aspecte ale imaginarului în opera lui mircea eliade - ULBS

fantezia dăruindu-ne: capcanele rătăcirii, setea de a povesti, Bucureştiul, geografie şi
spaŃiu mitologic, grota, pivniŃa magică.
O extraordinară „descătuşare” a memoriei echivalează, la Zaharia Fărâmă, din
Pe strada Mântuleasa, cu „a povesti”, întâmplările Ńâşnesc aparent fără legătură între
ele. ÎnvăŃătorul recurge, mai, întâi la incitarea curiozităŃii interlocutorului, începând
să povestească un eveniment ieşit din comun, ce captează de la primele cuvinte atenŃia
anchetatorilor. Este vorba de întâmplări care îşi dezvăluie înŃelesul doar într-un
context mai larg, de aceea e nevoie de o a doua povestire, care o legitimează şi o
explică pe prima, şi a cărei acŃiune începe, de regulă, cu câteva decenii mai devreme.
Mircea Eliade a creat un oraş al lui nemărginit de complex şi de adevărat, de
specific şi de viu, un oraş gata construit şi populat din propria lui privire. Un oraş
despre care numai el, autorul, vedea că este acelaşi cu oraşul real, folosit ca model.
Inventând o hartă, făcându-se că vorbeşte despre un Ńinut imaginar, Mircea Eliade a
dat nu numai o dovadă de severitate estetică, ci şi una de nesfârşită dragoste pentru
propriul Ńinut, pe care voia să-l nemurească, fără a-l eclipsa.
Personajele au ciudăŃenii greu motivabile, comit gesturi bizare sau
spectaculoase ori introduc, în naraŃiune, propriile lor povestiri. Planul real interferează
cu cel oniric, personajele nu mai au o existenŃă socială certă, părând că rătăcesc prin
spaŃiul bucureştean. Prozatorul colorează actele umane şi le dă semnificaŃii care
depăşesc condiŃia concretă propriu-zisă. Realul capătă faŃete fantastice şi conotaŃii
mitice, personajele sunt desenate în contururi hiperbolice, materia se imaterializează,
simŃurile se ascut şi, sub lumina clar-obscură a lunii, viaŃa cunoaşte ritmuri
halucinante.
Prin activitatea sa de dominare a lumii, omul riscă să se înstrăineze de ea, astfel
că funcŃia artistului este, ca prin operele sale, să realizeze concilierea.
Mircea Eliade redescoperă şi valorifică, în manieră modernă, implicaŃiile
străvechi ale epicului. Prozatorul caută simplitatea melosului popular, împodobit cu
pitorescul şi senzaŃionalul unor forme de viaŃă arhaice, ale căror vestigii le revelează.
Epica sa este modul de a vedea realitatea omenească proiectată pe un ecran vast al
eternului şi al absolutului.
13