1. pluralitatea de infracţiuni. pluralitatea de infractori - id-hyperion.ro

<strong>1.</strong> PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI. PLURALITATEA 

DE INFRACTORI 

Obiective specifice: 

<strong>1.</strong><strong>1.</strong> Consi<strong>de</strong>raţii generale asupra pluralităţii <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> şi a formelor sale 

<strong>1.</strong>2. Concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 12 

<strong>1.</strong>3. Rec<strong>id</strong>iva 31 

<strong>1.</strong>4. Pluralitatea intermediară <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 46 

<strong>1.</strong>5. Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infractori</strong>. Aspecte generale 48 

<strong>1.</strong>6. Participaţia penală 50 

Obiectivele specifice unităţii <strong>de</strong> învăţare 

Rezumat 66 

Teste <strong>de</strong> autoevaluare 66 

Răspunsuri la întrebările din testele <strong>de</strong> autoevaluare 68 

Bibliografie minimală 68 

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea: 

Drept penal aprofundat 6 

10

să realizezi <strong>de</strong>limitarea formelor pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>; 

să <strong>de</strong>scrii problematica participaţiei penale în cadrul pluralităţii <strong>de</strong> 

<strong>infractori</strong>; 

să i<strong>de</strong>ntifici formele participaţiei penale şi implicaţiile jur<strong>id</strong>ico-penale 

ale acestei instituţii; 

să <strong>de</strong>zvolţi problematica instituţiilor pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi 

pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infractori</strong>. 

Timp mediu estimat pentru studiu indiv<strong>id</strong>ual: 4 ore 

Drept penal aprofundat 7

Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> 

<strong>1.</strong><strong>1.</strong> Consi<strong>de</strong>raţii generale asupra pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi a formelor 

sale 

Noţiunea <strong>de</strong> pluralitate <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Cadrul legal. Formele pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, ca realitate obiectivă, a fost transpusă pe plan 

jur<strong>id</strong>ico-penal, semnificând situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau 

mai multe <strong>infracţiuni</strong>. 

Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong>semnează situaţia în care o persoană a săvârşit mai 

multe <strong>infracţiuni</strong> înainte <strong>de</strong> a fi condamnat <strong>de</strong>finitiv pentru vreuna din ele, cât 

şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost 

condamnat <strong>de</strong>finitiv pentru o altă infracţiune. 

Legiuitorul a alcătuit din <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> o instituţie jur<strong>id</strong>ică din 

necesitatea aplicării unui tratament jur<strong>id</strong>ic a<strong>de</strong>cvat persoanei care, în mod 

repetat, a încălcat legea penală, fapt ce presupune aplicarea unei pe<strong>de</strong>pse 

corespunzătoare în ve<strong>de</strong>rea îndreptării şi reeducării sale. 

Legiuitorul a creat cadrul legal al materiei pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> în art. 32- 

40 C. pen., care reglementează formele acesteia şi sistemele <strong>de</strong> sancţionare 

corespunzătoare fiecărei forme în parte, în funcţie <strong>de</strong> structura şi 

caracteristicile sale. 

Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, prin complexitatea structurii sale, este legată atât <strong>de</strong> 

instituţia <strong>infracţiuni</strong>i, cât şi <strong>de</strong> instituţia pe<strong>de</strong>psei. 

Este legată <strong>de</strong> instituţia <strong>infracţiuni</strong>i întrucât existenţa sa, în oricare din formele 

consacrate <strong>de</strong> lege este condiţionată <strong>de</strong> reunirea mai multor fapte penale în 

persoana aceluiaşi făptuitor. 

Este legată <strong>de</strong> instituţia pe<strong>de</strong>psei pentru că <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> fapte penale r<strong>id</strong>ică 

problema stabilirii unei pe<strong>de</strong>pse care să constituie sancţiunea întregului 

ansamblu <strong>de</strong> fapte săvârşite, capabilă să asigure o justă sancţionare a acestuia. 

Ca şi în reglementarea codului anterior, <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> a fost inclusă 

în sistemul codului penal actual în cadrul mai larg al instituţiei <strong>infracţiuni</strong>i, ca 

o amplificare a activităţii infracţionale, respectiv ca un aspect important al 

instituţiei <strong>infracţiuni</strong>i. 

Inclu<strong>de</strong>rea pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> în cadrul instituţiei <strong>infracţiuni</strong>i este 

firească, căci înainte <strong>de</strong> a se stabili modul <strong>de</strong> sancţionare, se pune problema 

stabilirii existenţei acesteia şi a i<strong>de</strong>ntificării formelor sale consacrate <strong>de</strong> lege. 

Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> trebuie apreciată mai întâi în raport cu instituţia 

<strong>infracţiuni</strong>i, <strong>de</strong> care e legată prin structura sa, şi doar apoi cu instituţia 

pe<strong>de</strong>psei. 

Din analiza pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> se <strong>de</strong>sprind câteva trăsături comune, 

condiţii indispensabile pentru existenţa acesteia. 

Astfel, o condiţie esenţială este unitatea <strong>de</strong> subiect activ - <strong>de</strong>ci o legătură în 

persoane - între toate <strong>infracţiuni</strong>le care intră în <strong>pluralitatea</strong> respectivă. 

E necesar <strong>de</strong>ci ca aceeaşi persoană să fi săvârşit două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> 

indiferent dacă <strong>infracţiuni</strong>le sunt diferite sau sunt <strong>de</strong> aceeaşi natură, dacă au 

fost săvârşite <strong>de</strong>odată sau la intervale mai mari sau mai mici, în acelaşi loc, sau 

Drept penal – partea generală 10


în locuri diferite, <strong>de</strong> făptuitor singur sau ajutat <strong>de</strong> alţi participanţi, în calitate <strong>de</strong> 

autor, complice sau instigator. 

Această condiţie privind unicitatea făptuitorului constituie legătura <strong>de</strong> 

relevanţă jur<strong>id</strong>ică între <strong>infracţiuni</strong>le obiectiv distincte care alcătuiesc 

<strong>pluralitatea</strong>. 

Pentru existenţa pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> nu e necesar ca toate <strong>infracţiuni</strong>le să 

fie consumate. Unele pot fi în forma <strong>de</strong> tentativă (dacă aceasta e pe<strong>de</strong>psită <strong>de</strong> 

lege), sau chiar doar <strong>de</strong> acte <strong>de</strong> pregătire, dacă sunt incriminate. 

Sub aspectul laturii subiective, <strong>pluralitatea</strong> nu e condiţionată <strong>de</strong> forma 

vinovăţiei, sau <strong>de</strong> modalităţile acesteia. Infracţiunile care alcătuiesc <strong>pluralitatea</strong> 

pot fi atât din cele săvârşite cu intenţie, cât şi din cele săvârşite din culpă. 

Obiectul jur<strong>id</strong>ic al <strong>infracţiuni</strong>i nu are nici el vreo influenţă asupra existenţei 

pluralităţii. 

Activitatea infracţională a unei persoane caracterizată prin săvârşirea mai 

multor <strong>infracţiuni</strong>, îmbracă forme diferite, după cum pentru vreuna din 

<strong>infracţiuni</strong> a intervenit sau nu o condamnare <strong>de</strong>finitivă. Formele pluralităţii <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> prevăzute în codul penal român sunt: concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, 

rec<strong>id</strong>iva şi <strong>pluralitatea</strong> intermediară. 

Concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> este forma pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> ce presupune 

săvârşirea mai multor <strong>infracţiuni</strong>, <strong>de</strong> către aceeaşi persoană, mai înainte <strong>de</strong> a fi 

condamnată <strong>de</strong>finitiv pentru vreuna din ele. 

Rec<strong>id</strong>iva, ca formă a pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, presupune săvârşirea din nou a 

unei <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong> către o persoană care a mai fost condamnată <strong>de</strong>finitiv şi 

eventual a executat pe<strong>de</strong>apsa, pentru o infracţiune săvârşită anterior. Concursul 

<strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi rec<strong>id</strong>iva sunt formele <strong>de</strong> bază ale pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, 

art.32 arătând că: „<strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> constituie, după caz, concurs <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> sau rec<strong>id</strong>ivă”. 

Aceste două forme fundamentale ale pluralităţii se aseamănă prin cerinţa 

săvârşirii a două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> şi prin condiţia comiterii lor <strong>de</strong> către 

aceeaşi persoană. 

Ceea ce le <strong>de</strong>osebeşte şi le conferă fizionomie <strong>de</strong>osebită este hotărârea 

<strong>de</strong>finitivă <strong>de</strong> condamnare, intervenită sau nu între faptele ce formează 

<strong>pluralitatea</strong>: dacă faptele s-au comis înainte <strong>de</strong> condamnarea <strong>de</strong>finitivă, se 

realizează forma concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>; dacă făptuitorul a comis o nouă 

infracţiune după pronunţarea unei hotărâri <strong>de</strong>finitive <strong>de</strong> condamnare, ne găsim 

în prezenţa rec<strong>id</strong>ivei dacă şi celelalte condiţii impuse <strong>de</strong> lege sunt în<strong>de</strong>plinite. 

În unele situaţii, <strong>de</strong>şi a intervenit o condamnare <strong>de</strong>finitivă, <strong>pluralitatea</strong> nu 

în<strong>de</strong>plineşte condiţiile pentru existenţa rec<strong>id</strong>ivei. S-a simţit <strong>de</strong> aceea nevoia 

reglementării unor astfel <strong>de</strong> situaţii, când nefiind în<strong>de</strong>plinite nici condiţiile 

stării <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>iva, se creează o stare intermediară, <strong>de</strong>numită în literatura <strong>de</strong> 

specialitate pluralitate intermediară. 

Această situaţie este reglementată în art. 40 C. pen. prin stabilirea unor reguli 

pentru sancţionarea infractorului care săvârşeşte o nouă infracţiune după o 

condamnare <strong>de</strong>finitivă, mai înainte <strong>de</strong> executarea pe<strong>de</strong>psei sau stingerea 

executării acesteia, fără a fi în<strong>de</strong>plinite condiţiile prevăzute pentru rec<strong>id</strong>ivă. 



Pluralitatea intermediară apare, <strong>de</strong>ci, ca o figură jur<strong>id</strong>ică distinctă în cadrul 

pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

<strong>1.</strong>2. Concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

Noţiunea <strong>de</strong> concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

Sarcina <strong>de</strong> lucru 1 

Evi<strong>de</strong>nţiază, în câteva fraze, condiţiile indispensabile <strong>de</strong> existenţă a pluralităţii <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong>. 

Fiind o instituţie fundamentală a dreptului penal, concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> a fost 

inclus în toate reglementările penale anterioare. 

Codul penal 1969, reglementează concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> în art. 33-36. 

Concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> era consacrat sub două forme: real şi i<strong>de</strong>al, ambele 

cuprinse în art. 33, cu nota marginală „concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>”. 

Denumirile celor două forme nu sunt indicate in terminis în lege. Au fost însă 

introduse şi utilizate <strong>de</strong> literatura penală, din necesitatea <strong>de</strong>semnării unei forme 

sau alteia. 

Reglementarea e superioară celor anterioare din punctul <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re al <strong>de</strong>finirii, 

al formelor şi al sancţiunilor concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Astfel, potrivit art. 33 

„Concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> există: 

a) când două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> au fost săvârşite <strong>de</strong> aceiaşi persoană, 

înainte <strong>de</strong> a fi condamnată <strong>de</strong>finitiv pentru vreuna din ele. Există concurs chiar 

dacă una din <strong>infracţiuni</strong> a fost comisă pentru săvârşirea sau ascun<strong>de</strong>rea altei 

<strong>infracţiuni</strong>; 

b) când o acţiune sau inacţiune, săvârşită <strong>de</strong> aceeaşi persoană, datorită 

împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs întruneşte 

elementele mai multor <strong>infracţiuni</strong>”. 

Prin expresia „două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong>” Codul penal <strong>de</strong> la 1969 vrea să 

întărească i<strong>de</strong>ea că există concurs şi în situaţia comiterii doar a două 


De asemenea, pentru a da o reglementare unitară instituţiei concursului <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong>, Codul penal <strong>de</strong> la 1969 inclu<strong>de</strong> în capitolul consacrat pluralităţii <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> şi tratamentul jur<strong>id</strong>ic al concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 


Condiţiile <strong>de</strong> existenţă ale concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 


Din dispoziţiile art. 33, cât şi din <strong>de</strong>finiţiile date <strong>de</strong> doctrina penală, se <strong>de</strong>sprind 

cele patru condiţii <strong>de</strong> existenţă ale concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>: 

- săvârşirea a două sau a mai multor <strong>infracţiuni</strong>; 

- <strong>infracţiuni</strong>le să fie săvârşite <strong>de</strong> aceeaşi persoană; 

- săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>lor mai înainte <strong>de</strong> condamnarea <strong>de</strong>finitivă a 

infractorului pentru vreuna din ele; 

- <strong>infracţiuni</strong>le comise, sau cel puţin două dintre ele, să poată fi supuse 

ju<strong>de</strong>căţii. 

Condiţiile trebuie întrunite cumulativ, lipsa uneia din ele ducând la inexistenţa 

concursului. Situaţia analizată ar putea fi încadrată în acest caz fie într-o formă 

<strong>de</strong> unitate infracţională (infracţiune continuată, infracţiune complexă etc.), fie 

într-o altă formă a pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>: rec<strong>id</strong>iva sau pluralitate 

intermediară. 

<strong>1.</strong> Săvârşirea a două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> 

Această condiţie trebuie raportată la noţiunea <strong>de</strong> „infracţiune”, aşa cum rezultă 

ea din conţinutul art.17 C. p.: „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu 

vinovăţie şi prevăzută <strong>de</strong> legea penală”.În acest sens trebuie distins între 

infracţiune şi noţiunea <strong>de</strong> „faptă prevăzută <strong>de</strong> legea penală”.De aceea, în cazul 

săvârşirii a două fapte, dintre care una nu întruneşte toate trăsăturile esenţiale 

ale <strong>infracţiuni</strong>i, ea nefiind prevăzută <strong>de</strong> legea penală, sau fiind <strong>de</strong>zincriminată, 

ori în cazul când faptei îi lipseşte vinovăţia sau pericolul social, nu există 

concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

Pentru existenţa concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> e necesar aşadar săvârşirea a cel 

puţin două <strong>infracţiuni</strong>, fără să existe un număr maxim admis. În general, 

concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> se caracterizează prin posibilitatea nelimitată <strong>de</strong> 

asocierea <strong>infracţiuni</strong>lor. De obicei, <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> fapte indică o periculozitate 

sporită, dar această prezumţie nu trebuie absolutizată. 

Aşadar concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong>notă un pericol social mai r<strong>id</strong>icat, în special 

sub aspect subiectiv, indicând o nărăvire a infractorului, care manifestă dispreţ 

faţă <strong>de</strong> legea penală şi ordinea <strong>de</strong> drept. 

Periculozitatea socială a concursului e sporită însă şi sub aspect obiectiv, şi nu 

doar fiindcă relaţiile sociale au fost în mod repetat atinse, ci şi fiindcă 

rezonanţa lor socială e mai puternică, inspirând colectivităţii temere. 

Infracţiunile reunite pot fi <strong>de</strong> gravitate diferită, în structura concursului 

putându-se reuni fapte cu un grad redus <strong>de</strong> pericol social şi fapte cu un grad 

r<strong>id</strong>icat <strong>de</strong> pericol social. 

Faptele concurente pot fi prevăzute în partea specială a Codului penal, în legi 

speciale, ori în legi nepenale cu dispoziţii penale, fiind fără relevanţă situarea 

normei <strong>de</strong> incriminare într-o lege sau alta. Se vor aplica tot regulile din partea 

generală a codului, întrucât sunt <strong>de</strong> aplicare generală. 



Condiţia unei pluralităţi <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> presupune săvârşirea unor <strong>infracţiuni</strong> 

consumate sau a unor tentative pe<strong>de</strong>psibile. De asemenea, actele preparatorii 

asimilate tentativei pot constitui termen al concursului, dar cu condiţia ca actele 

preparatorii să fie raportate la o altă infracţiune <strong>de</strong>cât cea cu care intră în 

concurs. Infractorul nu răspun<strong>de</strong> pentru un concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> format din 

actele preparatorii incriminate şi fapta în forma consumată, ci pentru o singură 

infracţiune, în care se absorb şi actele anterioare. 

Nu prezintă importanţă nici forma <strong>de</strong> vinovăţie cu care sunt comise 

<strong>infracţiuni</strong>le, unele pot fi săvârşite cu intenţie (directă sau indirectă), altele din 

culpă sau cu intenţie <strong>de</strong>păşită. 

În ceea ce priveşte forma <strong>de</strong> manifestare a conduitei făptuitorului, <strong>infracţiuni</strong>le 

pot fi <strong>de</strong> acţiune sau <strong>de</strong> inacţiune (omisive). 

Faptele pot fi săvârşite toate în ţară, toate în străinătate sau unele în ţară şi 

altele în străinătate, faptele fiind aduse sub inci<strong>de</strong>nţa legii române în baza 

principiului personalităţii. 

Chiar dacă unele fapte au fost ju<strong>de</strong>cate în străinătate, fiind concurente cu cele 

ju<strong>de</strong>cate <strong>de</strong> instanţa română, li <strong>de</strong> vor aplica regulile concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

2. Săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>lor <strong>de</strong> către acelaşi făptuitor 

Legătura in personam, care presupune că <strong>infracţiuni</strong>le să fie săvârşite <strong>de</strong> 

aceeaşi persoană este o condiţie <strong>de</strong> esenţă a concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, fiind o 

legătură <strong>de</strong> relevanţă jur<strong>id</strong>ică între <strong>infracţiuni</strong> obiectiv distincte. 

Nu are importanţă dacă la comiterea tuturor faptelor persoana a acţionat în 

calitate <strong>de</strong> autor sau dacă a jucat roluri diferite: coautor, complice, instigator. 

Sub aspectul formelor <strong>de</strong> participaţie, e posibilă ipoteza ca o persoană să fie 

autorul tuturor <strong>infracţiuni</strong>lor aflate în concurs, ori instigator sau complice la 

toate faptele la care a participat. De fiecare dată, persoana, prin contribuţie 

săvârşeşte o infracţiune în sensul cel mai larg al cuvântului, care îi este 

imputabilă ca şi celorlalţi participanţi. 

Condiţia i<strong>de</strong>ntităţii <strong>de</strong> persoană e în<strong>de</strong>plinită şi în cazul în care infractorul a 

comis unele <strong>infracţiuni</strong> în timpul minorităţii, iar altele după împlinirea vârstei 

<strong>de</strong> 18 ani. 

3. Săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>lor înainte <strong>de</strong> a se fi pronunţat o hotărâre <strong>de</strong>finitivă <strong>de</strong> 

condamnare a infractorului pentru vreuna din ele 

Condiţia presupune aşadar inexistenţa unei hotărâri <strong>de</strong>finitive <strong>de</strong> condamnare 

pentru vreuna din <strong>infracţiuni</strong>le comise <strong>de</strong> aceeaşi persoană. Infracţiunea 

<strong>de</strong>finitiv ju<strong>de</strong>cată nu mai poate intra în concurs cu vreo altă infracţiune, 

săvârşită după <strong>de</strong>finitivarea respectivei hotărâri <strong>de</strong> condamnare. 

Această condiţie este trăsătura care <strong>de</strong>osebeşte concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong> 

rec<strong>id</strong>ivă şi <strong>de</strong> <strong>pluralitatea</strong> intermediară. 

Din dispoziţiile art. 33 lit. a C. p. reiese că hotărârea <strong>de</strong> condamnare trebuie să 

aibă caracter <strong>de</strong>finitiv. C. pr. p. a reglementat în art. 416, 417 momentul 

rămânerii <strong>de</strong>finitive a hotărârii pronunţate <strong>de</strong> prima instanţă, <strong>de</strong> instanţa <strong>de</strong> apel 

şi cea <strong>de</strong> recurs. Astfel, hotărârile pronunţate <strong>de</strong> prima instanţă nu au caracter 



<strong>de</strong>finitiv chiar <strong>de</strong> la pronunţare. De aceea, daca o infracţiune e săvârşită înainte 

<strong>de</strong> pronunţarea unei hotărâri, sau, în intervalul <strong>de</strong> timp între pronunţarea 

hotărârii şi momentul rămânerii ei <strong>de</strong>finitive, ea va fi concurentă cu 

infracţiunea pentru care s-a pronunţat hotărârea <strong>de</strong> condamnare. 

Pentru a se constata dacă <strong>infracţiuni</strong>le sunt sau nu concurente, trebuie să 

stabilească data comiterii fiecăreia, iar apoi să se compare datele săvârşirii lor. 

Infracţiunile a căror dată este anterioară datei rămânerii <strong>de</strong>finitive a hotărârii <strong>de</strong> 

condamnare se află în concurs. De aceea, este foarte importantă stabilirea datei 

<strong>infracţiuni</strong>i. 

În cazul <strong>infracţiuni</strong>lor instantanee, data săvârşirii <strong>infracţiuni</strong>i este data comiterii 

acţiunii incriminate <strong>de</strong> lege şi a producerii rezultatelor. 

Stabilirea datei săvârşirii <strong>infracţiuni</strong>i este însă mai dificilă în cazul faptelor a 

căror activitate materială se prelungeşte în timp: <strong>infracţiuni</strong>le continui şi cele 

continuate. 

Data săvârşirii <strong>infracţiuni</strong>i trebuie apreciată, conform art. 122 C. pen. - 

termenele <strong>de</strong> prescripţie a răspun<strong>de</strong>rii penale. În raport cu data săvârşirii 

ultimei acţiuni sau inacţiuni în cazul <strong>infracţiuni</strong>lor continuate şi a încetării 

acţiunii sau inacţiunii în cazul celor continui. 

În cazul <strong>infracţiuni</strong>lor progresive, momentul săvârşirii <strong>infracţiuni</strong>i este 

momentul epuizării acesteia, adică al producerii ultimului rezultat amplificat, la 

care s-a ajuns, iar în cazul <strong>infracţiuni</strong>lor <strong>de</strong> obicei, este momentul 

corespunzător ultimului act <strong>de</strong> execuţie. 

Dacă hotărârea <strong>de</strong>finitivă este <strong>de</strong>sfiinţată ulterior printr-o cale extraordinară <strong>de</strong> 

atac, fapta respectivă reintră în concurs chiar cu cele săvârşite după rămânerea 

<strong>de</strong>finitivă a hotărârii <strong>de</strong>sfiinţate. 

4. Infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse 

ju<strong>de</strong>căţii 

Această ultimă condiţie nu se <strong>de</strong>gajă din <strong>de</strong>finiţia legală a concursului <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong>, ci este <strong>de</strong>dusă din întreaga reglementare a acestuia. 

Concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> ia naştere prin săvârşirea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi se stabileşte 

cu ocazia ju<strong>de</strong>căţii când instanţa constatând vinovată şi răspun<strong>de</strong>rea penală a 

făptuitorului, îl condamnă, aplicându-i o pe<strong>de</strong>apsă. 

Din acest punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re condiţia apare mai <strong>de</strong>grabă ca o condiţie <strong>de</strong> 

sancţionare a concursului <strong>de</strong>cât <strong>de</strong> existenţă a acestuia. Dar fiindcă problema 

principală a concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> este cea privind sancţionarea, o astfel <strong>de</strong> 

condiţie trebuie socotită <strong>de</strong> existenţă a concursului. 

Există unele cauze legale, a căror inci<strong>de</strong>nţă poate să înlăture unele <strong>infracţiuni</strong> 

dintre termenii concursului. Aceste cauze pot viza toate <strong>infracţiuni</strong>le, caz în 

care se înlătură total răspun<strong>de</strong>rea penală sau pot viza doar una sau mai dintre 

<strong>infracţiuni</strong>. În situaţia când, datorită unor astfel <strong>de</strong> cauze, dintre <strong>infracţiuni</strong>le ce 

compun concursul va fi supusă ju<strong>de</strong>căţii doar una, nu se va mai pune problema 

sancţionării concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 



În cazul când, în faza urmăririi penale, se constată inci<strong>de</strong>nţa unuia din cazurile 

prevăzute <strong>de</strong> art. 10 lit. f C. pr. pen. (cazuri în care punerea în mişcare sau 

exercitarea acţiunii penale este împiedicată), <strong>infracţiuni</strong>le nu vor mai ajunge în 

faţa instanţei <strong>de</strong> ju<strong>de</strong>cată, procurorul dispunând încetarea urmăririi penale. 

Cazurile prevăzute <strong>de</strong> art. 10 lit. f C. pr. Pen. pot interveni şi după sesizarea 

instanţei, sau chiar dacă au intervenit înainte <strong>de</strong> sesizare, sunt constatate abia în 

cursul ju<strong>de</strong>căţii. În această situaţie, instanţa pronunţă încetarea procesului penal 

cu privire la <strong>infracţiuni</strong>le respective. 

Se exceptează cazurile prevăzute la art. 10 lit. a-c C. pr. p., <strong>de</strong>oarece faptele 

săvârşite trebuie să constituie <strong>infracţiuni</strong>, cu toate cerinţele legale ale acestora, 

în lipsa cărora nu se realizează condiţia <strong>de</strong> bază a pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

Unii autori se referă la cauzele care fac ca faptele prevăzute <strong>de</strong> legea penală să 

fie înlăturate din concurs, enumerând între aceste cauze şi pe cele care înlătură 

caracterul penal al faptei. 

Există patru categorii <strong>de</strong> cauze care pot împiedica inclu<strong>de</strong>rea unei <strong>infracţiuni</strong> 

într-un concurs: 

<strong>1.</strong> cauzele generale care înlătură răspun<strong>de</strong>rea penală - titlul VII al C. pen. - 

partea generală: amnistia (art. 119 C. pen.), prescripţia (art. 121 C. pen.), lipsa 

plângerii prealabile (art. 131 C. pen.), împăcarea părţilor (art. 132 C. pen.). 

2. lipsa autorizării unor organe, anume prevăzute <strong>de</strong> lege. Astfel, legea preve<strong>de</strong> 

autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului <strong>de</strong> pe lângă Înalta 

Curte <strong>de</strong> Casaţie si Justiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale 

privitoare la <strong>infracţiuni</strong>le săvârşite <strong>de</strong> străini în străinătate, care intră sub 

inci<strong>de</strong>nţa legii penale române. 

De asemenea, art. 171 al. 2 C. p. cere autorizarea prealabilă a guvernului străin 

pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul actelor ostile contra unui 

stat străin. 

În acelaşi sens, art. 278 C. p. impune sesizarea organelor competente ale căilor 

ferate pentru unele <strong>infracţiuni</strong> ce privesc siguranţa circulaţiei pe căile ferate 

(art. 273 al. l C. pen., art. 274 al. l C. pen., art. 275 al. 1 si, 2 C. p.). 

3. cauzele generale <strong>de</strong> nepe<strong>de</strong>psire prevăzute în art. 22 C. p. - (<strong>de</strong>sistarea şi 

împiedicarea rezultatului) - şi în art. 30 C. pen., - (împiedicarea săvârşirii faptei 

în cazul participaţiei). 

4. cauzele speciale <strong>de</strong> nepe<strong>de</strong>psire, care au efect doar asupra <strong>infracţiuni</strong>i pentru 

care au fost prevăzute şi care <strong>de</strong>vin inci<strong>de</strong>nte doar dacă se realizează condiţiile 

impuse <strong>de</strong> normele <strong>de</strong> specialitate care le prevăd: art. 255 al. 3 C. pen. 

<strong>de</strong>nunţarea mituitorului), art. 260 al. 3 C. pen. (retragerea mărturiei 

mincinoase), art. 262, al. 3 (ne<strong>de</strong>nunţarea unor <strong>infracţiuni</strong>). 

Formele concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Consi<strong>de</strong>raţii preliminare 

Atât în codul penal în vigoare, cât şi în cel anterior, precum şi în literatura 

jur<strong>id</strong>ică concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> este cunoscut sub două forme: concursul real 

şi concursul i<strong>de</strong>al. Deşi <strong>de</strong>numirile celor două forme nu sunt expres utilizate <strong>de</strong> 

către codul penal, ele sunt consacrate jur<strong>id</strong>ic, fiind folosite în toate lucrările 



teoretice. Ele vin să numească cele două forme ale concursului, reglementate în 

art. 33 lit. a şi b C. pen. 

Denumirile <strong>de</strong> concurs real (cumul real) şi concurs formal (i<strong>de</strong>al) (cumul 

i<strong>de</strong>al), general acceptate în literatura penală străină au fost introduse şi 

menţinute în literatura penală mai veche precum şi în cea nouă, axată pe 

interpretarea noului Cod penal. 

Ambele modalităţi au însă o existenţă reală. Fiecare din <strong>infracţiuni</strong>le 

concurente au o existenţă obiectivă, <strong>de</strong> sine stătătoare. 

Întrucât realitatea este o trăsătură comună ambelor modalităţi, nu mai este 

necesar ca <strong>de</strong>numirii generice <strong>de</strong> concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> să i se adauge şi 

atributul „real”. De aceea în cuprinsul textului, cât şi în indicaţia marginală 

apare doar noţiunea <strong>de</strong> „concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>”. 

Deşi cele două forme ale concursului sunt distinct reglementate <strong>de</strong> lege, între 

ele nu există o <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> esenţă, ambele fiind modalităţi ale aceleiaşi 

instituţii. De aceea, spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> reglementarea anterioară, în actualul Cod 

penal au fost incluse în acelaşi articol <strong>de</strong> lege şi li s-a stabilit un sistem unic <strong>de</strong> 

sancţionare. 

Deosebirea între ele constă doar în modalităţile <strong>de</strong> săvârşire a <strong>infracţiuni</strong>lor 

concurente: printr-o singură acţiune sau inacţiune, în cazul concursului i<strong>de</strong>al, 

sau prin mai multe acţiuni sau inacţiuni, în cazul concursului real. 

Concursul real <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

Definiţie 

Modalitatea consacrată în art. 33 lit. a, C. pen. este întâlnită în literatura <strong>de</strong> 

specialitate sub numele <strong>de</strong> concurs real, sau concurs material, sau concurs prin 

mai multe acţiuni. 

Concursul real <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> este acea formă a concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> ce se 

realizează prin săvârşirea mai multor <strong>infracţiuni</strong> ca urmare a mai multor acţiuni 

sau inacţiuni distincte, înainte <strong>de</strong> a se fi pronunţat o condamnare <strong>de</strong>finitivă 

pentru vreuna din ele. 

Pe lângă trăsăturile ce caracterizează concursul în general, în <strong>de</strong>finiţie s-a 

inclus şi o trăsătură specifică concursului real, şi anume săvârşirea 

<strong>infracţiuni</strong>lor prin mai multe acţiuni sau inacţiuni distincte, adică prin tot atâtea 

acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul unei <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong> 

sine stătătoare. 

Această trăsătură specifică concursului real constituie singurul criteriu <strong>de</strong> 

<strong>de</strong>limitare <strong>de</strong> concursul i<strong>de</strong>al. Ea nu a fost menţionată în dispoziţiile art. 33 lit. 

a, C. pen. <strong>de</strong>oarece, <strong>de</strong> regulă, concursul se constituie în urma săvârşirii unor 

acţiuni/inacţiuni diferite. Acolo un<strong>de</strong> legea a admis un mod particular <strong>de</strong> 

constituire, a arătat-o expres, şi anume în dispoziţiile art. 33 lit. b, C. pen. 

Această condiţie specifică concursului real se <strong>de</strong>duce <strong>de</strong>ci implicit, din 

reglementarea concursului i<strong>de</strong>al, un<strong>de</strong> se spune: „există concurs când o acţiune 

sau inacţiune săvârşită <strong>de</strong> aceeaşi persoană (..) întruneşte elementele mai 

multor <strong>infracţiuni</strong>”. 



Infracţiunile care intră în compunerea concursului real pot fi toate comisive sau 

omisive, fie o alcătuire mixtă, unele pot fi în forma consumată, altele în forma 

tentativei, sau a actelor pregătitoare pe<strong>de</strong>psibile. Pot fi săvârşite sub forma unor 

acte diferite <strong>de</strong> participaţie (coautorat, instigare, complicitate), cu vinovăţie 

diferită (unele cu intenţie, altele din culpă sau praeterintenţionate). 

Infracţiunile săvârşite pot fi <strong>de</strong> aceeaşi natură, adică îndreptate împotriva 

aceluiaşi obiect al ocrotirii penale, faptele primind aceeaşi încadrare jur<strong>id</strong>ică, 

caz în care concursul este omogen, sau pot fi <strong>de</strong> natură diferită, caz în care 

concursul este eterogen. 

Concursul omogen poate fi confundat în practică cu o altă unitate infracţională, 

<strong>de</strong>numită impropriu „infracţiune colectivă” şi care constă în săvârşirea cu 

aceeaşi ocazie (în aceleaşi condiţii <strong>de</strong> timp şi loc) a două sau mai multe acte 

materiale, care corespund fiecare în parte aceluiaşi tip <strong>de</strong> infracţiune. 

„În acest sens s-a <strong>de</strong>cis corect că „fapta inculpatului <strong>de</strong> a fura, dintr-un 

apartament învecinat cu cel pe care îl locuia, bunurile colocatarului lipsă din 

domiciliu, pe care însă neputându-le duce toate odată în locuinţa sa le-a 

transportat într-o succesiune neîntreruptă, în câteva rânduri, nu constituie o 

infracţiune continuată - ci o infracţiune unică - formă a unităţii naturale, 

<strong>de</strong>oarece transporturile făcute <strong>de</strong> inculpat, <strong>de</strong>şi multiple, au fost efectuate la 

intervale <strong>de</strong> timp nesemnificative sub aspectul aplicării dispoziţiilor privind 

infracţiunea continuată”. 

Infracţiunea colectivă se apropie <strong>de</strong> concursul omogen prin existenţă, în 

ambele cazuri, a unei pluralităţi <strong>de</strong> acte materiale <strong>de</strong> acelaşi fel (i<strong>de</strong>ntice / 

asemănătoare), dar se şi <strong>de</strong>osebeşte <strong>de</strong> concursul omogen prin rezoluţia unică 

care stă la baza actelor materiale care o alcătuiesc. 

În fine, infracţiunea colectivă, <strong>de</strong>şi are o trăsătură comună cu infracţiunea 

continuată - existenţa unei rezoluţii unice - se <strong>de</strong>osebeşte <strong>de</strong> aceasta prin aceea 

că, la infracţiunea colectivă actele materiale sunt săvârşite cu aceeaşi ocazie. 

S-a arătat că una din condiţiile <strong>de</strong> existenţă ale concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> este 

săvârşirea lor <strong>de</strong> către aceeaşi persoană - unitatea subiectului activ. Legătura in 

personam este <strong>de</strong>ci <strong>de</strong> esenţa concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

În afară <strong>de</strong> această legătură <strong>de</strong> ordin subiectiv, între <strong>infracţiuni</strong>le aflate în 

concurs se pot stabili şi legături <strong>de</strong> ordin intern obiective. 

În funcţie <strong>de</strong> legăturile care există între <strong>infracţiuni</strong>le aflate în concurs, se 

disting două modalităţi ale acestuia: concursul real simplu şi concursul real 

calificat. 

Concursul real simplu - se caracterizează prin faptul că în afară <strong>de</strong> unitatea 

subiectului activ, între <strong>infracţiuni</strong>le săvârşite nu mai există o altă legătură. 

Din această cauză, concursul real simplu este mai frecvent întâlnit în practică 

<strong>de</strong>cât concursul caracterizat sau cel i<strong>de</strong>al. 

De exemplu, acelaşi autor săvârşeşte un omor, un furt şi un ultraj, fără ca între 

cele trei <strong>infracţiuni</strong> să existe vreo legătură obiectivă (in rem). 

Concursul real calificat - se mai numeşte şi caracterizat, sau cu conexitate, 

presupune existenţa anumitor legături între <strong>infracţiuni</strong>le săvârşite <strong>de</strong> aceeaşi 

persoană. Legătura obiectivă care apropie faptele între ele este cunoscută sub 



<strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> conexitate, iar <strong>infracţiuni</strong>le între care există o asemenea legătură 

se numesc <strong>infracţiuni</strong> conexe. 

Când, pe lângă legătura subiectivă, există şi o legătura obiectivă între faptele 

concurente, concursul poartă <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> concurs cu conexitate. 

Conexitatea poate privi locul săvârşirii <strong>infracţiuni</strong>lor (conexitate topografică). 

De regulă, ele se săvârşesc în locuri diferite, fără a exclu<strong>de</strong> posibilitatea 

săvârşirii lor în acelaşi loc. De exemplu, o persoană loveşte în acelaşi loc, în 

aceleaşi împrejurări, două sau mai multe persoane. 

De asemenea, legătura poate fi <strong>de</strong> timp (cronologică). Între săvârşirea a două 

<strong>infracţiuni</strong> există un interval mai mare sau mai mic <strong>de</strong> timp. Pentru existenţa 

concursului real nu interesează mărimea acestui interval, ci doar ca acesta să nu 

fie egal cu termenul <strong>de</strong> prescripţie pentru prima infracţiune, caz în care nu se 

mai poate vorbi <strong>de</strong> un concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, existând o singură infracţiune. 

Deşi cel mai a<strong>de</strong>sea <strong>infracţiuni</strong>le se săvârşesc succesiv, nu este exclus ca, 

uneori, <strong>infracţiuni</strong>le sa fie săvârşite şi simultan. 

De exemplu, o persoană loveşte şi insultă, în acelaşi timp, o altă persoană. 

Concursul simultan nu trebuie însă confundat cu concursul i<strong>de</strong>al. Concursul 

simultan este <strong>de</strong> fapt un concurs real, actele materiale care îl compun fiind 

distincte. 

Actele materiale fiind şi <strong>de</strong>osebite ca natură, acest concurs nu poate fi 

i<strong>de</strong>ntificat nici cu infracţiunea colectivă. 

Între <strong>infracţiuni</strong>le aflate în concurs mai pot exista şi alte legături, ca cea 

referitoare la subiectul pasiv. Infracţiunile pot fi îndreptate înspre acelaşi 

subiect pasiv, indiferent <strong>de</strong> natura lor. Acest fapt nu prezintă relevanţă din 

punctul <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re al existenţei concursului, ci eventual în aprecierea gradului 

<strong>de</strong> pericol social al întregului concurs. 

Legătura care există între <strong>infracţiuni</strong> poate privi mobilul sau scopul <strong>infracţiuni</strong>i, 

putând exista sau nu o unitate a acestora. Practic, aceste cazuri trebuie privite 

cu multă atenţie, fiind posibilă confundarea lor cu infracţiunea continuată. 

Singurele forme <strong>de</strong> conexitate reţinute <strong>de</strong> legea penală sunt conexitatea 

consecvenţională şi cea etiologică. 

Conexitatea consecvenţională presupune săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> pentru a 

ascun<strong>de</strong> o alta, iar conexitatea etiologică înseamnă săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> 

pentru înlesnirea alteia. 

Cele două forme <strong>de</strong> conexitate au fost prevăzute în art. 33 lit. a, C. p., intenţia 

legiuitorului fiind <strong>de</strong> a statornici existenţa concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi în cazul 

unor legături foarte strânse (<strong>de</strong> la mijloc la scop, sau <strong>de</strong> la cauză la efect) între 

<strong>infracţiuni</strong>. Această precizare era necesară pentru a pune capăt discuţiilor 

născute în doctrina şi uniformizarea practicii judiciare. 

Şi celelalte forme <strong>de</strong> conexitate (cronologică, topografică etc.) sunt incluse în 

sfera concursului real, <strong>de</strong>oarece termenii generici folosiţi <strong>de</strong> legiuitor nu exclud 

nici o formă a concursului cu conexitate, iar aliniatul ultim vine să sublinieze 

i<strong>de</strong>ea că orice formă <strong>de</strong> conexitate (cu atât mai mult cea <strong>de</strong> timp şi loc) sunt 

integrate în modalităţile concursului real. 



Conexitatea etiologică presupune o legătură mijloc-scop între <strong>infracţiuni</strong>le 

comise adică o infracţiune e comisă pentru a înlesni săvârşirea alteia. 

Concursul real etiologic are următoarele caracteristici: 

în principiu, presupune existenţa unui concurs eterogen (acţiuni sau 

inacţiuni <strong>de</strong> natură diferită); 

acţiunile se săvârşesc succesiv, dar nu e exclusă nici simultaneitatea 

lor; 

ambele <strong>infracţiuni</strong> se săvârşesc cu intenţie, iar hotărârea <strong>de</strong> a fi 

săvârşite este anterioară ambelor <strong>infracţiuni</strong> (hotărâre complexă). 

Nu interesează dacă infracţiunea mijloc era sau nu indispensabilă realizării 

<strong>infracţiuni</strong>i scop. 

Un exemplu <strong>de</strong> concurs real etiologic e situaţia în care, pentru a înlesni 

<strong>de</strong>lap<strong>id</strong>area, funcţionarul falsifică evi<strong>de</strong>nţele <strong>de</strong> intrare în gestiune. 

Conexitatea consecvenţională presupune o legătură <strong>de</strong> la cauză la efect, sau <strong>de</strong> 

la antece<strong>de</strong>nţă la consecinţă, adică se comite o infracţiune pentru a acoperi 

săvârşirea alteia. 

Concursul real consecvenţional are următoarele caracteristici: 

Concursul i<strong>de</strong>al sau formal <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

Noţiune 

infracţiunea ascunsă poate fi săvârşită fie cu intenţie, fie din culpă; cea 

<strong>de</strong> ascun<strong>de</strong>re nu poate fi <strong>de</strong>cât intenţionată (ex: uci<strong>de</strong> martorul pentru 

a ascun<strong>de</strong> fie un omor, fie o uci<strong>de</strong>re din culpă); 

<strong>infracţiuni</strong>le nu se pot săvârşi simultan, ci doar succesiv; 

<strong>de</strong> regulă, e vorba <strong>de</strong> un concurs eterogen, fără a fi exclus şi un 

concurs omogen (ex: fals pentru a ascun<strong>de</strong> un fals); 

legătura între cele două fapte este mai puţin categorică <strong>de</strong>cât în cazul 

concursului real etiologic; 

hotărârea <strong>de</strong> a săvârşi cele două fapte este <strong>de</strong> cele mai multe ori 

separată. 

Concursul i<strong>de</strong>al – „formal” sau „printr-o singură acţiune sau inacţiune” cum 

mai e cunoscut în literatura <strong>de</strong> specialitate, e reglementat în art.33 lit. b, C. 

pen., care preve<strong>de</strong> că există concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> atunci când „o acţiune sau 

inacţiune săvârşită <strong>de</strong> aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut 

loc urmărilor pe care le-a produs întruneşte elementele mai multor <strong>infracţiuni</strong>”. 

Articolul constituie sediul legal al concursului i<strong>de</strong>al. Dispoziţiile sale nu 

reprezintă o <strong>de</strong>finiţie general valabilă a concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, ci vin să 

evi<strong>de</strong>nţieze modul <strong>de</strong>osebit <strong>de</strong> constituire a concursului i<strong>de</strong>al. Legiuitorul a 

simţit nevoia adoptării unei reglementări clare, din care să rezulte - fără 

echivoc că reprezintă concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi situaţia în care printr-o singură 

acţiune sau inacţiune se săvârşesc două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong>, punând astfel 

capăt discuţiilor din doctrină şi practicilor judiciare neuniforme care se 

născuseră din interpretarea dispoziţiilor Codului penal anterior. 


Caractere 


Aşadar concursul i<strong>de</strong>al nu este <strong>de</strong>cât o modalitate <strong>de</strong>osebită a cumulului real. 

De aceea şi analiza concursului i<strong>de</strong>al trebuie raportată în egală măsură şi la 

condiţii generale <strong>de</strong> existenţă înscrise la litera a. 

Termenul <strong>de</strong> „acţiune” folosit <strong>de</strong> textul art. 33 lit. b, C. pen. trebuie interpretat 

în sensul unei activităţi fizice, manifestată extern, al unei atitudini pozitive, <strong>de</strong> 

a face ceva. 

Prin „inacţiune” se înţelege cazul când acest element se înfăptuieşte printr-o 

atitudine negativă, <strong>de</strong> pildă pasivitate. 

Atât acţiunea cât şi inacţiunea trebuie însă să cuprindă elementele materiale 

specifice fiecărei <strong>infracţiuni</strong> aflată în concurs. 

Acţiunea sau inacţiunea nu constituie însă, prin ea însăşi, <strong>de</strong>cât un element, o 

parte componentă din conţinutul <strong>infracţiuni</strong>i. Infracţiunea se realizează, aşa 

cum subliniază chiar textul art. 33 lit. b, „datorită împrejurărilor în care a avut 

loc şi urmărilor pe care le-a produs”. 

Prin „împrejurări" se înţeleg acele date <strong>de</strong> fapt, obiective şi subiective, acele 

circumstanţe în care s-a realizat acţiunea sau inacţiunea, iar prin „urmări” se 

înţelege rezultatul periculos, consecinţele vătămătoare ale unei <strong>infracţiuni</strong>. 

Aceste urmări trebuie să fie relevante din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re penal, iar între 

acţiunea sau inacţiunea unică şi aceste rezultate trebuie să se stabilească un 

raport <strong>de</strong> cauzalitate. 

Deşi unitatea subiectului activ rezultă evi<strong>de</strong>nt din împrejurările că acţiunea sau 

inacţiunea e unică, legiuitorul a ţinut să sublinieze expres această i<strong>de</strong>e, 

prevăzând această condiţie în dispoziţiile art.33 lit. b,. C. pen. O explicaţie a 

acestei menţiuni poate fi preocuparea <strong>de</strong> a scoate în relief trăsătura comună 

tuturor modalităţilor concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>: legătura in personam. 

Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> născută prin săvârşirea unei singure activităţi 

materiale antrenează o serie <strong>de</strong> particularităţi şi caracteristici proprii 

concursului i<strong>de</strong>al. În practică s-a observat că această modalitate a concursului 

<strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> se întâlneşte mai rar <strong>de</strong>cât cea a concursului real şi, <strong>de</strong> asemenea 

ca şi domeniile <strong>de</strong> activitate în care se poate produce sunt limitate, <strong>de</strong> regulă în 

sectorul circulaţiei pe drumurile publice, a securităţii şi protecţiei muncii, etc. 

Numărul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> care pot intra în componenţa concursului i<strong>de</strong>al este, şi 

el, limitat. Chiar dacă nu există o limitare <strong>de</strong> ordin legislativ, există o limitare 

<strong>de</strong> ordin practic, obiectiv, numărul <strong>infracţiuni</strong>lor care se pot săvârşi printr-o 

singură acţiune sau inacţiune fiind mai redus. 

Din conţinutul art. 33 lit. b, C. pen. se <strong>de</strong>sprin<strong>de</strong> caracteristica concursului 

i<strong>de</strong>al: săvârşirea mai multor <strong>infracţiuni</strong> printr-o singură acţiune sau inacţiune. 

Acestei caracteristici i se mai poate adaugă o condiţie, rezultată implicit din 

modalitatea <strong>de</strong> constituire a concursului i<strong>de</strong>al: săvârşirea acţiunii sau inacţiunii 

<strong>de</strong> către aceeaşi persoană. 

Astfel, aceeaşi acţiune/inacţiune, în raport cu urmările produse, poate da 

naştere la două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong>. 

Acestea pot fi <strong>de</strong> aceeaşi natură, caz în care concursul i<strong>de</strong>al este omogen (<strong>de</strong> 

ex: prin aceeaşi acţiune autorul loveşte două sau mai multe persoane, săvârşind 



tot atâtea <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong> vătămare corporală), sau pot fi <strong>de</strong> natură diferită, caz în 

care concursul i<strong>de</strong>al este eterogen (<strong>de</strong> ex: fapta conducătorului unui camion 

care distruge din culpă alt autovehicul şi vatămă grav o persoană). 

În cazul în care prin aceeaşi acţiune sunt ucise două persoane nu vom fi în 

prezenţa a două <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong> omor, aflate în concurs i<strong>de</strong>al, ci a unui omor 

<strong>de</strong>osebit <strong>de</strong> grav (art.176 lit. b ), legiuitorul instituind în materia <strong>infracţiuni</strong>lor 

contra vieţii o unitate legală <strong>de</strong> infracţiune sub forma <strong>infracţiuni</strong>i complexe. 

Ca şi în cazul concursului real, <strong>infracţiuni</strong>le pot fi săvârşite în diferite forme: 

pot fi toate fapte consumate, după cum, în anumite cazuri, o faptă poate să 

rămână în stadiul tentativei pe<strong>de</strong>psibile, iar alta în formă consumată. De 

exemplu, o persoană săvârşeşte o tentativă <strong>de</strong> omor într-un loc public 

aglomerat, provocând tulburarea liniştii publice şi indignarea cetăţenilor. 

Nu este obligatoriu ca făptuitorul să aibă aceeaşi calitate în toate <strong>infracţiuni</strong>le 

concurente. Astfel, acţiunea sau inacţiunea efectuată, datorită împrejurărilor în 

care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs poate constitui un ajutor dat la 

infracţiunea săvârşită <strong>de</strong> altă persoană şi, în acelaşi timp, să reprezinte şi 

activitatea <strong>de</strong> realizare a unei <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong> sine stătătoare, caz în care 

făptuitorul cumulează calitatea <strong>de</strong> complice pentru una din <strong>infracţiuni</strong> cu cea <strong>de</strong> 

autor pentru cealaltă. 

Sub aspect subiectiv, <strong>infracţiuni</strong>le aflate în concurs i<strong>de</strong>al pot fi săvârşite cu 

intenţie directă, şi altele cu intenţie indirectă, unele cu intenţie şi altele din 

culpă, sau toate din culpă. 

Fiind vorba <strong>de</strong> o singură acţiune sau inacţiune, vom fi în prezenţa unei singure 

rezoluţii, a unei hotărâri unice. Totuşi, se regăsesc în ea, comprimate, 

elementele subiective ale mai multor <strong>infracţiuni</strong>: o intenţie directă, însoţită fie 

<strong>de</strong> o intenţie indirectă, fie, <strong>de</strong> cele mai multe ori, <strong>de</strong> o culpă, în funcţie <strong>de</strong> 

posibilitatea ca infractorul să fi urmărit sau nu, ori să fi prevăzut sau nu 

efectele faptei sale. 

Trebuie observat că în ceea ce priveşte regimul sancţionator al concursului 

i<strong>de</strong>al, acesta este i<strong>de</strong>ntic cu cel al concursului real, legea nedistingând pentru 

cele două forme regimuri jur<strong>id</strong>ice diferite. 

Acest fapt vine şi el să întărească i<strong>de</strong>ea că atât concursul i<strong>de</strong>al, cât şi cel real 

sunt modalităţi ale concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi ca în afara diferenţei modului 

lor <strong>de</strong> constituire, acestea sunt fundamental asemănătoare, distincţia între cele 

două forme având un interes mai mult teoretic. 

Tratamentul penal al concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

Tratamentul jur<strong>id</strong>ic al concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> în Codul penal <strong>de</strong> la 1969 

Reglementarea modului <strong>de</strong> aplicare a pe<strong>de</strong>pselor principale 

Codul penal reglementează aplicarea pe<strong>de</strong>pselor principale (<strong>de</strong>tenţiunea pe 

viaţă, închisoarea şi amenda) în caz <strong>de</strong> concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> în cadrul art. 34 

Cod penal. 

Conform art. 34 Cod penal, <strong>de</strong>terminarea pe<strong>de</strong>psei aplicabile concursului <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> parcurge două etape. 



În prima dintre ele se stabileşte pe<strong>de</strong>apsa pentru fiecare dintre <strong>infracţiuni</strong>le 

concurente, iar în a doua se aplică pe<strong>de</strong>apsa cea mai grea (dintre cele stabilite 

<strong>de</strong> instanţă), care poate fi sporită sau nu în limitele legale. 

„Stabilirea pe<strong>de</strong>psei” înseamnă indiv<strong>id</strong>ualizarea răspun<strong>de</strong>rii penale pentru 

fiecare infracţiune concurentă în parte. În cadrul acestei operaţiuni instanţa ţine 

cont <strong>de</strong> toate criteriile generale <strong>de</strong> indiv<strong>id</strong>ualizare a pe<strong>de</strong>psei prevăzute în art. 

72 Cod penal, mai puţin consecinţele care <strong>de</strong>curg din existenţa concursului <strong>de</strong> 


„Aplicarea pe<strong>de</strong>psei” este acea etapă în care infractorul ce a săvârşit un concurs 

<strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> i se dă spre executare o pe<strong>de</strong>apsă pentru tot ansamblul. În 

stabilirea acestei pe<strong>de</strong>pse se va ţine seama <strong>de</strong> toate criteriile <strong>de</strong> indiv<strong>id</strong>ualizare 

a pe<strong>de</strong>psei, inclusiv cele izvorând din existenţa concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

Stabilirea pe<strong>de</strong>psei pentru fiecare infracţiune concurentă este necesară pentru 

alegerea pe<strong>de</strong>psei celei mai grele (dintre cele pronunţate <strong>de</strong> instanţă), aceasta 

din urmă fiind punctul <strong>de</strong> plecare în <strong>de</strong>terminarea pe<strong>de</strong>psei ce se dă spre 

executare infractorului. În al doilea rând, stabilirea unor pe<strong>de</strong>pse distincte este 

necesară pentru realegerea (<strong>de</strong>terminarea) noii pe<strong>de</strong>pse <strong>de</strong> bază, în ipoteza în 

care – după condamnarea făptuitorului pentru un concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

intervine o cauză care înlătură răspun<strong>de</strong>rea penală pentru o parte dintre 

<strong>infracţiuni</strong>le concurente, între care ar putea fi inclusă şi cea sancţionată cu 

pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong> bază. 

Aceste două operaţiuni sunt prevăzute în prima parte a art. 34 alin. 1 care arată 

că „în caz <strong>de</strong> concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> se stabileşte pe<strong>de</strong>apsa pentru fiecare 

infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică pe<strong>de</strong>apsa după cum urmează”. 

Problema tratamentului jur<strong>id</strong>ic care urmează să fie aplicat infractorului este una 

din cele mai importante şi mai <strong>de</strong>licate probleme <strong>de</strong> drept penal. 

În doctrină şi în legislaţia penală sunt cunoscute trei sisteme <strong>de</strong> sancţionare 

pentru concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>: sistemul cumulului aritmetic, sistemul 

absorbţiei şi sistemul cumulului jur<strong>id</strong>ic. 

<strong>1.</strong> Sistemul cumulului aritmetic - sau al adiţionării pe<strong>de</strong>pselor, sau al totalizării 

- presupune stabilirea unei pe<strong>de</strong>pse pentru fiecare infracţiune concurentă în 

parte, şi totalizarea pe<strong>de</strong>pselor stabilite, instanţa dispunând ca infractorul să 

execute cuantumul <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă rezultat în urma operaţiunii <strong>de</strong> adunare, potrivit 

adagiului „quot <strong>de</strong>licta, tot poenae”. 

Sistemul este prevăzut şi astăzi în unele legislaţii penale (ex. SUA), 

consi<strong>de</strong>rându-se că el corespun<strong>de</strong> i<strong>de</strong>ii <strong>de</strong> echitate, pe<strong>de</strong>apsa fiind un 

echivalent al <strong>infracţiuni</strong>i. 

Sistemul prezintă avantaje din punctul <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re al politicii penale, fiindcă 

permite indiv<strong>id</strong>ualizarea executării pe<strong>de</strong>psei închisorii, în funcţie <strong>de</strong> dovezile 

<strong>de</strong> îndreptare pe care le dă condamnatul, care poate fi eliberat condiţionat când 

organul <strong>de</strong> executare a pe<strong>de</strong>psei apreciază că acesta este oportun, oricare ar fi 

durata <strong>de</strong> executat. 

De asemenea, unii autori şi parte din legislaţia penală au admis acest sistem în 

cazul când prin totalizarea pe<strong>de</strong>pselor principale s-ar ajunge la un cuantum 

rezonabil, precum şi în cazul pe<strong>de</strong>pselor complimentare. 



Aplicarea acestui sistem poate fi justificată chiar oportună, în cazul pe<strong>de</strong>pselor 

<strong>de</strong> natură diferită, căci nu există pericolul să se ajungă la pe<strong>de</strong>pse exagerat <strong>de</strong> 

mari, contrare scopului urmărit prin pe<strong>de</strong>apsă. 

Acestui sistem i s-au adus numeroase critici. În primul rând, i s-a reproşat că 

este prea rig<strong>id</strong>. Astfel, se consi<strong>de</strong>ra că prin adiţionarea pe<strong>de</strong>pselor principale, în 

special dacă s-au pronunţat pe<strong>de</strong>pse cu închisoarea, totalul pe<strong>de</strong>pselor poate 

<strong>de</strong>păşi durata <strong>de</strong> viaţă a unui om, transformându-se într-o privaţiune perpetuă a 

condamnatului. Pe<strong>de</strong>apsa îşi pier<strong>de</strong> astfel finalitatea ei, îndreptarea şi 

reeducarea infractorului, o astfel <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă fiind <strong>de</strong>scurajantă pentru cel 

condamnat, care nu întreve<strong>de</strong> perspectiva unei liberări sigure, chir dacă ar da 

dovezi <strong>de</strong> îndreptare. 

Şi în cazul pe<strong>de</strong>pselor pecuniare, totalizarea lor ar putea duce la o pe<strong>de</strong>apsă 

exagerat <strong>de</strong> severă, <strong>de</strong>generând astfel într-o confiscare generală. 

2. Sistemul absorbţiei 

Un alt sistem cunoscut în doctrină şi legislaţie este sistemul absorbţiei, sau al 

pe<strong>de</strong>psei celei mai grele. 

Aplicarea acestui sistem presupune obligarea condamnatului la executarea celei 

mai grele dintre pe<strong>de</strong>psele stabilite pentru <strong>infracţiuni</strong>le concurente, pe<strong>de</strong>apsa 

cea mai grea absorbind în ea toate celelalte pe<strong>de</strong>pse, conform adagiului „major 

poena absorbet minorem”. 

Deşi adoptat <strong>de</strong> mai multe legislaţii, acest sistem potrivit căruia infractorul 

răspun<strong>de</strong> doar pentru una din <strong>infracţiuni</strong>le săvârşite, a fost, pe bună dreptate 

criticat. 

Astfel, s-a observat că se creează o impresie <strong>de</strong> impunitate pentru <strong>infracţiuni</strong>le 

mai puţin grave, sistemul reprezentând astfel o primă <strong>de</strong> încurajare, îngăduind 

implicit infractorului care a săvârşit o infracţiune mai gravă <strong>de</strong> a comite ulterior 

şi alte fapte mai uşoare, fiind asigurat că nu va mai executa şi pe<strong>de</strong>apsa 

corespunzătoare acestora. 

Sistemul absorbţiei creează dificultăţi în aplicarea actelor <strong>de</strong> clemenţă, când 

acestea ar privi pe<strong>de</strong>apsa aplicată pentru infracţiunea cea mai grea. 

Sistemul este totuşi acceptat, în special privind pe<strong>de</strong>psele complimentare, dar şi 

în cazul pe<strong>de</strong>pselor principale, când absorbţia e justificată din raţiuni <strong>de</strong> 

politică penală comite ulterior şi alte fapte mai uşoare, fiind asigurat că nu va 

mai executa şi pe<strong>de</strong>apsa corespunzătoare acestora. 

3. Sistemul cumulului jur<strong>id</strong>ic 

Cel <strong>de</strong>-al treilea sistem cunoscut în doctrină şi în legislaţie e cel al cumulului 

jur<strong>id</strong>ic, sau al contopirii pe<strong>de</strong>pselor. 

Sistemul cumulului jur<strong>id</strong>ic presupune stabilirea pe<strong>de</strong>psei pentru fiecare 

infracţiune concurentă şi aplicarea celei mai grele dintre ele, care poate fi 

sporită în două trepte, asigurându-se astfel o pe<strong>de</strong>apsă corespunzătoare întregii 

pluralităţi <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> („major poena cum asperatione”). Sporul poate fi 

obligatoriu sau facultativ, fix sau variabil. 

Sistemul cumulului jur<strong>id</strong>ic este un sistem intermediar între cel al adiţionării 

pe<strong>de</strong>pselor şi cel al absorbţiei, îmbinându-le, pentru a atinge scopul pe<strong>de</strong>psei. 



Aplicarea strictă a acestui sistem exclu<strong>de</strong> posibilitatea <strong>de</strong> a se folosi sistemul 

absorbţiei sau al totalizării pe<strong>de</strong>pselor în acele cazuri când, în raport cu datele 

concrete ale săvârşirii faptelor, aceste sisteme ar corespun<strong>de</strong> mai bine finalităţii 

pe<strong>de</strong>psei. 

De aceea, acestui sistem i s-au adus unele corective, care să-i <strong>de</strong>a un caracter 

mai suplu. 

Astfel, aplicarea sporului are un caracter facultativ, pe <strong>de</strong> o parte, iar pe <strong>de</strong> altă 

parte, prin aplicarea sporului se poate ajunge şi la totalizarea pe<strong>de</strong>pselor. 

Sistemul cumulului jur<strong>id</strong>ic în forma sa adaptabilă dă posibilitatea să se aplice 

fie cumulul jur<strong>id</strong>ic în forma sa simplă (când la pe<strong>de</strong>apsa cea mai grea se aplică 

un spor limitat), fie sistemul absorbţiei (când se consi<strong>de</strong>ră suficientă aplicarea 

pe<strong>de</strong>psei celei mai grele pentru întreg concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>), fie sistemul 

adiţionării pe<strong>de</strong>pselor (când sporul care se aplică este egal cu restul 

pe<strong>de</strong>pselor). 

Acest sistem este cel mai frecvent consacrat în legislaţie şi are cei mai mulţi 

a<strong>de</strong>pţi în doctrină. Şi Codul penal român în vigoare a adoptat acest sistem al 

cumulului jur<strong>id</strong>ic, consi<strong>de</strong>rându-se că asigură cel mai bine o corectă 

indiv<strong>id</strong>ualizare a pe<strong>de</strong>psei, creându-se un sistem clar şi raţional, echitabil, care 

evită exagerările semnalate în celelalte sisteme, iar obiecţiile ce i se pot aduce 

sunt <strong>de</strong> mică importanţă. 

Sistemul sancţionator în vigoare 

Sistemul adoptat este cel al cumulului jur<strong>id</strong>ic cu spor facultativ (al cumulului 

adaptabil) pentru ambele categorii <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>pse principale. De asemenea, a fost 

avut în ve<strong>de</strong>re şi modul <strong>de</strong> aplicare a pe<strong>de</strong>pselor complimentare şi a măsurilor 

<strong>de</strong> siguranţă. 

Aplicarea pe<strong>de</strong>pselor principale 

Sistemul sancţionator aplicabil pe<strong>de</strong>pselor principale este prevăzut în art. 34 C. 

pen., potrivit căruia „(1) În caz <strong>de</strong> concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, se stabileşte pe<strong>de</strong>apsa 

pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică pe<strong>de</strong>apsa, după 

cum urmează: 

a) când s-a stabilit o pe<strong>de</strong>apsă cu <strong>de</strong>tenţiune pe viaţă şi una sau mai multe 

pe<strong>de</strong>pse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong>tenţiunii pe 

viaţă; 

b) când s-au stabilit numai pe<strong>de</strong>pse cu închisoare, se aplică pe<strong>de</strong>apsa cea 

mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest 

maxim nu este în<strong>de</strong>stulător, se poate adăuga un spor <strong>de</strong> până la 5 ani; 

c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pe<strong>de</strong>apsa cea mai mare, care 

poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este 

în<strong>de</strong>stulător, se poate adăuga un spor <strong>de</strong> până la jumătate din acel maxim; 

d) când s-a stabilit o pe<strong>de</strong>apsă cu închisoare şi o pe<strong>de</strong>apsă cu amendă, se 

aplică pe<strong>de</strong>apsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în 

parte; 



e) când s-au stabilit mai multe pe<strong>de</strong>pse cu închisoare şi mai multe pe<strong>de</strong>pse 

cu amendă, se aplică pe<strong>de</strong>apsa închisorii, potrivit dispoziţiei <strong>de</strong> la lit. b), 

la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei <strong>de</strong> la lit. c). 

(2) Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul prece<strong>de</strong>nt nu se poate <strong>de</strong>păşi 

totalul pe<strong>de</strong>pselor stabilite <strong>de</strong> instanţă pentru <strong>infracţiuni</strong>le concurente”. 

Pe<strong>de</strong>apsa cea mai grea, <strong>de</strong> la care se pleacă în sancţionarea concursului <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> se numeşte „pe<strong>de</strong>apsă <strong>de</strong> bază”, iar pe<strong>de</strong>apsa aplicată întregului 

concurs, fie că a fost adăugat sau nu un spor, se numeşte „pe<strong>de</strong>apsă rezultantă". 

Unii autori consi<strong>de</strong>ră că ea se numeşte astfel doar dacă pe<strong>de</strong>psei <strong>de</strong> bază i s-a 

adăugat şi un spor. Pe<strong>de</strong>apsa rezultantă a fost numită şi „pe<strong>de</strong>apsă comună”, 

„pe<strong>de</strong>apsă colectivă”, „pe<strong>de</strong>apsă globală”. 

Aplicarea pe<strong>de</strong>psei pentru concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> parcurge <strong>de</strong>ci două etape: 

„stabilirea pe<strong>de</strong>psei” şi „aplicarea pe<strong>de</strong>psei”. 

Prin „stabilirea pe<strong>de</strong>psei” se are în ve<strong>de</strong>re obligaţia instanţei <strong>de</strong> a aplica pentru 

fiecare din <strong>infracţiuni</strong>le aflate în concurs câte o pe<strong>de</strong>apsă, conform criteriilor 

generale <strong>de</strong> indiv<strong>id</strong>ualizare a pe<strong>de</strong>psei prevăzute. Fiecare faptă trebuie privită 

şi apreciată izolat, făcându-se abstracţie <strong>de</strong> celelalte <strong>infracţiuni</strong> concurente. 

Pentru stabilirea fiecărei pe<strong>de</strong>pse în parte trebuie să se aibă în ve<strong>de</strong>re forma <strong>de</strong> 

participaţie şi gradul <strong>de</strong> contribuţie a făptuitorului la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i, 

faza <strong>de</strong> săvârşire a <strong>infracţiuni</strong>i (fapta consumată, tentativa), circumstanţe 

atenuante şi agravante, starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă, etc. 

Pe <strong>de</strong> altă parte, operaţia prezintă interes şi în legătură cu intervenţia unor 

cauze <strong>de</strong> înlăturare sau micşorare a pe<strong>de</strong>psei - amnistie, graţiere - care trebuie 

raportate nu la infracţiunea şi pe<strong>de</strong>apsa cea mai gravă, ci la fiecare infracţiune 

şi pe<strong>de</strong>apsă în parte. 

A doua etapă este „aplicarea pe<strong>de</strong>psei”, când, apreciindu-se ansamblul 

activităţii infracţionale se aplică o pe<strong>de</strong>apsă pentru tot ansamblul care reflectă 

pericolul social reieşit din, comiterea <strong>infracţiuni</strong>lor concurente. 

În această etapă, instanţa, având ca punct <strong>de</strong> plecare pe<strong>de</strong>psele stabilite anterior 

pentru fiecare infracţiune concurentă, o va alege pe cea mai gravă, putându-i 

adăuga şi un spor. Legea preve<strong>de</strong> cazurile şi limitele în care poate fi stabilită 

pe<strong>de</strong>apsa rezultantă. 

Aşadar, indiv<strong>id</strong>ualizarea pe<strong>de</strong>psei se realizează în două momente suprapuse, 

întâi se efectuează indiv<strong>id</strong>ualizarea separată a pe<strong>de</strong>pselor pentru fiecare 

infracţiune, potrivit cu circumstanţele concrete, apoi se proce<strong>de</strong>ază la o 

indiv<strong>id</strong>ualizare <strong>de</strong> ansamblu, pentru toate <strong>infracţiuni</strong>le concurente, când se 

apreciază dacă e sau nu cazul să se aplice un spor, şi se stabileşte cuantumul 

acestuia. 

În urma stabilirii pe<strong>de</strong>psei în prima etapă, în practică se poate ajunge la diverse 

situaţii: fie toate pe<strong>de</strong>psele sunt <strong>de</strong> aceeaşi natură (închisoare sau amendă), fie 

sunt <strong>de</strong> natură diferită (una sau mai multe cu închisoarea şi una sau mai multe 

cu amendă). Toate aceste ipoteze îşi găsesc soluţia legală în dispoziţiile art. 34. 

Această reglementare amănunţită a venit să pună capăt unor soluţii 

contradictorii din practica judiciară, cauzate <strong>de</strong> reglementarea lacunară a 



codului anterior şi <strong>de</strong>monstrează preocuparea legiuitorului penal român pentru 

crearea unui cadru unitar în sancţionarea concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

Potrivit dispoziţiilor <strong>de</strong> la alin. 1 pct. a., atunci când s-a stabilit o pe<strong>de</strong>apsă cu 

<strong>de</strong>tenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pe<strong>de</strong>pse cu închisoare ori cu amendă, 

se aplică pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă. 

Se consacră, dar numai în acest caz, sistemul absorbţiei, soluţie care se justifică 

prin caracterul pe<strong>de</strong>psei - absolut <strong>de</strong>terminată - care este <strong>de</strong>tenţiunea pe viaţă şi 

care nu mai poate fi agravată, şi care absoarbe firesc, toate celelalte pe<strong>de</strong>pse. 

Cazul în care s-au stabilit numai pe<strong>de</strong>pse privative <strong>de</strong> libertate este prevăzut la 

lit. b: „se aplică pe<strong>de</strong>apsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei 

special, iar când acest maxim nu e în<strong>de</strong>stulător, se poate adăuga un spor <strong>de</strong> 

până la 5 ani”, fără ca pe<strong>de</strong>apsa rezultantă să <strong>de</strong>păşească totalul duratei 

pe<strong>de</strong>pselor stabilite pentru <strong>infracţiuni</strong>le concurente şi nici maximul general al 

pe<strong>de</strong>psei imediat superioare. 

Din text se observă că aplicarea unui spor nu e obligatorie, instanţa având o 

largă posibilitate <strong>de</strong> apreciere şi sancţionare în momentul indiv<strong>id</strong>ualizării 

pe<strong>de</strong>psei pentru întreg concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

Dacă instanţa a aplicat un spor, dar care e mai mic <strong>de</strong>cât totalul celorlalte 

pe<strong>de</strong>pse, suntem în cazul cumulului jur<strong>id</strong>ic propriu-zis, iar dacă prin adăugarea 

sporului s-a ajuns la o rezultantă egală cu suma pe<strong>de</strong>pselor, s-a aplicat în raport 

sistemul cumulului aritmetic, soluţie permisă în baza art. 34 C. pen. 

În legătură cu textul art. 34 alin. 1 lit. b C. pen. sunt necesare unele precizări. 

„Maximul special” la care se referă lit.a a acestui articol reprezintă limita 

superioară a pe<strong>de</strong>psei celei mai grele, prevăzut în textul <strong>de</strong> lege care 

reglementează infracţiunea respectivă. 

De asemenea, trebuie lămurit înţelesul noţiunii <strong>de</strong> „pe<strong>de</strong>apsa cea mai grea”. 

Prin aceasta se înţelege pe<strong>de</strong>apsa (stabilită <strong>de</strong> instanţă) cu durata cea mai mare. 

În caz că două sau mai multe pe<strong>de</strong>pse au aceeaşi durată şi, în acelaşi timp sunt 

mai grele <strong>de</strong>cât celelalte pe<strong>de</strong>pse stabilite <strong>de</strong> instanţă, „pe<strong>de</strong>apsa cea mai grea” 

este consi<strong>de</strong>rată acea pe<strong>de</strong>apsă care are maximul special mai r<strong>id</strong>icat, permiţând 

astfel o agravare într-un cuantum mai mare. 

În cazul aplicării unui spor, instanţa trebuie să <strong>de</strong>termine întin<strong>de</strong>rea acestuia, şi 

să motiveze necesitatea aplicării lui. 

Aplicarea sporului se poate face în două trepte: într-o primă etapă, pe<strong>de</strong>apsa 

cea mai grea se poate spori (agrava) până la maximul ei special, iar dacă nici 

acest cuantum al pe<strong>de</strong>psei nu se consi<strong>de</strong>ră a fi suficient, el poate fi majorat întro 

a doua treaptă, cu un spor, fără ca pe<strong>de</strong>apsa rezultantă să <strong>de</strong>păşească totalul 

pe<strong>de</strong>pselor şi nici maximul general al pe<strong>de</strong>pselor imediat superioare. 

O a treia ipoteză, reglementată la lit. c priveşte situaţia în care instanţa a stabilit 

pentru toate <strong>infracţiuni</strong>le pe<strong>de</strong>apsa cu amendă, caz în care se va aplica amenda 

cu cuantumul cel mai r<strong>id</strong>icat care va putea fi sporită până la maximul ei special 

şi dacă nu e suficient, se poate adăuga şi un spor <strong>de</strong> până la jumătate din acel 

maxim, fără ca pe<strong>de</strong>apsa rezultantă să <strong>de</strong>păşească totalul pe<strong>de</strong>pselor stabilite <strong>de</strong> 

instanţă pentru <strong>infracţiuni</strong>le concurente şi nici maximul ei general al amenzii 

ori se aplică o amendă care reprezintă totalul amenzilor stabilite pentru 



<strong>infracţiuni</strong>le concurente, fără ca amenda rezultantă aplicată să poată <strong>de</strong>păşi 

maximul general al amenzii. 

Şi în acest caz s-a aplicat sistemul cumulului jur<strong>id</strong>ic adaptabil, în cadrul căreia 

aplicarea sporului este facultativă. 

Pe<strong>de</strong>apsa cu amendă poate fi stabilită pe două căi legale: în cazul <strong>infracţiuni</strong>lor 

prevăzute cu pe<strong>de</strong>pse alternative (închisoare sau amendă), prin alegerea <strong>de</strong> 

către instanţă a pe<strong>de</strong>psei amenzii (art. 63 alin 2 C. pen.), şi în cazul când, <strong>de</strong>şi 

prin norma <strong>de</strong> incriminare se preve<strong>de</strong>a doar pe<strong>de</strong>apsa cu închisoarea instanţa a 

înlocuit-o cu amendă, prin recunoaşterea circumstanţelor atenuante. 

A patra ipoteză, prevăzută în art. 34 lit. d priveşte situaţia când concursul <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> este alcătuit din două fapte penale, iar instanţa a stabilit pentru una 

pe<strong>de</strong>apsa închisorii, iar pentru cealaltă pe<strong>de</strong>apsa amenzii, textul legii precizând 

că în acest caz se va aplica în ve<strong>de</strong>rea executării pe<strong>de</strong>apsa închisorii la care se 

va putea adăuga amendă, în totalitate sau în parte. 

Instanţa poate opta şi în acest caz între sistemul absorbţiei, aplicând doar 

pe<strong>de</strong>apsa închisorii pentru întreg concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, sistemul cumulului 

jur<strong>id</strong>ic, adăugând la pe<strong>de</strong>apsa închisorii o parte din amendă, sau sistemul 

cumulului aritmetic, aplicând alături <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsa închisorii şi pe<strong>de</strong>apsa cu 

amendă. 

Art. 34 lit. e priveşte situaţia când s-au stabilit mai multe pe<strong>de</strong>pse cu închisoare 

şi mai multe pe<strong>de</strong>pse cu amendă, se aplică pe<strong>de</strong>apsa închisorii, potrivit 

dispoziţiei <strong>de</strong> la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei <strong>de</strong> la 

lit. c). 

Practic, instanţa va stabili câte o pe<strong>de</strong>apsă (privativă <strong>de</strong> libertate sau amendă) 

pentru fiecare din <strong>infracţiuni</strong>le aflate în concurs. Pentru grupul celor pentru 

care s-au stabilit pe<strong>de</strong>pse cu închisoarea se va face aplicarea dispoziţiilor <strong>de</strong> la 

lit. b, pe<strong>de</strong>apsa cea mai grea putând fi sporită până la maximul ei special, la 

care se mai poate adăuga un spor <strong>de</strong> până la 5 ani. 

Pentru grupul pe<strong>de</strong>pselor cu amendă, se vor aplica dispoziţiile prevăzute la lit. 

c, stabilindu-se amenda cea mai mare, pe care instanţa o va putea spori sau nu. 

Se vor obţine <strong>de</strong>ci două pe<strong>de</strong>pse: una cu închisoarea şi una cu amendă, 

reprezentând cele două grupuri <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>pse. 

După stabilirea celor două pe<strong>de</strong>pse, fiecare reprezentând gradul <strong>de</strong> pericol 

social al unei grupe <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, instanţa va putea aplica fie doar pe<strong>de</strong>apsa 

privativă <strong>de</strong> libertate, fie atât pe<strong>de</strong>apsa privativă <strong>de</strong> libertate, cât şi amenda. 

Instanţa va putea aplica <strong>de</strong>ci, pe lângă pe<strong>de</strong>apsa privativă <strong>de</strong> libertate întreaga 

amendă sau doar o parte din cuantumul acesteia. 

Aplicarea pe<strong>de</strong>pselor complementare 

Codul în vigoare înscrie în art. 35 o reglementare cuprinzătoare a modului <strong>de</strong> 

aplicare a pe<strong>de</strong>pselor complimentare în cazul concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, 

aceasta acoperind diferitele situaţii care se pot ivi în practică. 

Pe<strong>de</strong>psele complimentare se pot aplica doar pe lângă pe<strong>de</strong>apsa privativă <strong>de</strong> 

libertate. În cazul pe<strong>de</strong>psei cu amendă problema aplicării pe<strong>de</strong>pselor 

complimentare nu se pune. 



Art. 35 C. pen. reglementează expres mai multe ipoteze: în aliniatul 1 este 

prevăzută ipoteza în care s-a stabilit o singură pe<strong>de</strong>apsă complimentară pentru 

una din <strong>infracţiuni</strong>le concurente, caz în care aceasta se aplică pe lângă 

pe<strong>de</strong>apsa principală aplicată concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Infracţiunea pentru care 

s-a stabilit şi o pe<strong>de</strong>apsă complimentară, fiind întot<strong>de</strong>auna inclusă în pe<strong>de</strong>apsa 

rezultantă aplicată concursului, este firesc ca şi pe<strong>de</strong>apsa complimentară (ca 

pe<strong>de</strong>apsa secundară) să urmeze soarta pe<strong>de</strong>psei principale pe lângă care a fost 

pronunţată. 

Dacă pentru infracţiunea pentru care s-a pronunţat pe<strong>de</strong>apsa complimentară a 

intervenit o cauză <strong>de</strong> înlăturare a răspun<strong>de</strong>rii sale (o amnistie sau 

<strong>de</strong>zincriminare), nici pe<strong>de</strong>apsa complimentară nu va mai fi luată în consi<strong>de</strong>rare 

cu ocazia operaţiei <strong>de</strong> recontopire a pe<strong>de</strong>pselor. Pe<strong>de</strong>apsa complimentară nu 

poate fi extinsă şi celorlalte fapte penale aflate în concurs, fiind o consecinţă 

directă a împrejurărilor concrete ale săvârşirii unei anumite fapte. 

Graţierea, având ca efect înlăturarea în totalitate sau în parte a executării 

pe<strong>de</strong>psei principale nu are efect asupra pe<strong>de</strong>pselor complimentare, dacă nu se 

dispune altfel prin actul <strong>de</strong> graţiere. 

Aliniatul 2 are în ve<strong>de</strong>re situaţia când instanţa a pronunţat mai multe pe<strong>de</strong>pse 

complimentare <strong>de</strong> natură diferită sau <strong>de</strong> aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit. 

În acest caz, pe<strong>de</strong>psele complimentare au fost pronunţate fie toate pentru 

aceeaşi infracţiune, fie pentru două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> concurente. 

În acest caz legea dispune ca toate pe<strong>de</strong>psele complimentare pronunţate să se 

aplice alături <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsa privativă <strong>de</strong> libertate, fiecare din ele urmărind o 

finalitate distinctă. 

Aliniatul 3 reglementează situaţia când instanţa aplică mai multe pe<strong>de</strong>pse 

complimentare <strong>de</strong> aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut. Această ipoteză vizează 

situaţiile când pe<strong>de</strong>psele complimentare au fost pronunţate pentru două sau mai 

multe <strong>infracţiuni</strong> concurente, fiind <strong>de</strong> neconceput ca mai multe pe<strong>de</strong>pse 

complimentare i<strong>de</strong>ntice (aceeaşi natură, acelaşi conţinut) să fie pronunţate 

simultan pentru aceeaşi infracţiune. 

Astfel, textul preve<strong>de</strong> că dintre pe<strong>de</strong>psele complimentare <strong>de</strong> aceeaşi natura şi 

cu acelaşi conţinut se va aplica cea mai grea, <strong>de</strong>oarece pe<strong>de</strong>psele urmăresc 

aceeaşi finalitate, aplicarea sistemului <strong>de</strong> stabilire a pe<strong>de</strong>psei principale 

(absorbţie, cumul jur<strong>id</strong>ic, cumul aritmetic) e posibilă în principiu. 

Dacă, după rămânerea <strong>de</strong>finitivă a condamnării intervine o cauză care înlătură 

răspun<strong>de</strong>rea penală pentru infracţiunea pentru care s-a aplicat cea mai grea 

dintre interziceri, cu ocazia recontopirii pe<strong>de</strong>pselor, aceasta interzicere fiind 

eliminată, urmează să se reţină cea care a <strong>de</strong>venit cea mai grea. 

Aplicarea măsurilor <strong>de</strong> siguranţă 

Măsurile <strong>de</strong> siguranţă prevăzute în art. 112 C. pen. sunt măsuri <strong>de</strong> drept penal 

care se iau în scopul înlăturării unei stări <strong>de</strong> pericol şi preîntâmpinării faptelor 

prevăzute <strong>de</strong> legea penală. 



În lege sunt prevăzute ca măsuri <strong>de</strong> siguranţă: obligarea la tratament medical, 

internarea medicală, interzicerea <strong>de</strong> a ocupa o funcţie sau <strong>de</strong> a exercita o 

profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, interzicerea <strong>de</strong> a se afla în anumite 

localităţi, expulzarea străinilor, confiscarea specială şi interzicerea <strong>de</strong> a reveni 

în locuinţa familiei pe o durată <strong>de</strong>terminată. 

Art. 35 în alin. 4 dispune: „măsurile <strong>de</strong> siguranţă <strong>de</strong> natură diferită sau <strong>de</strong> 

aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul <strong>infracţiuni</strong>lor 

concurente, se cumulează”. Având în ve<strong>de</strong>re natura şi finalitatea lor diferită, e 

firesc ca ele să fie toate aplicate şi executate, doar astfel producându-se efectul 

urmărit <strong>de</strong> fiecare în parte. 

Art. 35 alin. ultim C. pen. preve<strong>de</strong> că:,,dacă s-au luat mai multe măsuri <strong>de</strong> 

siguranţă <strong>de</strong> aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se 

aplică o singură dată măsura <strong>de</strong> siguranţă cu durata cea mai lungă. În cazul 

măsurilor <strong>de</strong> siguranţă <strong>de</strong> aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, luate potrivit art. 

118, acestea se cumulează”. 

Limitele pe<strong>de</strong>psei rezultante 

Aplicarea pe<strong>de</strong>pselor potrivit art. 34 C. pen. nu se poate face <strong>de</strong>cât în anumite 

limite, condiţie ce rezultă explicit sau implicit din lege. Se evită astfel ca prin 

aplicarea mecanică a textelor să se ajungă la pe<strong>de</strong>pse exagerate care să nu 

servească nici nevoii <strong>de</strong> îndreptare şi reeducare a infractorului (<strong>de</strong>ci prevenţiei 

speciale), fiind excesivă, nici prevenţiei generate, căci nu s-ar satisface astfel 

simţul <strong>de</strong> dreptate al colectivităţii. 

De aceea, ultimul aliniat al art. 34 C. pen. preve<strong>de</strong> expres că prin aplicarea 

dispoziţiilor din aliniatele prece<strong>de</strong>nte nu se poate <strong>de</strong>păşi suma pe<strong>de</strong>pselor 

stabilite <strong>de</strong> instanţă pentru <strong>infracţiuni</strong>le concurente. 

De asemenea, pe<strong>de</strong>apsa aplicată pentru concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> nu trebuie să 

<strong>de</strong>păşească maximul general <strong>de</strong> lege pentru fiecare din cele două categorii <strong>de</strong> 

pe<strong>de</strong>pse: 30 <strong>de</strong> ani pentru pe<strong>de</strong>apsa închisorii şi 50.000 lei (RON) pentru 

pe<strong>de</strong>apsa amenzii (art. 53 C. pen.), aceste maxime fiind consi<strong>de</strong>rate nişte limite 

peste care închisoarea sau amenda, ca pe<strong>de</strong>pse specifice, nu-şi mai găsesc 

rostul. 


Evi<strong>de</strong>nţiază cadrul legal în vigoare al concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

(maximum o pagină). 


<strong>1.</strong>3. Rec<strong>id</strong>iva 

Consi<strong>de</strong>raţii generale 


Art. 32 C. pen. preve<strong>de</strong> ca <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> constituie, după caz, 

concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> sau rec<strong>id</strong>ivă. 

Criteriul <strong>de</strong> distincţie dintre principalele forme ale pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, 

concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi rec<strong>id</strong>ivă îl constituie existenţa sau inexistenţa unei 

hotărâri ju<strong>de</strong>cătoreşti <strong>de</strong>finitive <strong>de</strong> condamnare, în sensul că <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> constituie concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, atunci când <strong>infracţiuni</strong>le ce o 

alcătuiesc au fost săvârşite mai înainte ca făptuitorul lor să fi fost condamnat 

<strong>de</strong>finitive pentru vreuna dintre ele şi rec<strong>id</strong>ivă atunci când, după condamnare 

<strong>de</strong>finitivă infractorul săvârşeşte din nou una sau mai multe <strong>infracţiuni</strong>. 

Rec<strong>id</strong>iva, cea <strong>de</strong>-a doua formă, poate fi <strong>de</strong>finită ca o forma a pluralităţii <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> care exista când după o condamnare <strong>de</strong>finitivă la pe<strong>de</strong>apsa 

<strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă sau la pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mare <strong>de</strong> 6 luni ori după cel 

puţin trei condamnări la pe<strong>de</strong>apsa închisorii <strong>de</strong> până la 6 luni, neexecutate sau 

în cazul în care condamnarea vizează pe<strong>de</strong>apsa închisorii chiar după 

executarea acesteia, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie 

(într-un anumit timp <strong>de</strong>terminat), pentru care legea preve<strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsa 

<strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă ori pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mare <strong>de</strong> un an. 

Aceste două forme fundamentale ale pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> se aseamănă 

prin cerinţa săvârşirii a doua sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> si prin condiţia 

comiterii lor <strong>de</strong> către aceiaşi persoană. 

Cu toate ca aceste două forme au unele trăsături comune, şi anume în ambele 

cazuri suntem în faţa unei pluralităţi <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi ambele situaţii jur<strong>id</strong>ice 

constituie cauze <strong>de</strong> agravare a răspun<strong>de</strong>rii penale, totuşi între aceste două 

instituţii <strong>de</strong> drept penal nu exista similitudine. 

În încercarea <strong>de</strong> a contura cât mai precis noţiunea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă se impune şi 

analiza <strong>de</strong>osebirilor care există între rec<strong>id</strong>iva şi antece<strong>de</strong>nta penală. Faptul că 

o persoana a suferit în trecut cel puţin o pe<strong>de</strong>apsă, constituie într-a<strong>de</strong>văr un 

element comun celor două noţiuni, dar trebuie observat că nu orice 

antece<strong>de</strong>nt penal duce la existenţa rec<strong>id</strong>ivei în cazul în care persoana 

respectivă comite o nouă infracţiune. 

În reglementarea rec<strong>id</strong>ivei legiuitorul a ţinut seama <strong>de</strong> perseverenţa 

infracţională a făptuitorului, <strong>de</strong> împrejurarea că pronunţarea unei hotărâri 

<strong>de</strong>finitive <strong>de</strong> condamnare sau chiar executarea pe<strong>de</strong>psei nu a avut nicio 

influenţă asupra comportării acestuia rezultând din reiterarea activităţii 

infracţionale. 

O condamnare urmată <strong>de</strong> o recă<strong>de</strong>re în criminalitate stabileşte la infractor o 

“culpabilitate specială” motivând agravarea pe<strong>de</strong>psei pentru infracţiunea 

comisă în stare <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă. 

În consecinţă, infractorul se expune prin chiar faptul recă<strong>de</strong>rii sale în 

criminalitate să fie pe<strong>de</strong>psit mai aspru <strong>de</strong>cât la prima sa infracţiune sau să fie 

obiectul unor măsuri speciale <strong>de</strong> ocrotire socială. 


Definiţia, termenii şi condiţiile <strong>de</strong> existenta ale rec<strong>id</strong>ivei 

Definiţia rec<strong>id</strong>ivei 

Termenii rec<strong>id</strong>ivei 


În limbajul curent, rec<strong>id</strong>iva este sinonima cu “a recă<strong>de</strong>a“, “a comite o 

greşeală încă o data “ (în latină recă<strong>de</strong>re). În concepţia cea mai largă rec<strong>id</strong>iva 

înseamnă <strong>de</strong>ci, reiterarea <strong>infracţiuni</strong>lor. 

În literatura jur<strong>id</strong>ică s-a susţinut că rec<strong>id</strong>iva nu este o noţiune stabilă, ci o 

noţiune convenţională, care <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> concepţia codului penal care o 

reglementează, <strong>de</strong> aprecierea jurispru<strong>de</strong>nţei şi ca doctrina. Ca urmare în 

funcţie <strong>de</strong> concepţia consacrată pe plan legislativ în concret într-o ţară sau 

alta, noţiunea rec<strong>id</strong>ivei a fost <strong>de</strong>finită mai mult sau mai puţin diferit <strong>de</strong> la un 

sistem jur<strong>id</strong>ic la altul. 

În lumina legislaţiei noastre penale actuale (art. 37 alin. 1 lit. a, b, c şi alin.2 

Cod penal), se poate conchi<strong>de</strong> că rec<strong>id</strong>iva este situaţia jur<strong>id</strong>ică caracterizata 

prin aceea ca un infractor, după ce a fost condamnat <strong>de</strong>finitiv pentru una sau 

mai multe <strong>infracţiuni</strong> la pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mare <strong>de</strong> 6 luni, ori la 

pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă sau a suferit cel puţin trei condamnări <strong>de</strong> 6 luni 

sau mai mici, ori după executarea unor asemenea pe<strong>de</strong>pse a săvârşit cu 

intenţie una sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> sancţionate <strong>de</strong> lege cu închisoare mai 

mare <strong>de</strong> un an fie singura, fie alternativ cu amenda sau cu <strong>de</strong>tenţiunea pe 

viaţă. 

Din <strong>de</strong>finiţia dată rec<strong>id</strong>ivei se observă că aceasta este condiţionată pe <strong>de</strong> o 

parte <strong>de</strong> existenţa unei condamnări <strong>de</strong>finitive a infractorului la pe<strong>de</strong>apsa 

<strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă ori la pe<strong>de</strong>apsa închisorii <strong>de</strong> o anumită durată pentru una 

sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> săvârşite anterior, dar pe <strong>de</strong> altă parte, <strong>de</strong> săvârşirea 

din nou cu intenţie <strong>de</strong> către acesta a unei <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong> o anumită gravitate. 

În doctrina penală, aceste elemente – condamnarea <strong>de</strong>finitivă pentru 

infracţiunea anterioară şi noua infracţiune comisă – au fost <strong>de</strong>numite termini 

ai rec<strong>id</strong>ivei. 

Primul termen al rec<strong>id</strong>ivei este format întot<strong>de</strong>auna dintr-o condamnare 

<strong>de</strong>finitivă fie la pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă, fie la pe<strong>de</strong>apsa închisorii <strong>de</strong> o 

anumită durată (peste 6 luni sau 3 condamnări <strong>de</strong> până la 6 luni). 

Al doilea termen ai rec<strong>id</strong>ivei nu este format doar dintr-o condamnare, ci îl 

constituie noua infracţiune săvârşită posterior condamnării <strong>de</strong>finitive 

existente. 

Nu orice infracţiune săvârşită posterior constituie al doilea termen al 

rec<strong>id</strong>ivei, ci doar infracţiunea intenţionată cu privire la care sunt întrunite 

condiţiile prevăzute <strong>de</strong> lege pentru starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă. 

Condiţiile <strong>de</strong> existenţă ale rec<strong>id</strong>ivei 

Pentru existenţa rec<strong>id</strong>ivei indiferent <strong>de</strong> forma sa, sunt necesare următoarele 

condiţii generale cumulative: 

- existenţa unei condamnări <strong>de</strong>finitive; 

- săvârşirea unei noi <strong>infracţiuni</strong> intenţionate <strong>de</strong> o anumită gravitate; 



- condamnarea anterioară şi o nouă infracţiune să privească acelaşi făptuitor. 

O primă condiţie o constituie existenţa unei condamnări <strong>de</strong>finitive la 

pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă ori la pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mare <strong>de</strong> 6 luni sau 

cel puţin trei asemenea condamnări <strong>de</strong> până la 6 luni, inclusiv pronunţată sau 

pronunţate pentru <strong>infracţiuni</strong> intenţionate. 

Pentru a putea constitui un termen al rec<strong>id</strong>ivei hotărârea <strong>de</strong> condamnare 

trebuie să aibă un caracter <strong>de</strong>finitiv (hotărârea care nu mai poate fi atacată pe 

calea ordinară <strong>de</strong> atac al apelului sau a recursului). 

Săvârşirea unei noi <strong>infracţiuni</strong> după pronunţarea unei hotărâri ju<strong>de</strong>cătoreşti 

care nu a intrat in puterea lucrului ju<strong>de</strong>cat atrage regulile concursului <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> şi nu cele ale rec<strong>id</strong>ivei. 

Condamnarea <strong>de</strong>finitivă trebuie să privească o infracţiune intenţionată, <strong>de</strong> o 

anumită gravitate. Deşi legea preve<strong>de</strong> expre că hotărârea <strong>de</strong> condamnare 

trebuie să fie pronunţată pentru o infracţiune intenţionată consi<strong>de</strong>răm că şi o 

hotărâre pronunţată pentru o faptă praeterintenţionată poate forma primul 

termen al rec<strong>id</strong>ivei, întrucât o asemenea faptă inclu<strong>de</strong> in ea şi o activitate 

intenţionată, care a constituit <strong>de</strong> altfel infracţiunea cu care a început 

făptuitorul, pe care s-a grefat urmarea periculoasă mai gravă atribuită lui pe 

baza <strong>de</strong> culpă. 

Condamnarea poate fi pronunţată pentru o faptă consumată ori pentru o 

tentativă pe<strong>de</strong>psibilă sau pentru una din formele <strong>de</strong> participaţie la o faptă 

revăzută <strong>de</strong> legea penală (instigare, coautorat, complicitate). 

O a doua condiţie o constituie săvârşirea unei noi <strong>infracţiuni</strong>. Starea <strong>de</strong> 

rec<strong>id</strong>ivă presupune că după condamnarea <strong>de</strong>finitivă indiferent dacă s-a 

executat sau nu pe<strong>de</strong>apsa) făptuitorul să săvârşească o nouă infracţiune. 

Noua infracţiune poate să constea intr-o faptă consumată, intr-o tentativă 

pe<strong>de</strong>psibilă sau intr-un act <strong>de</strong> participare la o faptă prevăzută <strong>de</strong> legea penală, 

toate aceste situaţii, semnificând săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> în sensul prevăzut 

<strong>de</strong> art. 144 C. pen. en. Important este că noua infracţiune să fie o infracţiune 

intenţionată, sancţionată <strong>de</strong> lege cu pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mare <strong>de</strong> 1 an, nu 

interesează pe<strong>de</strong>apsa care va fi aplicată pentru noua infracţiune, aceasta 

putând fi închisoarea sub un an sau chiar amendă. 

Deşi legea impune ca o a doua infracţiune să fie o faptă intenţionată apreciem 

că şi o infracţiune praeterintenţionată poate constitui al doilea termen al 

rec<strong>id</strong>ivei, pentru raţiunile invocate in consi<strong>de</strong>rarea aceleiaşi i<strong>de</strong>i legata <strong>de</strong> 

primul termen al rec<strong>id</strong>ivei. 

A treia condiţie este că atât condamnarea anterioară cât si noua infracţiune să 

privească acelaşi făptuitor. 

Făptuitorul, în raport cu cei doi termeni, poate fi autor sau coautor în 

săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> şi instigator sau complice in comiterea alteia, cu 

condiţia ca în toate aceste situaţii să se realizeze preve<strong>de</strong>rile legii atât in ce 

priveşte prima condamnare, cât şi noua infracţiune comisă. Numai minorii nu 

pot fi rec<strong>id</strong>ivişti, fie că au săvârşit ambele <strong>infracţiuni</strong> in timpul minorităţii, fie 

că numai primul termen a fost săvârşit in timpul minorităţii. 



Formele rec<strong>id</strong>ivei în legislaţia penală română 

Rec<strong>id</strong>iva postcondamnatorie 

Termeni 

Condiţii 

Potrivit art. 37 lit. a C. pen. en., există rec<strong>id</strong>ivă postcondamnatorie atunci 

când după rămânerea <strong>de</strong>finitivă a unei hotărâri <strong>de</strong> condamnare la pe<strong>de</strong>apsa 

închisorii mai mare <strong>de</strong> 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune 

cu intenţie, înainte <strong>de</strong> începerea executării pe<strong>de</strong>psei, în timpul executării 

acesteia sau în stare <strong>de</strong> evadare, iar pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege pentru a doua 

infracţiune este închisoarea mai mare <strong>de</strong> un an. 

Prin dispoziţiile art. 37 alin. 2 C. pen. en., s-a prevăzut că există rec<strong>id</strong>ivă şi în 

cazurile în care una din pe<strong>de</strong>psele prevăzute la alin. 1 este <strong>de</strong>tenţiunea pe 

viaţă. 

Condiţiile cu privire la primul termen 

<strong>1.</strong> O primă condiţie constă în existenţa unei hotărâri <strong>de</strong>finitive <strong>de</strong> condamnare 

a infractorului la pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mare <strong>de</strong> 6 luni ori a <strong>de</strong>tenţiunii pe 

viaţă. Nu poate constitui primul termen al rec<strong>id</strong>ivei, o condamnare <strong>de</strong>finitivă 

la pe<strong>de</strong>apsa amenzii indiferent <strong>de</strong> mărimea acesteia şi nici condamnarea la 

pe<strong>de</strong>apsa închisorii dacă aceasta este <strong>de</strong> 6 luni sau mai mică. 

Pe<strong>de</strong>apsa prevăzută în hotărârea <strong>de</strong> condamnare poate fi aplicată <strong>de</strong> instanţă 

pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. În acesta 

caz din urma, este vorba <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare 

<strong>de</strong> 6 luni chiar dacă pe<strong>de</strong>psele stabilite pentru <strong>infracţiuni</strong>le concurente, luate 

separat nu <strong>de</strong>păşesc nici una durata <strong>de</strong> 6 luni. 

De asemenea, poate constitui primul termen al rec<strong>id</strong>ivei postcondamnatorii 

chiar şi o hotărâre <strong>de</strong> condamnare pronunţată în străinătate (art.37 alin.3 C. 

pen.en) pentru o faptă prevăzută <strong>de</strong> legea penală română, dacă acea hotărâre a 

fost recunoscută, potrivit dispoziţiilor legii <strong>de</strong> instanţele române. 

Persoana care a săvârşit <strong>infracţiuni</strong>le poate avea calitatea <strong>de</strong>: autor la ambele 

<strong>infracţiuni</strong>, ori autor la una şi complice la cealaltă. 

Poate constitui primul termen al rec<strong>id</strong>ivei si pe<strong>de</strong>apsa închisorii care a 

înlocuit amenda în baza dispoziţiilor art. 63 1 C. pen. en. S-a exprimat părerea 

că aceasta nu poate constitui primul termen al rec<strong>id</strong>ivei <strong>de</strong>oarece prin 

înlocuire nu se reevaluează gradul pericolului social al <strong>infracţiuni</strong>i, ci a 

mijloacelor folosite pentru îndreptarea făptuitorului. În realitate, la stabilirea 

pe<strong>de</strong>psei se au în ve<strong>de</strong>re şi alte criterii <strong>de</strong>cât pericolul social al faptei (art.72 

C. pen. en). Mijlocul (pe<strong>de</strong>apsa închisorii) reflectă implicit reevaluarea 

gradului <strong>de</strong> pericol concret al <strong>infracţiuni</strong>i. 

Constituie prim termen al rec<strong>id</strong>ivei şi condamnările pentru <strong>infracţiuni</strong> 

prevăzute <strong>de</strong> legi temporare, chiar dacă legile respective au ieşit din vigoare. 

Primul termen al rec<strong>id</strong>ivei nu va mai exista când condamnarea este înlăturată 

prin <strong>de</strong>zincriminare, amnistie ori când în urma graţierii este înlăturat sporul, 

iar pe<strong>de</strong>psele concurente nu <strong>de</strong>păşesc 6 luni. 



2. O a doua condiţie a primului termen priveşte forma vinovăţiei, în sensul ca 

hotărârea <strong>de</strong> condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită 

cu intenţie. O astfel <strong>de</strong> condiţie rezultă din dispoziţiile art. 38 1 lit. a C. pen. 

en., potrivit căruia la stabilirea stării <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>iva nu se ţine seama <strong>de</strong> 

condamnările săvârşite din culpă. 

Este în<strong>de</strong>plinită condiţia şi atunci când condamnarea priveşte o infracţiune 

săvârşită cu praeterintentie. Prin preve<strong>de</strong>rea acestei condiţii a fost subliniată 

trăsătura specifică a rec<strong>id</strong>ivei, aceea <strong>de</strong> a exprima numai perseverenţa 

infracţională a rec<strong>id</strong>ivismului, care nu este posibilă <strong>de</strong>cât în cazul 

<strong>infracţiuni</strong>lor săvârşite cu intenţie sau praeterintentie. 

3. Cea <strong>de</strong>-a treia condiţie se referă la hotărârea <strong>de</strong> condamnare, care nu 

trebuie să fie dintre acelea la care, potrivit legii, nu se ţine seama <strong>de</strong> stabilirea 

stării <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă şi care sunt prevăzute în dispoziţiile din art. 38 C. pen. en. 

Condiţiile cu privire la al doilea termen 

O prima condiţie este că infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu 

intenţie. Prin prisma acestei condiţii, nu se cere ca infracţiunea să fie <strong>de</strong> 

aceiaşi natură cu cea pentru care infractorul a fost condamnat anterior. 

Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate 

consta în participarea la săvârşirea acesteia ca autor, instigator sau complice. 

Al doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei poate fi şi o infracţiune praeterintenţionată, 

<strong>de</strong>oarece “primum <strong>de</strong>lictum“ din compunerea <strong>infracţiuni</strong>i praeterintentionate 

este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă 

acesta este produs din culpă. 

A doua condiţie priveşte pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege pentru infracţiunea 

săvârşită din nou, să fie închisoarea mai mare <strong>de</strong> 1 an sau <strong>de</strong>tenţiunea pe 

viaţă. 

Legea are în ve<strong>de</strong>re pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> textul ce incriminează noua 

infracţiune comisă. Maximul special al pe<strong>de</strong>psei închisorii pentru aceasta 

infracţiune trebuie să <strong>de</strong>păşească un an. Cu atât mai mult este în<strong>de</strong>plinită 

condiţia gravităţii <strong>infracţiuni</strong>i săvârşite din nou, când pe<strong>de</strong>apsa pentru aceasta 

este <strong>de</strong>tenţiunea pe viaţă. Al doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei poate consta şi într-o 

infracţiune pentru care legea preve<strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsa amenzii, alternativ cu 

închisoarea mai mare <strong>de</strong> un an, chiar dacă instanţa sancţionează cea <strong>de</strong>-a doua 

faptă cu amenda, rezultata fie din aplicarea circumstanţelor atenuante fiindcă 

legea se referă la pe<strong>de</strong>apsa legală prevăzută pentru fapta ce constituie cel <strong>de</strong>al 

doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei şi nu cea judiciară (art.39 alin.4 C. pen. en.) 

În cazul în care făptuitorul săvârşeşte două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> aflate în 

concurs, fiecare infracţiune concurenţa constituie al doilea termen al unei 

rec<strong>id</strong>ive distincte. 

Într-a<strong>de</strong>văr, starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>iva trebuie verificată în raport cu fiecare 

infracţiune în parte, admiţând uneori, existenţa unor situaţii <strong>de</strong> dublă sau 

multiplă rec<strong>id</strong>ivă. Însă, aceasta nu înseamnă că al doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei 

nu ar putea consta într-un concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, <strong>de</strong>oarece ceea ce se cere 

pentru existenţa sa este doar că pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege, cel puţin pentru o 

infracţiune aflată în concurs, să fie mai mare <strong>de</strong> un an sau <strong>de</strong>tenţiunea pe 

viaţă. În această ipoteză infracţiunea concurentă respectivă, constituie al 

doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei. 



Pentru existenţa stării <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă nu prezintă importanţă numărul, gravitatea 

sau natura <strong>infracţiuni</strong>i săvârşite (care formează al doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei 

postcondamnatorii) ceea ce înseamnă că este suficient ca cel puţin pentru una 

din <strong>infracţiuni</strong>le concurente să fie în<strong>de</strong>plinite condiţiile celui <strong>de</strong>-al doilea 

termen al rec<strong>id</strong>ivei, pentru ca infractorul sa dobân<strong>de</strong>ască statutul <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivist, 

în modalitatea rec<strong>id</strong>ivei postcondamnatorii. 

A treia condiţie constă în aceea că infracţiunea respectivă trebuie să fie 

săvârşită înainte <strong>de</strong> începerea executării pe<strong>de</strong>psei anterioare, în timpul 

executării acesteia sau în stare <strong>de</strong> evadare. Este <strong>de</strong>ci necesar ca săvârşirea 

unei noi <strong>infracţiuni</strong> să aibă loc in intervalul dintre data rămânerii <strong>de</strong>finitive a 

hotărârii <strong>de</strong> condamnare pentru infracţiunea anterioară şi data executării 

complete a pe<strong>de</strong>psei sau când aceasta este consi<strong>de</strong>rată executată, adică în 

următoarele momente: 

Infracţiunea se poate comite înainte <strong>de</strong> începerea executării primei 

condamnări. 

Aceasta ipoteză se realizează când făptuitorul săvârşeşte noua infracţiune în 

intervalul <strong>de</strong> timp dintre momentul rămânerii <strong>de</strong>finitive a hotărârii <strong>de</strong> 

condamnare şi privarea <strong>de</strong> libertate în ve<strong>de</strong>rea executării pe<strong>de</strong>psei <strong>de</strong>ci, fără a 

se sustrage <strong>de</strong> la executare. Este posibil ca infractorul să se fi sustras <strong>de</strong> la 

executarea pe<strong>de</strong>psei, însa în acest caz, infracţiunea trebuie să se săvârşească 

înainte <strong>de</strong> a expira termenul <strong>de</strong> prescripţie a executării primei pe<strong>de</strong>pse, 

<strong>de</strong>oarece pe<strong>de</strong>apsa se consi<strong>de</strong>ră executată în caz <strong>de</strong> împlinire a termenului <strong>de</strong> 

prescripţie a executării şi, <strong>de</strong>ci vor fi în<strong>de</strong>plinite în acest caz condiţiile 

rec<strong>id</strong>ivei după executare(art.37 alin. 1 lit. b C. pen. en). 

Infracţiunea se poate săvârşi în timpul executării pe<strong>de</strong>psei. Şi în această 

ipoteză se pot distinge mai multe situaţii: 

- când infracţiunea se comite în perioada pentru care s-a obţinut 

întreruperea executării pe<strong>de</strong>psei, în baza art. 455 C. proc. pen. 

- când făptuitorul săvârşeşte infracţiunea într-un loc <strong>de</strong> <strong>de</strong>ţinere. 

- când faptele se săvârşesc în cursul termenelor <strong>de</strong> încercare ale 

suspendării condiţionate a executării pe<strong>de</strong>psei (art. 81-86 C. pen. en) ale 

suspendării executării pe<strong>de</strong>psei sub supraveghere (art. 81 1 – 86 6 C. 

pen. en.) liberării condiţionate (art.59-61 C. pen. en) şi graţierii 

condiţionate, precum şi în timpul executării pe<strong>de</strong>psei într-o închisoare 

militară (art.62 alin. 1 C. pen.en). 

Se mai adaugă săvârşirea unei noi <strong>infracţiuni</strong> în timpul executării pe<strong>de</strong>psei 

închisorii la locul <strong>de</strong> munca (art. 86 7 -86 11 C. pen. en) până la expirarea 

duratei pe<strong>de</strong>psei pentru care s-a aplicat această măsură, precum şi în timpul 

<strong>de</strong> la începerea executării pe<strong>de</strong>psei la locul <strong>de</strong> muncă până la împlinirea 

duratei pe<strong>de</strong>psei (art.86 11 alin.2 C. pen. en). 

Infracţiunea se poate realiza şi în stare <strong>de</strong> evadare 

Infracţiunea <strong>de</strong> evadare poate forma cel <strong>de</strong>-al doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei 

postcondamnatorii <strong>de</strong>oarece infracţiunea este intenţionată şi este pe<strong>de</strong>psită cu 

închisoare mai mare <strong>de</strong> 1 an. 


Rec<strong>id</strong>iva postexecutorie 

Termeni 

Condiţii 


Rec<strong>id</strong>iva postexecutorie există, potrivit art. 37 lit. b C. pen. en., atunci când 

după executarea unei pe<strong>de</strong>pse cu închisoarea mai mare <strong>de</strong> 6 luni, după 

graţierea totală sau a restului <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă, ori după împlinirea termenului <strong>de</strong> 

prescripţie a executării unei asemenea pe<strong>de</strong>pse, cel condamnat săvârşeşte din 

nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea preve<strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsa închisorii 

mai mare <strong>de</strong> 1 an. 

Condiţii cu privire la primul termen 

Prima condiţie constă în aceea că pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mare <strong>de</strong> 6 luni la 

care a fost condamnat infractorul să fie executată sau consi<strong>de</strong>rată executată ca 

urmare a graţierii totale sau a restului <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă ori ca urmare a prescripţiei 

executării pe<strong>de</strong>psei, după cum poate consta şi din pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong>tenţiunii pe 

viaţă pentru săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> intenţionate. 

În cazul rec<strong>id</strong>ivei postexecutorii se cere ca pe<strong>de</strong>apsa să fie în întregime 

executată. Nu are importanţă, modul <strong>de</strong> executare al pe<strong>de</strong>psei, executarea 

putând avea loc, într-un penitenciar, la locul <strong>de</strong> muncă, în stare <strong>de</strong> libertate, 

sau în altă modalitate. În ceea ce priveşte actul <strong>de</strong> clemenţă în cazul graţierii 

sau sustragerea condamnatului <strong>de</strong> la executarea pe<strong>de</strong>psei, în cazul prescripţiei 

executării pe<strong>de</strong>psei nu trebuie să constituie, prin aplicarea în aceste cazuri a 

unui tratament sancţionator mai uşor <strong>de</strong>cât cel aplicabil în cazul executării 

integrale a pe<strong>de</strong>psei – o primă încurajare pentru săvârşirea unei noi 


O a doua condiţie este referitoare la forma <strong>de</strong> vinovăţie care trebuie să fie 

intenţia. 

O a treia condiţie se referă la hotărârea <strong>de</strong> condamnare care nu trebuie să fie 

vreuna din cele prevăzute in art. 38 alin. 1 ori pentru aceasta să nu fi 

intervenit reabilitarea sau să se fi împlinit termenul <strong>de</strong> reabilitare, potrivit art. 

38 alin. 2. 

Condiţiile celui <strong>de</strong>-al doilea termen 

În ceea ce priveşte condiţiile specifice necesare pentru existenţa celui <strong>de</strong>-al 

doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei, acestea sunt aceleaşi ca şi la rec<strong>id</strong>iva după 

condamnare. 

O primă condiţie se referă la forma <strong>de</strong> vinovăţie care trebuie să fie intenţia 

sau praeterintenţia. 

O a doua condiţie pe<strong>de</strong>apsa pentru cea <strong>de</strong>-a doua infracţiune trebuie să fie 

închisoarea mai mare <strong>de</strong> 1 an sau <strong>de</strong>tenţiunea pe viaţa. 

O a treia condiţie săvârşirea celei <strong>de</strong>-a doua <strong>infracţiuni</strong> să aibă loc după data 

terminării executării pe<strong>de</strong>psei, după data publicării actului normativ <strong>de</strong> 

graţiere, după data la care s-a împlinit termenul <strong>de</strong> prescripţie. 


Rec<strong>id</strong>iva mică 


O situaţie aparte o constituie cea în care după executarea unei pe<strong>de</strong>pse 

privative <strong>de</strong> libertate mai mare <strong>de</strong> 6 luni, aplicată pentru o infracţiune 

intenţionată, inculpatul a săvârşit mai înainte <strong>de</strong> împlinirea termenului <strong>de</strong> 

reabilitare trei <strong>infracţiuni</strong> în concurs, dintre care două intenţionate (abuz în 

serviciu şi părăsirea locului acci<strong>de</strong>ntului) şi una neintenţionată (uci<strong>de</strong>rea din 

culpă), condiţiile stării <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă postexecutorie sunt în<strong>de</strong>plinite numai în 

legătură cu cele dintâi, iar dispoziţiile art.37lit.b C. pen.en. sunt aplicabile 

doar cu privire la acestea, inculpatul având calitatea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivist doar în 

legătură cu aceste <strong>infracţiuni</strong>, nu şi cea <strong>de</strong> uci<strong>de</strong>re din culpă <strong>de</strong>oarece un 

infractor nu poate fi socotit în mod general rec<strong>id</strong>ivist, ci numai în legătură cu 

infracţiunea sau <strong>infracţiuni</strong>le pentru care s-au aplicat dispoziţiile legale 

referitoare la starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă. 

Potrivit art. 37 lit. c C. pen. en. va exista mica rec<strong>id</strong>ivă atunci când după 

condamnarea la cel puţin trei pe<strong>de</strong>pse cu închisoarea, <strong>de</strong> cel mult 6 luni, sau 

după executare, după graţierea totală sau a restului <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă, ori după 

prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pe<strong>de</strong>pse, cel condamnat 

săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea preve<strong>de</strong> 

pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mare <strong>de</strong> 1 an. 

Există rec<strong>id</strong>ivă mică şi în cazurile în care una din pe<strong>de</strong>psele prevăzute <strong>de</strong> alin. 

1 este <strong>de</strong>tenţiunea pe viaţă. 

Nu este aplicabil acest text atunci când cele trei pe<strong>de</strong>pse sau numai două 

dintre ele au fost aplicate pentru <strong>infracţiuni</strong> concurente. 

Rec<strong>id</strong>iva mică postcondamnatorie 

Condiţiile primului termen 

<strong>1.</strong> Primul termen al rec<strong>id</strong>ivei mici postcondamnatorii este format din trei 

condamnări la pe<strong>de</strong>apsa închisorii <strong>de</strong> până la 6 luni, <strong>de</strong>finitive, succesive şi 

susceptibile <strong>de</strong> a fi executat separat. Este în<strong>de</strong>plinită condiţia şi atunci când 

cele trei condamnări <strong>de</strong>finitive sunt <strong>de</strong> 6 luni, ori numai unele au acest 

cuantum, iar altele sunt mai mici. 

În practica judiciară greu se poate întâlni o situaţie în care cele trei 

condamnări să fie <strong>de</strong>finitive şi susceptibile <strong>de</strong> a fi executate separat căci 

<strong>de</strong>vin inci<strong>de</strong>nte dispoziţiile art.36 C. pen. en., privind contopirea pe<strong>de</strong>pselor 

pentru <strong>infracţiuni</strong>le săvârşite în concurs sau dispoziţiile privind aplicarea 

pe<strong>de</strong>psei în situaţii intermediare (art.40 C. pen. en.). 

Pe<strong>de</strong>psele cu amenda, indiferent <strong>de</strong> numărul acestora, nu pot forma primul 

termen al micii rec<strong>id</strong>ive, această condiţie este singura care <strong>de</strong>osebeşte mica 

rec<strong>id</strong>ivă <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>iva mare (postcondamnatorie şi postexecutorie); fiecare 

dintre cele trei condamnări anterioare poate fi pentru câte o singură 

infracţiune intenţionată, sau pentru un concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> din care cel 

puţin una să fie intenţionată şi sancţionată cu închisoare, dacă toate 

<strong>infracţiuni</strong>le din concursul anterior sunt săvârşite cu intenţie, şi au în ve<strong>de</strong>re 

pe<strong>de</strong>apsa aplicată pentru concurs, care nu trebuie să <strong>de</strong>păşească 6 luni, iar nu 

pe<strong>de</strong>psele stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă. 



În consecinţă nu va fi în<strong>de</strong>plinită această condiţie în cazul când există doar o 

singură condamnare pentru un concurs <strong>de</strong> trei <strong>infracţiuni</strong> intenţionate, pentru 

care s-au stabilit pe<strong>de</strong>pse cu închisoarea <strong>de</strong> până la 6 luni, dar s-a aplicat o 

singură pe<strong>de</strong>apsă <strong>de</strong> maximum 6 luni, <strong>de</strong>oarece, în acest caz nu exista trei 

condamnări cum cere legea, ci o singură condamnare. 

2. Cele trei condamnări <strong>de</strong>finitive ce formează primul termen al rec<strong>id</strong>ivei 

mici să fie pronunţate pentru <strong>infracţiuni</strong> intenţionate, <strong>de</strong>monstrând şi prin 

această perseverenţă infracţională. 

3. Pentru nici una din cele trei condamnări să nu fie inci<strong>de</strong>nţă vreo cauză 

prevăzută în art. 38 C. pen. en. şi care ar înlătura aptitudinea acestora <strong>de</strong> a 

intra în compunerea primului termen al rec<strong>id</strong>ivei mici. 


Cel <strong>de</strong>-al doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei mici postcondamnatorii trebuie să 

în<strong>de</strong>plinească aceleaşi condiţii că pentru orice modalitate a rec<strong>id</strong>ivei. 

Momentul în care se săvârşeşte noua infracţiune în raport cu primul termen al 

rec<strong>id</strong>ivei poate fi înainte <strong>de</strong> începerea executării pe<strong>de</strong>pselor contopite (iar 

rezultanta este <strong>de</strong> cel mult 6 luni); în timpul executării acesteia, ori în stare <strong>de</strong> 

evadare. 

Este posibil că una sau două dintre cele trei pe<strong>de</strong>pse să fi fost executate ori 

consi<strong>de</strong>rate ca executate şi, mai înainte <strong>de</strong> începerea executării pe<strong>de</strong>psei 

pentru cea <strong>de</strong>-a treia infracţiune, care este o pe<strong>de</strong>apsă tot <strong>de</strong> 6 luni ori mai 

mică, în timpul executării acesteia sau în stare <strong>de</strong> evadare, să se comită nouă 

infracţiune intenţionată şi pentru care legea preve<strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai 

mare <strong>de</strong> un an, şi astfel să ia naştere rec<strong>id</strong>iva mică postcondamnatorie. 

Rec<strong>id</strong>iva mica postexecutorie 

Condiţiile primului termen 

<strong>1.</strong> Primul termen al rec<strong>id</strong>ivei mici postexecutorii este format din trei 

condamnări la pe<strong>de</strong>apsa închisorii <strong>de</strong> până la 6 luni, pe<strong>de</strong>pse care au fost 

executate ori pentru care a intervenit graţierea totală sau a restului <strong>de</strong> 

pe<strong>de</strong>apsa, ori pentru care s-a împlinit termenul <strong>de</strong> prescripţie a executării 

pe<strong>de</strong>psei. Va fi în<strong>de</strong>plinită această condiţie atât atunci când pe<strong>de</strong>psele care au 

fost executate separat, cât şi atunci când au fost executate cumulat, dar 

rezultanta a fost <strong>de</strong> 6 luni sau mai mica. 

Sunt în<strong>de</strong>plinite condiţiile primului termen al rec<strong>id</strong>ivei mici postexecutorii şi 

atunci când executarea pe<strong>de</strong>pselor s-a stins prin graţiere, prin prescripţie, 

cauze care au fost inci<strong>de</strong>nte pentru o condamnare, pentru două, ori chiar 

pentru toate cele trei condamnări. 

2. Cele trei pe<strong>de</strong>pse executate sau a căror executare s-au stins prin graţiere ori 

prescripţie, trebuie să fie pronunţate pentru <strong>infracţiuni</strong> intenţionate. 

3. Pentru nici una din cele trei condamnări să nu fie inci<strong>de</strong>nta vreo cauză 

prevăzută la art.38 C. pen. en., care să ducă la neluarea ei în seama la 

stabilirea stării <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă. 



Rec<strong>id</strong>iva internaţională 

Sancţiunea rec<strong>id</strong>ivei 


Cel <strong>de</strong>-al doilea termen al rec<strong>id</strong>ivei mici trebuie să în<strong>de</strong>plinească aceleaşi 

condiţii ca pentru orice modalitate a rec<strong>id</strong>ivei. 

Noua infracţiune, ce formează al doilea termen a micii rec<strong>id</strong>ive 

postexecutorii, se săvârşeşte după executarea celei <strong>de</strong>-a treia pe<strong>de</strong>pse când 

pe<strong>de</strong>apsa se execută separat si pe rând, după graţierea totală a celor trei 

pe<strong>de</strong>pse sau graţierea ultimei pe<strong>de</strong>pse, ori a restului <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă a ultimei 

condamnări, după prescrierea celor trei pe<strong>de</strong>pse, ori a ultimei condamnări din 

cele trei. 

În doctrina penala se face <strong>de</strong>osebire intre rec<strong>id</strong>iva teritoriala si rec<strong>id</strong>iva 

internaţională. Rec<strong>id</strong>iva teritoriala exista atunci când existenta ei este 

condiţionata <strong>de</strong> cerinţa ca primul termen sa fie o hotărâre <strong>de</strong> condamnare 

pronunţata <strong>de</strong> o instanţa internaţionala. 

Codul nostru penal in art.37 alin. final preve<strong>de</strong> ca pentru stabilirea stării <strong>de</strong> 

rec<strong>id</strong>iva in cazurile prevăzute la lit. a si b se poate tine seama si <strong>de</strong> hotărârea 

<strong>de</strong> condamnare pronunţata in străinătate pentru o fapta prevăzuta si <strong>de</strong> legea 

română, dacă hotărârea <strong>de</strong> condamnare a fost recunoscută potrivit 

dispoziţiilor legii. Prin aceasta dispoziţie, legiuitorul român consacră rec<strong>id</strong>iva 

internaţională în anumite limite şi condiţii. 

Aşa cum rezultă din ansamblul reglementarilor legale în vigoare, ceea ce 

caracterizează rec<strong>id</strong>iva ca formă a pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> este 

periculozitatea socială abstractă a infractorului rec<strong>id</strong>ivist faţă <strong>de</strong> care 

condamnarea <strong>de</strong>finitivă sau chiar executarea unei pe<strong>de</strong>pse s-au dovedit 

ineficiente prin faptul ca perseverează pe calea infracţionalităţii. 

Trebuie reţinut că rec<strong>id</strong>ivă nu constituie o circumstanţă agravantă ci o cauza 

generală <strong>de</strong> agravare justificată <strong>de</strong> apreciere că acesta perseverând pe calea 

unui comportament antisocial a săvârşit din nou o infracţiune. 

Rec<strong>id</strong>iva este o cauză <strong>de</strong> agravare personală şi nu reală, <strong>de</strong>oarece nu 

constituie o împrejurare legată <strong>de</strong> fapta, <strong>de</strong> condiţiile <strong>de</strong> săvârşire a acesteia, 

ci <strong>de</strong> persoana infractorului. Având acest caracter <strong>de</strong> circumstanţa personală 

potrivit art.28 C. pen. en. în caz <strong>de</strong> participaţie, efectele rec<strong>id</strong>ivei nu se 

răsfrâng asupra celorlalţi participanţi ci va modifica numai răspun<strong>de</strong>rea 

penală a participantului în persoana căruia sunt întrunite condiţiile necesare 

pentru existenţa rec<strong>id</strong>ivei. Dacă şi ceilalţi participanţi sunt rec<strong>id</strong>ivişti, li se va 

agrava tratamentul jur<strong>id</strong>ic pentru propria lor rec<strong>id</strong>iva. 

Pe<strong>de</strong>apsa la rec<strong>id</strong>iva postcondamnatorie 

Stabilirea pe<strong>de</strong>psei în cazul rec<strong>id</strong>ivei prevăzută art.37 alin. 1 C. pen. en. 

(rec<strong>id</strong>iva mare postcondamnatorie) se face în conformitate cu dispoziţiile 

cuprinse în primele trei alineate ale art. 39 C. pen. en. 



Rec<strong>id</strong>iva postcondamnatorie are un tratament sancţionator intermediar faţă <strong>de</strong> 

cel aplicabil în caz <strong>de</strong> concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi cel prevăzut <strong>de</strong> lege pentru 

rec<strong>id</strong>iva postexecutorie fiind justificat faptul că, în acest caz gradul <strong>de</strong> pericol 

social al infractorului este mult mai grav <strong>de</strong>cât al unuia care a săvârşit mai 

multe <strong>infracţiuni</strong> fără să fi primit riposta din partea statului prin pe<strong>de</strong>psire şi 

mai puţin grav <strong>de</strong>cât cel al unui infractor care a executat prima pe<strong>de</strong>apsă, fara 

a-şi îndrepta conduita. 

Legea preve<strong>de</strong> ca pe<strong>de</strong>psele stabilite pentru <strong>infracţiuni</strong>le care constituie cei 

doi termeni ai rec<strong>id</strong>ivei, se contopesc potrivit dispoziţiilor ce reglementează 

sancţionarea concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> (art. 34 si 35 C. pen. en), cu 

<strong>de</strong>osebirea că sporul se poate mări până la 7 ani. 

Aşadar, întrucât în ambele situaţii făptuitorul n-a executat <strong>de</strong>loc sau integral 

nici o pe<strong>de</strong>apsă pentru vreunul din termenii pluralităţii şi, <strong>de</strong>ci n-a fost supus 

influenţei educative specifice sancţiunilor penale, tratamentele sancţionatoare 

la care sunt supuse cele două forme ale pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, concursul 

<strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi rec<strong>id</strong>ivă postcondamnatorie sunt similare. 

Cu toate acestea, pe când în cazul <strong>de</strong> concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, făptuitorul a 

continuat comportamentul său ilicit, în lipsa oricărei avertizări, în caz <strong>de</strong> 

rec<strong>id</strong>ivă postcondamnatorie, el a fost avertizat pe calea unei hotărâri <strong>de</strong> 

condamnare <strong>de</strong>finitivă, asupra modului său <strong>de</strong> a se comporta. Or, tocmai 

faptul ca nu a ţinut seama <strong>de</strong> avertismentul primit, săvârşind o nouă 

infracţiune după o condamnare <strong>de</strong>finitivă, vă<strong>de</strong>şte un pericol social accentuat 

care impune un tratament sancţionator agravat. 

Regimul <strong>de</strong> sancţionare a rec<strong>id</strong>ivei postcondamnatorii se impune a fi 

examinat sub următoarele aspecte: 

Pe<strong>de</strong>apsa principală 

Pe<strong>de</strong>psele complementare 

Măsurile <strong>de</strong> siguranţă 

Pe<strong>de</strong>apsa principală 

În legătură cu stabilirea pe<strong>de</strong>psei principale, trebuie să facem distincţie între 

următoarele situaţii: 

în compunerea primului termen – intră o condamnare pentru o singură 

infracţiune; 

în compunerea primului termen – intră o condamnare pentru un concurs 

<strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>; 

cel <strong>de</strong>-al doilea termen este format dintr-o singură infracţiune sau dintrun 

concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>; 

Stabilirea pe<strong>de</strong>psei în cazul când în compunerea primului termen al rec<strong>id</strong>ivei 

intră o singura infracţiune. 

Regimul sancţionator comun 

În prima situaţie când primul termen este format dintr-o condamnare pentru o 

singura infracţiune, instanţa ju<strong>de</strong>cătorească sesizata cu ju<strong>de</strong>carea celei <strong>de</strong>-a 

doua <strong>infracţiuni</strong>, constatând existenţa rec<strong>id</strong>ivei postcondamnatorii, după ce 

stabileşte o pe<strong>de</strong>apsa pentru o nouă infracţiune, face aplicarea după caz, fie a 



preve<strong>de</strong>rilor art.34 lit. a C. pen. en. (când s-a stabilit o pe<strong>de</strong>apsă cu 

<strong>de</strong>tenţiunea pe viaţa şi o pe<strong>de</strong>apsa cu închisoarea sau cu amenda), fie a 

dispoziţiilor cuprinse în art. 34 lit. b C. pen. en (când s-a stabilit atât pentru 

infracţiune cât şi pentru a doua pe<strong>de</strong>apsa a închisorii cu posibilitatea 

adăugării unui spor până la 7 ani), fie a celor cuprinse în art. 34 lit. d C. pen. 

en. (când pentru prima infracţiune s-a stabilit o pe<strong>de</strong>apsa cu închisoare şi 

pentru a doua infracţiune s-a pronunţat pe<strong>de</strong>apsa amenzii). 

La fel ca în cazul pe<strong>de</strong>psirii concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> la care aşa cum am 

arătat <strong>de</strong>ja, se face trimitere, mecanismul <strong>de</strong> sancţionare a rec<strong>id</strong>ivei 

postcondamnatorii se realizează în doi timpi pentru efectuarea a două operaţii 

succesive: 

stabilirea pe<strong>de</strong>psei pentru cea <strong>de</strong>-a doua infracţiune (săvârşită în stare 

<strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă); 

aplicarea pe<strong>de</strong>psei rezultante pentru întreaga pluralitate infracţională. 

Această operaţie se realizează prin contopirea celor două pe<strong>de</strong>pse (cumulul 

jur<strong>id</strong>ic) 

În cazul aplicării dispoziţiilor art. 34 lit. a C. pen. en. adică atunci când un 

termen al rec<strong>id</strong>ivei se referă la o pe<strong>de</strong>apsă cu <strong>de</strong>tenţiunea pe viaţă, iar celălalt 

la o pe<strong>de</strong>apsă cu închisoarea sau cu amendă, se aplică pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong>tenţiunii pe 

viaţă. 

În cazul în care sunt aplicabile preve<strong>de</strong>rile art. 34 lit. b C. pen. en., adică în 

situaţia în care ambii termeni ai rec<strong>id</strong>ivei se referă la pe<strong>de</strong>apsa cu închisoarea 

sunt posibile două ipoteze: 

a) aplicarea pe<strong>de</strong>psei în cazul neînceperii primei condamnări; 

b) aplicarea pe<strong>de</strong>psei în cazul executării parţiale a primei condamnări; 

În această ipoteză, instanţa ju<strong>de</strong>cătorească după stabilirea pe<strong>de</strong>psei pentru a 

doua infracţiune va trece la efectuarea operaţiei <strong>de</strong> contopire între cele două 

pe<strong>de</strong>pse potrivit dispoziţiilor art.34 C. pen. en. Astfel va compara ultima 

pe<strong>de</strong>apsa cu cea pronunţată pentru prima infracţiune, alegând ca pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong> 

baza aceea care are durata cea mai mare, care poate să fie pe<strong>de</strong>apsa care a 

format obiectul primei condamnări, ori cea pronunţată pentru a doua 

infracţiune, după care ea va fi mărită până la maximul ei special (cel prevăzut 

pentru infracţiunea la care se referă pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong> bază), iar dacă acesta este 

neîn<strong>de</strong>stulător, va putea aplica un spor <strong>de</strong> până la 7 ani. 

Această ipoteză există atunci când executarea pe<strong>de</strong>psei ce face obiectul 

primului termen al rec<strong>id</strong>ivei nu a fost începută în momentul săvârşirii celei 

<strong>de</strong>-a doua <strong>infracţiuni</strong>. Dacă, însă, până la ju<strong>de</strong>carea <strong>de</strong>finitivă a <strong>infracţiuni</strong>i 

ulterioare condamnatul a executat o parte din pe<strong>de</strong>apsa anterioară, se va 

<strong>de</strong>duce timpul executat din pe<strong>de</strong>apsa rezultată în urma contopirii. 

În ipoteza în care prima pe<strong>de</strong>apsă a fost executată în parte, contopirea se face 

potrivit art. 39 alin.2 C. pen. en., adică “ între pe<strong>de</strong>apsa ce a mai rămas <strong>de</strong> 

executat şi pe<strong>de</strong>apsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior “, 

alegându-se ca pe<strong>de</strong>apsă <strong>de</strong> baza cea care are durata cea mai mare, care poate 

fi r<strong>id</strong>icată până la maximul ei special cu posibilitatea adăugării unui spor <strong>de</strong> 

până la 7 ani dacă acest maxim nu este în<strong>de</strong>stulător în situaţia în care restul 



<strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă a fost reţinut ca pe<strong>de</strong>apsă <strong>de</strong> bază, maximul special până la care 

poate fi mărit este acelaşi ca şi în ipoteza la care pe<strong>de</strong>apsa la care se referă nu 

a fost <strong>de</strong>loc executată. 

Prin această reglementare s-a urmărit înlăturarea posibilităţi ca infractorul 

care a executat o mare parte din pe<strong>de</strong>apsă anterioară să beneficieze integral 

sau aproape integral <strong>de</strong> imunitate pentru ultima infracţiune săvârşită, datorita 

faptului că cele două pe<strong>de</strong>pse contopindu-se în întregul lor, ceea ce s-a 

executat din prima pe<strong>de</strong>apsa s-ar fi computat din pe<strong>de</strong>apsa rezultată. 

Deşi textul art. 39 alin. 2 C. pen. en. nu face nici-o precizare, consi<strong>de</strong>răm că 

şi în cazul graţierii parţiale, contopirea urmează să se facă între ultima 

pe<strong>de</strong>apsă şi restul pe<strong>de</strong>psei ce a rămas <strong>de</strong> executat din prima condamnare 

după ce s-a scăzut partea din pe<strong>de</strong>apsa ce a fost graţiată. 

Stabilirea pe<strong>de</strong>psei în cazul când în compunerea primului termen al 

rec<strong>id</strong>ivei intră mai multe <strong>infracţiuni</strong> concurente 

În conformitate cu preve<strong>de</strong>rile art.39 alin.1 C. pen. en. contopirea se face 

între pe<strong>de</strong>apsa rezultantă stabilită pentru concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, care 

alcătuieşte primul termen al rec<strong>id</strong>ivei şi pe<strong>de</strong>apsa stabilită pentru infracţiunea 

săvârşită ulterior cu posibilitatea aplicării unui spor <strong>de</strong> până la 7 ani. 

Pentru stabilirea pe<strong>de</strong>psei <strong>de</strong> baza a rec<strong>id</strong>ivei, pe<strong>de</strong>apsa globală stabilită 

pentru întreg concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> care intră în compunerea primului 

termen se compară cu pe<strong>de</strong>apsa aplicată pentru a doua infracţiune în ipoteza 

în care, la sfârşitul acestei operaţii <strong>de</strong> comparare se stabileşte că pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong> 

bază, pe<strong>de</strong>apsa aplicată concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> care formează primul 

termen, maximul special la care face referire art. 34 lit. a C. pen. en. este 

acela al <strong>infracţiuni</strong>i care a <strong>de</strong>terminat pe<strong>de</strong>apsa <strong>de</strong> baza a concursului. La 

acest maxim special se poate adăuga numai sporul până la 7 ani prevăzut 

pentru rec<strong>id</strong>iva. 

Stabilirea pe<strong>de</strong>psei în cazul când cel <strong>de</strong> al II – lea termen al rec<strong>id</strong>ivei este 

format dintr-un concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

O altă situaţie are în ve<strong>de</strong>re ipoteza în care, după o condamnare <strong>de</strong>finitivă, cel 

condamnat săvârşeşte două sau mai multe <strong>infracţiuni</strong> concurente. Astfel în 

literatura jur<strong>id</strong>ică şi în practica judiciară s-a pus problema ordinii <strong>de</strong> aplicare 

a dispoziţiilor referitoare la rec<strong>id</strong>iva şi la concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi anume, 

dacă instanţa ju<strong>de</strong>cătorească trebuie să stabilească mai întâi pe<strong>de</strong>psele pentru 

fiecare infracţiune concurentă, ţinându-se seama <strong>de</strong> regimul <strong>de</strong> sancţionare al 

rec<strong>id</strong>ivei şi apoi să aplice tratamentul sancţionator al concursului <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong>, sau să rezolve mai întâi concursul, stabilind pe<strong>de</strong>apsa aplicabilă 

acestuia, urmând ca apoi să aplice reglementarea privitoare la starea <strong>de</strong> 

rec<strong>id</strong>ivă. 

La stabilirea pe<strong>de</strong>psei pentru fiecare infracţiune concurentă în parte se ţine 

seama <strong>de</strong> starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă, făcându-se aplicarea mai întâi a dispoziţiilor 

referitoare la rec<strong>id</strong>iva postcondamnatorie şi apoi a celor care guvernează 

materia concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Potrivit acestei opinii, pe care o 

consi<strong>de</strong>răm justă şi la care a a<strong>de</strong>rat şi practica instanţei supreme – instanţa 

ju<strong>de</strong>cătorească, sesizată cu ju<strong>de</strong>carea <strong>infracţiuni</strong>lor concurente, proce<strong>de</strong>ază la 

stabilirea pe<strong>de</strong>psei în felul următor: 


Pe<strong>de</strong>psele complementare 


a) se stabileşte pe<strong>de</strong>apsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, 

ţinând seama <strong>de</strong> criteriile generale <strong>de</strong> indiv<strong>id</strong>ualizare a pe<strong>de</strong>psei 

prevăzute <strong>de</strong> art.72 C. pen. en. 

b) se trece la aplicarea tratamentului sancţionator al rec<strong>id</strong>ivei 

postcondamnatorii pentru fiecare infracţiune concurentă în parte. 

c) pe<strong>de</strong>pselor astfel indiv<strong>id</strong>ualizate li se aplică regimul <strong>de</strong> sancţionare al 

concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

Cumularea <strong>de</strong> sporuri este permisă <strong>de</strong> însăşi raţiunea existenţei fiecărui spor 

în parte, primul este necesar pentru stabilirea unei pe<strong>de</strong>pse corespunzătoare 

infractorului aflat în stare <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă, iar al doilea pentru indiv<strong>id</strong>ualizarea 

pe<strong>de</strong>psei concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, sporul reprezentând un minim echivalent 

al pe<strong>de</strong>pselor care s-au contopit în cea mai gravă. Pe<strong>de</strong>apsa stabilită în finalul 

acestor operaţii nu poate <strong>de</strong>păşi totalul pe<strong>de</strong>pselor contopite (cumulul 

aritmetic). De asemenea trebuie să se ţină seama şi <strong>de</strong> limitele maxime 

prevăzute <strong>de</strong> art.80 alin.3 C. pen. en., potrivit căruia, în ipoteza aplicării 

concomitente a dispoziţiilor referitoare la circumstanţele agravante, rec<strong>id</strong>iva 

şi concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> “ pe<strong>de</strong>apsa nu poate <strong>de</strong>păşi 25 <strong>de</strong> ani dacă 

maximul special al fiecărei <strong>infracţiuni</strong> este <strong>de</strong> 10 ani sau mai mic, şi 30 ani 

dacă maximul special pentru cel puţin una dintre <strong>infracţiuni</strong> este mai mare <strong>de</strong> 

10 ani “. 

Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> codul penal anterior, codul penal actual în alineatul întâi al 

art.39 stabileşte expressis verbis, că pe<strong>de</strong>psele complementare pronunţate 

pentru <strong>infracţiuni</strong>le care alcătuiesc cei doi termeni ai rec<strong>id</strong>ivei 

postcondamnatorii, se contopesc potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.35 C. 

pen. en. pentru concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

Pe<strong>de</strong>apsa la rec<strong>id</strong>iva postexecutorie 

Pe<strong>de</strong>psele principale 

Tratamentul sancţionator al rec<strong>id</strong>ivei mari postexecutorii este reglementat în 

alineatul 4 al. art.39 C. pen. en. 

Rec<strong>id</strong>iva după executare este cea mai gravă modalitate a rec<strong>id</strong>ivei <strong>de</strong>oarece 

înve<strong>de</strong>rează o periculozitate sporită a infractorului rec<strong>id</strong>ivist, o persistentă 

infracţională mai puternică, <strong>de</strong>dusă din împrejurarea că cea <strong>de</strong>- a doua 

infracţiune se săvârşeşte după executarea unei pe<strong>de</strong>pse. De aceea, rec<strong>id</strong>iva 

postexecutorie este supusă unui tratament sancţionator mai sever în 

comparaţie cu cealaltă modalitate. Potrivit art.39 alin.4 C. pen. en. 

sancţionarea rec<strong>id</strong>ivei mari postexecutorii se face prin posibilitatea aplicării 

unei pe<strong>de</strong>pse până la maximul special al pe<strong>de</strong>psei în afară <strong>de</strong> cazul în care 

pe<strong>de</strong>apsa stabilită pentru noua infracţiune este <strong>de</strong>tenţiunea pe viaţă. 

În cazul închisorii sporul este <strong>de</strong> până la 10 ani, iar în cazul amenzii <strong>de</strong> cel 

mult două treimi din maximul special. 

Atunci când vorbim <strong>de</strong> modul <strong>de</strong> sancţionare a rec<strong>id</strong>ivei postexecutorii 

trebuie sa ne referim la următoarele situaţii: 



a) O primă situaţie vizează ipoteza stabilirii pe<strong>de</strong>psei <strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă 

pentru cea <strong>de</strong>-a doua infracţiune. În acest caz instanţa va aplica pe<strong>de</strong>apsa 

<strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă. În această situaţie nu se va mai aplica nici un spor. 

Aplicarea unui spor <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă pentru sancţionarea rec<strong>id</strong>ivei postexecutorii 

poate <strong>de</strong>veni, însă, posibilă în caz <strong>de</strong> înlocuire ulterioară a pe<strong>de</strong>psei 

<strong>de</strong>tenţiunii pe viaţă cu pe<strong>de</strong>apsa închisorii, întrucât prin aceasta nu s-a <strong>de</strong>păşi 

limita maximă generală (30 <strong>de</strong> ani) <strong>de</strong>oarece înlocuirea se face potrivit art.55 

C. pen. en., cu închisoarea pe timp <strong>de</strong> 25 ani. 

b) A doua situaţie vizează ipoteza stabilirii pentru cea <strong>de</strong>-a doua infracţiune a 

pe<strong>de</strong>psei închisorii. În acest caz, instanţa va putea aplica o pe<strong>de</strong>apsă cuprinsă 

între minimul şi maximul special şi, în ipoteza în care maximul nu este 

în<strong>de</strong>stulător, va putea să-i adauge un spor corespunzător până la 10 ani. Deci 

în raport <strong>de</strong> gradul <strong>de</strong> pericol social al făptuitorului instanţa ju<strong>de</strong>cătorească 

are mai multe posibilităţi, putând aplica o pe<strong>de</strong>apsa între minimul si maximul 

special prevăzut <strong>de</strong> textul <strong>de</strong> încriminare, o pe<strong>de</strong>apsa mai apropiată sau egală 

cu maximul special ori o pe<strong>de</strong>apsă superioară maximului special prin 

adăugarea unui spor până la 10 ani. 

Stabilirea pe<strong>de</strong>psei între limitele speciale se face conform criteriilor <strong>de</strong> 

indiv<strong>id</strong>ualizare reglementate în art.72 C. pen. en. 

c) A treia situaţie posibilă în legătură cu sancţionarea rec<strong>id</strong>ivei postexecutorii 

priveşte ipoteza stabilirii pe<strong>de</strong>psei amenzii pentru noua infracţiune săvârşită 

în stare <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă. Instanţa ju<strong>de</strong>cătorească are posibilitatea să aplice această 

sancţiune atunci când în norma <strong>de</strong> incriminare se preve<strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsa închisorii 

mai mare <strong>de</strong> 1 an alternativ cu amenda. Ţinând seama <strong>de</strong> gradul <strong>de</strong> pericol 

social concret al infractorului, instanţa poate să aplice pe<strong>de</strong>apsa amenzii întrun 

anumit cuantum până la maximul ei special, iar dacă acest maxim este 

neîn<strong>de</strong>stulător mai poate aplica un spor <strong>de</strong> cel mult două treimi din maximul 

special. 

Pe<strong>de</strong>psele complementare şi măsurile <strong>de</strong> siguranţă 

În ceea ce priveşte pe<strong>de</strong>psele complementare, legea nu cuprin<strong>de</strong> nici o 

preve<strong>de</strong>re în materia sancţionării rec<strong>id</strong>ivei postexecutorii. 

În literatura jur<strong>id</strong>ică s-a arătat că starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>iva postexecutorie nu poate 

produce efecte agravante asupra pe<strong>de</strong>pselor complementare, care urmează a fi 

aplicate după regulile şi în limitele obişnuite. Ea le afectează doar în mod 

indirect întrucât odată cu pe<strong>de</strong>apsa principală stabilită după regulile <strong>de</strong> 

sancţionare ale rec<strong>id</strong>ivei postexecutorii se poate aplica si o pe<strong>de</strong>apsă 

complementară, în condiţiile legii. 

În ceea ce ne priveşte suntem <strong>de</strong> părere că atât pe<strong>de</strong>psele complementare, cât 

şi măsurile <strong>de</strong> siguranţă stabilite pentru infracţiunea săvârşită în stare <strong>de</strong> 

rec<strong>id</strong>ivă postexecutorie se pot aplica şi executa în întregime. 

Pe<strong>de</strong>apsa în cazul micii rec<strong>id</strong>ive 

Întrucât mică rec<strong>id</strong>iva poate exista fie ca rec<strong>id</strong>ivă după condamnare, fie ca 

rec<strong>id</strong>iva după executare, tratamentul sancţionator al rec<strong>id</strong>ivei prevăzute <strong>de</strong> 

art.37 lit. C. C. pen. en., este cuprins în art.39 alin.5 C. pen. en., care preve<strong>de</strong> 



că pentru sancţionarea micii rec<strong>id</strong>ive se aplică în mod corespunzător 

dispoziţiile din alineatele prece<strong>de</strong>nte. 

Cu alte cuvinte se vor aplica dispoziţiile din alineatele 1-3 ale art.39 C. pen. 

en. pentru mica rec<strong>id</strong>ivă postcondamnatorie şi dispoziţiile din alin 4 ale 

aceluiaşi articol pentru mica rec<strong>id</strong>ivă postexecutorie. Deci legea preve<strong>de</strong> 

pentru mica rec<strong>id</strong>ivă acelaşi tratament corespunzător rec<strong>id</strong>ivei după 

condamnare sau, respectiv după executare. 

<strong>1.</strong>4. Pluralitatea intermediară <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

Noţiune. Caracterizarea pluralităţii intermediare <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

Pluralitatea intermediara intre concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi rec<strong>id</strong>iva 

postcondamnatorie reprezintă a treia formă a pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, 

reglementată <strong>de</strong> art. 40 Cod Penal. Potrivit acestui text,”când după 

condamnarea <strong>de</strong>finitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o 

infracţiune,înainte <strong>de</strong> începerea executării pe<strong>de</strong>psei, în timpul executării 

acesteia sau în stare <strong>de</strong> evadare şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute <strong>de</strong> 

lege pentru starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>iva, pe<strong>de</strong>apsa se aplică potrivit regulilor pentru 

concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>.” 

După cum rezultă din dispoziţia citată, în cazul pluralităţii intermediare nu 

exista concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi nici rec<strong>id</strong>iva postcondamnatorie. Nu sunt 

realizate condiţiile concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> întrucât o noua infracţiune se 

săvârşeşte după o condamnare <strong>de</strong>finitivă; <strong>de</strong>şi se săvârşeşte după o 

condamnare <strong>de</strong>finitivă nu există stare <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă întrucât nu sunt realizate 

condiţiile cerute <strong>de</strong> lege pentru termenii rec<strong>id</strong>ivei privitoare la forma <strong>de</strong> 

vinovăţie a faptelor precum şi la natura şi cuantumul pe<strong>de</strong>pselor faptelor 

săvârşite. 

După modificarea reglementarii rec<strong>id</strong>ivei, prin litera L, nr.6 din 1973, 

îngustându-se sfera acesteia, prin condiţiile impuse celor doi termeni ai săi, sa 

lărgit consi<strong>de</strong>rabil sfera reglementarii art.40 Cod Penal. 

Următoarele situaţii care nu realizează condiţiile rec<strong>id</strong>ivei postcondamnatorii 

se vor încadra în dispoziţiile art.40 Cod Penal: 

- când după o condamnare <strong>de</strong>finitivă la pe<strong>de</strong>apsa închisorii <strong>de</strong> 6 luni sau 

sub 6 luni o fapta intenţionată, cel condamnat săvârşeşte o nouă 

infracţiune înainte <strong>de</strong> executarea pe<strong>de</strong>psei, în timpul executării sau în 

stare <strong>de</strong> evadare 

- când după o condamnare mai mare <strong>de</strong> 6 luni pentru o fapta din culpă se 

săvârşeşte o noua infracţiune în condiţiile <strong>de</strong> mai sus; 

- când după o condamnare mai mare <strong>de</strong> 6 luni pentru o faptă intenţionată 

se comite din nou o infracţiune cu intenţia pentru care legea preve<strong>de</strong> 

pe<strong>de</strong>apsa închisorii mai mica <strong>de</strong> 1 an sau o fapta <strong>de</strong> culpă; 

- când prima condamnare priveşte o faptă sancţionată cu amenda, iar 

pentru a doua infracţiune se aplică fie pe<strong>de</strong>apsa închisorii, fie cea a 

amenzii. 



Situaţiile <strong>de</strong> mai sus nu epuizează gama amplă a cazurilor <strong>de</strong> pluralitate 

intermediară; ele au fost prezentate pentru exemplificare. 

Sancţionarea pluralităţii intermediare <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

În privinţa sancţionării pluralităţii intermediare, legea preve<strong>de</strong> că se aplică 

regulile concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Se are în ve<strong>de</strong>re întreaga reglementare a 

modului <strong>de</strong> sancţionare a concursului, referitoare la pe<strong>de</strong>psele principale, la 

pe<strong>de</strong>psele complementare şi la măsurile <strong>de</strong> siguranţă. 

S-a simţit nevoia înscrierii unei preve<strong>de</strong>ri exprese care să stabilească 

aplicarea pe<strong>de</strong>psei în cazul acestei forme <strong>de</strong> pluralitate, întrucât în lipsa ei sar 

fi creat impresia că trebuie să se execute cumulativ ambele pe<strong>de</strong>pse 

creându-se astfel o situaţie mai grea persoanei ce trebuie să răspundă pentru o 

pluralitate intermediară <strong>de</strong>cât celei aflată în stare <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă 

postcondamnatorie. 

În situaţia în care o persoana se află în cursul executării primei condamnări şi 

eva<strong>de</strong>ază, după care săvârşeşte o nouă infracţiune, <strong>de</strong>şi se aplică regulile 

concursului <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> pe<strong>de</strong>apsa pentru infracţiunea <strong>de</strong> evadare se adaugă 

la pe<strong>de</strong>apsa stabilită în prima condamnare. Fie că se realizează condiţiile 

rec<strong>id</strong>ivei postcondamnatorii, fie că sunt cele ale pluralităţii intermediare, 

pe<strong>de</strong>apsa pentru infracţiunea <strong>de</strong> evadare nu se contopeşte cu cea în curs <strong>de</strong> 

executare ci se cumulează cu aceasta. 

Pluralitatea intermediară atrage unele restricţii în raport cu unele instituţii ale 

dreptului penal, proprii si rec<strong>id</strong>ivei, cum este <strong>de</strong> exemplu exceptarea <strong>de</strong> la 

aplicarea suspendării condiţionate a executării pe<strong>de</strong>psei care impune condiţia 

negativă ca făptuitorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pe<strong>de</strong>apsa 

închisorii (exceptând condamnările pentru faptele din culpă ). Nefiind 

încadrată în sfera rec<strong>id</strong>ivei, această formă <strong>de</strong> pluralitate beneficiază <strong>de</strong> unele 

dispoziţii <strong>de</strong> favoare neaplicabile rec<strong>id</strong>iviştilor, cum sunt cele privitoare la 

recunoaşterea actelor <strong>de</strong> amnistie şi graţiere, sau cele ce reglementează 

regimul <strong>de</strong> executare al pe<strong>de</strong>pselor. 

Pluralitatea intermediara sub aspectul tratamentului penal, este mai apropiată 

<strong>de</strong> concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong>cât <strong>de</strong> starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>iva. 

Aplicarea dispoziţiilor privitoare la concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> în cazul 

pluralităţii intermediare presupune contopirea pe<strong>de</strong>psei pentru infracţiunea 

săvârşită din nou cu pe<strong>de</strong>apsa anterioară stabilită <strong>de</strong> instanţă şi nu cu restul 

rămas neexecutat ca în cazul rec<strong>id</strong>ivei. Partea din pe<strong>de</strong>apsa anterioară 

executată până la data contopirii se sca<strong>de</strong> din pe<strong>de</strong>apsa rezultantă întocmai ca 

la concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 

Potrivit art. 40 alin 2 Cod Penal şi în cazul pluralităţii intermediare realizată 

<strong>de</strong> o persoana jur<strong>id</strong>ică, aplicarea pe<strong>de</strong>psei se face în conformitate cu 

dispoziţiile legale privind concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. 




Delimitează cele trei forme ale pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, precum şi 

tratamentul penal al acestora. 

<strong>1.</strong>5. Aspecte generale privind <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> 

Noţiune şi caracterizare 

Noţiune. Prin pluralitate <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> este <strong>de</strong>semnată situaţia în care mai 

multe persoane săvârşesc o singură infracţiune. 

Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> presupune contribuţii efective ce ţin <strong>de</strong> latura 

obiectivă a <strong>infracţiuni</strong>i şi voinţa comună <strong>de</strong> a coopera la săvârşirea unei 


Caracterizare. Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> se caracterizează prin cooperarea 

mai multor persoane la săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong>. 

Nu orice faptă comisă <strong>de</strong> mai multe persoane presupune şi o pluralitate <strong>de</strong> 

<strong>infractori</strong>. 

În a<strong>de</strong>văr, <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> presupune cooperarea mai multor 

persoane, cu vinovăţie la săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong>. Dacă nici o persoană nu 

a acţionat cu vinovăţie la comiterea faptei nu se poate reţine o pluralitate <strong>de</strong> 

<strong>infractori</strong>, ci o pluralitate <strong>de</strong> făptuitori, iar fapta fiind săvârşită fără vinovăţie 

nu este infracţiune. 

Dacă dintre persoanele care au săvârşit fapta numai una a acţionat cu 

vinovăţie, fapta este infracţiune, iar <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> făptuitori <strong>de</strong>vine şi o 

pluralitate <strong>de</strong> <strong>infractori</strong>. 

Formele pluralităţi <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> 

În doctrina penală <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> este cunoscută sub trei forme: 

<strong>pluralitatea</strong> naturală, <strong>pluralitatea</strong> constituită şi <strong>pluralitatea</strong> ocazională. 

Pluralitatea naturală. Pluralitatea naturală sau <strong>pluralitatea</strong> necesară este 

forma pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> în care cooperarea mai multor persoane la 

comiterea faptei este cerută <strong>de</strong> însăşi natura acesteia. Aşadar, există anumite 

fapte prevăzute <strong>de</strong> legea penală care nu pot fi săvârşite <strong>de</strong> o singură persoană 

ci presupun cooperarea mai multor. 

Unele <strong>infracţiuni</strong> presupun cooperarea a două persoane şi <strong>de</strong> aceea se mai 

numesc şi <strong>infracţiuni</strong> bilaterale ca <strong>de</strong> exemplu <strong>infracţiuni</strong>le <strong>de</strong>: bigamie (art. 

303 Cp.), adulter (art. 304 Cp.), incest (art. 203 Cp.). Alte <strong>infracţiuni</strong> 



presupun cooperarea a mai multor persoane ca <strong>de</strong> ex.: subminarea puterii <strong>de</strong> 

stat (art. 162 Cp.), încăierarea (art. 322 Cp.). 

Pluralitatea naturală <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> are ca specific consi<strong>de</strong>rarea ca autor a 

fiecărui participant şi drept urmare răspun<strong>de</strong>rea penală a fiecăruia se 

stabileşte în funcţie <strong>de</strong> rezultatul produs. 

Nu este <strong>de</strong> esenţa pluralităţii naturale, atât în cazul <strong>infracţiuni</strong>lor bilaterale cât 

şi a celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei ca 

toţi făptuitorii să fie <strong>infractori</strong>, adică să răspundă penal, fiind suficient, aşa 

cum am arătat mai sus ca unul dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie, 

(spre ex.: va exista infracţiunea <strong>de</strong> bigamie şi în cazul în care unul din 

subiecţii <strong>infracţiuni</strong>i săvârşeşte fapta fără vinovăţie, fiind în eroare (art. 51 

Cp.), cu privire la starea civilă a celuilalt, ori în cazul celorlalte <strong>infracţiuni</strong>i 

bilaterale când unul dintre subiecţi este constrâns (art. 46 Cp.) şi sub imperiul 

acestei constrângeri săvârşeşte fapta). 

Pluralitatea constituită. Este forma pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infractori</strong>, ce presupune 

gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Prin asocierea 

mai multor persoane în ve<strong>de</strong>rea comiterii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> se realizează 

<strong>pluralitatea</strong> constituită, care datorită scopului ei antisocial este incriminată ca 

infracţiune <strong>de</strong> sine stătătoare. 

Pluralitatea constituită nu este reglementată în partea generală a codului penal 

ci în partea specială, gruparea mai multor persoane <strong>de</strong>vine infracţiune şi prin 

aceasta sunt evi<strong>de</strong>nţiate condiţiile pluralităţii constituite <strong>de</strong> <strong>infractori</strong>. 

În a<strong>de</strong>văr, prin dispoziţiile care incriminează complotul (art. 167 Cp.) ca şi 

asocierea pentru săvârşirea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> (art. 323 Cp.) sunt prevăzute 

condiţiile cu privire la gruparea <strong>de</strong> persoane, la scopul urmărit - săvârşirea <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> - la organizarea acesteia <strong>de</strong> durată pentru a reprezenta o 

infracţiune, pentru a realiza <strong>pluralitatea</strong> constituită, [spre ex.: infracţiunea <strong>de</strong> 

complot constă în „iniţierea sau constituirea unei asociaţii sau grupări în 

scopul săvârşirii uneia dintre <strong>infracţiuni</strong>le prevăzute în art. 155-165, ori 

a<strong>de</strong>rarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel <strong>de</strong> asociaţii sau grupări" 

(art. 167 al. 1 Cp.); iar asocierea pentru săvârşirea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> constă în 

„fapta <strong>de</strong> a se asocia sau <strong>de</strong> a iniţia constituirea unei asocieri în scopul 

săvârşirii uneia sau mai multor <strong>infracţiuni</strong>, altele <strong>de</strong>cât cele arătate în art. 167, 

ori a<strong>de</strong>rarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel <strong>de</strong> asocieri" (art. 323 

al. 1 Cp.)]. 

Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte 

infracţionale dintre cele care şi le-au propus cei care s-au constituit. 

Când s-au săvârşit <strong>infracţiuni</strong> pentru care se iniţiase sau constituise asociaţia 

sau gruparea sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, 

dispoziţiile art. 167 al. 4 Cp. şi art. 323 al. 2 Cp. fiind exprese în aceste 

cazuri. 

Şi în cazul pluralităţii constituite fiecare persoană este consi<strong>de</strong>rată că a 

săvârşit infracţiunea şi va răspun<strong>de</strong> penal pentru aceasta ca autor. 

Pluralitatea ocazională sau participaţia penală este forma pluralităţii <strong>de</strong> 

<strong>infractori</strong> în care, la comiterea faptei prevăzută <strong>de</strong> legea penală participă un 

număr mai mare <strong>de</strong> persoane <strong>de</strong>cât era necesar. 



Cu alte cuvinte la săvârşirea faptei prevăzută <strong>de</strong> legea penală au participat un 

număr mai mare <strong>de</strong> persoane <strong>de</strong>cât era necesar potrivit naturii faptei. Aceasta 

înseamnă că dacă o faptă putea fi comisă <strong>de</strong> o singură persoană datorită 

naturii ei, la săvârşire au participat două sau mai multe persoane, iar dacă 

potrivit naturii ei fapta putea fi comisă <strong>de</strong> două persoane la săvârşirea ei au 

participat trei sau mai multe. Prin această caracteristică se subliniază 

posibilitatea existenţei unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate naturală şi la 

o pluralitate constituită <strong>de</strong> <strong>infractori</strong>. 

Existenţa unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate constituită este 

controversată în literatura jur<strong>id</strong>ică. Se susţine că <strong>pluralitatea</strong> ocazională ar fi 

posibilă numai la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>lor ce şi le-au propus cei care s-au 

constituit. Nu este posibilă participaţia penală la constituire, când prin actele 

<strong>de</strong> sprijinire, înlesnire a unei pluralităţi constituite, se intră într-o astfel <strong>de</strong> 

pluralitate constituită. într-o altă opinie, „participaţia penală este posibilă în 

cazul <strong>de</strong>păşirii numărului <strong>de</strong> făptuitori necesari pentru existenţa pluralităţii 

constituite". 

Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> <strong>pluralitatea</strong> naturală şi <strong>de</strong> <strong>pluralitatea</strong> constituită, în cazul 

pluralităţii ocazionale <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> fiecare participant este consi<strong>de</strong>rat că a 

contribuit cu o parte la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i şi va răspun<strong>de</strong> penal în funcţie 

<strong>de</strong> contribuţia adusă la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i. 

<strong>1.</strong>6. Participaţia penală 

Aspecte generale privind participaţia penală 

Noţiune. Participaţia penală sau <strong>pluralitatea</strong> ocazională <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> 

<strong>de</strong>semnează situaţia în care la săvârşirea unei fapte prevăzute <strong>de</strong> legea penală 

au participat mai multe persoane <strong>de</strong>cât era necesar potrivit naturii acelei 

fapte. 

Condiţiile participaţiei penale. Participaţia penală există atunci când sunt 

în<strong>de</strong>plinite condiţiile: 

a) Să se fi comis o faptă prevăzută <strong>de</strong> legea penală, faptă ce poate fi 

consumată ori rămasă în faza <strong>de</strong> tentativă pe<strong>de</strong>psibilă. 

b) La comiterea faptei să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane <strong>de</strong>cât 

era necesar potrivit naturii faptei. Este în<strong>de</strong>plinită această condiţie şi 

atunci când numai unul dintre făptuitori acţionează cu intenţie şi 

în<strong>de</strong>plineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al <strong>infracţiuni</strong>i 

(infractor). 

Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate fi prin acte <strong>de</strong> executare 

directă şi nemijlocită - <strong>de</strong> autor ori prin înlesnire, sprijinire materială şi 

morală - <strong>de</strong> complice sau <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i - <strong>de</strong> 

instigator. în orice modalitate în care participanţii îşi aduc contribuţia la 

săvârşirea faptei este în<strong>de</strong>plinită condiţia privind cooperarea mai multor 

persoane la comiterea faptei. 

c) O altă condiţie a participaţiei penale priveşte legătura subiectivă între 

participanţi, mai precis, toţi participanţii trebuie să fie animaţi <strong>de</strong> 

aceeaşi voinţă comună <strong>de</strong> a săvârşi fapta prevăzută <strong>de</strong> legea penală. 



d) În sfârşit, existenţa participaţiei este condiţionată <strong>de</strong> calificarea faptei 

comise prin contribuţia mai multor persoane ca infracţiune. Aceasta 

presupune ca fapta să fie săvârşită <strong>de</strong> către cel puţin unul dintre 

participanţi cu vinovăţia cerută <strong>de</strong> lege. 

Felurile participaţiei penale. în literatura jur<strong>id</strong>ică <strong>de</strong> specialitate şi în 

legislaţie se face <strong>de</strong>osebire între diferite genuri şi feluri <strong>de</strong> participaţie penală 

folosindu-se diferite criterii: 

A. După criteriul atitudinii psihice faţă <strong>de</strong> rezultatul faptei comise cu voinţa 

comună <strong>de</strong> a coopera se disting: participaţia proprie şi participaţia improprie. 

a) Participaţia proprie se mai numeşte şi participaţia propriu-zisă sau 

perfectă şi se caracterizează prin aceea că toţi participanţii la săvârşirea 

<strong>infracţiuni</strong>i acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei - intenţie sau 

culpă, în literatura jur<strong>id</strong>ică se susţine că există participaţie proprie şi 

atunci când toţi participanţii acţionează din culpă la comiterea unei 

<strong>infracţiuni</strong> din culpă, dar numai prin acte <strong>de</strong> executare directă şi 

nemijlocită, <strong>de</strong>ci prin acte <strong>de</strong> coautorat. 

b) Participaţia improprie sau imperfectă se caracterizează prin aceea că 

participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei: unii cu 

intenţie şi alţii din culpă sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie. 

Cele două forme ale participaţiei, proprie şi improprie sunt consacrate în 

codul penal român. 

Cele două forme ale participaţiei: proprie şi improprie pot fi întâlnite, în 

practică cel mai a<strong>de</strong>sea, separate, dar nimic nu împiedică coexistenţa lor în 

cazul săvârşirii unei singure <strong>infracţiuni</strong>, (spre exemplu: la comiterea unei 

<strong>infracţiuni</strong> îşi aduc contribuţia mai mulţi participanţi care acţionează cu forme 

diferite <strong>de</strong> vinovăţie). 

B. După criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea <strong>infracţiuni</strong>i 

se face <strong>de</strong>osebirea între: 

a) activitatea <strong>de</strong> executare directă şi nemijlocită a faptei - activitate 

specifică autorului şi coautorilor; 

b) b)activitatea <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare la comiterea unei fapte - activitate proprie 

instigatorului; 

c) activitate <strong>de</strong> înlesnire, <strong>de</strong> ajutare la săvârşirea faptei - activitate <strong>de</strong> 

complice. 

Aceste forme <strong>de</strong> participaţie sunt importante şi au căpătat reglementare 

amănunţită în legislaţia penală. 

C. După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi 

producerea rezultatului se face <strong>de</strong>osebire între forme principale <strong>de</strong> 

participaţie şi forme secundare <strong>de</strong> participaţie. 

a) Participaţia este principală când prin contribuţia participantului se 

realizează conţinutul <strong>infracţiuni</strong>i. Este contribuţie specifică autorilor şi 

coautorilor. 

b) Participaţia este secundară când contribuţiile participanţilor nu se 

înscriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta 


Autoratul şi coautoratul 


incriminată. Este contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor. 

Această împărţire este importantă fiindcă este unanim admis în doctrina 

penală şi în practica judiciară că formele principale ale participaţiei 

absorb pe cele secundare. 

Sunt consi<strong>de</strong>rate forme principale <strong>de</strong> participaţie: coautoratul faţă <strong>de</strong> 

celelalte forme <strong>de</strong> participaţie (respectiv instigarea şi complicitatea) şi 

instigarea faţă <strong>de</strong> complicitate. 

Participarea unei persoane la săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> nu poate fi calificată 

şi instigare şi coautorat ci numai coautorat, chiar dacă contribuţiile sale 

puteau fi calificate atât instigare cât şi coautorat. Tot astfel s-a <strong>de</strong>cis în 

practica judiciară că participarea la săvârşirea aceleiaşi <strong>infracţiuni</strong> prin două 

activităţi <strong>de</strong>osebite, una specifică instigării, iar cealaltă complicităţii, nu 

constituie un concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, ci se pe<strong>de</strong>pseşte numai potrivit textului 

<strong>de</strong> lege care sancţionează forma <strong>de</strong> participaţie principală a instigării (sub 

CM.), care absoarbe pe cea secundară a complicităţii. 

Autoratul. Noţiune şi condiţii. Noţiune. Autoratul este forma <strong>de</strong> participaţie 

penală în care o persoană săvârşeşte prin acte <strong>de</strong> executare fapta prevăzută <strong>de</strong> 

legea penală. 

Când o persoană săvârşeşte singură, direct şi nemijlocit o infracţiune pentru 

care a luat singur hotărârea infracţională şi nu a fost sprijinit la executarea 

<strong>infracţiuni</strong>i <strong>de</strong> nici o persoană, este autorul acelei <strong>infracţiuni</strong>. Nu se poate 

susţine că el a săvârşit fapta în autorat. 

Autoratul, ca formă <strong>de</strong> participaţie presupune cooperarea şi a altor persoane 

la comiterea <strong>infracţiuni</strong>i în calitate <strong>de</strong> instigatori, <strong>de</strong> complici. 

Autoratul este forma <strong>de</strong> participaţie esenţială şi necesară, fără <strong>de</strong> care nu pot 

exista celelalte forme <strong>de</strong> participaţie: instigarea şi complicitatea. 

Sub raport subiectiv, autorul acţionează întot<strong>de</strong>auna cu intenţie - în cazul 

participaţiei proprii, iar în cazul participaţiei improprii acţionează din culpă 

sau fără vinovăţie. 

Coautoratul. Noţiune şi condiţii. Coautoratul este forma <strong>de</strong> participaţie în 

care, la săvârşirea unei fapte prevăzute <strong>de</strong> legea penală, şi-au adus contribuţia 

în mod nemijlocit două sau mai multe persoane. 

Coautoratul nu presupune existenţa şi a altor participanţi - instigatori, 

complici - dar nici nu îi exclu<strong>de</strong>, fiind <strong>de</strong>ci <strong>de</strong>opotrivă posibilă participaţia 

sub forma coautoratului fără alţi participanţi cât şi atunci când alături <strong>de</strong> 

coautori la săvârşirea aceleiaşi <strong>infracţiuni</strong> şi-au adus contribuţia şi alţi 

participanţi - instigatori şi complici. 

Condiţiile: 

a) Coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la 

comiterea faptei, contribuţii ce reprezintă elementul material al laturii 

obiective a <strong>infracţiuni</strong>i. 

Activităţile coautorilor <strong>de</strong> executare nemijlocită a <strong>infracţiuni</strong>i nu trebuie să 

fie i<strong>de</strong>ntice, ci să se completeze într-o activitate unică. 


Instigarea 


În cazul <strong>infracţiuni</strong>i complexe, coautoratul se poate realiza prin acte <strong>de</strong> 

executare diferite, corespunzător acţiunilor ce constituie elementul material al 

laturii obiective al acestei <strong>infracţiuni</strong>. Vor fi <strong>de</strong>ci, coautori ai <strong>infracţiuni</strong>i 

complexe <strong>de</strong> tâlhărie, doi participanţi care şi-au împărţit rolurile în comiterea 

faptei: unul din inculpaţi a ameninţat cu cuţitul, iar celălalt a <strong>de</strong>posedat 

victima <strong>de</strong> bunurile ce le avea asupra sa. 

Contribuţia coautorilor la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i poate fi concomitentă sau 

succesivă. Sub acest aspect se poate susţine că nu influenţează existenţa 

coautoratului momentul când îşi aduc contribuţiile coautorii la săvârşirea 

faptei. 

b) Sub raport subiectiv coautoratul ca formă a participaţiei proprii 

presupune săvârşirea actelor <strong>de</strong> executare <strong>de</strong> către toţi participanţii cu 

aceeaşi formă <strong>de</strong> vinovăţie: fie intenţia, fie culpa. În literatura jur<strong>id</strong>ică 

se susţine şi opinia că în cazul <strong>infracţiuni</strong>lor din culpă nu poate exista 

coautorat, făptuitorii care acţionează din culpă sunt autori ai unor 

<strong>infracţiuni</strong> distincte. 

Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat. După elementul material al 

<strong>infracţiuni</strong>i, nu pot fi comise în coautorat <strong>infracţiuni</strong>le ce presupun inacţiunea, 

când obligaţia <strong>de</strong> a în<strong>de</strong>plini o acţiune, o activitate <strong>de</strong> a ieşi din pasivitate, 

este personală (spre ex.: ne<strong>de</strong>nunţarea - art. 170 C. pen.). 

Nu pot fi comise în coautorat <strong>infracţiuni</strong>le ce presupun un subiect calificat 

(gestionar, funcţionar), <strong>de</strong>cât dacă făptuitorii au calitatea cerută <strong>de</strong> lege. În 

astfel <strong>de</strong> situaţii când contribuţia tuturor participanţilor este realizată prin acte 

<strong>de</strong> executare directă, fapta va fi încadrată după calitatea subiectului calificat, 

iar ceilalţi participanţi neavând calitatea cerută <strong>de</strong> lege vor fi consi<strong>de</strong>raşi 

complici. 

Coautoratul nu este posibil nici în cazul <strong>infracţiuni</strong>lor ce se comit în persona 

propria, (spre ex.: mărturia mincinoasă, <strong>de</strong>zertarea, vagabondajul, violul ş.a.). 

Caracteristică pentru astfel <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> este împrejurarea că acţiunea tipică, 

în materialitatea ei, nu poate fi comisă <strong>de</strong>cât <strong>de</strong> o singură persoană în acelaşi 

timp. 

Infracţiunile care nu permit coautorul ca formă a participaţiei penale, permit 

însă celelalte forme <strong>de</strong> participaţie - instigarea şi complicitatea, care <strong>de</strong> altfel, 

nu cunosc restrângeri. 

Noţiune şi condiţii. Instigarea este forma participaţiei penale ce constă în 

fapta <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare cu intenţie, prin orice mijloace <strong>de</strong> către o persoană 

numită instigator al altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă 

prevăzută <strong>de</strong> legea penală. 

Instigatorului îi aparţine hotărârea <strong>de</strong> a săvârşi o infracţiune, hotărâre pe care 

o transmite altei persoane numită instigat, care va săvârşi infracţiunea. 

Datorită aspectului că hotărârea <strong>de</strong> a săvârşi infracţiunea aparţine 

instigatorului, acesta mai este <strong>de</strong>numit şi autor moral al <strong>infracţiuni</strong>i spre al 

<strong>de</strong>osebi <strong>de</strong> instigat care este autorul material al <strong>infracţiuni</strong>i. 



Condiţiile instigării. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale 

se cer în<strong>de</strong>plinite condiţiile: 

a) Efectuarea unei activităţi <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare din partea unei persoane, 

instigator, faţă <strong>de</strong> o altă persoană numită instigat. Determinarea 

presupune o operaţie <strong>de</strong> transplantare, <strong>de</strong> inoculare în conştiinţa 

instigatului a hotărârii <strong>de</strong> a săvârşi o faptă prevăzută <strong>de</strong> legea penală. 

Determinarea presupune şi însuşirea hotărârii <strong>de</strong> a săvârşi fapta prevăzută <strong>de</strong> 

legea penală <strong>de</strong> către instigat. 

Dacă în urma activităţii <strong>de</strong> instigare nu s-a reuşit să se <strong>de</strong>termine instigatul 

să-şi însuşească hotărârea <strong>de</strong> a săvârşi infracţiunea, nu va exista o instigare 

perfectă ci o instigare fără efect sau neizbutită, nu se va realiza <strong>de</strong> altfel nici 

condiţia participaţiei penale. 

Mijloacele prin care se obţine <strong>de</strong>terminarea instigatorului pot fi dintre cele 

mai diverse, <strong>de</strong> la rugăminţi, în<strong>de</strong>mnuri, promisiuni, oferire <strong>de</strong> cadouri, (până 

la constrângerea acestuia. 

Instigarea posibilă la toate faptele prevăzute <strong>de</strong> legea penală, înseamnă că şi 

activitatea <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare nu cunoaşte restrângeri cu privire la nici o 

infracţiune. 

Activitatea <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare trebuie să se situeze în timp anterior luării 

hotărârii <strong>de</strong> a săvârşi fapta <strong>de</strong> către autor. 

Când activitatea la săvârşirea unei fapte prevăzute <strong>de</strong> legea penală are loc faţă 

<strong>de</strong> o persoană care luase <strong>de</strong>ja hotărârea să săvârşească acea infracţiune se 

realizează o complicitate morală, o întărire a hotărârii infracţionale luate 

anterior. 

b) Activitatea <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare să privească săvârşirea unei fapte 

prevăzute legea penală. Nu este în<strong>de</strong>plinită această condiţie când 

<strong>de</strong>terminarea priveşte pe un instigat, care nu are calitatea cerută <strong>de</strong> 

lege pentru comiterea faptei la care este <strong>de</strong>terminat, (spre e.: nu va fi o 

<strong>de</strong>terminare la comiterea <strong>infracţiuni</strong>i <strong>de</strong> <strong>de</strong>zertare, dacă instigatul nu 

are calitatea cerută <strong>de</strong> lege - <strong>de</strong> militar) 

Determinarea trebuie să privească săvârşirea unei fapte concrete prevăzută <strong>de</strong> 

legea penală şi să se facă în aşa fel încât instigatul să înţeleagă intenţia 

instigatorului. 

c) Instigatorul să acţioneze cu intenţie. Activitatea <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare se 

<strong>de</strong>sfăşoară <strong>de</strong>ci sub raport subiectiv, numai cu intenţie, atât directă cât 

şi indirectă. 

Comiterea faptei şi <strong>de</strong> către instigat cu intenţie, realizează condiţiile unei 

instigări proprii sau perfecte, iar când instigatul săvârşeşte fapta din culpă sau 

fără vinovăţie sunt realizate condiţiile unei instigări improprii sau imperfecte. 

d) Instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel 

puţin o tentativă pe<strong>de</strong>psibilă. Condiţia este în<strong>de</strong>plinită şi atunci când 

instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost <strong>de</strong>terminat, dar 

ulterior s-a <strong>de</strong>sistat sau a împiedicat producerea rezultatului. 



Dacă instigatul nu a trecut la săvârşirea faptei, atunci nu este în<strong>de</strong>plinită 

condiţia ce o analizăm şi nu se realizează forma <strong>de</strong> participaţie a instigării, iar 

activitatea instigatorului poate îmbrăca forma unei <strong>infracţiuni</strong> distincte. 

Felurile instigării. Instigarea poate îmbrăca diferite forme în funcţie <strong>de</strong> 

vinovăţia cu care instigatul săvârşeşte fapta, în funcţie <strong>de</strong> modul şi mijloacele 

folosite <strong>de</strong> instigator, în funcţie <strong>de</strong> persoanele instigate sau care instigă, în 

funcţie <strong>de</strong> rezultatul obţinut în activitatea <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare ş.a. 

Instigare proprie şi instigare improprie. După forma <strong>de</strong> vinovăţie cu care 

instigatul (autorul) săvârşeşte fapta se disting: 

a) Instigare proprie sau perfectă ce se caracterizează prin realizarea unei 

concordanţe sub raport subiectiv între instigator şi instigat, în care cu 

alte cuvinte şi instigatul săvârşeşte fapta cu intenţie; 

b) instigare improprie sau imperfectă este caracterizată prin lipsa 

coeziunii psihice între instigator şi instigat. Instigatul săvârşeşte fapta 

din culpa sau chiar fără vinovăţie (art. 31 Cp.). 

Instigare simplă şi instigare calificată. După mijloacele folosite <strong>de</strong> 

instigator pentru <strong>de</strong>terminarea instigatului să săvârşească o faptă prevăzută <strong>de</strong> 

legea penală se disting: 

a) instigarea simplă, când mijloacele <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare sunt simple 

obişnuite, ca <strong>de</strong> ex.: rugăminţi, în<strong>de</strong>mnuri etc.; 

b) instigarea calificată, când pentru <strong>de</strong>terminarea instigatului se folosesc 

mijloace <strong>de</strong>osebite ca: oferirea <strong>de</strong> daruri, exercitarea <strong>de</strong> presiuni etc. 

Unitate şi pluralitate <strong>de</strong> instigatori. După numărul persoanelor ce 

<strong>de</strong>sfăşoară activitatea <strong>de</strong> instigare se disting: 

a) instigarea cu un singur instigator; 

b) coinstigarea care presupune cooperarea mai multor persoane la 

<strong>de</strong>terminarea unei sau unor persoane să săvârşească o faptă prevăzută 

<strong>de</strong> legea penală. Coinstigarea poate fi făcută concomitent sau succesiv. 

Când coinstigarea este făcuta succesiv, trebuieşte dovedit că toţi 

instigatorii au avut în intenţie <strong>de</strong>terminarea instigatului să săvârşească 

aceeaşi faptă prevăzută <strong>de</strong> legea penală. 

Consi<strong>de</strong>răm ca nu vor fi în<strong>de</strong>plinite condiţiile unei coinstigări când activitatea 

<strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare are loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea <strong>de</strong> a săvârşi 

infracţiunea după ce a fost <strong>de</strong>terminat <strong>de</strong> primul instigator fiindcă activitatea 

celorlalţi nu mai are rol în <strong>de</strong>terminare ci doar în întărirea hotărârii 

infracţionale - activitate specifică complicelui. 

Dacă mai mulţi instigatori, fără a se cunoaşte, <strong>de</strong>sfăşoară separat activităţi <strong>de</strong> 

<strong>de</strong>terminare asupra aceleiaşi persoane se realizează un concurs <strong>de</strong> instigări. 

Instigare indiv<strong>id</strong>uală şi instigare colectivă. După numărul persoanelor faţă 

<strong>de</strong> care se <strong>de</strong>sfăşoară activitatea <strong>de</strong> instigare se disting: 

a) instigarea indiv<strong>id</strong>uală când activitatea <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare se <strong>de</strong>sfăşoară 

asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane <strong>de</strong>terminate. 

b) instigarea colectivă ce se caracterizează prin instigarea unui număr 

ne<strong>de</strong>terminat <strong>de</strong> persoane să săvârşească o infracţiune sau <strong>infracţiuni</strong>. 



Datorită caracterului său periculos, <strong>de</strong>dus din modul <strong>de</strong> realizare, 

instigarea colectivă este incriminată distinct ca infracţiune <strong>de</strong> sine 

stătătoare sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> instigare publică şi apologia <strong>infracţiuni</strong>lor 

art. 324 Cp. 

Deci instigarea colectivă nu mai reprezintă o formă <strong>de</strong> participaţie ce ar fi 

condiţionată <strong>de</strong> săvârşirea <strong>de</strong> către instigat a <strong>infracţiuni</strong>i fapt consumat ori cel 

puţin a unei tentative pe<strong>de</strong>psibile. 

Instigare imediată şi instigare mediată. După modul <strong>de</strong> acţiune a 

instigatorului pentru <strong>de</strong>terminarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzute 

<strong>de</strong> legea penală se disting: 

a) instigarea imediată care instigatorul se adresează nemijlocit 

instigatorului pentru <strong>de</strong>terminarea acestuia la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i; 

b) instigarea mediată când <strong>de</strong>terminarea are loc prin intermediul altei 

persoane. Dacă mediatorul transmite hotărârea infracţională şi se 

limitează doar la acest rol el <strong>de</strong>vine complice la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i, 

iar când la <strong>de</strong>terminarea instigatului, mediatorul are şi o contribuţie 

personală el <strong>de</strong>vine coinstigator. 

Instigare evi<strong>de</strong>ntă şi instigare ascunsă. După modul <strong>de</strong>schis ori ascuns în 

care acţionează instigatorul pentru <strong>de</strong>terminarea instigatului să săvârşească o 

faptă prevăzută <strong>de</strong> legea penală, instigarea poate fi: 

a) instigare evi<strong>de</strong>ntă sau <strong>de</strong>schisă sau explicită în care instigatorul 

expune <strong>de</strong>schis scopul său, <strong>de</strong> a-l convinge la săvârşirea faptei pe 

instigat; 

b) instigare ins<strong>id</strong>ioasă sau ascunsă când instigatorul nu dă în vileag rolul 

său, când obţine <strong>de</strong>terminarea instigatului, fără ca acesta să realizeze 

caracterul infracţional al faptei sale, la care a fost <strong>de</strong>terminat. 

Instigare izbutită şi instigare neizbutită. După rezultatul obţinut în 

<strong>de</strong>terminarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzută <strong>de</strong> legea penală se 

disting: 

a) instigarea cu efect pozitiv, reuşită, când instigatorul a reuşit să 

<strong>de</strong>termine pe instigat să accepte hotărârea <strong>de</strong> a săvârşi infracţiunea; 

b) instigarea cu efect negativ, în care instigatorul nu a reuşit să <strong>de</strong>termine 

pe instigat să ia hotărârea <strong>de</strong> a săvârşi infracţiunea. În această situaţie 

nu sunt în<strong>de</strong>plinite condiţiile instigării, iar persoana care a încercat 

<strong>de</strong>terminarea nu este un participant. 

În cazul instigării cu efect pozitiv se pot distinge diferite stadii ale realizării 

activităţii instigatului. 

Când instigatul a săvârşit fapta la care a fost instigat, sunt în<strong>de</strong>plinite 

condiţiile unei instigări perfecte, reuşite. 

Când instigatul a început săvârşirea faptei, dar s-a <strong>de</strong>sistat ori a împiedicat 

producerea rezultatului - sunt realizate condiţiile instigării dar consecinţele 

jur<strong>id</strong>ice ale activităţii instigatorului şi instigatului sunt diferite. Instigatul va 

beneficia <strong>de</strong> cauza <strong>de</strong> impunitate a <strong>de</strong>sistării şi împiedicării producerii 


Complicitatea 


rezultatului (art. 22 C. pen.), dar instigatorul va răspun<strong>de</strong> penal după regulile 

prevăzute în art. 29 al.1 C. pen. - pentru instigare neurmată <strong>de</strong> executare. 

Când instigatorul a reuşit să-l <strong>de</strong>termine pe instigat să ia hotărârea <strong>de</strong> a 

săvârşi infracţiunea, dar ulterior acesta s-a răzgândit şi nu a trecut la 

săvârşirea faptei ori a trecut la săvârşirea faptei şi a realizat doar o tentativă 

nepe<strong>de</strong>psibilă, nu sunt realizate condiţiile <strong>de</strong>oarece nu s-a săvârşit o faptă 

prevăzută <strong>de</strong> legea penală. Fapta instigatorului este o infracţiune <strong>de</strong> sine 

stătătoare şi pe<strong>de</strong>psită tot după regulile cuprinse în dispoziţiile din art. 29 al 1 

C. pen. şi sub aceeaşi <strong>de</strong>numire <strong>de</strong> instigare neurmată <strong>de</strong> executare. 

Noţiune şi condiţii. Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în 

fapta unei persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la 

comiterea unei fapte prevăzută <strong>de</strong> legea penală ori promite, înainte sau în 

timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va 

favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este 

în<strong>de</strong>plinită. 

Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> celelalte forme <strong>de</strong> participaţie - coautorat şi instigare - 

complicitatea reprezintă o contribuţie directă, mediată la săvârşirea 

<strong>infracţiuni</strong>i, <strong>de</strong> aceea este o contribuţie directă, mediată la săvârşirea 

<strong>infracţiuni</strong>i, <strong>de</strong> aceea este consi<strong>de</strong>rată formă <strong>de</strong> participaţie secundară în 

raport cu celelalte. 

Condiţiile complicităţii: 

a) Fiind formă <strong>de</strong> participaţie secundară, complicitatea presupune drept 

condiţie <strong>de</strong> bază a existenţei sale comiterea <strong>de</strong> către autor a unei fapte 

prevăzute <strong>de</strong> legea penală. Este în<strong>de</strong>plinită condiţia şi atunci când autorul 

a săvârşit doar o tentativă pe<strong>de</strong>psibilă. 

b) O altă condiţie priveşte săvârşirea <strong>de</strong> către complice a unor activităţi 

menite să înlesnească, să ajute, pe autor la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i. 

Activitatea complicelui, potrivit legii penale, poate consta atât în ajutor sau 

înlesnire la săvârşirea faptei prevăzute <strong>de</strong> legea penală, cât şi în promisiunea 

<strong>de</strong> tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune ori <strong>de</strong>favorizare a 

infractorului. 

Contribuţia complicelui la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i <strong>de</strong> către autor sunt mediate, 

prin ele nu se realizează elementul material al <strong>infracţiuni</strong>i. 

Sub acest aspect se cuvine subliniată i<strong>de</strong>ea că actele <strong>de</strong> complicitate nu sunt 

indispensabile comiterii faptei <strong>de</strong> către autor. 

În literatura jur<strong>id</strong>ică <strong>de</strong> specialitate se face <strong>de</strong>osebire între contribuţiile 

complicelui care constau în activităţi <strong>de</strong> înlesnire sau <strong>de</strong> ajutor la săvârşirea 

<strong>infracţiuni</strong>i ori <strong>de</strong> promisiune <strong>de</strong> tăinuire sau favorizare a infractorului, ca 

momente distincte în raport <strong>de</strong> săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i. 

„Înlesnirea" priveşte activităţile complicelui <strong>de</strong>sfăşurate anterior comiterii 

<strong>infracţiuni</strong>i care se situează în faza <strong>de</strong> pregătire a săvârşirii <strong>infracţiuni</strong>i. 

Înlesnirea poate consta atât în activităţi materiale <strong>de</strong> procurare a mijloacelor, 

a instrumentelor, adaptarea acestora pentru săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i ca <strong>de</strong> ex.: 

procurarea armei, a cuţitului, a cheilor ce vor fi folosite etc., cât şi în activităţi 



ce reprezintă o contribuţie morală ca: procurarea <strong>de</strong> informaţii cu privire la 

locul şi timpul un<strong>de</strong> urmează să fie săvârşită infracţiunea, întărirea hotărârii 

infracţionale prin sfaturi etc. 

„Ajutorul" dat <strong>de</strong> complice priveşte activităţile <strong>de</strong>sfăşurate <strong>de</strong> acesta în 

timpul executării faptei <strong>de</strong> către autor, ajutor ce poate consta în oferirea armei 

cu care se săvârşeşte infracţiunea, <strong>de</strong>schi<strong>de</strong>rea unei uşi prin care autorul poate 

fugi <strong>de</strong> la locul faptei, în<strong>de</strong>mnul <strong>de</strong> a continua săvârşirea faptei, asigurarea 

pazei pentru a da alarma în caz <strong>de</strong> <strong>de</strong>scoperire a faptei etc. 

„Promisiunea <strong>de</strong> tăinuire a bunurilor sau <strong>de</strong>favorizare a infractorului" are 

loc înainte <strong>de</strong> comiterea <strong>infracţiuni</strong>i sau cel mai târziu până în momentul 

comiterii <strong>infracţiuni</strong>i şi reprezintă o încurajare a autorului în comiterea faptei, 

indiferent dacă promisiunea se realizează sau nu. 

Neîn<strong>de</strong>plinirea <strong>de</strong> către complice a promisiunii <strong>de</strong> tăinuire a bunurilor sau <strong>de</strong> 

favorizare a infractorului, nu înlătură caracterul <strong>de</strong> complicitate al promisiunii 

făcute şi care a reprezentat pentru autor o încurajare, o întărire a hotărârii <strong>de</strong> a 

comite infracţiunea. 

În literatura <strong>de</strong> specialitate s-a susţinut corect că reprezintă o promisiune <strong>de</strong> 

tăinuire sau favorizare şi <strong>de</strong>ci - complicitate - promisiunea <strong>de</strong> ne<strong>de</strong>nunţare 

făcută <strong>de</strong> persoana care potrivit legii, ar avea obligaţia să <strong>de</strong>nunţe săvârşirea 

faptei, <strong>de</strong>oarece şi prin aceasta se încurajează, într-un fel autorul să comită 

infracţiunea pentru care luase hotărârea. 

c) În sfârşit, o ultimă condiţie <strong>de</strong> existenţă a complicităţii priveşte săvârşirea 

actelor <strong>de</strong> ajutor sau <strong>de</strong> înlesnire indirectă sau chiar intenţie <strong>de</strong>păşită. 

Participarea sub forma complicităţii este posibilă în cazul <strong>infracţiuni</strong>lor 

praeterintenţionate dacă se dove<strong>de</strong>şte că în raport <strong>de</strong> rezultatul mai grav, 

complicele a avut o poziţie subiectivă similară, aceleia a autorului. 

Vinovăţia sub forma intenţiei este necesară pentru existenţa complicităţii 

numai pentru complice nu şi pentru autorul <strong>infracţiuni</strong>i care poate săvârşi 

fapta atât cu intenţie, în acest caz complicitatea este proprie sau perfectă art. 

26 Cp., cât si din culpă sau fără vinovăţie, când participaţia este improprie 

sau imperfectă (art. 31 Cp.). 

Felurile complicităţii. Complicitatea poate fi <strong>de</strong> mai multe feluri care se 

diferenţiază în raport cu natura ajutorului dat la săvârşirea faptei prevăzute <strong>de</strong> 

legea penală, după modul şi momentul în care se acordă sprijinul, după 

aspectul dinamic al contribuţiei complicelui, după forma <strong>de</strong> vinovăţie cu care 

autorul sprijinit <strong>de</strong> complice, săvârşeşte fapta. După aceste criterii 

complicitatea cunoaşte ca modalităţi: 

a) complicitate materială şi morală; 

b) complicitate prin ajutorare sau înlesnire ori prin promisiune <strong>de</strong> tăinuire a 

bunurilor sau <strong>de</strong> favorizare a infractorului; 

c) complicitate la pregătirea şi la executarea faptei; 

d) complicitate nemijlocită şi imediată; 

e) complicitate prin acţiune şi prin inacţiune; 

f) complicitate proprie şi improprie. 


Participaţia improprie 


Complicitate materială şi complicitate morală. <strong>1.</strong> După natura ajutorului 

dat la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i complicitatea poate fi; materială şi morală. 

a) Complicitatea materială constă în realizarea <strong>de</strong> acte <strong>de</strong> sprijin material 

ca: procurarea <strong>de</strong> instrumente, <strong>de</strong> mijloace, adaptarea instrumente lor 

sau mijloacelor pentru săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i, înlăturare <strong>de</strong> obstacole 

etc. 

b) Complicitatea morală constă în acte <strong>de</strong> sprijin moral, în ve<strong>de</strong>rea 

realizării laturii subiective a <strong>infracţiuni</strong>i ca: promisiunea <strong>de</strong> tăinuire a 

bunurilor şi <strong>de</strong> favorizare a infractorului, procurarea <strong>de</strong> date, informaţii 

cu privire la locul, timpul un<strong>de</strong> urmează să fie săvârşită infracţiunea 

întărirea şi menţinerea hotărârii infracţionale etc. 

Complicitate prin înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei prevăzute <strong>de</strong> 

legea penală şi complicitate prin promisiunea <strong>de</strong> tăinuire a bunurilor sau 

<strong>de</strong> favorizare a infractorului. Aceste modalităţi sunt prevăzute în 

dispoziţiile art. 26 Cp. şi reprezintă totodată contribuţii ale complicelui la 

săvârşirea faptei prevăzute <strong>de</strong> legea penală ce se diferenţiază între ele după 

natura contribuţiei, momentul în care se realizează contribuţia (vezi mai sus 

pct. 517 condiţiile complicităţii lit. b). 

Complicitate prin acte <strong>de</strong> pregătire şi complicitate prin acte <strong>de</strong> executare. 

După momentul care se acordă ajutorul la comiterea <strong>infracţiuni</strong>i complicitatea 

poate fi: 

a) Complicitate la pregătirea <strong>infracţiuni</strong>i şi priveşte activităţile complicelui 

pentru pregătirea <strong>infracţiuni</strong>i, acte care pot fi la rândul lor <strong>de</strong> natură 

morală sau materială. Complicitatea la pregătirea <strong>infracţiuni</strong>i mai este 

cunoscută şi sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> complicitate anterioară. 

b) Complicitate la executarea <strong>infracţiuni</strong>i priveşte actele executate <strong>de</strong> 

complice prin care se dă sprijin autorului, în momentul săvârşirii 

<strong>infracţiuni</strong>i ca <strong>de</strong> ex.: încurajarea infractorului, <strong>de</strong>schi<strong>de</strong>rea unei uşi, 

oferirea unei arme etc. 

Când contribuţia complicelui priveşte ajutorul dat la executarea <strong>infracţiuni</strong>i, 

complicitatea se mai numeşte şi concomitentă. 

Noţiune şi caracterizare. Participaţia improprie sau imperfectă este acea 

formă a participaţiei penale la care persoanele care săvârşesc cu faptă 

prevăzută <strong>de</strong> legea penală nu acţionează toate cu aceeaşi formă <strong>de</strong> vinovăţie. 

În cazul participaţiei improprii contribuţiile participanţilor la comiterea 

<strong>infracţiuni</strong>i sunt realizate sub diferite forme <strong>de</strong> vinovăţie, unii acţionează din 

intenţie, alţii din culpă iar alţii chiar fără vinovăţie. 

Participaţia improprie este posibilă la toate formele <strong>de</strong> participaţie, adică 

poate exista sub forma coautoratului, a instigării şi a complicităţii. 

Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> participaţia proprie în care participanţii acţionau cu intenţie 

- iar în cazul coautoratului şi din culpă - în cazul participaţiei improprii din 

intenţie acţionează obligator instigatorul sau complicele, iar autorul poate 

acţiona din culpă sau fără vinovăţie. 



Reglementarea în legislaţia penală română a participaţiei improprii este o 

reflectare a concepţiei realiste, ştiinţifice, din doctrină, potrivit cu care 

unitatea în raport cu care se apreciază contribuţiile mai multor persoane este 

fapta prevăzută <strong>de</strong> legea penală, la săvârşirea căreia participanţii pot acţiona 

cu intenţie, alţii din culpă şi alţii fără vinovăţie. 

Prin reglementarea participaţiei improprii s-au dat soluţii diferitelor situaţii 

ivite în practică, înlăturându-se totodată ficţiunile la care s-a recurs în 

doctrina penală a „autorului mediat" pentru a face posibilă sancţionarea 

instigatorului care a <strong>de</strong>terminat cu intenţie pe instigat să săvârşească o faptă 

prevăzută <strong>de</strong> legea penală iar acesta a săvârşit fapta fără vinovăţie. 

Teza „autorului mediat", a autorului <strong>de</strong> la distanţă, a autorului <strong>de</strong> mâna lungă 

(longa manus) cum mai este cunoscută în doctrina penală, presupune în 

esenţă consi<strong>de</strong>rarea ca autor mediat al <strong>infracţiuni</strong>i pe instigatorul care 

<strong>de</strong>termină cu intenţie pe o altă persoană să săvârşească o infracţiune şi care 

săvârşeşte acea faptă, dar fără vinovăţie fiind: iresponsabil, minor sub 14 ani, 

în stare <strong>de</strong> beţie acci<strong>de</strong>ntală completă ori în eroare <strong>de</strong> fapt. Cum fapta nu era 

infracţiune în raport cu autorul ei şi instigatorul nu putea fi participant <strong>de</strong>cât 

la o infracţiune, s-a propus soluţia că instigatorul să fie consi<strong>de</strong>rat autorul 

mediat, care s-a folosit <strong>de</strong> autorul a<strong>de</strong>vărat ca <strong>de</strong> un instrument. Această 

teorie a „autorului mediat" are şi inconveniente în cazul instigării la o 

infracţiune ce presupune un subiect calificat (rudă, soţ) şi care ar săvârşi fapta 

fără vinovăţie, (spre ex.: instigarea unui iresponsabil să comită un incest şi 

dacă incestul s-a săvârşit ar urma să fie consi<strong>de</strong>rat autor mediat instigatorul 

care nu se află în raporturi <strong>de</strong> ru<strong>de</strong>nie cu persoanele respective). 

Modalitatea intenţie şi culpă. 

În această modalitate, participaţia improprie, constă potrivit dispoziţiilor art. 

31 al. 1 Cp., în <strong>de</strong>terminarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie, 

la săvârşirea din culpă <strong>de</strong> către o altă persoană a unei fapte prevăzute <strong>de</strong> legea 

penală. 

După cum lesne se poate observa, activităţile <strong>de</strong> <strong>de</strong>terminare sunt specifice 

instigării, iar cele <strong>de</strong> înlesnire sau ajutare sunt specifice complicităţii şi se 

<strong>de</strong>sfăşoară cu intenţie, iar autorul săvârşeşte fapta din culpă. 

Participaţia improprie în această formă îmbracă două forme: instigare 

improprie şi complicitate improprie. 

Modalitatea coautoratului în care unii coautori au acţionat cu intenţie şi alţii 

din culpă nu are nevoie <strong>de</strong> reglementare, <strong>de</strong>oarece fiecare autor răspun<strong>de</strong> 

pentru fapta sa, potrivit cu vinovăţia sa. 

Dacă fapta săvârşită <strong>de</strong> autor nu este incriminată când este săvârşită din 

culpă, participaţia improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu se 

pe<strong>de</strong>pseşte, instigatorul şi complicele se pe<strong>de</strong>psesc cu pe<strong>de</strong>apsa prevăzută 

pentru infracţiunea intenţionată la care şi-au adus contribuţia, [spre ex.: 

<strong>de</strong>terminarea, înlesnirea ori ajutarea unei persoane să comită o violare <strong>de</strong> 

domiciliu şi daca autorul comite această faptă din culpă, fapta acestuia 

(autorului), nu este infracţiune fiindcă violarea <strong>de</strong> domiciliu se comite numai 

cu intenţie]. 


Modalitatea intenţie şi lipsă <strong>de</strong> vinovăţie. 


În această modalitate participaţia improprie consta potrivit dispoziţiilor art. 

31 al. 2 Cp. în <strong>de</strong>terminarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie 

la săvârşirea unei fapte prevăzute <strong>de</strong> legea penală, <strong>de</strong> către o persoană care 

comite acea faptă fără vinovăţie. 

Determinarea, înlesnirea, ajutarea în orice mod la săvârşirea unei fapte 

prevăzute <strong>de</strong> legea penală, cu intenţie, <strong>de</strong> către persoane care săvârşesc fapta 

unele cu intenţie, altele din culpă, iar altele fără vinovăţie, realizează atât 

forma participaţiei proprii când autorii au acţionat cu intenţie, cât şi forma 

participaţiei improprii, când autorul ori autorii au acţionat din culpă ori fără 

vinovăţie. 

Deci participaţia improprie poate fiinţa alături <strong>de</strong> o participaţie proprie. 

Tratamentul penal al participaţiei 

Preliminarii. Stabilirea sistemului <strong>de</strong> sancţionare a participanţilor la 

săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> a format obiect <strong>de</strong> controversă în literatura 

jur<strong>id</strong>ică, generată <strong>de</strong> prepon<strong>de</strong>renţa, care ar trebui acordată aspectului 

subiectiv sau obiectiv, al contribuţiei participantului la săvârşirea acesteia. 

Într-o opinie consi<strong>de</strong>rând prepon<strong>de</strong>rent criteriul subiectiv adică coeziunea 

subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea aceleiaşi fapte, 

aceluiaşi ţel, s-a susţinut necesitatea parificării pe<strong>de</strong>pselor participanţilor, 

adică toţi participanţii indiferent <strong>de</strong> felul contribuţiei (autori, instigatori, 

complici), sa fie sancţionaţi cu aceeaşi pe<strong>de</strong>apsă prevăzută <strong>de</strong> lege. 

Parificarea pe<strong>de</strong>pselor participanţilor nu înseamnă aplicarea aceleiaşi pe<strong>de</strong>pse 

pentru toţi ci doar între aceleaşi limite - maxim special şi minim special 

prevăzute <strong>de</strong> lege. 

S-a reproşat sistemului parificării că nu ţine seama <strong>de</strong> realitate, fiindcă 

realizarea sub raport subiectiv a <strong>infracţiuni</strong>i nu este <strong>de</strong> aceeaşi intensitate în 

cadrul diferitelor contribuţii ale participanţilor. Mai mult, sistemul parificării 

nu oferă soluţii în cazul participaţiei improprii când elementul subiectiv este 

diferit <strong>de</strong> participanţi. 

În altă opinie, dându-se prepon<strong>de</strong>renţă elementului obiectiv material al 

participaţiei, <strong>de</strong>osebirii cantitative şi calitative ale contribuţiilor 

participanţilor, s-a susţinut sistemul diversificării sancţiunilor pentru 

participanţi Diversificarea pe<strong>de</strong>pselor pentru participanţi urmează a se face 

pornind <strong>de</strong> la pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege pentru autor. 

S-a reproşat, printre altele, sistemului diversificării, că porneşte <strong>de</strong> la o bază 

formală în ierarhizarea contribuţiilor la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>lor care în 

abstract poate fi justificată, dar în cazuri concrete se dove<strong>de</strong>şte nerealistă. 

Dintre sistemele preconizate în literatura jur<strong>id</strong>ică şi cunoscute în legislaţiile 

penale, în codul român a fost consacrat sistemul parificării pe<strong>de</strong>pselor cu 

corectivul diferenţierii sancţiunilor în funcţie <strong>de</strong> contribuţiile aduse la 

săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i. 



Aplicarea pe<strong>de</strong>pselor în cazul participaţiei proprii. Pentru sancţionarea 

participanţilor la săvârşirea unei fapte, cu aceeaşi formă a vinovăţiei, în codul 

penal român a fost consacrat sistemul parificării pe<strong>de</strong>pselor, adică toţi 

participanţii vor fi sancţionaţi cu pe<strong>de</strong>apsa prevăzuta <strong>de</strong> lege pentru 

infracţiunea comisă <strong>de</strong> autor. 

Ţinând seama că la săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong>, contribuţiile participanţilor 

sub raport obiectiv sunt totuşi distincte, prin lege s-a prevăzut obligativitatea 

ca la stabilirea pe<strong>de</strong>psei să se aibă în ve<strong>de</strong>re contribuţia participanţilor la 

săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i şi criteriile generale <strong>de</strong> indiv<strong>id</strong>ualizare prevăzute în 

dispoziţiile. 

Aplicarea pe<strong>de</strong>psei în cazul coautoratului. Parificarea pe<strong>de</strong>pselor pentru 

participanţi nu presupune nici chiar în cazul coautoratului aplicarea aceleiaşi 

pe<strong>de</strong>pse pentru toţi autorii, fiind <strong>de</strong>opotrivă obligatorii criteriile generale <strong>de</strong> 

indiv<strong>id</strong>ualizare prevăzute în art. 72 Cp., cât şi cele prevăzute în art. 27 Cp. 

Aplicarea pe<strong>de</strong>psei în cazul instigării. Instigatorul, potrivit sistemului 

parificării, se pe<strong>de</strong>pseşte cu pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege pentru autor (art. 27 

Cp.). Între limitele <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă (minim şi maxim) prevăzute <strong>de</strong> lege pentru 

autor se stabileşte pe<strong>de</strong>apsa pentru instigator ţinând seama <strong>de</strong> criteriile 

generale <strong>de</strong> indiv<strong>id</strong>ualizare prevăzute în art. 72 Cp. 

Aplicarea pe<strong>de</strong>psei în cazul complicităţii. Şi în cazul complicităţii proprii 

sistemul <strong>de</strong> sancţionare este prevăzut <strong>de</strong> art. 27 Cp. (al parificării pe<strong>de</strong>pselor). 

Pe<strong>de</strong>apsa pentru complice urmează a se stabili între limitele <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă 

prevăzute <strong>de</strong> lege pentru infracţiunea respectivă, ţinându-se seama <strong>de</strong> 

contribuţia acestuia la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i şi <strong>de</strong> criteriile generale <strong>de</strong> 

indiv<strong>id</strong>ualizare a pe<strong>de</strong>psei. 

Deşi în general contribuţia complicelui la săvârşirea <strong>infracţiuni</strong>i este mai 

mică <strong>de</strong>cât a autorului sau a instigatorului acesta nu ar justifica preve<strong>de</strong>rea 

unui tratament penal mai blând pentru acesta (complice) fiindcă în realitate se 

pot ivi situaţii în care activitatea complicelui poate apare ca <strong>de</strong>osebit <strong>de</strong> 

periculoasă, când aplicarea unei pe<strong>de</strong>pse aspre, mai mari <strong>de</strong>cât pentru autor 

este necesară, (spre ex.: complicele prezent la săvârşirea unui omor, fără 

înţelegere anterioară strecoară în mâna unui minor cuţitul cu care acesta uci<strong>de</strong> 

victima). Activitatea acestuia, a complicelui este periculoasă, dacă 

presupunem că infractorul şi victima erau neînarmaţi şi se loveau reciproc cu 

pumnii şi palmele. 

Circumstanţele personale şi circumstanţele reale. Noţiuni 

Circumstanţele sunt împrejurările în care are loc comiterea faptei prevăzute 

<strong>de</strong> lege, împrejurări ce constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi 

orice alte date ale realităţii sau date susceptibile să particularizeze fapta sau 

pe făptuitor. 

După cum circumstanţele privesc fapta sau pe făptuitor, se clasifică în 

circumstanţe reale şi circumstanţe personale. 



Împărţirea circumstanţelor în reale şi personale este importantă în stabilirea 

pe<strong>de</strong>psei pentru participanţi la săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong>. 

În a<strong>de</strong>văr, prin dispoziţiile art. 28 Cp., s-a prevăzut că circumstanţele 

privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi, iar 

circumstanţele privitoare la fapta se răsfrâng asupra participanţilor numai în 

măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Cum în legislaţie nu 

sunt prevăzute care anume împrejurări sunt circumstanţe reale şi care sunt 

personale, această sarcină a revenit ştiinţei jur<strong>id</strong>ice penale. 

Circumstanţele personale. Circumstanţele personale, s-a subliniat în 

doctrina penală, privesc făptuitorul şi pot fi în legătură cu atitudinea psihică a 

acestuia faţă <strong>de</strong> fapta prevăzută <strong>de</strong> legea penală la care a contribuit, situaţie în 

care circumstanţele personale sunt subiective. Dacă circumstanţele personale 

privesc particularităţile personalităţii participantului (calitatea <strong>de</strong> funcţionar, 

militar, starea civilă, antece<strong>de</strong>ntele penale ş.a.) aceste circumstanţe sunt <strong>de</strong> 

indiv<strong>id</strong>ualizare. 

Împărţirea circumstanţelor personale în subiective şi <strong>de</strong> indiv<strong>id</strong>ualizare are 

importanţă <strong>de</strong>oarece circumstanţele <strong>de</strong> indiv<strong>id</strong>ualizare pot intra în conţinutul 

legal al <strong>infracţiuni</strong>i şi îşi pierd calitatea <strong>de</strong> circumstanţe personale, <strong>de</strong>vin 

element constitutiv al <strong>infracţiuni</strong>i şi sub acest aspect radiază (se răsfrâng) faţă 

<strong>de</strong> toţi participanţii, în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. 

Circumstanţele reale. Circumstanţele reale sunt legate <strong>de</strong> împrejurări 

anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii faptei şi privesc conţinutul 

atenuat sau agravat al faptei legat <strong>de</strong> mijloacele folosite, <strong>de</strong> împrejurările <strong>de</strong> 

loc, <strong>de</strong> timp în care fapta s-a săvârşit, <strong>de</strong> rezultatul produs. 

Necunoaşterea circumstanţei reale <strong>de</strong> către un participant are drept efect 

neproducerea agravării răspun<strong>de</strong>rii penale ca urmare a acestei circumstanţe. 

Comiterea <strong>de</strong> către autor a unei <strong>infracţiuni</strong> mai grave <strong>de</strong>cât cea la care a fost 

instigat sau la care a fost sprijinit, va atrage răspun<strong>de</strong>rea penală a 

instigatorului şi complicelui la infracţiunea realizată, numai în măsura în care 

rezultatul mai grav a fost prevăzut <strong>de</strong> aceştia. 

Dacă însă, autorul comite o faptă mai puţin gravă <strong>de</strong>cât cea la care a fost 

instigat, ori sprijinit, <strong>de</strong> această împrejurare reală vor profita toţi, (spre ex.: 

autorul a fost instigat la tâlhărie, dar a realizat numai un furt). 

Când autorul comite o altă faptă <strong>de</strong>cât cea la care a fost instigat ori sprijinit 

<strong>de</strong> un complice, această împrejurare nu se răsfrânge asupra participanţilor 

<strong>de</strong>oarece nu s-a realizat <strong>de</strong> fapt o participaţie. In acest caz instigatorul va 

răspun<strong>de</strong> eventual pentru fapta <strong>de</strong> instigare neurmată <strong>de</strong> executare (art. 29 

Cp.). 

Tratamentul penal al instigării neurmată <strong>de</strong> executare. După cum se ştie 

existenţa instigării ca formă <strong>de</strong> participaţie este condiţionată <strong>de</strong> executarea 

faptei ori realizarea unei tentative pe<strong>de</strong>psibile <strong>de</strong> către autorul <strong>infracţiuni</strong>i. 

Sub <strong>de</strong>numirea <strong>de</strong> instigare neurmată <strong>de</strong> executare sunt prevăzute în art. 29 

Cp. două situaţii distincte şi anume: a) instigarea neurmată <strong>de</strong> un început <strong>de</strong> 

executare şi b) instigarea neurmată <strong>de</strong> o executare pe<strong>de</strong>psibilă. 



În prima situaţie instigatul <strong>de</strong>şi <strong>de</strong>terminat să săvârşească o faptă prevăzută 

<strong>de</strong> legea penală nu trece la executare (se răzgân<strong>de</strong>şte) ori începe executarea şi 

realizează o tentativă nepe<strong>de</strong>psibilă. 

Într-o astfel <strong>de</strong> situaţie nu sunt în<strong>de</strong>plinite condiţiile participaţiei - nu s-a 

comis o faptă prevăzută <strong>de</strong> legea penală. Instigatorul însă va fi pe<strong>de</strong>psit 

pentru activitatea lui, dar nu ca participant ci ca autor al unei <strong>infracţiuni</strong> 

distincte cu o pe<strong>de</strong>apsă distinctă după regulile prevăzute <strong>de</strong> art. 29 Cp. 

Întrucât instigatorul <strong>de</strong>vine autor al unei fapte distincte, eventualii complici ai 

acestuia vor fi traşi la răspun<strong>de</strong>re penală, după regulile participaţiei penale. 

În cea <strong>de</strong> a doua situaţie când instigatorul a început executarea şi s-a <strong>de</strong>sistat 

ori a împiedicat producerea rezultatului sunt realizate condiţiile instigării. 

Instigatul nu va fi pe<strong>de</strong>psit pentru că beneficiază <strong>de</strong> impunitatea prevăzută <strong>de</strong> 

art. 22 Cp. (<strong>de</strong>sistarea şi împiedicarea producerii rezultatului), dar instigatorul 

va fi pe<strong>de</strong>psit ca participant, dar tot după dispoziţiile art. 29 Cp. care prevăd 

sancţionarea instigatorului în formele <strong>de</strong> instigare neurmată <strong>de</strong> executare cu o 

pe<strong>de</strong>apsă cuprinsă între minimul special prevăzut pentru infracţiunea la care 

s-a instigat şi minimul general. Dacă pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege este 

<strong>de</strong>tenţiunea pe viaţă atunci se aplică pe<strong>de</strong>apsa închisorii <strong>de</strong> la 2 ani la 10 ani. 

Sancţionarea actelor <strong>de</strong> instigare neurmate <strong>de</strong> executare are loc numai dacă 

infracţiunea la care s-a instigat este sancţionată cu o pe<strong>de</strong>apsă mai mare <strong>de</strong> 2 

ani, dacă este, cu alte cuvinte o infracţiune <strong>de</strong> o anumită gravitate. 

Dacă prin actele executate <strong>de</strong> autor până în momentul <strong>de</strong>sistării sau al 

împiedicării producerii rezultatului se realizează conţinutul unei alte 

<strong>infracţiuni</strong>, răspun<strong>de</strong>rea penală atât a instigatorului, cât şi a instigatului 

urmează să se stabilească după regula parificării pentru infracţiunea realizată 

chiar dacă sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea la care s-a instigat este 

închisoarea <strong>de</strong> 2 ani sau mai mică (art. 29 al. 2 Cp.). 

Împiedicarea <strong>de</strong> către participant a săvârşirii faptei. Prin dispoziţiile art. 

30 Cp., s-a instituit o cauză <strong>de</strong> nepe<strong>de</strong>psire, <strong>de</strong> impunitate a participantului la 

săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> dacă în cursul executării, dar înainte <strong>de</strong> 

<strong>de</strong>scoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Prin această dispoziţie se 

încurajează participanţii, oferindu-li-se impunitate dacă împiedică 

consumarea <strong>infracţiuni</strong>i. 

Pentru ca împiedicarea săvârşirii faptei <strong>de</strong> către participant să constituie 

cauză <strong>de</strong> impunitate se cer în<strong>de</strong>plinite condiţiile: a) să fi început executarea 

faptei <strong>de</strong> către autor; b) după începerea executării, participantul să fi 

intervenit eficient, împiedicând consumarea <strong>infracţiuni</strong>i; c) intervenţia 

participantului care a dus la neconsumarea <strong>infracţiuni</strong>i trebuie să aibă loc mai 

înainte <strong>de</strong> <strong>de</strong>scoperirea faptei. 

Cauza <strong>de</strong> impunitate prevăzută în art. 30 Cp. pentru participant are în ve<strong>de</strong>re 

nepe<strong>de</strong>psirea acestuia pentru tentativa realizată până în momentul intervenţiei 

lui care a împiedicat consumarea <strong>infracţiuni</strong>i. 

Dacă cel care împiedică consumarea <strong>infracţiuni</strong>i este însuşi autorul el va fi 

apărat <strong>de</strong> pe<strong>de</strong>apsă, şi împreună cu el şi complicele. Instigatorul însă, va 

răspun<strong>de</strong> penal după dispoziţiile art. 29 Cp. 



În cazul în care la săvârşirea faptei participă mai mulţi coautori şi numai unul 

ori unii împiedică consumarea, <strong>de</strong> această cauză <strong>de</strong> nepe<strong>de</strong>psire vor beneficia 

numai ci, ceilalţi participanţi - coautori, complici, instigatori, vor răspun<strong>de</strong> 

penal pentru tentativa la infracţiunea respectivă. 

Dacă instigatorul împiedică consumarea faptei, el beneficiază <strong>de</strong> impunitate 

cu privire la contribuţia dată ca participant, dar va răspun<strong>de</strong> cu pe<strong>de</strong>apsa 

proprie (art. 29 Cp.), iar ceilalţi participanţi vor răspun<strong>de</strong> penal pentru 

tentativa realizată. 

În fine, când împiedicarea consumării <strong>infracţiuni</strong>i este realizată <strong>de</strong> complice, 

el va beneficia <strong>de</strong> impunitate, dar autorul, coautorii, instigatorul, vor 

răspun<strong>de</strong> penal pentru tentativa realizată. 

Când tentativa realizată nu se pe<strong>de</strong>pseşte, <strong>de</strong> aceasta vor profita autorii şi 

complicii, iar instigatorul va răspun<strong>de</strong> cu pe<strong>de</strong>apsa proprie (art. 29 Cp.). 

Pe<strong>de</strong>apsa în cazul participaţiei improprii. În cazul participaţiei improprii 

modalitatea intenţie şi culpă pentru sancţionarea participanţilor s-a consacrat 

prin dispoziţiile art. 31 al. 1 Cp., sistemul diversificării pe<strong>de</strong>pselor. 

Întrucât instigatorul şi complicele contribuie cu intenţie la săvârşirea faptei 

urmează să fie sancţionaţi cu pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege pentru fapta comisă 

cu intenţie, iar autorul <strong>de</strong>oarece a comis fapta din culpă va fi sancţionat cu 

pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege pentru fapta comisă din culpă. Dacă fapta 

săvârşită din culpă nu este incriminata autorul nu va fi pe<strong>de</strong>psit. 

În modalitatea intenţie şi lipsa <strong>de</strong> vinovăţie a participaţiei improprii 

instigatorul şi complicele care au contribuit cu intenţie la săvârşirea faptei 

prevăzute <strong>de</strong> legea penală vor fi sancţionaţi cu pe<strong>de</strong>apsa prevăzută <strong>de</strong> lege 

pentru infracţiunea intenţionată. Deci, va fi acelaşi tratament ca în cazul 

participaţiei improprii modalitatea intenţie şi culpă. 

Deoarece autorul a acţionat fără vinovăţie, el nu va fi tras la răspun<strong>de</strong>re 

penală - lipsind temeiul acesteia, săvârşirea unei <strong>infracţiuni</strong> (art. 17 al. 2 Cp.). 

Şi în cazul participaţiei improprii sunt inci<strong>de</strong>nte dispoziţiile prevăzute în art. 

28-32 Cp. privitoare la circumstanţele reale şi personale, privitoare la 

instigarea neurmată <strong>de</strong> executare şi cele privitoare la împiedicarea <strong>de</strong> către 

participant a săvârşirii faptei (art. 31 al. final Cp.). 


Compară cele trei forme ale pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infractori</strong>, precum şi 

tratamentul penal al acestora. 


Rezumat 

Teste <strong>de</strong> autoevaluare 

<strong>1.</strong> Formele pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> sunt: 

a) concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>; 

b) rec<strong>id</strong>iva; 

c) <strong>pluralitatea</strong> intermediară. 

2. Există concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>: 


Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, ca realitate obiectivă, a fost transpusă pe plan jur<strong>id</strong>icopenal, 

semnificând situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau mai multe 

<strong>infracţiuni</strong>. Pluralitatea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> <strong>de</strong>semnează situaţia în care o persoană a 

săvârşit mai multe <strong>infracţiuni</strong> înainte <strong>de</strong> a fi condamnat <strong>de</strong>finitiv pentru vreuna din 

ele, cât şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost 

condamnat <strong>de</strong>finitiv pentru o altă infracţiune. Art. 32 C. pen.en. preve<strong>de</strong> ca 

<strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> constituie, după caz, concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> sau rec<strong>id</strong>ivă. 

Criteriul <strong>de</strong> distincţie dintre principalele forme ale pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, 

concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> şi rec<strong>id</strong>ivă îl constituie existenţa sau inexistenţa unei hotărâri 

ju<strong>de</strong>cătoreşti <strong>de</strong>finitive <strong>de</strong> condamnare, în sensul că <strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> 

constituie concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>, atunci când <strong>infracţiuni</strong>le ce o alcătuiesc au fost 

săvârşite mai înainte ca făptuitorul lor să fi fost condamnat <strong>de</strong>finitive pentru vreuna 

dintre ele şi rec<strong>id</strong>ivă atunci când, după condamnare <strong>de</strong>finitivă infractorul săvârşeşte 

din nou una sau mai multe <strong>infracţiuni</strong>. Pluralitatea intermediară intre concursul <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong> si rec<strong>id</strong>iva postcondamnatorie reprezintă a treia forma a pluralităţii <strong>de</strong> 

<strong>infracţiuni</strong>, reglementata <strong>de</strong> art.40 Cod Penal. Potrivit acestui text,”când după 

condamnarea <strong>de</strong>finitive cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte <strong>de</strong> 

începerea executării pe<strong>de</strong>psei,in timpul executării acesteia sau in stare <strong>de</strong> evadare si 

nu sunt întrunite condiţiile prevăzute <strong>de</strong> lege pentru starea <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>iva, pe<strong>de</strong>apsa se 

aplica potrivit regulilor pentru concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>.” În doctrina penală 

<strong>pluralitatea</strong> <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> este cunoscută sub trei forme: <strong>pluralitatea</strong> naturală, 

<strong>pluralitatea</strong> constituită şi <strong>pluralitatea</strong> ocazională. Pluralitatea naturală sau <strong>pluralitatea</strong> 

necesară este forma pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infractori</strong> în care cooperarea mai multor persoane 

la comiterea faptei este cerută <strong>de</strong> însăşi natura acesteia. Aşadar, există anumite fapte 

prevăzute <strong>de</strong> legea penală care nu pot fi săvârşite <strong>de</strong> o singură persoană ci presupun 

cooperarea mai multora. Pluralitatea constituită este forma pluralităţii <strong>de</strong> <strong>infractori</strong>, 

ce presupune gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>. Prin 

asocierea mai multor persoane în ve<strong>de</strong>rea comiterii <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> se realizează 

<strong>pluralitatea</strong> constituită, care datorită scopului ei antisocial este incriminată ca 

infracţiune <strong>de</strong> sine stătătoare. Participaţia penală sau <strong>pluralitatea</strong> ocazională <strong>de</strong> 

<strong>infractori</strong> <strong>de</strong>semnează situaţia în care la săvârşirea unei fapte prevăzute <strong>de</strong> legea 

penală au participat mai multe persoane <strong>de</strong>cât era necesar potrivit naturii acelei fapte. 

a) chiar atunci când unele <strong>infracţiuni</strong> sunt comise în timpul minorităţii; 

b) când, în afară <strong>de</strong> o infracţiune, pentru celelalte a intervenit o cauză <strong>de</strong> 

nerăspun<strong>de</strong>re penală; 

c) când, în afară <strong>de</strong> o infracţiune, pentru celelalte a intervenit o cauză <strong>de</strong> 

impunitate. 



3. Stabilirea pe<strong>de</strong>psei pentru concursul <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong> se face: 

a) într-o primă etapă, prin stabilirea pe<strong>de</strong>psei pentru fiecare infracţiune, 

ţinându-se cont <strong>de</strong> celelalte <strong>infracţiuni</strong>; 

b) aplicându-se, în a doua etapă, pe<strong>de</strong>apsa cea mai gravă care poate fi 

sporită până la maximul special, iar dacă acesta nu este în<strong>de</strong>stulător, se 

poate adăuga un spor <strong>de</strong> cel mult 5 ani; 

c) în cazul în care s-au stabilit două pe<strong>de</strong>pse cu amendă, prin aplicarea 

celei mai grele, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă 

acesta nu este în<strong>de</strong>stulător, până la jumătate din pe<strong>de</strong>apsa iniţială 

aplicată. 

4. Primul termen al rec<strong>id</strong>ivei mari postcondamnatorii este o pe<strong>de</strong>apsă: 

a) mai mică <strong>de</strong> 6 luni închisoare; 

b) <strong>de</strong> 6 luni închisoare; 

c) mai mare <strong>de</strong> 6 luni închisoare. 

5. La stabilirea stării <strong>de</strong> rec<strong>id</strong>ivă nu se ţine seama <strong>de</strong> condamnările: 

a) pentru care a intervenit reabilitarea <strong>de</strong> drept; 

b) cu privire la <strong>infracţiuni</strong>le săvârşite din culpă; 

c) cu privire la <strong>infracţiuni</strong>le săvârşite în timpul minorităţii. 

6. Activitatea infracţională <strong>de</strong> înlesnire a săvârşirii unei <strong>infracţiuni</strong>, constituie 

activitate specifică: 

a) autorului; 

b) instigatorului; 

c) complicelui. 

7. Sunt consi<strong>de</strong>rate forme principale <strong>de</strong> participaţie: 

a) coautoratul faţă <strong>de</strong> instigare; 

b) instigarea faţă <strong>de</strong> complicitate; 

c) complicitatea faţă <strong>de</strong> instigare; 

d) coautoratul faţă <strong>de</strong> complicitate. 

8. Participarea la săvârşirea aceleiaşi <strong>infracţiuni</strong> prin două tipuri <strong>de</strong> activităţi 

distincte, una specifică instigării, iar cealaltă specifică complicităţii: 

a) constituie concurs <strong>de</strong> <strong>infracţiuni</strong>; 

b) se pe<strong>de</strong>pseşte potrivit textului <strong>de</strong> lege care sancţionează 

instigarea; 

c) se pe<strong>de</strong>pseşte în raport cu ultima formă <strong>de</strong> activitate săvârşită <strong>de</strong> către 

participant, încadrându-se, după caz, în textul <strong>de</strong> lege care sancţionează 

instigarea sau în cel care sancţionează complicitatea. 

9. În cazul autoratului, autorul poate săvârşi fapta: 

a) cu intenţie; 

b) din culpă; 

c) fără vinovăţie. 



10. În cazul instigării, hotărârea <strong>de</strong> a săvârşi infracţiunea: 

a) aparţine autorului; 

b) aparţine instigatorului; 

c) aparţine în mod obligatoriu autorului. 

1<strong>1.</strong> Activitatea <strong>de</strong> instigare se poate realiza: 

a) cu intenţie directă; 

b) cu intenţie indirectă; 

c) din culpă. 

Răspunsuri la întrebările din testele <strong>de</strong> autoevaluare 

<strong>1.</strong> a, b, c; 2. a; 3. b; 4. c; 5. a, b, c; 6. c; 7. b, d; 8. b; 9. a, b, c; 10. c; 1<strong>1.</strong> a, b. 

Bibliografie minimală 

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu 

R.M., Roşca V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român. 

Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti: Ed. Aca<strong>de</strong>miei. 

Ceterchi Ioan, C. I. (1993). Introducere în Teoria generală a dreptului. 

Bucureşti: All. 

Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale. Iaşi: Polirom. 

Gheorghe, B. (1994). Teoria generală a dreptului. Cluj-Napoca: Ed. ”Dacia. 

Gheorghe, E. (1973). Filosofie şi logică. Bucureşti.

1. pluralitatea de infracţiuni. pluralitatea de infractori - id-hyperion.ro

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?