Constelatii-diamantine-nr-86-2017

4 Constela\ii diamantine Anul VIII, nr. 10(86)/2017
Janet NIC~
MINUNI DUALE
Eseu despre Florentin Smarandache
Florin Smarandache este Domnul
Experiment, un Edison în clduri. Îi pune
licoarea - paradoxul - în cupe de câte versuri vrea
domnia sa, de data aceasta, în cecue de dou
versuri. Minuni duale, poemele stau copcel.
Privite de aproape i de departe, aceste versuri nu
par versuri, ci definiii ale unor cuvinte
împienjenite de abuziva negur a uzului.
A aprut, astfel, primul dicionar de vorbe
bolnave înstoite prin acupunctur paradoxist.
Cetenii planetei n-au decât s vin sub
umbrela noului panaceu, dac vor s scape de
febra tifoid a melancoliei i a bunului-sim
înctuat. Ochiul medical (i medicinal) al poetului
vede râma (i rima) la cinci metri sub coaja
obinuinei, o scoate, o pune în zâmboc i prinde
juvei blazai pe care îi alfabetizeaz.
Se cotrobie prin toate cotloanele culturii, se
scutur zvelci, se vopsesc lzi de oale, se vruie,
se pomostete, totul se aduce la lumina inteligenei,
penicilina paradoxului vaccineaz toate soiurile de putregai.
Mii de cuvinte ale limbii române devin,
pentru o clip, „clipa cea repede”, personajele
principale ale mirrii, dând de du, asemenea
lui Hamlet, „a fi-ul” sau „a nu fi-ul” înelepciunii lor.
Sunt experimentate, pe rând, toate
imposibilitile posibile, toate absurditile
Pavel Filonov - Renaterea unui om
normale, toate infinitile finite, toate universaliile particulare.
Volumul „Distihuri paradoxiste” este o farmacie
de pastile inteligente, oferite gratis celor dornici
de nemurirea din spatele banalului. Fiecare cuvânt
declaneaz câmpuri magnetice, distihuri nucleare.
Cum cei patru evangheliti erau trei, Luca i Matei,
tot aa la Florin Smarandache, reeta prevede tratament
de trei ori pe zi, dimineaa i seara.
Curând, licuricii cu dini de lapte devin
incendii. Idealul e „s cuprinzi/ nemrginirea”,
idiotul e „competent/ în incompetena sa”,
democraia nu-i altceva decât „s interzicem/
interzisul”, mascarada e când „politica se schimb
mereu/ dar rmâne aceeai”, eroismul e o
„moarte/ nemuritoare”. Ceretorul „caut/ ce n-a
pierdut”, barbarii „edific/ ruine”; prezena e
„absena absenelor”; sfântul, „din pcate/ nu e ptos”.
Dei mignone, poemele declaneaz stri majore:
sarcasmul (un regizor „a fcut atâtea filme proaste/
c-ar fi pcat ca s-l rateze i pe acesta”);
absurdul („cartea s-a vândut/ înainte de a fi publicat”);
perplexitatea („v prezint o doin/ pe care n-o cunosc”);
nedumerirea („Cât de liber/ este presa liber?”)
Florentin Smarandache este surdul care aude,
orbul care vede, tirbul înarmat pân-n dini,
ologul iute de picior, într-un cuvânt, paradoxul întruchipat,
omul care, vzând i de-andoaselea,
zând i nevzutul, vede perfect.
Dibuind partea în întreg, întregul în parte,
poetul inventeaz bucuria de a reui,
reuita de a se bucura
în rgazul mundan pe care ni-l ofer
Dumnezeu, extra-mundanul.
Fulgertor, lumânarea devine far
iar nuana, continent:
mulatrul este „un negru/ mai alb”,
iganul e „un alb/ mai negru”,
tomatele, „roii/ verzi”, muzeul, „trecut/
prezent”, pacea „rzboi
împotriva/ rzboiului”.
Grenade de buzunar, distihurile
smarandachiene nu ucid,
ci dau brânci mentalului aipit.
De un sfert de secol de când Florentin
Smarandache bate moned,
paradoxismul însui este,
în spiritul distihurilor,
„o avangard/ ajuns
tradiional”.