Lumina crestinului, nr. 2/2020 - supliment in memoriam pr. Cornel Cadar

Crăciun fericit, părinte Cornel!
IN MEMORIAM PR. CORNEL CADAR
Acum un an, în 2018, eram la
Viena cu pr. Cornel, sărbătorind
un Crăciun unic şi memorabil
pentru amândoi. Nu, nu eram
acolo în căutarea magiei Crăciunului
vienez. Nu ne interesau nici
ornamentele sau clădirile superbe
ale capitalei austriece. O stare tot
mai greu suportabilă apăsa sufletele
noastre, iar chipul pr. Cornel
era înecat într-o frământare teribilă:
să fie adevărat că el are cancer?
Nu era tulburare sau încruntare
în ochii lui, ci o îngândurare copleşitoare,
care nu-i dădea pace.
Cui i-ar fi dat? S-au făcut tot felul
de analize, au avut loc întrevederi
cu doctori renumiţi, care ne-au
spus cum au putut mai elegant şi
realist: cancer tiroidian în grad
avansat, o tumoră agresivă care
necesită intervenţie chirurgicală
cât se poate de rapidă.
În ziua de 26 decembrie a fost
internarea, ziua următoare, operaţia.
Am încercat toate formele
de încurajare, de mângâiere. Ştiam
că părintele Cornel e ultrarealist,
analitic până în ultimele detalii,
atent la tot ce-i spuneam sau traduceam.
Însă acum vedeam din
partea lui o încredinţare tăcută şi
totală în mâinile Domnului. A
vrut să primească din nou sfântul
Maslu (ungerea bolnavilor),
şi aşa, pregătit spiritual, a intrat
în sala de operaţie. M-a rugat să-l
însoţesc până va fi preluat de asis -
tenţi şi, în timp ce împingeam patul
pe care stătea întins, s-a uitat în
sus, la mine, şi mi-a spus: „Dacă
nu mă mai trezesc, tu ţine drumul
drept mai departe!” M-a trecut
un fior fulgurant pe care l-am reprimat,
spunându-i grav, şi lui,
dar şi mie, că se va trezi neapărat.
Şi aşa a fost!
Explicaţiile doctorului chirurg
imediat după operaţie au fost nu
tocmai îmbucurătoare: deglutiţia –
act fiziologic al înghiţirii –, din
cauza intervenţiei la gât (esofag,
laringe), avea să-i fie afectată iremediabil.
Şi acest lucru s-a adeverit
până în ultima zi a vieţii lui.
După trei ore eram în salonul de
unde plecase la operaţie. Era seară
şi pr. Cornel deschidea uşor ochii.
Ceea ce mi-a şoptit, văzându-mă
lângă patul lui, au fost următoarele
cuvinte: „Să facem vesperele!”
(rugă ciunea de seară din breviar).
Această rugăminte a lui, vă
mărturisesc, a fost de un impact
emoţional puternic pentru mine.
Am plecat de la el meditativ,
scuturat în conştiinţa mea de o
lecţie atât de scurtă şi atât de
profundă.
Au urmat numai luni grele:
aflarea la numai trei săptămâni
de la operaţie că tumora este încă
acolo, că extirparea ei nu a reuşit
complet, că e nevoie de o a doua
operaţie, că, alternativ, e obligatoriu
să fie făcută terapie conjugată:
chimioterapie, radioterapie.
Pr. Cornel, după consultări, a
optat pentru ultimele. Calvarul
era deschis şi parcurgerea lui tot
mai dureroasă. Urâtă este radioterapia
(nu din cele auzite vă spun,
ci din cele văzute!), teribilă şi
bulversantă la nivel organic e şi
chimioterapia. Părintele Cornel
şi le-a asumat în tăcere, cu încredinţarea
că e de datoria lui şi în
cel mai creştinesc spirit să facă
tot ce-i stă în putinţă pentru sănătate.
Nicio terapie nu l-a mai
vindecat.
Pr. Cornel s-a ţinut de sfânta
Liturghie, a celebrat-o până nu
a mai putut urca scările la sacris tie,
nici măcar ajutat de balustradă. A
stat la altar gârbovit, sfâşiat, nu
pentru a-şi exhiba suferinţa, ci pentru
a primi putere de la Domnul.
Viena (2018)
Suferinţa l-a consumat încet şi
fără cruţare, aşa încât cred că l-a
pregătit pentru veşnicie. A vorbit
la predici, emisiuni, conferinţe.
A vorbit şi a scris mult. Suficient
încât ultimul an din viaţa lui să
fie numai tăcere.
La deciziile mari, de la Viena
sau de acasă, obişnuia să îmi pună
întrebarea: „Tu ce ai face în locul
meu?” Doamne, în locul lui? Grea
întrebare... răscolitoare. I-am dat
răspunsuri situaţionale, însă un
răspuns bine cernut şi chibzuit
până în măduva oaselor încă n-am
îndrăznit să formulez.
Părinte Cornel, s-a terminat!
Aş spune mai curând: S-a împlinit!
Ultima carte pe care ai citito
se numeşte „Călători spre veşnicie”.
Ne rămâne s-o citim şi noi
şi să ne simţim mereu, indiferent
de sănătatea sau suferinţele pe
care le purtăm, călători spre veşnicie.
Spre veşnicia fericită!
Domnul să răsplătească toată
ofranda de slujire şi de suferinţă
a vieţii tale! Cu toată speranţa,
recunoscător pentru tot ce am
învăţat, închei simplu: La revedere,
când o vrea Domnul! Anul
trecut nu-mi venea să-ţi urez
Crăciun fericit. Anul acesta, cu
toată puterea, îţi spun: Crăciun
fericit, pr. Cornel!
Pr. Cristian Diac
SUPLIMENT Lumina creºtinului w februarie 2020
9