emil panaitescu în corespo - Anuarul Institutului de Istorie "George ...

196
Veronica Turcuş 24
Această muncă suplimentară, pe care iniţial o îndeplineau unii bursieri ai Şcolii sub
conducerea lui G. Lugli era recompensată în anii ‘30 cu un cec periodic şi va fi
precizată prin legea de reorganizare a celor două Şcoli Române din 1941, Dinu
Adameşteanu – fost membru al instituţiei – funcţionând ca bibliotecar în anii celui
de-Al Doilea Război Mondial 62 (doc. nr. 9).
La nivel personal, o anumită tensiune în raporturile dintre Emil Panaitescu şi
Giuseppe Lugli apare în corespondenţa din vara anului 1933, când Lugli – numit în
anul respectiv profesor de topografie romană la Universitatea din Roma – nu a mai
acceptat munca de secretar al Şcolii, dorind să desfăşoare în continuare doar o
activitate de consilier ştiinţific şi derobându-se în consecinţă de responsabilităţile
administrative, cărora nu le mai putea aloca timpul său şi care nu mai cadrau cu noul
său statut. Profesorul Lugli a solicitat atunci direcţiunii Şcolii Române o recompensă
financiară pentru activitatea sa în serviciul statului român şi pentru bunul mers al
Institutului nostru din capitala Italiei în primul deceniu de la înfiinţare. Relaţiile dintre
cei doi profesori s-au păstrat însă în continuare optime, iar în primăvara anului 1935,
Emil Panaitescu va face numeroase intervenţii – din postura de director al Şcolii
Române din Roma, dar şi ca deputat liberal în Parlamentul României – pentru ca
Giuseppe Lugli să primească recompensa financiară solicitată. Grupul de documente
nr. 3-26 – care acoperă cronologic un deceniu, 1929-39 – conturează şi nivelul
raporturilor personale dintre cei doi profesori, care nu se opreau la nivelul complezenţei
academice (vezi de exemplu doc. nr. 13, 26).
Sugestive pentru calitatea amintitelor relaţii sunt scrisorile nr. 1-2 şi ultimul
document publicat, o scrisoare a fiului lui Emil Panaitescu, Emil-Alexandru, către
profesorul Lugli. Conţinutul lor oglindeşte în primul rând nivelul personalului şi
reflectarea acestuia asupra instituţionalului. Prin scrisoarea din 5 august 1927, Emil
Panaitescu îi solicită secretarului Şcolii Române din Roma, din 1926 membru
corespondent al Academiei Române, o recomandare către înaltul for ştiinţific pentru a
putea accede la funcţia de director al Institutului nostru din capitala Italiei, rămasă
liberă după decesul lui Vasile Pârvan. Emil Panaitescu cerea amintita favoare în
calitate de fost membru al instituţiei, de discipol al marelui dispărut, dar şi pe baza
legăturilor de curtoazie diplomatică pe care socrul său Al. Em. Lahovary, atunci
ministrul nostru la Roma, le stabilise cu profesorul Lugli. În plus, Emil Panaitescu îi
garanta anticipat secretarului Şcolii, în cazul în care ar fi primit postul, o poziţie
emergentă în instituţie. Susţinerea din partea secretarului Şcolii era deosebit de
importantă pentru Emil Panaitescu, confruntat cu poziţia celuilalt fondator al Şcolilor
noastre din străinătate, Nicolae Iorga, care îl prefera pentru funcţia respectivă pe
G. G. Mateescu. După ce acesta din urmă a ocupat, pe o durată de doi ani, postul de
conducere la Institutul nostru din capitala Italiei, Panaitescu îl va ţine în continuare la
curent pe secretarul Şcolii cu preocupările sale ştiinţifice şi cu iniţiativele sale legate de
instituţie (fondarea, în 1928, a Asociaţiei Foştilor Membri ai Şcoalei Române de la
62 „Annales Institutorum”, 1941-42, 14, p. 40.