„Basarabi, Legi belagine, Kogaion“.pdf>>>apasă ... - biblioteca on-line

de eternizare, în timpul sacru, care întotdeauna este viu, prezent
ºi revigorator de virtuþi capabile a menþine, în spaþiu etern , comunitatea
dacilor hiperboreeni. Aceºtia pãstreazã mult timp numele
originar, câtã vreme sunt în patria lor care intrã în noua erã
creºtinã, continuând vechile practici sacre. Evident, aceastã denumire
este, în sensul ei, identicã cu cea originarã pelasgã. E
vorba de faptul cã teoria celor care considerã o ocultare a numelui
de Kogaion prin cel de Ghedeon, nu poate fi luatã în considerare
pentru cã am demonstrat cã cele douã toponime sunt ca
formã deosebite doar prin deplasare foneticã dar, cum am spus,
ca sens sunt sinonime. Uitarea, ca proces de duratã, are în vedere
doar sensul toponimului ºi aceasta a plecat de la o atitudine deliberatã,
a sacerdoþilor. Ei n-au fost niºte indivizi obiºnuiþi ci chiar
cei ce au preluat creºtinismul, ca o continuare a monoteismului
zalmocsian (cunoscând bine tainele Bibliei) ºi mai ales a faptului
cã iudeii înºiºi au încifrat numele de Ghedeon, asociindu-l cu un
personaj biblic. Se ºtie cã evreii nu rostesc numele lui Iahve ci
folosesc, alte numeroase formule. Ei au ascuns în aceastã legendã
marele adevãr ºi anume cã GHED-EON, ce înseamnã Sfântul
Dumnezeu e o prezentare esotericã, simbolicã, a unuia din
momentule trecerii poporului iudeu la monoteism, slãvind pe Dumnezeul
Unic ºi Sfânt, distrugând pe idoli. Avem aici o punere în
scenã, încã din timpurile biblice, a acestui act. (Judecãtori, 6, 28)
Dacii monoteiºti cultivau misterele lui Zalmocsis, care înseamnã
Stãpânul Vieþii ºi al Morþii. Ca sens se suprapune peste
cel de Dumnezeu al creºtinilor. Dacã vorbim despre ocultarea
elementelor ce þin de divinitate, atunci credem cã ne putem gândi
mai degrabã la toponimul Ceahlãu, care pare a fi mai nou —
spunem pare, pentru cã ºtim din antichitate cã termenul valasgus
— v(a)lahus a circulat alãturi de termenul pelasgus — (vezi studiul
meu Etruscii — Dacia Magazin sept 2007), dar el are în radical
lexemul (h)laus; noi vedem aceasta o formã ulterioarã,
datoritã vorbirii — numai alunecarea foneticã, prin metatezã ºi
prin acþiunea legii comoditãþii în vorbire s-a ajuns la forma cunoscutã
azi. Iniþial ea trebuie sã fi fost lahus, evident o forma prescurtatã
de la vlahus. Admitem atunci ºi o formã iniþialã Ceavlahus
a toponimului în discuþie, în care prima parte a lexemului Cea —
trebuie sã se fi referit la Cel ce þine cerul în mâini — Creatorul,
38