, însă, de asemenea accidente de parcurs,se impune perseverenţa, curajul, încredereaîn actul de cultură, de care Opera română dinCluj a dat dovadă încă de la înfiinţare. S-auschimbat directori şi... decoruri, dar arta liricăromânească a Clujului a vrut şi a reuşit să-şi menţinăde cele mai multe ori standardele de calitate,impunându-se pe plan naţional. Au sprijinit-o şispectatorii foarte ataşaţi în timp, care au avut, ce-idrept, ce asculta şi vedea pe scena OpereiRomâne. Căci repertoriul acesteia s-a îmbogăţitmereu, uneori în chip surprinzător ca număr depremiere chiar în anii de criză financiară. Iar dacăunii dintre diriguitorii ei s-au arătat a fi mai conservatoriîn selecţia titlurilor, rămâne adevărul căartiştii clujeni s-au dovedit adesea curajoşi în montareaunor spectacole de anvergură, - de nu ne-amgândi decât la operele unui Wagner, prezent aicicu creaţii nu doar precum Lohengrin şi Olandezulzburător, ci şi cu Tanhäuser, Walkyria, Tristan şiIsolda, Maeştrii cântăreţi din Nürenberg, ori laopere mai rar jucate, de Meyerbeer, Massenet,Boito, Glinka, Moniuszko...Pentru cititorii din generaţia mea, cartea luiOctavian Lazăr Cosma are o rezonanţă aparte,căci ea cuprinde şi evenimente artistice deneuitat, pe care au avut ocazia să le mai „prindă”.Adică cele realizate de splendida generaţie de cântăreţidin deceniul al şaselea al secolului trecut. Înce mă priveşte, frecventând, încă licean, multedintre spectacolele Operei Române, am avutbucuria de a asculta marile vocil ale unor LyaHubic, Dinu Bădescu, Stella Simonetti,Constantin Ursulescu, Suzana Coman-Bosica, lacare s-au adăugat în acei ani minunatele prezenţescenice tinere ale unor Ion Piso, DavidOhanesian, Octav Enigărescu, Lucia Stănescu,Livia Liseanu, Elena Vătafu, Ecaterina Vâlcovici,Jean Hvorov şi ale atâtor altora, care răsunau însălile pline până la galeriile mai modeste, studenţeşti,de la „cucurigu”, de unde se revărsau ovaţiinesfârşite, cereri entuziaste de bisuri... Cum săpoţi uita un Rigoletto cu Lya Hubic şi Ion Piso,Trubadurul cu Octav Enigărescu, Faust cu LuciaStănescu, Hvorov şi Piso, Evgheni Oneghin cuOhanesian, Carmen cu acelaşi mare intrepret înDon Escamillo, Bărbierul din Sevilla cu LiviaLiseanu şi Alexandru Racolţa, Aida, cu ElenaVătafu... Au fost ani de generoasă dăruire artistică,cu ecou imens şi durabil în auzul şi sufletulmiilor de spectatori fideli.Despre toate acestea şi multe altele (sunt înregistratecu aceeaşi atenţie şi concertele simfoniceasigurate de orchestra Operei) dă seama, în foartebogata sa arhivă comentată, de cronicar scrupulosşi exigent, muzicologul Octavian Lazăr Cosma. Înabsenţa unui muzeu al Teatrului Naţional şi alOperei Române, această cercetare face dreptatetuturor celor care au slujit cu exemplar devotamentprestigioasa instituţie clujeană. Au servit, defapt, şi un public însemnat, la a cărui formareumanistă au contribuit cu certitudine, cultivându-isimţul pentru frumos, armonie, valorile autenticeale artei lirice. Tipărirea unei asemenea lucrări secuvine, aşadar, salutată cu tot respectul pentruanvergura şi soliditatea cercetării documentare şi alecturii atente a acestui „dosar” impunător de evenimenteartistice. Nu în ultimul rîmd e de apreciatefortul făcut de editorul Gavril Ţărmure,cunoscut animator al vieţii culturale bistriţene dinultimii ani, care a făcut gestul, aproape eroic înzilele noastre „nevoiaşe”, de a publica într-o ţinutăgrafică excelentă, acest remarcabil volum. Înaşteptarea celui de al doilea, încheiat şi el de câţivaani, e de sperat că el va avea ecou în rândulcât mai multor cititori şi că va încuraja şi întreţinepasiunea pentru muzica de calitate într-o vremeprea adesea tulburată de atâtea zgomote şi stridenţede toate soiurile.nTRIBUNA • NR. 184 • 1-15 mai 201021