Occidentul romanesc nr 106 decembrie 2019

Dan Caragea - Critic literar
Portugalia, Redactor-șef OR
Pronunțarea mai intensă
sau pe un ton mai înalt
a silabei unui cuvânt poartă
numele de accent. Când sunt
rostite izolat, cuvintele monosilabice
sunt neaccentuate,
pentru că nu se poate stabili
un contrast între silabe accentuate
și neaccentuate. În
vorbire însă ele primesc accent,
în înlănțuirea cuvintelor:
pe mal, la deal, pălărie
de pai.
Nu au accent formele zise
neaccentuate ale pronumelor
personale și reflexive: l-, mi-,
s- etc., și nu pot forma singure
silabă: l-am văzut, mi-a
spus, s-a dus.
De asemenea, sunt considerate
neaccentuate, în
comunicarea orală sau în
versificație, unele părți de
vorbire monosilabice: articolele
nehotărâte (un, o); articolul
hotărât proclitic lui (lui
Ion), articolele posesiv-genitivale
(a, al, ai), prepozițiile
(a, cu, de, din, în, pe, prin,
sub etc.), conjuncțiile (și,
nici, dar, iar, sau, ori, deci,
că, să etc.).
În unele contexte când
nu sunt rostite izolat, acestea
pot totuși primi accent:
„articolul un”, „se folosește
prepoziția la”. Vezi, de asemenea,
accentul sintactic.
În limba română, accentul,
numit și accent de intensitate,
nu are o poziție fixă.
În funcție de silaba pe care
cade accentul, cuvintele se
împart în:
● cuvinte oxitone, care au
accentul de pe ultima silabă
(pal-ton, ma-ga-zin);
● cuvinte paroxitone, care
au accentul pe penultima silabă
(ca-să, co-li-vi-e);
● cuvinte proparoxitone,
care au accentul pe antepenultima
silabă (du-mi-ni-că,
mar-ti-e).
Cuvintele mai pot fi accentuate
pe a patra silabă
(co-bi-li-ță, fer-fe-ni-ță, gărgă-ri-ță,
go-go-ri-ță, la-povi-ță,
lu-be-ni-ță, pre-pe-liță,
pri-mă-va-ra, răz-me-riță,
șli-bo-vi-ță, ve-ve-ri-ță)
sau chiar pe a cincea silabă
(șap-te-spre-ze-ce).
În flexiunea substantivului,
adjectivului sau pronumelui,
accentul se menține
stabil, pe aceeași silaba
accentuată de la forma-tip
de nominativ și acuzativ,
singular, nearticulat (așa
cum apare în dicționar): teren,
terenuri; carte, cărți;
pasăre, păsări; veveriță,
veverițe. Accentul rămâne
stabil și la formele articulate:
terenul, terenului, terenurile,
terenurilor; cartea,
cărții, cărțile, cărților; pasărea,
păsării, păsările, păsărilor;
veverița, veveriței,
veverițele, veverițelor.
Fac excepție de la această
regulă, două substantive din
fondul vechi: soră, surori;
noră, nurori, precum și un
număr mic de substantive
neologice: zero, zerouri;
moto, motouri; radio, radiouri.
Nu același lucru se petrece
în flexiunea verbului,
unde deplasarea accentului
de pe radical pe desinență
este un fenomen obișnuit:
cânt, cântam, cântai, cântase,
(a) cânta, cântat, cântând
etc.
■ Reguli de ortoepie și
ortografie
La conjugările a II-a și
III-a, la indicativ prezent,
diferă modul de accentuare
la persoanele I și a II-a plural:
scădem, scădeți; tăcem,
tăceți, dar mergem, mergeți;
facem, faceți; zicem, ziceți
(nu mergem, mergeți; făcem,
făceți; zicem, ziceți).
La verbul a fi , la indicativ
prezent, accentuarea corectă
la persoanele I și a II-a plural
este suntem, sunteți (nu suntem,
sunteți).
Accentul de intensitate
are rol lexical atunci când
distinge omografe: adună și
adună; colonie și colonie;
copii și copii; haină și haină;
mobilă și mobilă; veselă
și veselă etc.
Educaţie şi cultură DECEMBRIE
2019 11
Dublete accentuale. La
o serie de cuvinte, sunt acceptate
două forme de accentuare,
una datorată etimologiei
și o alta care apare prin
evoluția limbii și a felului în
care vorbitorii „reașează”
accentul prin analogie cu
alte cuvinte: acatist și acatist;
antic și antic; agriș și
agriș; aripă și aripă; buldog
și buldog; candid și candid;
colaps și colaps; fi rav și fi -
rav; furie și furie; gingaș și
gingaș; intim și intim; jilav
și jilav; penurie și penurie;
picnic și picnic; ponei și
ponei; profesor și profesor;
precaut și precaut; regizor
și regizor; revizor și revizor;
simbol și simbol; trafi c
și trafi c. În toate cazurile de
mai sus, prima formă este și
cea recomandată.
În poezie, pot apărea variante
accentuale impuse de
ritm:
„Și de-aceea tot ce
mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie,
iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate,
far-a prinde chiar de veste”
(M. Eminescu, Scrisoarea
III)
Unele dintre aceste dublete
s-au specializat, din
punct de vedere semantic:
apendice (adaos) și apendice
(prelungire a intestinului);
companie (unitate militară)
și companie (tovărășie, societate,
întreprindere); corector
(persoană) și corector
(aparat); director (persoană)
și director (adj. care indică
direcția); vestibul (cavitate
a urechii) și vestibul (încăpere).
CHESTIUNI DE
GRAMATICĂ A LIMBII
ROMÂNE: ACCENTUL
■ Reguli de ortoepie și
ortografie
Substantivele proprii,
nume de persoane sau geografice,
cunosc și ele dublete
accentuale. Se aude des
Armand Călinescu, în loc de
Armand Călinescu; Balaci,
în loc de Balaci; Miron
Cozma, în loc de M iron
C ozma; Simona H alep, în loc
de Simona Halep, Pescariu,
în loc de Pescariu; Ștefan
cel Mare, în loc de Ștefan cel
Mare. La fel și unele numele
geografice: Budapesta, în loc
de Budapesta; Copenhaga,
în loc de Copenhaga; U-
crai-na, ca în rusă, în loc de
U-cra-i-na, ca în ucraineană.
O serie de cuvinte
sunt rostite greșit: acvilă
(pronunțat acvilă, în loc de
acvilă); alibi (pronunțat alibi,
în loc de alibi); amnistie
(pronunțat amnistie, în loc
amnistie); avarie (pronunțat
avarie, în loc de avarie,
deși forma avarie era considerată
corectă în secolul
trecut); bolnav (pronunțat
bolnav, în loc de bolnav);
butelie (pronunțat butelie,
în loc de butelie); caracter
(pronunțat caracter, în
loc de caracter); Carrefour
(pronunțat Carfur, în loc de
Carfur); capsula (pronunțat
capsulă, în loc de capsulă;
forma corectă capsulă
pare să fie evitată din motive
cacofonice); călugăriță
(pronunțat călugăriță, în
loc de călugăriță); conductor
(conductor, cu sensul de
„cablu” sau „corp prin care
trece curentul electric”, în
loc de conductor); doctoriță
(pronunțat doctoriță, în
loc de doctoriță); duminică
(pronunțat duminică,
cu accent pe a patra silabă,
în loc de duminică); editor
(pronunțat editor, în loc de
editor); fenomen (fenomen,
în loc de fenomen); New
York (pronunțat Niu Iorc, cu
accentul pe „i”, deși americanii
pronunță Niu Iorc);
(premiul) Nobel (pronunțat
Nobăl, în loc de Nobel, ca în
franțuzește, cu accentul pe
„e”); prevedere (pronunțat
prevedere, în loc de prevedere);
regizor (regizor, în loc de
regizor).
Accentul sintactic.
Pronunțarea mai intensă, pe
un ton mai ridicat sau prin
lungirea vocalei accentuate
etc. a unui anumit cuvânt
din propoziție sau din frază:
Acuuum să vii acasă!
Accentul grafic. În limba
română nu se folosesc accente
grafice: accent ascuțit
(´), accent grav (`) și accent
circumfl ex (^), ca în celelalte
limbi romanice.
■ Remarcă. În mod
convențional, majoritatea
dicționarelor limbii române
folosesc accentul ascuțit
pentru a indica locul accentului
în cuvântul de bază
sau în formele flexionate ale
acestuia.
REGÍZOR, -OÁRE,
regizori, -oare, s. m. și f. 1.
Specialist care regizează o
piesă de teatru, un film etc.
2. (Înv.) Administrator al
unei moșii; vechil. [Acc. și:
regizór] – Din fr. régisseur,
germ. Regisseur. (DEX,
2009)
De asemenea, se poate
folosi accentul ascuțit
pentru a aduce o lămurire
în pronunție: „Se pronunță
taxí, ca în franceză, de unde
l-am împrumutat, deși astăzi
cam toată lumea zice táxi și
maxitáxi.”
A consemnat: Dan
Caragea (Portugalia)
Critic literar, publicist,
eseist, critic de artă, critic
de teatru și traducător român.
Este lusitanist, specialist
în psihologie și lingvistică
computațională. Din
2011, Senior Editor, iar din
2019, redactor-șef în cadrul
redacției Occidentul
Românesc.