Revista Coloana Infinitului nr. 64 - Brancusi

şi cultural al poporului român.Iorgovici îşi dă seama, de la început, deconcordanţa care există între limbă şi societate: „Starealimbii şi a naţiei într-acelaş paş umblu”- (p.10). Cu altecuvinte, dezvoltarea limbii unui popor nu poate fi ruptăde problema naţională şi socială. Cauza de înapoierea limbii el o caută în „veşcezirea naţiei”, care facesă degenereze şi cultura unui popor. Dându-şi seamade impasul în care a ajuns limba şi cultura noastră,Iorgovici caută căi de salvare. Este ceea ce observă,just, O. Densusianu când afirmă: „Intenţiile lui eraumai mult să scrie o carte de îndemn cultural... a găsimijloacele prin care limba noastră ar lua înfăţişarea delimbă adevărat cultă, îmbogăţită prin expresii nouă”.Iorgovici apare ca un teoretician progresistal vremii sale, în materie de limbă, deşi nu îi suntstrăine unele devieri caracteristice tuturor cărturarilortransilvăneni din epoca respectivă, explicabile princondiţiile sociale ale românilor, din vremea aceea.Iată cum înţelege Iorgovici această îmbogăţire şiîmprospătare a limbii: „Eu am perceput (priceput n. n.)cum la toţi este cunoscut că limba noastră este foartescurtă la cuvinte. Deci eu doresc a înmulţi limba nostrăcu cuvinte luate din vorbele de redecină a limbei noastreşi aşezate dopă regulile şi proprietăţile din înseşi limbanoastre trase” – (p. 77-78). Autorul se referă, aşadarla cuvintele de origine latină, dar nu uită că trebuie săţinem seamă de regulile şi proprietăţile specifice limbiinoastre. Prin aceasta, el înţelege îmbogăţirea ei lexicală,sporirea expresivităţii limbii şirecomandă formarea de cuvintenoi cu ajutorul rădăcinilor existenteîn limbă. Prin „stricarea”limbii, Iorgovici se referă, defapt la sărăcia ei, din cauzăcă multe cuvinte s-au pierdut.Nicăieri el nu ia atitudine împotrivacuvintelor nelatine, pecare le întrebuinţează frecventîn opera sa, fiind conştient că înfiecare limbă se găsesc cuvintestrăine.De asemenea, bazândusepe evoluţia fonetică a limbii,Iorgovici precizează: „Ce e corupciune pentru limbalatinească, aceia poate fi perfecciune pentru limbaromânească” – (p. 79).La fel de interesantă este şi ideea formulatădespre circulaţia cuvintelor, despre fondul principalComemorări - 200lexical. Cuvintele întrebuinţate mai frecvent în vorbiresunt numite de el „vorbe uzitate”, adică „prinîntrebuinţare întărite”, recunoscându-le importanţa însistemul limbii.Iorgovici se străduieşte să corecteze forma unorneologisme de origine latină: de la reportare se cuvinea zice reportat, iar nu reportiruit, de la reducere, redus,iar nu reduţiruit, cum se obişnuia pe atunci. Aceeaşiorientare justă o păstrează şi atunci când vorbeşte despreevoluţia fonetică a cuvintelor şi precizează că înneologisme nu este valabilă aplicarea legilor foneticevechi şi chiar explică unele etimologii. El arată că,potrivit aspectului fonetic din latinescul clarus zicemchiar, din clamare zicem chemare. Este deci limpede,că el vedea evoluţia fonetică a limbii române, pe care ocompară cu cea a limbii italiene, ca un adevărat începutde fonetică comparată la noi.Învăţatul bănăţean recomandă, de asemenea,claritate şi conciziune în exprimare, prin reducereacorpului fonetic al cuvintelor. Astfel, el propune să sefolosească forma reduce, în loc de duce iar înapoi şiconsideră că „aicea măcar care va vedea cum e maibine” – (p. 75).Nu putem trece cu vederea peste o precizare aautorului, pe care o considerăm deosebit de preţioasă:El recunoaşte „că limba s-a stricat, aşa că limba această(cea din zilele lui – n. n.) nici nu se poate aduce laaceea de unde au chezut, ci numai limba cea veche potesluji spre îndreptarea acesteia” – (p. 80). Prin urmare,este convins că nune putem întoarce lalimba latină, pe careo consideră „moartă”din capul locului.Este adevărat,că Iorgovici faceafirmaţia: „Dopejudeţul meu mai bineeste a împrospătaa ş a c o v i n t e d i nlimba noastră ceaVărădiaSimpozion Paul Iorgovicide rădăcină decâtde aiurea”, dar ar figreşit să considerămcă acesta este un principiu latinist. Dimpotrivă, elsusţine că „prin atâtea schimbări la care fu supusă naţianoastră românească, n-au putut fi ca să nu se schimbeşi limba”, iar apoi precizează: „Să nu gândească cinevacă eu umblu să leapăd din limba noastră cuvintele celeColoana Infinitului, anul XI, vol I. (nr. 64) • 2008 Timiºoara5