FIBRE TEXTILE

38 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – FIBRE TEXTILE
Comportarea unui material faţă de radiaţiile calorice se caracterizează prin coeficientul
de emisie (ε), care depinde de proprietăţile materialului, de lungimea de undă a radiaţiei şi de
temperatura corpului care emite radiaţiile. Capacitatea de emisie corespunde capacităţii de
absorbţie; în cazul unui corp negru, relaţia este de forma: A(λ,T) = ε(λ,T) = 1, iar pentru orice
corp care nu este negru, ε < 1.
Efectul de protecţie calorică a unor materiale în domeniul de radiaţie cu λ cuprins între
0,5 şi 1,5 µm se prezintă în tabelul I.2.11, de unde se poate observa că cel mai puternic efect de
reflectare (de respingere a radiaţiilor calorice) îl prezintă folia de aluminiu [52].
Tabelul I.2.11
Efectul de protecţie calorică a unor materiale
Materialul Reflexia (R) Emisia ε
Corp negru 0 1
Pielea umană 0,05 0,95
Ţesătură din bumbac
– neagră
– albastră
– galbenă
– albă
0,02–0,30
0,40
0,48
0,79
0,70–0,90
0,60
0,52
0,21
Folie din aluminiu lucioasă 0,8–0,9 0,1–0,2
Rezistenţa la aprindere se apreciază prin capacitatea acestora de a se opune arderii,
atunci când vin în contact direct cu flacăra. Materialele care nu ard şi nu întreţin arderea se
numesc neinflamabile sau ignifuge. Materialele textile, în special cele pe bază de celuloză, sunt
considerate inflamabile, se aprind foarte uşor şi au o capacitate mare de propagare a flăcării. În
acelaşi timp, aceste materiale, în anumite condiţii, se pot autoaprinde prin ardere mocnită
(propagarea arderii fără flacără). Autoaprinderea bumbacului are la bază un proces de fermentare
sub acţiunea bacteriilor aerobe şi anaerobe, unele dintre acestea – termofile – au cea mai
mare putere de distrucţie, în urma cărora rezultă substanţe inflamabile ca, de exemplu: gaz
metan, hidrogen, oxid de carbon, bioxid de carbon şi alte hidrocarburi, de a cărora proporţie
depinde viteza de ardere şi de propagare a flăcării.
Mecanismul realizării efectului de protecţie a produselor textile împotriva arderii este
complex şi poate fi explicat prin două teorii. Una dintre acestea, cea a „mediului gazos“, se
bazează pe faptul că prin arderea unor substanţe folosite în scopul ignifugării se degajă substanţe
neinflamabile (bioxid de sulf, amoniac, bioxid de carbon, apă etc.), care formează un
strat compact pe suprafaţa textilă, împiedicând accesul oxigenului din aer, anihilându-se astfel
arderea. Cealaltă teorie, a „peliculei protectoare“, are în vedere topirea substanţelor de ignifugare
la o temperatură relativ coborâtă, topitură care îmbracă suprafaţa textilă într-o peliculă
sticloasă, cu acelaşi scop de a împiedica accesul oxigenului.
Finisarea ignifugă are, de regulă, un caracter temporar. Pentru a realiza însă un caracter
permanent, se produc modificări de structură mai profunde, fibrele, în acest caz, pot suferi
mutaţii negative, afectând proprietăţile de bază ale suportului.
Realizarea unui caracter permanent ignifug se poate obţine şi prin intervenţia în sinteza
polimerului sau prin mecanisme de grefare a suportului cu monomeri cu caracter ignifug. În
acest sens s-au obţinut fibre pe bază de policlorură de vinil sau viniliden, fibrele modacrilice,