descarca fisier - Schimbarea-la-fata.ro

Pr. Petru-Ioan Ilea
Meditaţii
<strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână
(III)

Copertă: Pr. Ioan Gînscă
Tehnoredactare: Delia-Maria Kerekes
Corectură: Felicia Schlezak
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ILEA, PETRU-IOAN
Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână / pr. Petru-Ioan Ilea.
- Cluj-Napoca: Renaşterea, 2007-2009
3 vol.
ISBN 978-973-1714-25-7.
Vol. 3. - 2009. - ISBN 978-973-1714-65-3
242:281.95

Pr. Petru-Ioan Ilea
Meditaţii
<strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână
(III)
Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfi nţitului Bartolomeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
Cluj-Napoca
2009

Introducere
Volumul de faţă, ultimul din cele trei, cuprinde 96 de meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile
de peste săptămână (meditaţii pentru perioada Octoihului).
Am pregătit aceste meditaţii din decembrie 2003, pentru ascultătorii postului
de radio „Renaşterea”, în emisiunea „Cuvântul vieţii”. Structura emisunii constă
din sinaxar (vieţile sfinţilor), apostolul şi evanghelia zilei şi meditaţie <strong>la</strong> evanghelia
zilei. Emisiunea era şi este merinde duhovnicească pe care postul de radio
„Renaşterea” o oferă ascultătorilor săi <strong>la</strong> început şi <strong>la</strong> sfârşit de zi.
În cele trei volume am respectat oarecum structura emisiunii, în sensul că
fiecare meditaţie este precedată de textul evangheliei, aşa cum este citită ea în
Biserică. Prin urmare, am reprodus din Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, (ediţia
Sfântului Sinod, Bucureşti, 2001) textul pericopei evanghelice pe care l-am
aşezat <strong>la</strong> începutul fiecărei meditaţii. Am folosit apoi pentru nuanţare atât traduceri
româneşti mai recente (Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită
după Septuaginta, redactată şi adnotată de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi
Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, 2001), cât şi străine (The
Holy Bible. New International Version, London, 1984; Die Bibel nach der übersetzung
Martin Luthers, Leipzig, 1986; La Bible, Traduction Œcuménique de <strong>la</strong> Bible,
Alliance Biblique Universelle, Éditions du Cerf, Paris, 1995), <strong>la</strong> care am adăugat
dicţionare (Dicţionar grec-român al Noului Testament, Bucureşti, 1999), cărţi
de slujbă (Molitfelnic, Bucureşti, 1998; Penticostar, Bucureşti, 1999; Liturghier,
Bucureşti, 2000; Ceaslov, Bucureşti, 1992; Mineiul pe decembrie, Bucureşti, 2005)
sau manuale de teologie (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică
Ortodoxă, Bucureşti, 1978; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Mi<strong>la</strong>n
Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, Bucureşti,
1987; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legis<strong>la</strong>ţie şi administraţie
bisericească, vol. II, Bucureşti, 1990; Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac.
Prof. Dr. Emilian Corniescu, Arheologie biblică, Bucureşti, 1994; Pr. Prof. Dr.
Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1998; Pr. Prof. Dr. Stelian
Tofană, Studiul Noului Testament, Cluj-Napoca, 2005).
5

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Mai mult duhovniceşti decât exegetice, meditaţiile <strong>la</strong> evangheliile de peste
săptămână fac trimitere <strong>la</strong> o serie de comentarii şi tâlcuiri ale Sfinţilor Părinţi
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Bucureşti, 1994; Sfântul
Chiril Al Alexandriei, Comentar <strong>la</strong> Sfânta Evanghelie de <strong>la</strong> Luca, Oradea, 1998;
Sfântul Teofi<strong>la</strong>ct al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de <strong>la</strong> Matei şi Marcu,
Bucureşti, 1998; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare
zi din an, Bucureşti, 1999), dar şi <strong>la</strong> cărţi şi volume de spiritualitate consacrate,
precum Filocalia, Bucureşti, vol. I (1993), II (1993), III (1994), V (1995); XII, (1991);
Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, în PSB 4, Bucureşti, 1982; Sfântul Irineu
de Lyon, Contre les Hérésies (Împotriva ereziei), în Sources Chrétiennes 100, Paris, 1965
şi Démonstration de <strong>la</strong> Prédication Apostolique, (Demonstraţia propovăduirii apostolice),
în Sources Chrétiennes 62, Paris, 1959; Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre
Preoţie, Bucureşti, 1998; Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în PSB 80,
Bucureşti, 1981 şi Mistagogia – cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, Bucureşti,
2000; Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti, 1993; Sfântul Ioan Scărarul,
Scara raiului, Timişoara, 1994; Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti şi convorbirile
duhovniceşti, în PSB 57, Bucureşti, 1990; Sfântul Ioan de Krontadt, Viaţa
mea în Hristos, Sibiu, 1995 şi Liturghia: Cerul pe Pământ, Sibiu, 1996; Sfântul Ignatie
Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Alba Iulia, 1996; Nico<strong>la</strong>e Cabasi<strong>la</strong>, Viaţa
în Hristos, Bucureşti, 1997; Sfântul Nico<strong>la</strong>e Velimirovici, Predici, Bucureşti, 2006;
Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, Sibiu, 1997 şi Epistolele Sfântului
Ioan Teologul, Bucureşti, 1998; Arhim. Heruvim Karambe<strong>la</strong>s, Părinţi duhovniceşti
contemporani de <strong>la</strong> Sfântul Munte Athos, vol. II, Sibiu, 1998; Arhim. Sofronie, Mistica
vederii lui Dumnezeu, Bucureşti, 1995 şi Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, Sibiu,
1998; Teoclit Dionisiatul, Dialoguri <strong>la</strong> Athos, Alba Iulia, 1994; Dimitrios G. Tsamis,
Patericul Sinaitic, Sibiu, 1995).
Dintre teologii şi duhovnicii români citaţi, îi amintesc pe Mitr. Nico<strong>la</strong>e M<strong>la</strong>din
(Asceza şi mistica paulină, Sibiu, 1996); Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae (Chipul
evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991; Ascetica şi mistica ortodoxă, Alba Iulia,
1993; Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, 1993; Mică dogmatică vorbită –
dialoguri <strong>la</strong> Cernica, Sibiu, 1995); Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu (Jertfă şi răscumpărare,
Bucureşti, 1991); Mitrop. Antonie Plămădeală (Tâlcuri noi <strong>la</strong> texte
vechi, Sibiu, 1989); Arhiep. Bartolomeu Anania (Cartea deschisă a Împărăţiei – o
însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Bucureşti, 2005); Pr. Prof. Dr. Ion Bria
(Liturghia după Liturghie – o tipologie a misiunii apostolice şi a mărturiei creştine azi,
Bucureşti, 1996); Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu (Sfinţi daco-români şi români, Iaşi,
1994); Pr. Stelian Tofană (Iisus Hristos Arhiereu veşnic după Episto<strong>la</strong> către Evrei,
Cluj-Napoca, 1996); Nico<strong>la</strong>e Steinhardt (Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, 1991; Dăruind
6

Perioada Octoihului
vei dobândi, Baia Mare, 1992); Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc (Predici exegetice <strong>la</strong> duminicile
de peste an, Sibiu, 2001); Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan (Adevărul şi frumuseţea
căsătoriei. Teologia iubirii, vol. I şi 2, Alba Iulia, 1996); Pr. Prof. Ioan Bunea (Din
galeria marilor convertiţi, Cluj-Napoca, 1998); Ierom. Arsenie Boca (Cărarea Împărăţiei,
Arad, 1995) şi nu în ultimul rând pe Părintele Teofil Părăian care prin cărţile pe
care le-a tipărit a adus lumină în sufletul multora (Lumini de gând, Cluj-Napoca,
1997; Gânduri bune pentru gânduri bune, Timişoara, 1997; Cuvinte către tineri, Craiova,
1998; Din vistieria inimii mele, Craiova, 2000; Întâmpinări, Bucureşti, 2000; Veniţi de
luaţi bucurie, Cluj-Napoca, 2001; Să luăm aminte, Alba Iulia, 2003; Credinţa lucrătoare
prin iubire, Făgăraş, 2004; Gânduri senine, Bucureşti, 2005).
Tot ca trimiteri bibliografice am putea adăuga, spre orientare, şi următoarele
titluri: Oscar Cullman, Christologie du Nouveau Testament (Hristologia Noului
Testament), Neuchatel, 1968; Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Cluj-Napoca, 2002;
Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, Bucureşti, 1993; Paul
Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Bucureşti, 1992; V<strong>la</strong>dimir Lossky,
Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Bucureşti, f.a.; John Meyendorff, Teologia
bizantină, Bucureşti, 1996; O. Clement, E. Behr-Sigel, B. Bobrinskoy, M. Lot-Borodine,
Fericita întristare, Bucureşti, 1997; Tomáš Špidlík, Marii mistici ruşi, Ga<strong>la</strong>ţi, 1997;
Dario Raccanello, Rugăciunea lui Iisus în Scrierile Stareţului Vasile de <strong>la</strong> Poiana
Mărului, Sibiu, 1996; Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu,
Bucureşti, 1992; Josy Eisenberg, Iudaismul, Bucureşti, 1995; Mircea Eliade,
Oceanografie, Bucureşti, 1991; F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, Bucureşti, 1993;
Antoine de Saint-Exupery, Citade<strong>la</strong>, Bucureşti, 1993 şi Kahlil Gibran, Profetul,
Bucureşti, 1991.
Chiar dacă cele trei volume ale lucrări nu conţin meditaţii <strong>la</strong> pericopele evanghelice
duminicale, ele sunt de folos şi slujitorilor sfintelor altare, pentru că predica
de duminică se întocmeşte cu o săptămână înainte, cu meditaţie de zi cu zi
<strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână. Pe de altă parte, după căderea cortinei de
fier a comunismului, care îngrădea slujirea preoţească, se impune în mănăstiri,
<strong>la</strong> catedralele eparhiale şi <strong>la</strong> unele biserici de parohie ca preotul să spună, ori de
câte ori slujeşte, cuvânt de folos – dacă nu o predică, cel puţin o meditaţie. Aşa a
procedat Cardinalul Tomáš Špidlík, grupându-şi mai apoi predicile în trei volume,
cu titlul „Evanghelia de fiecare zi”. Cu siguranţă şi în bisericile răsăritului creştin
sunt slujitori care au urmat exemplul Sfântului Teofan Zăvorâtul (1815 –
1894), de a predica în fiecare zi, însă aceste predici sau meditaţii, dacă au fost
rostite, nu au fost publicate.
Chiar dacă sunt scrise <strong>la</strong> început de slujire preoţească, meditaţiile de faţă se
constituie într-un îndreptar ce suportă îmbunătăţiri şi adăugiri, fiind un apel către
7

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
toţi aceia care au un cuvânt bun de spus. Să se împlinească cu noi toţi cuvântul
Mântuitorului Hristos:
„Câte aţi spus <strong>la</strong> întuneric se vor auzi <strong>la</strong> lumină; şi ceea ce aţi vorbit <strong>la</strong> ureche,
în odăi, se va vesti de pe acoperişuri.” (Lc 12, 3).
Mulţumim lui Dumnezeu pentru că a îngăduit să-L slăvim şi prin cuvântul
scris şi apoi tuturor celor ce au contribuit <strong>la</strong> apariţia acestui volum.
8
Cluj - Napoca, 29 iunie 2009 Pr. Dr. Petru-Ioan Ilea
La praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

PERIOADA OCTOIHULUI

Ochii credinei
Luni. săptămâna a xviii-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 3, 19 – 22
În vremea aceea Irod Tetrarhul, fiind mustrat de Ioan pentru Irodiada, femeia
lui Filip, fratele său, și pentru toate relele câte le făcuse, a adăugat <strong>la</strong> toate și
pe aceasta că a închis pe Ioan în temniţă. Și pe când se boteza tot poporul,
s-a botezat și Iisus. Dar, rugându-se El, s-a deschis cerul și Duhul Sfânt, în
chip adevărat de porumbel, a venit asupra Lui; și din cer s-a auzit un g<strong>la</strong>s,
zicând: Tu ești Fiul Meu cel iubit, în Tine am binevoit. 1
Capitolul al III-lea din Evanghelia după Luca este foarte important datorită datelor
istorice pe care ni le oferă. Aflăm astfel că începutul predicii lui Ioan Botezătorul,
predicarea botezului pocăinţei, ca de altfel şi începutul activităţii misionare a
Domnului Hristos au avut loc:
„În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pi<strong>la</strong>t
era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al
Itureii și al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele
arhiereilor Anna și Caiafa.” (Lc 3, 1 – 2).
Spre deosebire de Domnul Hristos, faima lui Ioan Botezătorul era <strong>la</strong> început
mai mare datorită vieţii de pustnic pe care o avea. Acesta a trăit în pustiul Iordanului,
hrănindu-se cu ceea ce-i oferea pustiul: lăcuste şi miere sălbatică. 2 De fapt, Ioan
Botezătorul a venit să pregătească calea Domnului Hristos şi era firesc ca iudeii
să se raporteze mai întâi <strong>la</strong> Ioan şi apoi <strong>la</strong> Hristos.
Ca profet al lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul vestea cuvântul adevărului.
Cuvântul său era cu putere şi cu toate că nu a învăţat carte <strong>la</strong> vreo şcoală rabinică,
era mai priceput în a da sfaturi poporului chiar mai mult decât învăţătorii de
1 Textul fiecărei pericope evanghelice, din prezentul volum, este reprodus din Sfânta și
Dumnezeiasca Evanghelie, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București,
2001.
2 Mt 3, 4; Mc 1, 6.
11

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
lege. Mulţi veneau <strong>la</strong> el şi-l întrebau ce să facă. 3 Îl ascultau chiar şi fariseii şi cărturarii
şi chiar Irod tetrarhul Galileii, fiul lui Irod cel Mare.
Spre deosebire însă de marea mulţime care a crezut în cuvântul lui Ioan şi s-a
botezat în apa Iordanului, ca semn de recunoaştere a stării lor şi de primire a
învăţăturii Înaintemergătorului, fariseii, cărturaii şi conducătorii de atunci (printre
care şi Irod tetrarhul), nu s-au botezat. Au ascultat cuvântul lui Ioan, dar nu
au crezut în el. Totuşi, îl socoteau pe Ioan ca profet.
Misiunea Înaintemergătorului a luat oarecum sfârşit din momentul în care l-a
arătat lumii pe Domnnul Hristos. Acest lucru s-a întâmp<strong>la</strong>t cu ocazia Botezului
Domnului de către Ioan în Iordan. S-a deschis atunci cerul şi S-a coborât Duhul
Sfânt, în chip trupesc, ca un porumbel, dar nu peste Ioan, ci peste Iisus Hristos.
Această coborâre a Duhului a fost însoţită de g<strong>la</strong>s dumnezeiesc al Tatălui care a
zis, cu privire <strong>la</strong> Fiul, <strong>la</strong> Iisus care primea botezul:
12
„Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.” (Mt 3, 17; Mc 1, 11;
Lc 3, 22).
Trebuie spus că aceste descoperiri dumnezeieşti sunt văzute numai de cei ce
au inima curată, cum a spus Domnul Hristos în Predica de pe Munte:
„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Mt 5, 8).
Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu, atât
în viaţa aceasta, cât şi în Împărăţia cerurilor. Pentru toţi cei<strong>la</strong>lţi, deci pentru cei
care nu au inima curată, cei care trăiesc în păcate, care şi-au făcut din păcat o a
doua natură, pentru toţi aceştia descoperirile din partea lui Dumnezeu sunt voa<strong>la</strong>te,
pentru simplu fapt că nu au ochi de văzut. Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t cu Saul pe drumul
Damascului. Acesta, împreună cu cei care-l însoţeau, a fost învăluit de o lumină
din cer, ca de fulger. În această lumină era Hristos Însuşi, care i-a zis:
„Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” (Fapte 9, 4).
Hristos s-a identificat cu Biserica Sa, cu creştinii care erau persecutaţi, motiv pentru
care l-a întrebarea lui Saul: „Cine eşti, Doamne?” 4 , Domnul Hristos a răspuns:
„Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Greu îţi este să izbești cu piciorul în
ţepușă.” (Fapte 9, 5).
Saul, care va deveni mai apoi Pavel apostolul neamurilor, tremurând şi înspăimântat
fiind, a întrebat, zicând:
3 Lc 3, 10.
4 Fapte 9, 4.

Iar Domnul i-a zis:
„Doamne, ce voiești să fac?” (Fapte 9, 6).
Perioada Octoihului
„Intră în cetate și ţi se va spune ce trebuie să faci.” (Fapte 9, 6).
Cei care-l însoţeau pe Saul stăteau înmărmuriţi, deoarece auzeau g<strong>la</strong>sul, dar
nu vedeau pe nimeni. Cu siguranţă aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t şi <strong>la</strong> Botezul Domnului
Hristos. Fariseii şi cărturaii au auzit g<strong>la</strong>s din cer, au auzit g<strong>la</strong>sul Tatălui care a zis:
„Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” 5 , dar poate nu au văzut coborârea
Duhului peste Fiul, peste Iisus Hristos. Nu au văzut pentru că nu au avut
ochi de văzut. Nu au avut ochii credinţei curăţiţi de faptele bune pe care ar fi trebuit
să le săvârşească. Şi dacă nu au văzut coborârea Duhului, fariseii şi cărturarii
au crezut că acel g<strong>la</strong>s s-a făcut pentru Ioan Botezătorul. Aşa se explică faptul
că atenţia fariseilor şi a cărturarilor s-a îndreptat asupra lui Iisus nu imediat după
botezul în Iordan, ci după ce Acesta a săvârşit primele minuni, primele vindecări
în popor.
Pe parcursul activităţii Sale misionare, Domnul Hristos le-a atras atenţia apostolilor
Săi, spunând:
„Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod.” (Mt 16, 6, 11;
Mc 8, 15).
Se referea aici Domnul Hristos <strong>la</strong> învăţătura fariseilor şi a lui Irod, învăţătură
care, se pare, era contaminată de învăţături străine credinţei iudaice, cum ar fi de
exemplu învăţătura despre reîncarnare. Despre această învăţătură greşită citim
în Evanghelia după Marcu:
„Și a auzit regele Irod că numele lui Iisus se făcuse cunoscut, și zicea că Ioan
Botezătorul s-a scu<strong>la</strong>t din morţi și de aceea se fac minuni prin el. Alţii însă
ziceau că este Ilie și alţii că este prooroc, ca unul din prooroci. Iar Irod auzind
zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a scu<strong>la</strong>t din morţi.” (Mc
6, 14 – 16).
Putem spune în concluzie că cei care nu au viaţă curată nu au nici credinţa adevărată,
iar cel care are viaţă curată, chiar dacă nu este în credinţa adevărată, este
îndreptat de Dumnezeu, este adus de Dumnezeu <strong>la</strong> credinţa adevărată pe căi numai
de Dumnezeu ştiute. Dar Dumnezeu nu obligă, nu forţează libertatea omului.
Omul este liber să aleagă între bine şi rău, să trăiască în lumină sau în întuneric.
Dacă suntem în credinţa adevărată, trebuie să şi facem faptele credinţei. Credinţa
nu este mântuitoare fără fapte. Acest lucru îl arată şi Sfântul Apostol şi Evanghelist
5 Mt 3, 17; Mc 1, 11; Lc 3, 22.
13

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Ioan, atunci când re<strong>la</strong>tează convorbirea pe care Domnul Hristos a avut-o cu fariseul
Nicodim. Spune Domnul Hristos, cu această ocazie:
14
„Cel ce crede nu este judecat, iar cel ce nu crede, a fost judecat, fiindcă nu a
crezut în numele Celui Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata este
aceasta, că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul. Căci faptele
lor sunt rele. Că oricine face fapte rele urăște lumina și nu vine <strong>la</strong> lumină, pentru
ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel ce lucrează adevărul vine <strong>la</strong> Lumină,
ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite.” (In 3, 18 – 21).
Avem aici o explicare a motivelor pentru care faptele bune sunt luminoase,
iar cele rele îl întunecă pe om. Aşadar, faptele bune îl aduc pe om în Lumina lui
Hristos, iar cele rele îl ţin în întuneric.
Mari. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 3, 23 – 4, 1
În vremea aceea, când a început să propovăduiască, Iisus era ca <strong>la</strong> treizeci de
ani; fiind, precum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi,
fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui
Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai, fiul lui Maat, fiul lui Matatia, fiul lui Semein,
fiul lui Ioseh, fiul lui Iuda, fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul
lui Sa<strong>la</strong>tiil, fiul lui Neri, fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul lui Cosam, fiul lui
Elmadam, fiul lui Er, fiul lui Iisus, fiul lui Eliezer, fiul lui Iorim, fiul lui Matat,
fiul lui Levi, fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui
Eliachim, fiul lui Melea, fiul lui Menan, fiul lui Matatai, fiul lui Natam, fiul
lui David, Fiul lui Iesai, fiul lui Iobed, fiul lui Booz, fiul lui Sa<strong>la</strong>, fiul lui
Naason, fiul lui Aminadav, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul
lui Fares, fiul lui Iuda, fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul lui Tara,
fiul lui Nahor, fiul lui Saruh, fiul lui Ragav, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui
Sa<strong>la</strong>, fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sim, fiul lui Noe, fiul lui Lameh,
fiul lui Matusa<strong>la</strong>, fiul lui Enoh, fiul Iared, fiul lui Ma<strong>la</strong>leil, fiul lui Cainam, fiul
lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, făptura lui Dumnezeu. Iar Iisus, plin de
Duhul Sfânt, s-a întors de <strong>la</strong> Iordan și a fost purtat de Duhul în pustie.
Iisus – fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu
Înaintea praznicului Naşterii Domnului, Biserica ne pune în atenţie o pericopă
evanghelică unică prin conţinutul ei. Este vorba de o înşiruire de nume:
„Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a
născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și fraţii lui (...)
Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov;
Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se
cheamă Hristos.” (Mt 1, 1 – 2; 15 – 16).

Perioada Octoihului
Această genealogie vizează originile Domnului Hristos, dar şi ale lumii, ale neamului
omenesc cum citim în Evanghelia după Luca pe care o avem acum în atenţie:
„(Și Iisus era) fiul lui Matusa<strong>la</strong>, fiul lui Enoh, fiul Iaret, fiul lui Maleleil, fiul
lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, faptura lui Dumnezeu.”
(Lc 3, 37 – 38).
Dintre cei patru evanghelişti, doar doi au în vedere prezentarea genealogiei
Domnului Hristos. Este vorba de Sfântul Evanghelist Matei (Mt 1, 1 – 25) şi Sfântul
Evanghelist Luca (Lc 3, 23 – 38). Sunt însă unele deosebiri între aceste două genealogii.
Cea dintâi deosebire este că <strong>la</strong> Evanghelistul Matei avem o genealogie descendentă,
de <strong>la</strong> Avraam <strong>la</strong> Iisus, iar <strong>la</strong> Evanghelistul Luca o genealogie ascendentă,
de <strong>la</strong> Iisus <strong>la</strong> Adam. O altă deosebire este că Evanghelistul Matei merge pe
linia lui Solomon, iar Evanghelistul Luca pe linia lui Natan. În genealogia lui Luca
avem nume de profeţi precum Amos, Naum, iar în genealogia de <strong>la</strong> Matei nume
de regi; prin urmare, Matei are în vedere o tradiţie regală, iar Luca o tradiţie sacerdotală,
preoţească. Cu alte cuvinte, Evanghelistul Matei dovedeşte că genealogia
lui Iisus coboară din linie regală, iar Evanghelistul Luca dovedeşte că Iisus descinde
din Dumnezeu, din linie preoţească.
Spre deosebire de genealogia de <strong>la</strong> Luca, genealogia de <strong>la</strong> Matei are <strong>la</strong>cune voite.
Sfântul Evanghelist Matei n-a vrut să dea toate numele şi toate generaţiile. Avem
în genealogia mateiană de 3 ori câte 14 generaţii. În realitate sunt mai multe generaţii.
Genealogia mateiană este împărţită în trei perioade, corespunzătoare de altfel
unor etape destul de c<strong>la</strong>r delimitate ale istoriei poporului ales. Numai că Sfântul
Evanghelist Matei ţine să prezinte o simetrie perfectă a celor trei perioade:
„Așadar, toate neamurile de <strong>la</strong> Avraam până <strong>la</strong> David sunt paisprezece; și de
<strong>la</strong> David până <strong>la</strong> strămutarea în Babilon sunt paisprezece; și de <strong>la</strong> strămutarea
în Babilon până <strong>la</strong> Hristos sunt paisprezece neamuri.” (Mt 1, 17).
Privind mai îndeaproape, ne dăm seama că Sfântul Evanghelist Matei şi-a dat
silinţa să facă să-i iasă această simetrie. Într-adevăr din lista sa lipsesc destule
nume, căci adeseori se sare de <strong>la</strong> strămoş <strong>la</strong> strănepot. Astfel, de pildă, între Fares
şi Naason sunt date numai patru nume intermediare, ori este vorba de întreaga
perioadă dintre epoca patriarhilor şi ieşirea din robia egipteană, adică cel puţin
430 de ani; apoi între Solomon şi Iobed se dau numai două nume intermediare,
când este vorba, de fapt, de o perioadă de cel puţin 300 de ani. 6
6 Limba ebraică folosește o scriere consonantică, adică nu se scriu și vocalele, ci numai consoanele
și semivocalele. Numele „David” se scrie cu trei litere: dalet + vav + dalet; dând acestor trei
litere valoarea lor numerică obţinem 4 + 6 + 4 = 14. Astfel, 14 înseamnă, simbolic, David.
Vorbind de trei serii de câte 14 neamuri (Mt 1, 17), Sfântul Evanghelist Matei subliniază de
15

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
De ce aceste deosebiri? Răspunsul este simplu. Trebuie să avem în vedere destinatarii
evangheliilor. Sfântul Evanghelist Matei se adresează evreilor – şi îşi dă
silinţa în a dovedi că Iisus Hristos este urmaşul lui David şi al patriarhilor neamului
iudeu –, pe când Luca se adresează neamurilor, păgânilor. Pentru el nu
este atât de important să afirme că Iisus este urmaşul lui Avraam, cât faptul că
Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Aşadar genealogia lucanică afirmă în mod explicit
divinitatea Mântuitorului: Domnul Hristos este ca unul dintre noi, cu părinţi, cu
bunici, cu străbunici, dar este mai presus de noi pentru că e Fiul lui Dumnezeu.
Hristos nu este un simplu om, ci Dumnezeu întrupat, Dumnezeu coborât între
oameni, care S-a arătat <strong>la</strong> înfăţişare ca un om şi a pătimit cele omeneşti, fiind om
desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit.
Iisus este în ultimă instanţă Fiul lui Dumnezeu şi poate nu e lipsit de semnificaţie
faptul că lista de nume din genealogia Evangheliei a treia cuprinde de <strong>la</strong>
Iisus <strong>la</strong> Dumnezeu exact 77 de nume, o cifră cu o evidentă valoare simbolică.
Sunt unii care afirmă că între genealogia de <strong>la</strong> Matei şi cea de <strong>la</strong> Luca există
unele contradicţii. Dar aceste contradicţii sunt numai aparente. 7 Amândouă aceste
genealogii au o valoare istorică; totodată însă ele au o mare valoare teologică
descoperindu-se adevăruri fundamentale despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos
născut în Bethleem. 8
16
Miercuri. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 4, 1 – 15
În vremea accea s-a întors Iisus de <strong>la</strong> Iordan plin de Duhul Sfânt și a fost purtat
de Duhul în pustie, patruzeci de zile fiind ispitit de diavolul. În zilele acelea
n-a mâncat nimic; dar, sfârșindu-se zilele, Iisus a flămânzit. Atunci I-a zis
diavolul: dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine. Dar
Iisus a răspuns, zicând către el: scris este că nu numai cu pâine va trăi omul,
ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu. După aceea, suindu-L diavolul pe un
munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii, și I-a zis: Ţie îţi voi
da toată stăpânirea și s<strong>la</strong>va lor, căci mie îmi este dată și o dau cui voiesc. Deci,
dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. Dar, răspunzând, Iisus
i-a zis: mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului
tău să te închini și numai pe El Unul să-L slujești. Atunci diavolul L-a dus în
fapt că Iisus este „Fiul lui David”, adică Mesia. – cf. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Genealogia
Mântuitorului, în Predici exegetice <strong>la</strong> duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 247.
7 Eusebiu al Cezareii, Istoria bisericească, cartea a șasea, XXXI, 3, în PSB 13, Ed. IBMBOR,
București, 1987, p. 253.
8 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 251.

Perioada Octoihului
Ierusalim și, așezându-L pe aripa templului, I-a zis: dacă ești Fiul lui Dumnezeu,
aruncă-Te de aici jos, căci este scris că îngerilor Săi va porunci pentru Tine,
ca să Te păzească, și Te vor ridica pe mâini, ca să nu-Ţi lovești de piatră piciorul
Tău. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: s-a spus în lege să nu ispitești pe
Domnul Dumnezeul tău. Și, sfârșind toată ispita, diavolul s-a depărtat de
Dânsul, până <strong>la</strong> o vreme. Iar Iisus, plin de puterea Duhului, s-a înapoiat în
Galileea și vestea despre El s-a răspândit în tot ţinutul ace<strong>la</strong>. Și El învăţa în
sinagogile lor și toţi îl lăudau.
Oglinda duhovnicească
Pe un drum pe care n-am umb<strong>la</strong>t niciodată sau atunci când luăm contact cu noi
realităţi, avem nevoie de un ghid care să ne îndrume. 9 Ghidul nostru spre Dumnezeu
este Hristos. Tot ceea ce trebuie să facem noi este să-L ascultăm şi să nu ne depărtăm
de El. Ascultarea este viaţă, iar nescultarea este moarte. Hristos s-a făcut „ascultător
până <strong>la</strong> moarte” 10 pentru ca să surpe „stăpânirea morţii”.
Ascultarea noastră a fost pusă de multe ori <strong>la</strong> încercare. Întâi de toate în grădina
raiului: după ce Adam a primit poruncă de <strong>la</strong> Dumnezeu să nu mănânce
rod dintr-un pom, numit pomul cunoştinţei binelui şi răului, diavolul îl încearcă,
îl ispiteşte. Menţionăm că ispita nu este un păcat; ispita este o încercare, un
examen pe care-l putem trece sau <strong>la</strong> care putem să cădem. Atunci când cedăm în
faţa ispitei ne predăm legaţi celui ce ne-a ispitit. Din contră atunci când biruim
ispita creştem duhovniceşte.
Citim în pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie că Domnul nostru
Iisus Hristos după ce a fost botezat de Ioan în Iordan a fost dus de Duhul în pustie
ca să fie ispitit de diavol. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne prezintă trei
ispitiri: diavolul îi cere Domnului Hristos să prefacă pietrele în pâini, căci flămânzise
după 40 de zile de post; apoi i-a făgăduit împărăţiile lumii dacă se va închina
lui şi i-a cerut să se arunce de pe aripa templului din Ierusalim, căci fiind Fiul
lui Dumnezeu nu va păţi nimic. Ordinea celor trei ispitiri diferă <strong>la</strong> cei doi evanghelişti.
Spre deosebire de Sfântul Evanghelist Luca 11 , <strong>la</strong> Sfântul Evanghelist Matei
9 „În multe locuri ale Europei există grote cu sta<strong>la</strong>ctite și sta<strong>la</strong>gmite. De ele profită turismul, dar
cu condiţia să existe o bună iluminaţie, căci altminteri, pe întuneric, o grotă nu trezește admiraţie,
ci frică. Lumina pune în valoare ciudatele forme subterane. Și oamenii își fac lumină unii
altora; un fel de iluminare, pe care ar fi, poate, mai potrivit s-o numim explicaţie. Vizitând un
muzeu, putem vedea multe lucruri și să nu înţelegem nimic. Dar cu explicaţiile unui ghid expert,
este ca și cum ochii noștri s-ar deschide și ne-am da seama câte lucruri interesante există,
ghidul a devenit o <strong>la</strong>mpă care luminează ceea ce vedem.”. – cf. Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia
de fiecare zi, vol. 1, trad. de Alex și Al Cistelecan, Ed. Ga<strong>la</strong>xia Gutenberg, Târgu-Lăpuș,
2004, p. 52.
10 Fil 2, 8.
11 Lc 4, 1 – 13.
17

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
după ispita prefacerii pietrelor în pâini ne este re<strong>la</strong>tată ispita aruncării de pe aripa
templului, rămânând în final ispita bogăţiilor lumii acesteia. 12
Mai important decât numărul ispitirilor este faptul că Domnul Hristos a fost
ispitit. Sfântul Evanghelist Marcu nici nu menţionează numărul ispitirilor, ca
dovadă că nu prezenta pentru el o importanţă deosebită. El spune doar că după
ce Domnul Hristos a postit în pustie patruzeci de zile a fost ispitit de satana. 13
Apoi chiar şi Sfântul Evanghelist Luca spune că:
18
„Diavolul, sfârșind toată ispita, s-a îndepărtat de <strong>la</strong> El, până <strong>la</strong> o vreme.”
(Lc 4, 13).
Domnul îl va întâlni însă de aici înainte în suferinţa celor pentru care a venit. 14
Aşadar numărul şi ordinea ispitirilor nu este mai importantă decât faptul ispitirii
în sine. Pericopa evanghelică începe prin cuvintele:
„Iisus, plin de Duhul Sfânt, a fost dus de Duhul în pustie.” (Lc 4, 1).
De ce în pustie? Pentru că, spune Domnul Hristos, atunci când duhul necurat a
ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, prin pustiu, căutând odihnă şi nu găseşte. Se
întoarce deci <strong>la</strong> casa, adică <strong>la</strong> omul din care a ieşit; şi, dacă o află golită, măturată şi
împodobită, iarăşi se duce în pustie şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el, 15
pentru că nu renunţă uşor <strong>la</strong> războiul nevăzut pe care-l dă cu fiecare om în parte.
Aşadar, pustia este locul unde sălăşluiesc duhurile necurate. Domnul Hristos
înainte de a-şi începe activitatea Sa misionară a fost dus de Duhul Sfânt în pustie
unde a stat timp de 4o de zile în post şi rugăciune, timp după care a avut loc
confruntarea cu diavolul. La fel fac şi pustnicii şi sihaştrii în zilele noastre. Ei se
retrag din lume şi petrec în însingurare ducând o luptă directă cu diavolul.
Dar ce face diavolul? Spunea părintele Cezar Sterpu, într-un studiu:
„Diavolul nu-l va căuta niciodată pe Dumnezeu. Și cum ar putea s-o facă
dacă el fuge totdeauna de Dumnezeu? Diavolul nu se caută decât pe sine. Nu
are nevoie de oglindă pentru că prin el urlă ego-ul fiinţei. Oriunde merge,
oriunde privește nu vrea să dea decât peste sine. I se pare că nu există comuniune
și tot ce întâlnește transformă într-o oglindă.”. 16
Aşadar, lucrarea diavolului este de a transforma totul într-o oglindă. Rostul
unei oglinzi este de a reflecta realitatea şi, implicit, de a ajuta <strong>la</strong> îndreptarea unor
12 Mt 4, 1 – 11.
13 Mc 1, 13.
14 Păr. Galeriu, Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1991, p. 193
15 Mt 12, 43 – 45.
16 Pr. Cezar Sterpu, „Etica” răului, în ALO, Cluj-Napoca, 1992, p. 13.

Perioada Octoihului
eventuale imperfecţiuni. Diavolul însă nu are nevoie de oglindă tocmai datorită
faptului că el nu doreşte să-şi îndrepte nimic din fiinţa sa. El doreşte ca toată existenţa
să fie pentru el o oglindă: se apropie de politică şi, cu eforturi minime, o
transformă dintr-o democraţie într-o dictatură; transformă pacea în război, dragostea
în ură, adevărul în minciună şi binecuvântarea în blestem; i se par fireşti
anarhia, violenţa şi terorismul. Tot ce atinge distruge: moda o face perversă; muzica
o face înfricoşătoare, adică în loc să liniştească, tulbură spiritele; cuvintele le
îmbracă în noroiul expresiilor vulgare.
Dar nu cu toţi reuşeşte să facă acestea. El este puternic în măsura în care-i dăm
noi putere. Cum adică? Dacă nu-l chemăm nici nu se simte binevenit, căci unde
merge nechemat nu are siguranţă. Poate de aceea creştinii se feresc să-i rostească
numele. În Vechiul Testament evreii nu pronunţau numele lui Dumnezeu, din
respect şi din teamă. Nu-i spuneau pe numele adevărat, Iahve, ci i-l schimbau
zicându-i Adonai, Elohim, sau în multe alte feluri, numai să nu i-l pronunţe pe
cel adevărat. Noi, creştinii, printr-o tradiţie orală, ne ferim să pronunţăm numele
diavolului. Ni se pare că numai pronunţându-i numele îl invocăm şi e în stare
ca numai auzindu-şi-l pronunţat să ne facă rău, să se considere chemat; 17 şi vine,
nu se <strong>la</strong>să chemat de două ori. Deci, unde merge chemat, merge <strong>la</strong> sigur. Nu se
<strong>la</strong>să aşteptat; e prezent <strong>la</strong> primul apel. E prezent, dar nu e sigur de viitor. El crede
şi simte în imediat, viitorul îi repugnă pentru că nu suportă devenirea.
Spre deosebire de diavol, omul are nevoie de oglindă. De ce? Pentru că omul
tinde spre desăvârşire, iar oglinda îi poate descoperi unele imperfecţiuni pe care
el va trebui să şi le corecteze. Acest lucru îl subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur
în „Omilii <strong>la</strong> Matei”, arătând că noi, creştinii, pe lângă oglinda aceasta materială
în care ne privim zi de zi aspectul exterior, mai avem o oglindă duhovnicească
pe care trebuie de asemenea să o folosim zilnic.
Spune Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Când te duci <strong>la</strong> frizerie ca să-ţi tunzi părul, iei oglinda și te uiţi cu atenţie <strong>la</strong>
pieptănătura părului, întrebi pe cei de faţă și chiar pe frizer dacă ţi-e aranjat
bine părul pe frunte; chiar când ești bătrân nu te rușinezi să-ţi piepteni și să-ţi
aranjezi părul ca unul tânăr; dar nu ne sinchisim deloc că sufletul nostru nu-i
numai pocit, ci și sălbăticit. Și avem totuși și pentru suflet o oglindă duhovnicească,
cu mult mai bună și mai de folos decât cea<strong>la</strong>ltă. Oglinda aceasta nu
ne arată numai sluţenia sufletului, ci, dacă voim, ne arată și cum să ne schimbăm
sluţenia într-o frumuseţe fără seamăn.
Care-i oglinda aceea?
17 Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi <strong>la</strong> texte vechi, Sibiu, 1989, p. 224.
19

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
20
Viaţa bărbaţilor virtuoși, istoria vieţii lor fericite, citirea Sfintelor Scripturi,
legile date de Dumnezeu. Dacă ai vrea să te uiţi numai o dată <strong>la</strong> chipurile
sfinţilor acelora, vei vedea și urâţenia sufletului tău; și odată ce ţi-ai văzut-o
nu mai ai nevoie de altceva ca să scapi de urâţenia lui. La asta ne și folosește
oglinda: ne ajută să ne schimbăm cu ușurinţă înfăţișarea.”. 18
Sfântul Ioan Gură de Aur nu aminteşte de rugăciune, care de asemenea ar
putea face parte din această oglindă duhovnicească. În ce măsură? În măsura în
care observăm ce gânduri ne vin în minte în timpul rugăciunii şi apoi ce stări
avem şi ce stări trăim în timpul rugăciunii.
Diavolul se străduieşte să împrăştie rugăciunea, cum ai face cu o mână de
nisip; el încearcă să transforme cuvintele în nisip uscat, neînchegate, fără v<strong>la</strong>gă,
adică fără înfocarea inimii. De asemenea rugăciunea poate să fie sau o casă construită
pe nisip, sau o casă construită pe stâncă. Cei care construiesc pe nisip sunt
aceia care se roagă fără duh de credinţă, fără atenţie, cu răceală; această rugăciune
se risipeşte prin ea însăşi şi nu este de niciun folos celui ce se roagă. Cei care
construiesc pe stâncă sunt aceia care, în tot timpul rugăciunii lor, ţin ochii fixaţi
spre Dumnezeu şi se roagă, vorbindu-i faţă către faţă. 19
Nu trebuie să lăsăm rugăciunea fără un motiv foarte serios. Vom observa că
tocmai în momentul când ar trebui să ne rugăm, vrăjmaşul ne aduce alte ocupaţii
şi ne sugerează că acestea sunt foarte importante şi nu suferă amânare; în realitate
singurul lucru important este rugăciunea. 20
Spunem în concluzie că orice creştin are de <strong>la</strong> Dumnezeu puterea de a se opune
lucrării diavolului. Prin harul Botezului, am fost eliberaţi de sub tirania vrăjmaşului
astfel încât, dacă nu ne supunem lui cu voia, el nu poate nicidecum să
exercite vreo influenţă asupra noastră. Chiar dacă suntem ispitiţi mereu de lucrarea
celui rău, ne păstrăm totuşi, în virtutea harului primit <strong>la</strong> Botez, puterea de a
opune acestei lucrări un refuz categoric în orice moment al vieţii noastre şi de a
ne întoarce prin pocăinţă, prin spovedanie, <strong>la</strong> Dumnezeu. Este important să reţinem
această învăţătură că diavolul este neputincios în faţa credinciosului întărit
prin credinţa în Hristos şi prin harul lui Hristos. Credinţa în Hristos este pavăza
cu care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, vom putea stinge „toate săgeţile
cele arzătoare ale vicleanului”. 21
18 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 59.
19 Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, trad. diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea
Domnului, Sibiu, 1995, p. 38.
20 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română de Alba Iulia,
1996, p. 238.
21 Efes 6, 16.

Joi. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 4, 16 – 22
Perioada Octoihului
În vremea aceea a venit în Nazaret, unde fusese crescut și a intrat, după obiceiul
Său, în ziua sâmbetei în sinagogă și s-a scu<strong>la</strong>t ca să citească. Și I-au dat
cartea proorocului Isaia și, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris:
Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul M-a uns să binevestesc săracilor;
M-a trimis să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc
robilor dezrobirea și celor orbi căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi
și să vestesc anul plăcut Domnului. Și închizând cartea, a dat-o slujitorului
și a șezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau privind spre El. Și a început a
zice către dînșii: astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi auzit-o. Și toţi
îl încuviinţau și se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui.
Vedere, (ne) / (re)cunoatere
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că după ce Domnul nostru Iisus Hristos a fost
ispitit în pustiu S-a întors Iisus în puterea Duhului în Galileea şi a ieşit vestea despre
El în toată împrejurimea. 22 De ce? Pentru că învăţa în sinagogile lor, fiind slăvit
de toţi. Prin urmare, Domnul Hristos şi-a început activitatea misionară învăţând în
sinagogile din Galileea. Mai apoi a venit în Nazaret, locul unde familia sfântă s-a
stabilit după ce a revenit din Egipt unde a stat ascunsă mulţi ani de frica lui Irod.
Aşadar vine în Nazaret şi, pentru că era ziua sâmbetei, intră în sinagogă. 23
Cum este şi astăzi obiceiul în sinagogă se citesc anumite pasaje din Biblia ebraică.
Din cuprins amintim Tora, numită în greacă Pentateuhul (adică „cinci cărţi”)
cu referire <strong>la</strong> cele cinci cărţi scrise de Moise: Geneza sau Facerea; Exodul sau Ieşirea,
Leviticul, Numeri şi Deuteronomul sau A doua Lege. Pe lângă Tora, centrată pe „Legea”
lui Mosie, Biblia ebraică mai conţinea Profeţii, 24 cu cele două serii de cărţi (istorice:
Cartea Iosua, Cartea Judecătorilor, Cartea Samuel, Cartea Regilor şi profetice, ce
avea în cuprins patru cărţi: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel şi cartea celor Doisprezece
profeţi mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofronie, Agheu,
Zaharia, Maleahi). 25 Aceste cărţi erau sub forma unui sul ce se ru<strong>la</strong> în partea dreaptă
pe măsură ce se citea textul respectiv.
Domnului Hristos i-a revenit un text din proorocul Isaia, o proorocie cu privire
<strong>la</strong> Unsul Domnului care va vindeca pe cei zdrobiţi cu inima, va propovădui
22 Lc 4, 14.
23 Lc 4, 16.
24 Sintetizând învăţătura Vechiului Testament, Domnul Hristos face referire <strong>la</strong> Lege și profeţi:
„Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceţi lor, că aceasta este Legea și proorocii.”
(Mt 7, 12).
25 Josy Eisenberg, Iudaismul, trad. de C. Litman, Ed. Humanitas, București, 1995, pp. 31 – 32.
21

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, va slobozi pe cei apăsaţi şi va vesti anul
plăcut lui Dumnezeu. 26 Toate acestea aveau un sens spiritual: îi viza pe cei cu
sufletul întristat şi cu inima zdrobită, pe cei robiţi de patimi, pe cei orbiţi de vicii
şi pe cei apăsaţi de păcate.
După ce a sfârşit pericopa din profetul Isaia, Domnul Hristos a ru<strong>la</strong>t sulul cărţii
şi l-a pus deoparte. Evanghelia ne spune că a dat-o slujit orului. Apoi a şezut.
Toţi se aşteptau acum să audă un cuvânt de învăţătură, o tâlcuire a celor citite. Şi
Domnul Hristos a spus simplu, cum nu se poate mai simplu:
22
„Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre.” (Lc 4, 21).
Nici mai mult nici mai puţin. Ce a urmat? Consătenii săi, cu toate că îl încuviinţau
şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui, se întrebau, zicând:
Cu alte cuvinte:
„Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4, 22).
„Această tâlcuire nu o putem primi. Noi știm cine este el. Nu poate fi El
Mesia. Îi cunoaștem familia. Știm că este fiul lui Iosif.”.
Dar Iosif era doar tatăl Său adoptiv. Fecioara Maria era logodită cu Dreptul
Iosif atunci când a primit vestea cea bună că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. I-a
spus îngerul binevestitor:
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va
chema.” (Lc 1, 35).
Şi a continuat îngerul zicând:
„Și iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea un fiu <strong>la</strong> bătrâneţea ei.” (Lc 1, 36).
Ca să se încredinţeze, Sfânta Fecioară Maria a făcut o vizită rudeniei sale,
Elisabeta. Aceasta a întâmpinat-o cu cuvintele:
„Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de
unde mie aceasta, să vină <strong>la</strong> mine Maica Domnului 27 meu?” (Lc 1, 42 – 43).
Evreii nu L-au recunoscut pentru că nu L-au aşteptat. Ei aşteptau un alt Mesia,
un Mesia eliberator şi nu unul Mântuitor de suflete. Acest lucru îl spune şi Sfântul
Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei sale:
26 Lc 4, 17 – 19.
27 Elisabeta este prima dintre oameni care a numit-o pe Maria - Maica Domnului, adică Maica
lui Dumnezeu.

Perioada Octoihului
„În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale
Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.” (In 1, 10 – 11).
Vineri. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 4, 22 – 30
În vremea aceea s-a pogorât Iisus în Capernaum, oraș al Galileii, și învăţa pe
popor sâmbăta, iar ei se minunau de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui era plin
de putere. Dar în sinagogă era un om care avea duh necurat și care striga cu
g<strong>la</strong>s mare, zicând: hei! ce avem noi cu Tine, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să
ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Dumnezeu. Atunci Iisus l-a certat și
i-a zis: taci și ieși afară din el. Iar duhul necurat, aruncându-l în mijlocul sinagogii,
a ieșit din el, fără ca să-l vatăme. Și li s-a făcut frică tuturor și se întrebau
între ei, zicând: ce înseamnă lucrul acesta? El poruncește și duhurilor
celor necurate cu stăpânire și cu putere și ele ies afară!
„Numai cu rugăciune i cu post”
Printre minunile săvârşite de Domnul Hristos se numără şi exorcizările, eliberările
celor stăpâniţi de duhuri necurate. De regulă cei stăpâniţi de duhuri necurate sunt
cei stăpâniţi de păcate, pentru că fiecare păcat este într-un fel comuniune cu demonii. 28
Spre deosebire de păcătoşi, sunt unii drepţi care au fost ispitiţi de diavol. Sunt
ispitiţi, dar nu stăpâniţi – cum a fost dreptul Iov. Dumnezeu i-a îngăduit diavolului
să-l ispitească pe Iov, dar nu i-a dat voie să se atingă de viaţa lui. 29 Deci este
o diferenţă între ispitire de diavol şi stăpânire de diavol.
Ispitirea este ca un examen pe care poţi să-l treci sau poţi să-l cazi, în funcţie
de pregătirea duhovnicească a fiecăruia. În cazul ispitirii diavolul este în afara
omului şi de acolo îi trimite diferite încercări; în cazul stăpânirii diavolul este înăuntrul
omului, <strong>la</strong> fel cum Hristos <strong>la</strong> Botez intră înăuntrul omului. Aşadar, influenţa
demonilor asupra oamenilor poate merge uneori până <strong>la</strong> „posesiune”, până
<strong>la</strong> sălăşluirea lor în oamenii prin care se lucrează păcatul.
Diavolul, deoarece urăşte pe Dumnezeu şi pentru că nu poate să se războiască
cu El, se războieşte cu noi oamenii, care suntem după chipul lui Dumnezeu,
închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu:
28 „Când omul păcătuiește, păcătuiește de fapt prin diavol. Prin fiecare din păcatele lui, omul se unește
nemijlocit, în duh, cu diavolul și se naște din el, fiindcă nu-i păcat care să nu vină de <strong>la</strong> diavolul.
Tot păcatul omului este în aceeași măsură și al diavolului. Omul săvârșește păcatul din cauza
unirii lui, în duh, cu diavolul, căci în diavol există mai dinainte și iese <strong>la</strong> iveală tot păcatul omului,
omul fiind doar împreună-lucrător cu el: diavolul lucrează, omul co<strong>la</strong>borează.”. – cf. Arhim.
Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Ed. Bizantină, București, 1998, p. 55.
29 Iov 2, 6.
23

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
24
„Căci văzând că Dumnezeu a făcut pe Eva spre ajutorul lui Adam, a făcut-o
diavolul ajutătoare în neascultare și cădere. A dat Dumnezeu poruncă, ca
păzind-o Adam, să-și păzească amintirea unor așa de mari daruri și să mulţumească
pentru ele Binefăcătorului. Iar diavolul a făcut ca porunca însăși să
fie pricină de neascultare și de moarte. Și a ridicat împotriva Proorocilor, prooroci
mincinoși; împotriva Apostolilor, apostoli mincinoși; împotriva Legii,
fărădelegea; împotriva virtuţii, păcatele; împotriva poruncilor, călcările; împotriva
a toată dreptatea, ereziile urâciunii. Și iarăși, văzând pe Hristos că se
coboară pentru bunătatea deplină <strong>la</strong> sfinţii ucenici și <strong>la</strong> cuvioșii Părinţi, arătându-se
fie prin Sine, fie prin îngeri, fie prin altă cale negrăită, precum a zis,
a început și diavolul să arate unora multe spre pierzanie.”. 30
Prin urmare, <strong>la</strong> fiecare lucrare a lui Dumnezeu diavolul vine cu o contra-lucrare,
cu o împotrivire; toate le face prin imitare, dar are de grijă ca efectul să fie
contrar:
„Toată lupta lui Satan împotriva lui Hristos nu are decât un singur scop: ace<strong>la</strong>
de a dezîntrupa pe Dumnezeul-om, de a alunga pe Dumnezeu din trupul
omenesc, din materie, pentru a le stăpâni el întru totul. De a arăta că Hristos
nu este Dumnezeu, ci un om simplu și neputincios, îndepărtând în felul acesta
pe oameni de <strong>la</strong> credinţa în Hristos”. 31
Diavolul nu are putere asupra lui Hristos. Lucrul acesta este c<strong>la</strong>r subliniat de
Sfântul Evanghelist Luca atunci când re<strong>la</strong>tează întâlnirea dintre Iisus şi omul
demonizat, stăpânit de o „legiune” de demoni, care de multă vreme nu mai punea
haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Avea o înfăţişare care
înspăimânta pe mulţi şi de aceea toţi îl ocoleau. Era ca o sperietoare de oameni.
Toţi care-l vedeau fugeau îngroziţi. Nu ace<strong>la</strong>şi lucru s-a întâmp<strong>la</strong>t atunci când
Iisus a trecut prin acel loc. Demonizatul, văzând de departe un „om”, i-a ieşit în
întâmpinare cu intenţia de a-l înspăimânta, dar a găsit în acest „om” pe Fiul lui
Dumnezeu întrupat şi atunci a căzut înaintea Lui. Nu i-a putut sta împotrivă.
Diavolul a căzut <strong>la</strong> picioarele lui Iisus, zicând:
„Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă
chinui – căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din om.” (Lc 8, 28 – 29).
Dar ce a făcut Iisus? A scos legiunea de diavoli din acest om. L-a eliberat, l-a
exorcizat, făcând din el un trimis, un apostol al Său, căci i-a zis:
„Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu.” (Lc 8, 39).
30 Petru Damaschin, Cartea întâi, în Filocalia vol. 5, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Ed. Harisma, București, 1995, pp. 38 – 39.
31 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 147.

Perioada Octoihului
Dar exorcizările nu le face oricine şi oricum. Trebuie subliniat faptul că nu preotul
face exorcizarea, ci Hristos <strong>la</strong> rugăciunea preotului. Apoi pentru o exorcizare
se cere rugăciune stăruitoare şi post mult. Atunci când Iisus a coborât împreună
cu Apostolii Petru, Iacov şi Ioan de pe muntele Schimbării <strong>la</strong> Faţă i-a găsit pe cei<strong>la</strong>lţi
apostoli în dificultate, pentru că deşi primiseră putere să alunge duhurile necurate,
apostolii nu au reuşit să săvârşească o exorcizare. După ce Hristos l-a eliberat
pe tânărul demonizat de duhul ce-l stăpânea, apostolii L-au întrebat, zicând:
cu alte cuvinte:
Iisus le răspunde:
„Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” (Mt 17, 19; Mc 9, 28);
„Ce ne lipsește nouă să izgonim un duh necurat, dacă avem darul, dacă avem
harul Tău”.
„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și
cu post” (Mt 17, 21; Mc 9, 29).
Prin urmare nu orice apostol putea / nu orice preot poate săvârşi exorcizări.
De ce? Pentru că sunt multe „neamuri” de diavoli şi unii dintre aceştia nu ies afară
decât numai cu post şi cu rugăciune (rugăciunea celui care şi-a uscat trupul cu
post şi şi-a bătătorit genunchii rugându-se).
Apoi trebuie să ţinem seama şi de cadrul în care se săvârşesc exorcizările. Să
nu uităm de cuvântul Mântuitorului că după un timp diavolul, ieşit din cel pe
care l-a stăpânit şi care nu a găsit „odihnă”, se întoarce iarăşi <strong>la</strong> omul din care a
ieşit şi dacă nu poate intra se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât
el şi începe o altă ispitire, mult mai puternică:
„Când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând
odihnă și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce <strong>la</strong> casa mea de unde am
ieșit; și venind, o află golită, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu
sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, sălășluiesc aici și se fac cele
de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi.” (Mt 12, 43 – 45).
Aşadar atunci când duhul cel rău iese din omul pe care l-a stăpânit, acesta îşi
caută „odihnă”. Şi în funcţie de împrejurări găseşte sau nu găseşte „odihnă”. Dacă
exorcizările se fac într-un cadru impropriu, cum ar fi de exemplu Taina Sfântului
Maslu, taină <strong>la</strong> care uneori participă şi demonizaţi care se manifestă fiecare în felul
lui, atunci diavolul poate găsi odihnă. Cum? Diavolul iese din cel pe care l-a stăpânit
şi intră în altul care este de faţă şi care e nespovedit şi neîmpărtăşit şi, deci,
nepregătit de a sta împotriva celui rău. Practica de a se citi dezlegările sau molitfele
Sfântului Vasile după Taina Sfântului Maslu are aşadar şi efecte secundare, <strong>la</strong>
25

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
fel cum un medicament, oricare ar fi el, are şi reacţii adverse. Şi aceste efecte secundare
(care în p<strong>la</strong>n duhovnicesc nu sunt deloc secundare) sau aceste reacţii adverse
în cazul unei exorcizări constau în faptul contaminării altora cu duhul care iese
din cel stăpânit de diavol, cum s-a întâmp<strong>la</strong>t cu legiunea de demoni care ieşind
din omul pe care l-a stăpânit a intrat în turma de porci care păşteau în preajmă.
Părinţii duhovniceşti îndeamnă ca exorcizările să nu se facă oricând şi oricum.
Preotul care se încumetă să facă exorcizări trebuie să fie foarte smerit, să fie uscat
de post şi de rugăciune, iar în ziua când face aceste exorcizări să fie spovedit şi
împărtăşit, adică să săvârşească înainte Sfânta Liturghie. Aceleaşi condiţii se cer
şi de <strong>la</strong> aceia care aduc cu ei un demonizat pentru a fi eliberat de duhul cel rău.
Pe lângă exorcizarea făcută de preot în Biserică fiecare dintre noi avem <strong>la</strong> îndemână
– dar numai <strong>la</strong> „stadiul” de ispitire, adică atunci când suntem ispitiţi – o „metodă
duhovnicească” de exorcizare, de care vorbeşte Sfântul Ioan Gură de Aur:
26
„Diavolul este obraznic. El atacă de jos. Dacă tu nu știi ce înseamnă a fi atacat
de jos, vreau să-ţi explic această metodă de luptă. Ea constă în a învinge
folosindu-se de realităţile pământești, de plăceri, de bogăţii și de tot ceea ce
este în lume. De aceea diavolul atunci când vede pe cineva luându-și zborul
spre cer, în primul rând nu este în măsură să-l atace și, dacă riscă să o facă,
recade imediat el însuși, pentru că, după cum știm prea bine, el n-are picioare
să stea ridicat. N-ai teamă de el pentru că nu are aripi, ci se târește doar pe
pământ, printre lucrurile pământești. Diavolul nu știe lupta deschis și pe faţă,
ci, ca un șarpe ce se ascunde între spini, el se folosește adesea de ispita bogăţiilor.
Dacă tu vei curăţi spinii, el se înfricoșează și fuge. Dacă-l poţi fascina
cu exorcisme dumnezeiești, îl vei răni foarte ușor. Și noi avem exorcismele
duhovnicești: Numele Domnului nostru Iisus Hristos și puterea Crucii.”. 32
Adică, am zice noi în încheierea acestui cuvânt, rugăciunea lui Iisus: „Doamne
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” împreunată cu
semnul Sfintei Cruci este exorcizarea duhovnicească pe care fiecare credincios o
săvârşeşte asupra sa, asemeni unui tratament preventiv.
Sâmbătă. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 4, 31 – 36
În vremea aceea se mirau toţi de cuvintele harului care ieșeau din gura lui Iisus
și se întrebau: oare, nu este Acesta fiul lui Iosif? Atunci El a zis către ei: fără
îndoială, îmi veţi spune această pildă: doctore, vindecă-te pe tine însuţi. Câte
32 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română de Alba Iulia,
1996, pp. 206 – 208.

Perioada Octoihului
am auzit că ai făcut în Capernaum, fă și aici, în patria Ta. Apoi le-a zis: adevărat
vă spun vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. În dreptate
vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israel, când s-a încuiat
cerul trei ani și șase luni, încât s-a făcut foamete mare peste tot pământul. Și <strong>la</strong>
niciuna dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât numai <strong>la</strong> o femeie văduvă, din
Sarepta Sidonului. Și mulţi leproși erau în Israel în zilele Elisei proorocul, dar
niciunul dintre ei nu s-a curăţit, decât numai Neeman Sirianul. Însă toţi în
sinagogă, auzind acestea, s-au umplut de mânie și, sculându-se, L-au scos afară
din oraș și L-au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidit orașul lor,
ca să-L arunce în prăpastie; dar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus de acolo.
„Duhul” invidiei
Citim în prologul Evangheliei după Ioan că Domnul Hristos:
„Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Și celor câţi L-au primit,
care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.”
(In 1, 11 – 12).
Aceşti „ai Săi” a fost menţionat de evanghelist cu referire <strong>la</strong> poporul ales, dar
pentru că mesajul Evangheliei a ajuns până <strong>la</strong> noi, citim textul biblic aplicându-l
fiecare <strong>la</strong> propria persoană.
Vorbind despre vieţuirea noastră în Hristos, Sfântul Ioan de Kronştadt ne
supune atenţiei un cuvânt al Domnului Hristos cuprins în Evanghelia după Luca,
în capitolul al XI-lea:
„Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine risipește.
Cu alte cuvinte - spune Sfântul Ioan de Kronștadt - cine nu este cu Biserica, ace<strong>la</strong>
este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, ace<strong>la</strong> este împotriva Bisericii;
cine nu crede ace<strong>la</strong> este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei sau
faptele virtuţii, ace<strong>la</strong> este împotriva virtuţilor. Puţin lucru este să te numești creștin;
trebuie să o dovedești prin fapte, să împlinești poruncile lăsate de Hristos.
La ce ne obligă credinţa lui Hristos? La schimbare duhovnicească, <strong>la</strong> neîncetată
pocăinţă, rugăciune, <strong>la</strong> iubire, <strong>la</strong> dreptate și ură faţă de orice nedreptate, <strong>la</strong> sporire
în toată fapta cea bună, <strong>la</strong> blândeţe, smerenie, ascultare, bunătate, înfrânare,
curăţire, milostivire, sensibilitate, compasiune, împreună-suferinţă în întristări,
împreună-bucurie în izbânzi, tăgăduire de sine, răbdare, sinceritate în toată
dorinţa de bine. Credinţa lui Hristos cere ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit,
gata <strong>la</strong> tot lucrul bun. De este cineva în Hristos, ace<strong>la</strong> este făptură nouă.”. 33
Cine nu este cu Hristos, ace<strong>la</strong> este împotriva Lui. Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t şi în vremea
Mântuitorului când o parte din consătenii Domnului Hristos, deşi se mirau
de cuvintele harului ce ieşeau din gura Lui, ziceau:
33 Sfântul Ioan din Kronștadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, trad. Boris Buzilă, Ed. Deisis,
Sibiu, 1996, pp. 78, 107.
27

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
28
„Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4, 22).
Aceştia nu vedeau în El decât un om, cu toate că Domnul Hristos s-a descoperit
pe Sine a fi împlinitorul profeţiilor, aplicând <strong>la</strong> persoana Sa cuvintele profetului
Isaia:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor;
M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor
dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, Și să vestesc anul
plăcut Domnului.” (Lc 4, 18 – 19).
Nu de puţine ori se întâmplă ca oamenii lângă care ai crescut să nu te aprecieze.
34 Ei uită că între timp ai ajuns <strong>la</strong> maturitate şi poate i-ai depăşit intelectual şi
spiritual. În ochii lor eşti copilul de altădată. Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t şi în cazul Domnului
Hristos. Consătenii Săi auzindu-L învăţând au zis despre El:
„Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4, 22),
sau cu alte cuvinte:
„Nu este, oare, Acesta copilul lui Iosif?”.
Iisus Hristos era şi este Fiul lui Dumnezeu. Această realitate au văzut-o însă foarte
puţini; doar cei care au avut „ochi de văzut”. 35 Pentru cei<strong>la</strong>lţi Iisus era doar un taumaturg,
un tămăduitor, un doctor care săvârşea minuni. Dar un doctor care nu vindecă
toţi bolnavii nu este desăvârşit. Aşa gândeau şi despre Iisus. Au auzit că săvârşise
vindecări în Capernaum şi doreau să-L vadă săvârşind minuni şi în Nazaret:
„Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici în patria Ta.” (Lc 4, 23).
Domnul Hristos însă le răspunde:
„Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!».”
(Lc 4, 23).
Vindecările săvârşite de Domnul Hristos erau complementare învăţăturii pe
care o propovăduia. Ca unul ce învăţa dumnezeieşte săvârşea şi minuni şi vin-
34 Cum ne comportăm faţă de cineva care ne invidiază, faţă de cineva care ne urăște fără motiv?
Primul lucru de făcut e un examen de conștiinţă, spre a vedea dacă nu cumva suntem noi cei
vinovaţi cu ceva. Iar dacă nu suntem, atunci să facem ca Iisus: să trecem prin mijlocul acestor
oameni și să ne urmăm drumul fără să ne mai facem griji.
Autorul cărţii Imitatio Christi, care trebuie să fi suferit multe nedreptăţi, repetă cuvintele înţelepciunii
străvechi: „Nu ești mai mare dacă te <strong>la</strong>udă, dar nu ești nici mai mic pentru că te urăsc”.
Iar pentru cei mai sensibili adaugă: „Cuvintele nu sunt altceva decât cuvinte. Zboară prin aer,
dar nu mișcă pietrele.”. – cf. Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, trad. de
Alex și Al Cistelecan, Ed. Ga<strong>la</strong>xia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, p. 151.
35 In 9, 39.

Perioada Octoihului
decări tot dumnezeieşte. Scopul pentru care a venit în lume nu a fost ace<strong>la</strong> de a
vindeca oamenii de bolile lor trupeşti, de a fi un doctor oarecare, ci de a le vindeca
sufletele prin iertarea păcatelor lor. Vindecările trupeşti veneau de <strong>la</strong> sine
în cazul celor care erau vindecaţi sufleteşte. Atunci când a vindecat slăbănogul
din Capernaum Domnul Hristos i-a spus acestuia:
„Îndrăznește, fiule! iertate sunt păcatele tale!” (Mt 9, 2).
Şi pentru a le arăta celor prezenţi că i s-au iertat păcatele, Domnul Hristos l-a
vindecat şi trupeşte, zicând:
„Ce este mai lesne a zice: «Iertate sunt păcatele tale» sau a zice: «Scoală-te și
umblă?». Dar ca să știţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele,
a zis slăbănogului: «Scoală-te, ia-ţi patul și mergi <strong>la</strong> casa ta.». Și – notează
evanghelistul – sculându-se, s-a dus <strong>la</strong> casa sa.”. (Mt 9, 4 – 7).
Ori de câte ori cineva i-a cerut Domnului Hristos să facă minuni <strong>la</strong> comandă,
Acesta a refuzat. Hristos nu căuta s<strong>la</strong>va şi cinstea; nu a venit în lume să fie lăudat
şi slăvit. Din contră a spus despre Sine:
„Învăţaţi de <strong>la</strong> Mine că sunt blând și smerit.” (Mt 11, 29).
Fiind smerit, căuta compania celor smeriţi. De aceea le-a şi spus celor din
Nazaret:
„Adevărat zic vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. Și adevărat
vă spun că multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis
cerul trei ani și șase luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. Și <strong>la</strong>
niciuna dintre ele n-a fost trimis Ilie, decât <strong>la</strong> Sarepta Sidonului, <strong>la</strong> o femeie
văduvă. Și mulţi leproși erau în Israel în zilele proorocului Elisei, dar niciunul
dintre ei nu s-a curăţat, decât Neeman Sirianul.” (Lc 4, 24 – 27).
Atunci când a vorbit despre smerenie Domnul Hristos a spus:
„Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălţa.”
(Lc 14, 11; 18, 14).
Aşa cum Ilie proorocul a ales din tot Israelul o văduvă săracă şi Elisei a vindecat
din mulţimea de leproşi doar pe Neeman Sirianul, tot aşa Domnul Hristos a părăsit
Nazaretul şi S-a stabilit <strong>la</strong> Capernaum de unde şi-a ales şi primii ucenici, căci:
„Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi Dumnezeu le dă
har.” (Iac 4, 6; 1 Ptr 5, 5).
29

Soacra lui Petru
Luni. săptămâna a xix-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 4, 38 – 44
În vremea aceea a venit Iisus în casa lui Simon, iar soacra lui Simon era
cuprinsă de niște friguri rele și L-au rugat pentru ea. Atunci Iisus, plecându-se
spre ea, a certat frigurile și au lăsat-o; iar ea, îndată sculându-se, îi slujea
pe ei. Iar după apusul soarelui, toţi câţi aveau bolnavi, cu multe feluri
de boli, i-au adus <strong>la</strong> Dânsul; și El, punându-și mâinile pe fiecare din ei, îi
tămăduia. Din mulţi ieșiau și diavoli care strigau și ziceau: Tu ești Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu. Dar Dânsul, certându-i, nu-i lăsa să spună că știau că
El este Hristosul. Făcându-se ziuă, a ieșit și s-a dus într-un loc pustiu; dar
mulţimile îl căutau și au venit până <strong>la</strong> Dânsul și-L ţineau, ca să nu plece de
<strong>la</strong> ei. Iar Iisus a zis către ei: trebuie să binevestesc și altor orașe împărăţia lui
Dumnezeu, fiindcă pentru aceasta sunt trimis. Pentru aceea propovăduia El
în toate sinagogile Galileii.
Din re<strong>la</strong>tările evangheliştilor sinoptici Matei, Marcu şi Luca aflăm despre Sfântul
Apostol Petru că a avut familie şi că soacra acestuia, fiind cuprinsă de friguri, a fost
vindecată de Domnul Hristos. Re<strong>la</strong>tările evangheliştilor sinoptici sunt diferite, dar
nu în esenţă, ci în nuanţă. Astfel Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei spune că:
„Domnul Hristos S-a atins de mâna ei și frigurile au lăsat-o și s-a scu<strong>la</strong>t și Îi
slujea Lui.” (Mt 8, 15).
Sfântul Evanghelist Marcu spune că:
„Apropiindu-Se Hristos a ridicat-o, apucând-o de mână. Și au lăsat-o frigurile
și ea le slujea.” (Mc 1, 31).
Iar Sfântul Evanghelist Luca, a cărui pericopă o supunem atenţiei, spune că:
„Hristos plecându-Se asupra ei, a certat frigurile și frigurile au lăsat-o. Iar ea,
îndată sculându-se, le slujea.” (Lc 4, 39).
Primul lucru care se impune atenţiei este faptul că această minune nu s-a făcut
de <strong>la</strong> distanţă, ci din apropiere, prin atingere. Domnul Hristos auzind de nepu-
31

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
tinţa soacrei lui Simon, fiul lui Iona, pe care El l-a chemat <strong>la</strong> aposto<strong>la</strong>t numindu-l
Petru, auzind că aceasta este bolnavă a intrat în casa ucenicului său şi s-a atins
de mâna ei, cum ţine să precizeze Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, care se
pare a fost martor direct al acestei vindecări:
32
„S-a atins de mâna ei și frigurile au lăsat-o.” (Mt 8, 15).
Drept recunoştinţă aceasta:
„S-a scu<strong>la</strong>t și Îi slujea Lui.” (Mt 8, 15).
Această „slujire” o menţionează doar Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei.
Cei<strong>la</strong>lţi evanghelişti – Marcu şi Luca – vorbesc <strong>la</strong> modul general, spunând fiecare
că după ce a fost vindecată soacra lui Petru aceasta s-a ridicat şi le slujea lor,
adică Domnului Hristos şi apostolilor Săi. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că în
re<strong>la</strong>tarea mateiană ucenicii Domnului sunt trecuţi cu vederea. Chiar dacă nu sunt
amintiţi, e de presupus că aceştia au primit aceeaşi cinste ca şi Învăţătorul lor.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei vrea să sublinieze însă tocmai recunoştinţa
pe care soacra lui Petru a avut-o faţă de binefăcătorul ei.
Particu<strong>la</strong>ritatea Sfântului Evanghelist Marcu constă în faptul că a descris „felul”
atingerii. Dacă Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei menţionează numai că Domnul
Hristos S-a atins de ea, Sfântul Evanghelist Marcu adaugă că:
„A ridicat-o, apucând-o de mână.” (Mc 1, 31).
Această „ridicare” are o profundă semnificaţie teologică. Dumnezeu ne ridică
din pat şi din boală, dar mai mult decât atât ne ridică din păcatele noastre.
Atunci când cineva este ridicat din păcate, el este eliberat. La fel cum cineva ridicându-se
din pat îl <strong>la</strong>să pe acesta jos şi mai mult decât atât, îl <strong>la</strong>să în spatele său,
tot <strong>la</strong> fel cel ce se ridică din păcate stă drept, în adevărata demnitate umană, dezlegând
din spatele său povara păcatelor pe care le purta pretutindeni.
Această imagine a ridicării soacrei lui Petru, prin apucarea de mână, o putem
pune în legătură cu icoana bizantină a Învierii Domnului Hristos. Astfel, <strong>la</strong> fel
cum „a prins-o” pe soacra lui Petru de mână, tot aşa Domnul Hristos, <strong>la</strong> înviere,
i-a prins de mână pe Adam şi pe Eva şi prin ei pe toţi cei din iad, eliberându-i de
acolo. 36 Aşadar, această „ridicare de mână” ar trebui înţeleasă mai degrabă ca o
restaurare decât ca o vindecare.
Sfântul Evanghelist Luca, fiind medic de profesie, era foarte atent să spună în
amănunt boa<strong>la</strong> pe care a avut-o cel vindecat, mai exact să-i dea diagnosticul. În
36 A se vedea icoana bizantină Coborârea lui Hristos <strong>la</strong> iad (către 1300) af<strong>la</strong>tă în Biserica Mântuitorului
din Chora (Kariye Djami), Istanbul.

Perioada Octoihului
cazul de faţă era vorba de o boală a frigurilor, boală ce era frecvent întâlnită în
zonele umede din apropierea mării, cum era şi cetatea Galileii Capernaum, în apropiere
de Marea Tiberiadei. Re<strong>la</strong>tarea lucanică arată că aici nu a fost vorba de o vindecare,
ci de o minune. Am putea numi acest episod: „minunea vindecării soacrei
lui Petru.”. De ce? Pentru că Hristos nu a procedat ca un doctor pământesc, ci ca
unul duhovnicesc. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Domnul Hristos:
„A certat frigurile și frigurile au lăsat-o.” (Lc 4, 39).
La fel cum odinioară Domnul Hristos a certat marea tulburată de furtună şi
aceasta s-a potolit, tot aşa în cazul soacrei lui Petru, a certat frigurile şi ele au fugit.
Trebuie să menţionăm că Domnul Hristos a certat într-un fel „efectele” lucrării
răului în lume: marea stârnită de furtună din liniştită devene învolburată; omul,
de pe urma păcatelor, din sănătos devine bolnav, dar nu numai trupeşte, ci şi
sufleteşte. Prin urmare Domnul Hristos atunci când îl restaurează pe omul căzut,
„ceartă” duhul neputinţei care-l stăpâneşte. Această „certare” a duhului neputinţei
este invocată şi de preot atunci când se roagă, zicând:
„Stăpâne atotţiitorule, doctorul sufletelor și al trupurilor, Care smerești și
înalţi, Care pedepsești și iarăși tămăduiești, cercetează cu mi<strong>la</strong> Ta pe robul
Tău acesta (și îi spune numele), care este neputincios. Tinde braţul Tău cel
plin de tămăduire și de doctorie și-l tămăduiește pe acesta, ridicându-l din
pat și din boală; ceartă duhul neputinţei; depărtează de <strong>la</strong> el toată rana, toată
durerea, toată bătaia, toată fierbinţea<strong>la</strong> sau frigurile; și de sunt într-însul păcate
sau fărădelegi, ușurează, <strong>la</strong>să, iartă pentru iubirea Ta de oameni.”. 37
Această rugăciune de cerere se alătură celor şapte rugăciuni de <strong>la</strong> Taina Sfântului
Maslu care sunt de o bogăţie teologică impresionantă şi cutremurătoare. De pildă,
în rugăciunea a cincea, preotul se roagă zicând:
„Preabunule Împărate, ascultă rugăciunea mea în ceasul acesta și în această
sfântă zi și în toată vremea și locul și ia aminte <strong>la</strong> g<strong>la</strong>sul rugăciunii mele și
dăruiește tămăduire robului Tău (și îi spune numele), care este în neputinţa
sufletului și a trupului, dându-i lui slobozire de păcate și iertarea greșelilor
celor de voie și celor fără de voie, tămăduindu-i lui rănile cele netămăduite și
toată boa<strong>la</strong> și toată neputinţa. Dăruiește-i lui tămăduire sufletească, Cel ce
Te-ai atins de soacra lui Petru și au lăsat-o pe dânsa frigurile și s-a scu<strong>la</strong>t și a
slujit Ţie. Însuţi, Stăpâne, și robului Tău acesta dă-i tămăduire și izbăvire de
toată boa<strong>la</strong> cea vătămătoare (…) Că Tu ești nădejdea celor fără de nădejde și
odihna celor istoviţi și împovăraţi cu fărădelegi, și Ţie s<strong>la</strong>vă înălţăm.”. 38
37 Rugăciune <strong>la</strong> toată neputinţa, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 317.
38 Taina Sfântului Maslu. Rugăciunea a cincea, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 128.
33

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Aşadar, nu noi vindecăm, ci Hristos vindecă prin rugăciunea noastră. Noi ne
putem ruga pentru cei bolnavi şi putem nădăjdui că Dumnezeu ne va asculta
rugăciunea şi-i va tămădui pe cei bolnavi.
34
Mari. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 5, 12 – 16
În vremea aceea era Iisus într-unul din orașe și iată că un om plin de lepră,
văzând pe Iisus, a căzut cu faţa <strong>la</strong> pământ și s-a rugat, zicând: Doamne, dacă
vrei, poţi să mă curăţești. Atunci El, întinzând mâna, s-a atins de cel lepros,
zicându-i: vreau, curăţește-te! Și îndată s-a dus lepra de pe el. Iar Iisus i-a poruncit
să nu spună <strong>la</strong> nimeni, ci: mergând, arată-te preotului și du pentru curăţirea
ta jertfa, precum a rânduit Moise, spre mărturie lor. Dar și mai mult străbătea
vestea despre Dânsul și se adunau noroade multe, ca să-L asculte și să se
tămăduiască de suferinţele lor. Iar Dânsul se ducea în locuri pustii și se ruga.
Păcatul – „lepra” sufetului
La vechii evrei exista credinţa că lepra poate fi vindecată numai de Dumnezeu.
De aceea, atunci când regele Siriei l-a trimis pe Neeman leprosul <strong>la</strong> regele lui
Israel, acesta a zis:
„Au doară eu sunt Dumnezeu, ca să omor și să fac viu, de trimite el <strong>la</strong> mine,
ca să vindec pe acest om de lepră?” (4 Regi 5, 7).
Drepţii Vechiului Testament nu puteau decât să se roage lui Dumnezeu, ca El
să vindece de lepră. Domnul Hristos, Dumnezeu adevărat, poate să poruncească
şi acestei boli îngrozitoare. Astfel, leprosului care îşi mărturiseşte credinţa că
El îl poate curăţi, Iisus îi răspunde simplu:
„«Voiesc, curăţește-te!». Și – notează evanghelistul Luca – îndată s-a dus lepra
de pe el.” (Lc 5, 13).
Este greu să ne închipuim cât de profundă era durerea acestor oameni. Pentru
a trezi compasiunea trecătorilor întindeau spre ei mâini fără degete sau braţe fără
mâini. Nu se puteau apropia de oameni. Iar ceea ce li se oferea nu li se putea da
în mână. Căci în faţa acestei boli singura formă de apărare cunoscută atunci şi
va<strong>la</strong>bilă şi astăzi era izo<strong>la</strong>rea. Leprosul trebuia să stea departe şi totodată să arate
prin însăşi înfăţişarea sa că este lepros, ca astfel să fie evitat de cei sănătoşi:
„Leprosul… să fie cu haine sfâșiate, cu capul descoperit, învelit cu pânză până
<strong>la</strong> buze și să strige mereu: necurat! necurat!… Să trăiască singuratic și afară
de tabără să fie locuinţa lui.” (Lev 13, 45 – 46).

Perioada Octoihului
Oamenii nu se atingeau de leproşi, pentru că lepra era o boală molipsitoare,
o boală contagioasă; Domnul Hristos fiind Om adevărat şi Dumnezeu adevărat
se atinge de ei, 39 şi nu numai că se atinge, dar îi şi vindecă. De regulă, Domnul
Hristos după ce-i vindecă pe leproşi, îi trimite <strong>la</strong> preoţii templului din Ierusalim,
pentru că ei erau acreditaţi să constate şi să confirme vindecarea de lepră. 40 Prin
urmare bolnavul de lepră avea nevoie de un certificat, de recunoaşterea oficială
a vindecării sale.
Un lepros care în mod oficial nu era încă dec<strong>la</strong>rat vindecat nu avea voie să se
apropie de un om sănătos, lepra fiind, cum am menţionat, o boală extrem de contagioasă.
În cazul celor 10 leproşi însă s-a întâmp<strong>la</strong>t un fapt minunat. Ştim că unul
din cei 10 era samarinean, deci de alt neam şi de altă credinţă. Acesta văzând că
s-a vindecat, nu s-a mai dus <strong>la</strong> preoţii templului <strong>la</strong> care fusese trimis, ci s-a întors
<strong>la</strong> Domnul Hristos, recunoscându-i astfel puterea dumnezeiască de a face minuni.
Ca fost lepros, care nu avea acte în regulă, risca să fie pedepsit. S-a apropiat totuşi
de Domnul Hristos şi i-a mulţumit. I-a făcut închinăciune, iar Hristos i-a dat har
peste har:
„Scoală-te și du-te – îi spune Domnul Hristos – credinţa ta te-a mântuit!”
(Lc 17, 19).
Astfel, <strong>la</strong> darul vindecării trupeşti, Iisus a adăugat încă un dar, infinit mai
mare, darul mântuirii.
Domnul Hristos a venit în lume nu ca taumaturg, ci a venit să ne mântuiască,
să ne elibereze de povara păcatelor. Din păcate pe Domnul nostru Iisus Hristos
îl căutăm mai mult nu ca să ne eliberăm de ba<strong>la</strong>stul păcatelor, ci îl căutăm atunci
când suntem încercaţi de o boală sau de o neputinţă. Dacă am avea ochi duhovniceşti
am vedea că de multe ori păcatele noastre sunt mai respingătoare decât
lepra leproşilor. Dacă lepra făcea din oamenii normali oameni fără degete, fără
urechi, fără nas, fără mâini, păcatul îl face pe om fără suflet. Un om care trăieşte
în păcat, un om care săvârşeşte păcatul este fără suflet. De ce? Pentru că un astfel
de om este fără Dumnezeu, iar sufletul este de <strong>la</strong> Dumnezeu. Dacă trupul este
muritor, sufletul este nemuritor, <strong>la</strong> fel cum este Dumnezeu.
Putem să spunem, fără să greşim, că sufletul unui om păcătos este mort înainte
de judecată. Ştim că sunt unii oameni care nu vor fi judecaţi. Despre aceasta
citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul al V-lea. Spune Domnul Hristos:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a
trimis are viaţă veșnică și <strong>la</strong> judecată nu va veni, ci s-a mutat de <strong>la</strong> moarte <strong>la</strong>
39 Mt 8, 3; Mc 1, 40; Lc 5, 13.
40 Lev 14, 2 – 31.
35

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
36
viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morţii vor
auzi g<strong>la</strong>sul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia.” (In 5, 24 – 25).
Când morţii vor auzi g<strong>la</strong>sul Fiului lui Dumnezeu vor învia. Aici Domnul
Hristos nu se referă <strong>la</strong> cei ce au adormit, ci <strong>la</strong> noi cei ce suntem vii cu trupul, dar
putem fi morţi cu sufletul. „Vine ceasul şi acum este” – adică Domnul Hristos ne
cheamă în tot ceasul. Ne cheamă în ceasul de acum; ne cheamă astăzi. Dacă Îi
vom auzi astăzi g<strong>la</strong>sul, vom învia. Dar mâine? Pe mâine nu mai suntem siguri.
Timpul nostru este timpul prezent, viitorul este al lui Dumnezeu.
Bucuria postului
Miercuri. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 5, 33 – 39
În vremea aceea s-au apropiat fariseii și cărturarii de Iisus și I-au zis: pentru
ce ucenicii lui Ioan postesc deseori și fac rugăciuni, așijderea și ai fariseilor,
iar ai Tăi mănâncă și beau? Iisus însă le-a răspuns: oare, puteţi să faceţi pe
fiii nunţii să postească în timpul când este Mirele cu dânșii? Dar vor veni
zile când Mirele se va lua de <strong>la</strong> dânșii și atunci vor posti. Apoi le-a spus lor
și o pildă: nimeni nu ia petec de <strong>la</strong> haină nouă ca să-l cârpească <strong>la</strong> una veche;
altfel rupe și haina cea nouă, iar petecul luat din ea nu se potrivește <strong>la</strong> cea
veche. Și nimeni iarăși nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri vinul
cel nou va sparge burdufurile și se varsă și vinul, și se nimicesc și burdufurile.
Ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi și astfel împreună se vor păstra.
Apoi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voiește îndată de cel nou,
fiindcă zice: cel vechi este mai bun.
În Vechiul Testament postul era recomandat, impus chiar. Jertfele de tot şi jertfele
de împăcare erau însoţite de zile de post:
„Atunci toţi fiii lui Israel și tot poporul au plecat și au venit <strong>la</strong> casa Domnului
și au postit în ziua aceea până seara și au adus arderi de tot și jertfe de împăcare
înaintea Domnului.” (Jud 20, 26).
Avem aici o primă dimensiune a postului – cea de curăţire a sufletului, de
înfrânare a poftelor, înfrânare văzută ca formă de pocăinţă. O altă dimensiune a
postului este cea de înaintare în viaţa duhovnicească, cum a postit Moise timp
de 40 de zile înainte de a primi tablele Legii 41 sau Domnul Hristos însuşi, când a
postit 40 de zile în pustia Carantaniei, după ce a primit botezul de <strong>la</strong> Ioan 42 . Despre
41 Ieș 34, 28; Deut 9, 9 – 10.
42 Mt 4, 2; Lc 4, 2.

Perioada Octoihului
Ioan Botezătorul, Evanghelistul Matei ne spune că se hrănea cu lăcuste şi miere
sălbatică. 43 Ucenicii acestuia se pare că erau <strong>la</strong> fel de râvnitori. Evanghelistul Luca
ţine să menţioneze că: „ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni” 44 .
Dar despre ce post este vorba? Cu siguranţă de zilele de post de peste săptămână,
lunea şi joia care erau ţinute în amintirea primirii Legii pe Muntele Sinai.
Dar postul nu a fost şi nu va fi niciodată un scop în sine. El este văzut şi înţeles ca
un mijloc de îmbunătăţire duhovnicească. De aceea, aşa cum observa şi stareţul Vasile
de <strong>la</strong> Poiana Mărului, postul trebuie strâns legat de drumul duhovnicesc propriu. 45
Mântuitorul nu a suprimat postul prin faptul că a făcut unele pogorăminte.
Dacă ar fi fost aşa atunci îndemnurile cu privire <strong>la</strong> post cuprinse în Predica de pe
Munte 46 ar fi fost cuvinte fără acoperire. Dimpotrivă, Mântuitorul a făcut unele
pogorăminte în ce priveşte masa, pentru a rosti în acel cadru cuvinte veşnice,
cuvinte cu putere care aveau rostul de a schimba conştiinţa celor care-L ascultau.
Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t de pildă cu vameşul Zaheu. Domnul Hristos trecea prin Ierihon.
Zaheu, mai-marele vameşilor, căuta să vadă cine este Iisus dar nu putea de mulţime
pentru că era mic de statură. Atunci s-a suit într-un dud ca să-L vadă căci pe
acolo avea să treacă. Şi când a sosit <strong>la</strong> locul ace<strong>la</strong> Iisus privind <strong>la</strong> el, i-a zis:
„Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân.” (Lc 19, 5).
Şi Zaheu a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Văzându-le acestea,
toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască <strong>la</strong> un om păcătos. Iar Zaheu,
stând, a zis către Domnul:
„Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit
pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc 19, 8).
Şi a zis către el Iisus:
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam. Căci
Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.” (Lc 19, 9 – 10).
Pe de altă parte, Mântuitorul Hristos folosindu-se de împrejurările în care se
găsea, n-a făcut altceva decât să fundamenteze o teologie extrem de simplă, dar
scrupulos de realistă despre mâncare, băutură, hrană şi mese în general. 47
43 Mt 3, 4.
44 Lc 5, 33.
45 Dario Raccanello, Rugăciunea lui Iisus în Scrierile Stareţului Vasile de <strong>la</strong> Poiana Mărului,
trad. de Maria-Cornelia Oros și diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 174.
46 Mt 6, 16 - 18.
47 Pr. Ioan Pintea, Mesele Domnului, în Medicii și Biserica, vol. II, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca,
2004, p. 135.
37

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Trebuie spus apoi că mesele în general sunt temeiul comuniunii şi al bucuriei
ce rezultă din această comuniune. Acest lucru îl subliniază şi rugăciunea de
mulţumire pe care credincioşii o rostesc <strong>la</strong> masa de seară:
38
„Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale, și întru lucrurile mâinilor
Tale ne-am bucurat. Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne.
Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu,
de vin și de untdelemn ce s-au înmulţit (…).”. 48
A mânca este un act de bucurie, dar lipsa persoanei iubite de <strong>la</strong> masă aduce
cu sine tristeţe şi post. La aceasta a făcut referire şi Domnul Hristos când a spus:
„Oare, puteţi să faceţi pe fiii nunţii să postească în timpul când este Mirele cu
dânşii? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de <strong>la</strong> dânşii şi atunci vor posti în
acele zile.” (Lc 5, 35).
Mântuitorul Hristos n-a dispreţuit participarea <strong>la</strong> masă pentru că îşi făcea din
comeseni apostoli, ucenici, discipoli. La fel ne-a învăţat şi pe noi să facem: să nu
dispreţuim chemarea <strong>la</strong> masă.
John Meyendorff în „Teologia bizantină” spune că Euharistia este în esenţă o
masă <strong>la</strong> care se ia parte numai prin a mânca şi a bea. 49 Este aşa pentru că Domnul
Hristos <strong>la</strong> Cina cea de Taină a recapitu<strong>la</strong>t hristic toate cele<strong>la</strong>lte mese, feluritele
bucate şi băuturi, oferindu-se El însuşi în eternitate spre consumare.
Prin nesfârşita Lui bunătate, Hristos Dumnezeu a devenit bun de mâncat, bun
de consumat. Astfel, postul trebuie înţeles ca lipsa de <strong>la</strong> masă a lui Hristos istoric,
iar bucuria (postului) trebuie văzută ca împărtăşire cu Hristos euharistic, care
ni se oferă ca mâncare şi băutură pe masa sfântului altar.
Joi. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 6, 12 – 19
În zilele acelea a ieșit Iisus <strong>la</strong> munte să se roage și a petrecut toată noaptea în
rugăciune către Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă a chemat <strong>la</strong> Sine pe ucenicii
Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli: pe Simon,
căruia i-a zis Petru și pe Andrei, fratele lui; pe Iacov și pe Ioan, pe Filip și pe
Vartolomeu, pe Matei și pe Toma, pe Iacob al lui Alfeu și pe Simon, numit
Zelotul, pe Iuda al lui Iacob și pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător.
Și, pogorându-se cu dânșii, a stat <strong>la</strong> loc șes unde erau mulţi dintre ucenicii
Săi și mulţime multă de popor din toată Iudeea, din Ierusalim și de pe lângă
48 Rugăciunea <strong>la</strong> masa de seară, în Ceaslov, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 153.
49 John Meyendorff, Teologia bizantină, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 272.

Perioada Octoihului
marea Tirului și a Sidonului, care veniseră să-L asculte și să se tămăduiască
de neputinţele lor. Și cei bântuiţi de duhuri necurate se vindecau și tot poporul
căuta să se atingă de El, căci ieșea din El o putere care vindeca pe toţi.
Apostolii Domnului Hristos
Din re<strong>la</strong>tarea lucanică de astăzi aflăm că Domnul Hristos a chemat <strong>la</strong> sine un grup
de ucenici, care mai apoi s-au numit apostoli. Aceştia nu s-au numit de <strong>la</strong> început
apostoli, ci numai când au fost trimişi în misiune de probă, doi câte doi, prin
cetăţile Iudeii. Astfel, mai înainte ca cineva să devină apostol, trebuia să fie ucenic
al Domnului, adică martor al faptelor şi cuvintelor Domnului Hristos. 50
Aşadar, apostolii înainte de a se numi „apostoli” au fost ucenici. Trebuie să
amintim faptul că Domnul Hristos a avut un grup de cel puţin 82 sau 84 de ucenici.
Dintre aceştia şi-a ales 12 apostoli pe care i-a trimis în misiune de probă.
Prin faptul că şi cei<strong>la</strong>lţi 70 (respectiv 72) 51 de ucenici au fost trimişi în misiune
s-au numit şi ei, prin extensie, apostoli. De fapt, apostol devine oricine îl mărturiseşte
pe Domnul Hristos. Aceasta este raţiunea pentru care Saul din Tars a
fost numit Apostol, pe lângă cei 12. Aceasta este raţiunea pentru care şi Sfântul
Evanghelist Luca sau Marcu sunt numiţi apostoli, chiar dacă au fost ucenici ai
apostolilor. În fine, aceasta este raţiunea pentru care în calendarul creştin ortodox
sunt amintiţi şi alţi sfinţi apostoli precum: Sfântul Apostol Timotei (prăznuit
de Biserică <strong>la</strong> data de 22 ianuarie); Sfinţii Apostoli şi Mucenici Aqui<strong>la</strong> şi Prisci<strong>la</strong>,
soţia sa (pe 13 februarie); Sfinţii Apostoli Arhip, Filimon şi soţia sa Apfia (pe 19
februarie), Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru (pe 28 aprilie), Sfântul Apostol
Andronic (17 mai) sau Sfinţii Împăraţi Constantin şi maica sa Elena (pe 21 mai),
care au fost numiţi de Biserică întocmai cu apostolii, chiar dacă au trăit <strong>la</strong> 3 secole
după. La fel au fost numite de biserică mironosiţele femei sau unele din muceniţe.
De pildă, pe 22 iulie Biserica o prăznuieşte pe Sfânta Muceniţă, întocmai cu
Apostolii, Maria Magdalena sau pe 24 septembrie pe Sfânta Mare Muceniţă întocmai
cu Apostolii Tec<strong>la</strong>. Prin urmare, a fi apostol sau întocmai cu apostolii înseamnă
a răspunde chemării Domnului Hristos, a te forma după Hristos sau a-L lăsa
pe Hristos să se formeze în tine, să locuiască în tine şi în fine, a-L mărturisi pe
Hristos, chiar cu preţul vieţii.
Cei 12 Apostoli s-au învrednicit de un dar special care pus în lucrare a devenit
harismă. Au devenit pentru cei din jurul lor oameni harismatici; dar nu toţi, pentru
că Iuda Iscarioteanul, deşi a fost ales, s-a făcut trădător. Extrapolând putem
spune că Dumnezeu ne-a ales pe toţi. Din momentul Botezului toţi suntem ai lui
50 Fapte 1, 22.
51 Lc 10, 1, 17.
39

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Hristos, suntem aleşi de El, suntem însemnaţi de El. Depinde însă şi de noi înşine
dacă rămânem în această alegere, pentru că alegerea înseamnă misiune. Dumnezeu
nu ne-a ales doar pentru noi, ci în momentul alegerii ne-a destinat unii altora, cum
subliniază preotul în fiecare ectenie:
40
„Pe noi înșine și unii pe alţii și toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să
o dăm.”.
Aşadar nu este suficient să-mi dau viaţa sau să-mi încredinţez viaţa lui Hristos,
ci slujindu-ne unii pe alţii să ne dăm viaţa noastră lui Hristos. Acest mandat al slujirii
îl primim în momentul botezului. Într-un fel, prin botez toţi am devenit apostoli.
Fiecare creştin este un apostol care-L mărturiseşte prin viaţa lui, prin trăirea
lui, prin făptuirea lui pe Domnul Hristos. Aspectul acesta este foarte bine subliniat
<strong>la</strong> sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Suntem invitaţi să ieşim din Biserică, dar în
numele Domnului, adică săvârşind lucrarea Domnului. Este ca şi când ni s-ar spune
că odată cu sfârşitul Sfintei Liturghii nu se sfârşeşte şi lucrarea noastră de slujire
adusă lui Dumnezeu. Este ceea ce teologii au numit „Liturghia după Liturghie”. 52
Ca unul ce a intrat în comuniune cu Hristos, creştinul are menirea de a fi „creator
de comunitate”, de a fi un exemplu viu prin însăşi viaţa sa, precum îndemna
Sfântul Serafim de Sarov:
„Dobândește pacea ta lăuntrică și mii de oameni se vor aduna în jurul tău.”. 53
Aşadar, dinamica misiunii creştine, mai bine zis dinamica aposto<strong>la</strong>tului creştin
de astăzi este o dinamică de atracţie, de prezenţă. Aceasta înseamnă că trebuie
să părăsim confortul din comunităţile noastre, nu neapărat pentru a pleca în
deşert, ci pentru a merge printre mulţimi, în locuri cuprinse de întuneric, pentru
a trăi acolo şi pentru a face să strălucească acolo Lumina, care este Hristos Domnul
ascuns în sufletele noastre. 54
Vineri. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 6, 17 – 23
În vremea aceea a stat Iisus <strong>la</strong> loc șes unde erau mulţi dintre ucenicii Săi și
mulţime multă de popor din toată Iudeea, din Ierusalim și de pe lângă marea
52 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Liturghia după Liturghie – o tipologie a misiunii apostolice și a mărturiei
creștine azi, Ed. Athena, București, 1996, pp. 65 – 67.
53 Viaţa și învăţăturile Sfântului Serafim de Sarov, Mănăstirea Slătioara, 1995, p. 8.
54 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca,
2002, p. 189.

Perioada Octoihului
Tirului și a Sidonului, care veniseră să-L asculte și să se tămăduiască de neputinţele
lor. Și cei bântuiţi de duhuri necurate se vindecau și tot poporul căuta
să se atingă de Dânsul, căci ieșia din El o putere care vindeca pe toţi. Atunci
El, ridicându-și ochii spre ucenicii Săi, le-a zis: fericiţi sunteţi voi, cei săraci,
căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi care flămânziţi
acum, căci vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi voi care plângeţi acum, căci veţi
râde. Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii, și când vă vor izgoni dintre
ei, și vă vor batjocori, și vor lepăda numele vostru ca un rău, din pricina
Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea și săltaţi, căci iată p<strong>la</strong>ta voastră
multă este în ceruri.
Lupta duhovnicească
Ca medic de profesie, Sfântul Evanghelist Luca observă poate mai atent decât
alţii că toţi cei ce se atingeau de Domnul Hristos se vindecau, chiar şi cei chinuiţi
de duhuri necurate:
„Cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau.” (Lc 6, 18).
„Vindecările” <strong>la</strong> care face referire Sfântul Evanghelist Luca sunt în primul rând
sufleteşti, pentru că posedarea este o boală a sufletului cauzată de păcate adunate
şi neiertate. Aşadar, oamenii erau chinuiţi de diavoli pentru că erau posedaţi,
stăpâniţi de aceştia. Fiind „stăpâniţi”, vedeau că nu mai pot să facă ceea ce vor
să facă; vedeau că sunt mânaţi să facă altceva ce nu ar fi făcut dacă ei înşişi ar fi
fost stăpâni asupra lor.
Nu este de mică importanţă pe cine <strong>la</strong>şi să te stăpânească, pe cine <strong>la</strong>şi să te conducă.
Unii sunt mânaţi de patima banilor, alţii, de pofta desfrânării, alţii, de patima
beţiei. Toate acestea îi subjugă pe oameni, îi stăpânesc pentru că în spatele fiecărei
pofte şi în spatele fiecărei patimi este un diavol. Asupra unui creştin care îşi
mărturiseşte credinţa şi care trăieşte potrivit poruncilor Domnului Hristos diavolul
nu are putere. De ce? Pentru că într-un creştin adevărat locuieşte Hristos care-l
conduce spre tot lucrul bun, dar mai mult decât atât îl apără de tot răul.
Dacă ar fi să facem o deosebire între locuirea lui Hristos şi locuirea diavolilor
în oameni, atunci am putea spune următoarele:
1) Demonii viază și acţionează în om în felul unor fiinţe spirituale create, de
aceea nu locuiește unul în mai mulţi, ci într-un singur om un demon sau
chiar mai mulţi demoni: Hristos lucrează în viaţă într-un fel divin, de aceea
locuiește în toţi creștinii deodată.
2) Demonii stăpânesc trupul și prin trup influenţează asupra sufletului: Hristos
sălășluiește în „substanţa sufletului” - accesibilă numai lui Dumnezeu - și de
acolo se revarsă peste toată viaţa psiho-fizică a omului;
41

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
42
3) Demonii chinuiesc, desfigurează, schimonosesc, tiranizează pe cel în care
au intrat; Hristos toarnă viaţă nouă în cei ce-i aparţin Lui, îi înobilează, îi eliberează,
îi îmbracă în lumina unei frumuseţi cerești. Demonizatul este suprema
desfigurare a omului; omul înduhovnicit e suprema împlinire a naturii umane.
Unul este beznă, altul este lumină; unul este haos, altul armonie; unul este
ură, altul, iubire; unul este patimă oarbă, altul, pace. 55
Vorbind despre lucrarea diavolului, părintele Iustin Popovici spunea că:
„Toată lupta lui Satan împotriva lui Hristos nu are decât un singur scop: de
a alunga pe Dumnezeu din trupul omenesc pentru a-l stăpâni el întru totul.
De a arăta că Hristos nu este Dumnezeu, ci un om simplu și neputincios,
îndepărtând în felul acesta pe oameni de <strong>la</strong> credinţa în Hristos.”. 56
Până <strong>la</strong> venirea lui Hristos oamenii nu puteau scăpa de tirania demonilor.
Odată cu jertfa lui Hristos s-a surpat şi puterea diavolului. Hristos înviind din
morţi „a călcat cu moartea pe moarte”, adică a călcat în picioare toată puterea celui
rău. Totuşi Hristos ne respectă libertatea. Spre deosebire de diavol, Hristos nu
este un tiran, ci un domn cu „D” mare. Şi fiind Domn, nu face ceva prin constrângere,
El nu vindecă pe cineva dacă nu este rugat sau nu vine <strong>la</strong> noi dacă nu este
chemat. Şi dacă cei posedaţi de diavol nu se pot conduce pe ei înşişi, este o datorie
a celor ce stau imediat în apropierea lor să-i aducă <strong>la</strong> Biserica lui Hristos pentru
a fi eliberaţi.
Aşadar orice păcat, orice patimă are în spate lucrarea celui rău. Pentru a ne
elibera de acesta trebuie să ducem un război nevăzut apelând <strong>la</strong> post, <strong>la</strong> rugăciune
şi <strong>la</strong> slujbele bisericii. Nu există om care să nu fi simţit această luptă, căci lupta
împotriva păcatului înseamnă lupta împotriva celui rău. Despre aceasta citim
într-o carte intitu<strong>la</strong>tă „Părinţi duhovniceşti contemporani de <strong>la</strong> Sfântul Munte Athos”,
cum un părinte pe nume Ignatie îşi cheamă ucenicul, Gherasim, zicând:
„Vino, Gherasim. Așază-te să stăm puţin de vorbă:
- Cum merge treaba? Ne trântește satana <strong>la</strong> pământ sau noi îl trântim pe el?
- El ne doboară, preacuvioase părinte. Îmi neglijez adeseori canonul (adică
rugăciunea pe care fiecare trebuie să o facă zilnic).
- Ei, – zice părintele – de acum înainte îndrăznește și izbește-l pe satana de pământ!
Rugăciunea poate să facă asta. Să punem început de acum înainte. Să nu lăsăm
canonul nefăcut. Nu suntem în stare să-l terminăm? Să facem măcar puţin din
el. Să nu renunţăm de tot <strong>la</strong> el. Hai să-l doborâm pe satana <strong>la</strong> pământ.”. 57
55 Mitr. Nico<strong>la</strong>e M<strong>la</strong>din, Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 92.
56 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 147.
57 Arhim. Heruvim Karambe<strong>la</strong>s, Părinţi duhovnicești contemporani de <strong>la</strong> Sfântul Munte Athos, vol 2,
trad. de Felix Trușcă și Cornel Savu, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 103.

Perioada Octoihului
Un alt părinte de <strong>la</strong> Muntele Athos, părintele Codrat, îndemna zicând:
„Fă-ţi pravilă zilnică (adică roagă-te zilnic). Urcă în fiecare zi cât un vârf de
ac, dar nu coborî.” 58
Pravi<strong>la</strong> sau canonul de rugăciune este în fond arma noastră duhovnicească
împotriva celui rău. Fiecare duhovnic recomandă ucenicilor săi un program de
viaţă duhovnicească, un canon sau o pravilă: participarea <strong>la</strong> slujbele Bisericii,
post, rugăciune (de dimineaţa, de seara, înainte şi după masă), psalmi, citiri din
Sfânta Scriptură. Rugăciunea ca şi citirea din Psaltire şi din Sfânta Scriptură nu
trebuie considerată o lectură oarecare, ci o acţiune liturgică, 59 în consonanţă cu
citirile biblice săvârşite de preot <strong>la</strong> sfintele slujbe.
Preotul când citeşte Sfânta Evanghelie <strong>la</strong> Utrenia (slujba de dimineaţă) de peste
săptămână nu stă cu faţa spre credincioşi, între uşile împărăteşti, ca <strong>la</strong> Liturghie
şi <strong>la</strong> Utrenia din zilele de sărbătoare, ci pe <strong>la</strong>tura de miazănoapte a Sfintei Mese.
Preotul aminteşte în acest chip că învierea Mântuitorului nu s-a petrecut în faţa
lumii, ci înainte de zori, deci încă noapte fiind. Masa altarului simbolizează între
altele şi mormântul în care a fost pus şi din care apoi a înviat Domnul. 60
Pe de altă parte, Sfânta Evanghelie se citeşte cu faţa spre peretele nordic, pentru
că după tradiţiona<strong>la</strong> expresie a profeţilor, de aici provin în chip simbolic duşmanii.
Cuvintele Domnului Hristos, rostite prin preot sunt capabile să-i ţină <strong>la</strong> distanţă. 61
Aşadar împlinirea pravilei sau a canonului primit de <strong>la</strong> duhovnic se constituie
într-un act liturgic, care aduce cu sine unirea noastră cu Hristos şi îngrădirea
puterii celui rău. Prin urmare, secretul biruinţei noastre în lupta cu cel rău este
acesta: trebuie să urcăm în fiecare zi, în viaţa noastră duhovnicească, prin împlinirea
canonului, măcar câte un vârf de ac!
58 Ibidem, p. 165.
59 Ioan Moscul este autorul cărţii Livada duhovnicească, o culegere de povestiri despre călugării
palestinieni din vremea sa, printre care și stareţul Marcel. Într-o seară, <strong>la</strong> apus, ca în toate serile,
Marcel a început să cânte și să recite psalmii. La un moment dat a auzit o <strong>la</strong>rmă mare. A
deschis ușa și a văzut o ceată întunecată așezată în linie de bătaie. A întrebat atunci uimit: „E
război?”. Un soldat i-a răspuns scârbit: „Da, război, uite câţi soldaţi ai mobilizat cu psalmii
tăi!”. Această povestire este bizară, dar ea exprimă convingerea monahilor că psalmii deţin o
putere de exorcizare împotriva forţelor răului. – cf. Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare
zi, vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, p. 13.
60 Sfântul Gherman I al Constantinopolului, Expunere despre biserică și studiu mistic despre
Liturghie (PG XCVIII, col. 388 C) și Sfântul Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, Despre
târnosirea sfintei biserici, cap. 132. – cf. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat,
Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 74.
61 Cardinal Tomáš Špidlík, op. cit., vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia Gutenberg, Târgu-Lăpuș,
2004, p. 13.
43

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
44
Sâmbătă. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 5, 17 – 26
În vremea aceea Iisus învăţa și de faţă ședeau farisei și învăţătorii de lege
care veniseră din toate satele Galileii, din Iudeea și din Ierusalim; și puterea
Domnului se arăta în tămăduiri. Și iată că niște bărbaţi aduceau în pat
pe un om care era slăbănog și căutau să-l ducă înăuntru și să-l pună înaintea
Lui. Dar, negăsind ei pe unde să-l ducă din pricina mulţimii, s-au suit
pe podișul acoperișului și, printre cărămizi, l-au lăsat în jos cu patul, <strong>la</strong> mijloc,
înaintea lui Iisus. Deci, văzând credinţa lor, a zis: omule, ţi se iartă păcatele
tale. Dar fariseii și cărturarii au început a cârti, zicând: cine este Acesta
care grăiește b<strong>la</strong>sfemii? Cine poate să ierte păcatele decât numai singur
Dumnezeu? Iar Iisus, cunoscând gândurile lor, răspunzând, a zis către ei:
pentru ce cârtiţi în inimile voastre? Ce este mai ușor? A zice: ţi se iartă păcatele
tale, sau a zice: scoală-te și umblă? Dar, ca să știţi că Fiul Omului are
putere pe pământ de a ierta păcatele, a zis celui slăbănog: ţie-ţi zic: scoală-te,
ia patul tău și mergi <strong>la</strong> casa ta. Și numaidecât, sculându-se înaintea
lor, a luat patul pe care zăcuse și s-a dus <strong>la</strong> casa sa, slăvind pe Dumnezeu.
Și uimire i-a cuprins pe toţi și slăveau pe Dumnezeu și plini de frică ziceau:
astăzi am văzut lucruri nemaipomenite.
Iertarea păcatelor
După o scurtă prezenţă în ţinuturile gadarenilor Iisus a revenit „în cetatea Sa”
(adică <strong>la</strong> Capernaum). 62 Aici Domnul operează o nouă minune (un nou fapt minunat,
nemaivăzut şi nemaiauzit în Israel): vindecarea unui om paralizat. Evenimentul
acesta este menţionat de evangheliştii sinoptici Matei, Marcu şi Luca. 63 Spre deosebire
de Sfântul Evanghelist Matei, Evangheliştii Marcu şi Luca istorisesc acest
episod cu mai multe amănunte, transpunându-l înaintea călătoriei Domnului în
ţinutul gadarenilor. La amândoi evenimentul acesta urmează imediat după vindecarea
unui lepros şi înainte de chemarea <strong>la</strong> aposto<strong>la</strong>t a lui Levi vameşul, cel
care va deveni ulterior Sfântul Apostol Matei.
Sfinţii Marcu şi Luca reţin aspectul iertării păcatelor celui bolnav şi minunea
lui vine ca o dovadă că „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ”. 64
Spuneam că Sfinţii Marcu şi Luca reţin mai multe detalii cu privire <strong>la</strong> modul
cum a ajuns slăbănogul în faţa lui Iisus, lăsat fiind printr-o spărtură făcută în acoperiş
de oamenii care-l purtau. Cei prezenţi sunt marcaţi, în mod evident, de
minunea vindecării trupeşti:
62 Mt 9, 1; Mc 2, 1.
63 Mt 9, 1 – 8; Mc 2, 1 – 12; Lc 5, 17 – 26.
64 Mc 2, 10; Lc 5, 24.

Perioada Octoihului
„Toţi erau uimiţi și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am
văzut niciodată” (Mc 2, 12),
sau potrivit re<strong>la</strong>tării lucanice:
„Și uimire i-a cuprins pe toţi și slăveau pe Dumnezeu; și s-au umplut de frică
și ziceau: Minunate lucruri am văzut astăzi!” (Lc 5, 26).
Evanghelistul Matei operează cu intenţie o dep<strong>la</strong>sare de accent – în re<strong>la</strong>tarea
acestui episod –, de pe minunea vindecării pe tema iertării păcatelor. Astfel, Sfântul
Matei <strong>la</strong>să deoparte detaliile neobişnuite ale intrării în scenă a slăbănogului şi
aceasta pentru că în re<strong>la</strong>tarea mateiană locul central nu îl ocupă slăbănogul şi vindecarea
sa trupească, ci Iisus şi puterea Sa de a ierta păcatele „pe pământ”. 65
Slăbănogul din Capernaum nu se vindecă de boa<strong>la</strong> sa trupească prin singurul
cuvânt de iertare a păcatelor, ci va fi nevoie şi de un al doilea cuvânt al Domnului
Hristos:
„Scoală-te, ia-ţi patul și mergi <strong>la</strong> casa ta!” (Mt 9, 6).
Cu toate acestea, iertarea păcatelor este prezentată de Sfântul Evanghelist
Matei ca fiind un lucru mult mai mare decât vindecarea trupească:
„Căci ce este mai lesne a zice: «Iertate sunt păcatele tale», sau a zice: «Scoală-te
și umblă?».” (Mt 9, 5).
Este limpede că Iisus înţelege că „mai lesne” (adică „mai uşor”) este a zice al doilea
cuvânt: „scoală-te şi umblă!”. Astfel, ne învaţă că a vindeca numai cu un cuvânt
o boală atât de grea este un lucru cu mult mai uşor decât iertarea păcatelor.
Iată cum parafrazează Sfântul Ioan Gură de Aur acest cuvânt al Domnului
Hristos:
„Ce vi se pare mai ușor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele
sufletului? Negreșit, e mai ușor să înzdrăvenești un trup slăbănogit; că pe cât
este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele
decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare
ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum ceea ce
este mai ușor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveţi dovada că am
săvârșit și ceea ce este mai greu, dar nevăzut.”. 66
Domnul Hristos săvârşeşte vindecarea trupească a slăbănogului din Capernaum
ca o dovadă a puterii Sale de a ierta păcatele:
65 Mt 9, 6.
66 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, pp.
365 – 366.
45

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
46
„Dar ca să știţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului:
«Scoală-te, ia-ţi patul și mergi <strong>la</strong> casa ta.».” (Mt 9, 6).
Cuvintele Domnului îi deranjează cumplit pe cărturarii şi fariseii prezenţi. Ei
socotesc că Iisus huleşte când cutează să ierte, în numele Său propriu, păcatele
bolnavului. Evangheliştii Marcu şi Luca ne spun chiar cum formu<strong>la</strong>u ei această
obiecţie:
„Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” (Mc 2, 7; Lc 5, 21).
Aceasta era o învăţătură bine stabilită în iudaism, iar obiecţia cărturarilor era
justă. Ei ignorau însă faptul de căpetenie că Iisus este Dumnezeu, că Iisus este
Mesia, Unsul Domnului. De nenumărate ori, sfinţii evanghelişti notează că puterea
Domnului se arăta în vindecările bolnavilor care fuseseră aduşi <strong>la</strong> El. Învăţătura
Sa era însoţită de minuni care confirmau adevărul cuvintelor rostite de Domnul
şi dădeau credibilitate misiunii Sale mesianice pe care o avea de îndeplinit.
Iisus se numeşte pe Sine „Fiul Omului” pe linia profeţiei lui Daniel 67 şi are în
vedere nu numai perioada prezenţei Sale trupeşti printre oameni, ci deopotrivă
lucrarea Sa „pe pământ” de după Înălţarea <strong>la</strong> Cer, ca Cel preamărit de-a Dreapta
Tatălui. Iisus este prezent în Biserica Sa conform făgăduinţei pe care a făcut-o
după Înviere:
„Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până <strong>la</strong> sfârșitul veacului.” (Mt 28,20).
Ceea ce Domnul Hristos a făcut odinioară cu slăbănogul (faptul de a-i fi iertat
păcatele şi a-i reda sănătatea) este o lucrare pe care El o săvârşeşte neîncetat
cu toţi cei care vin <strong>la</strong> El cu credinţă. Iisus iartă păcatele aici şi acum. Cuvintele de
instituire a Tainei Euharistiei arată că Sângele Său se varsă şi Trupul Său se frânge
„pentru voi şi pentru mulţi” şi „spre iertarea păcatelor”. Înainte de a primi această
Taină ne rugăm aşa:
„Încă cred că acesta este însuși Preacurat Trupul Tău și acesta este însuși
Scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie: Miluiește-mă și-mi iartă păcatele mele
cele de voie și cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu gândul, cele cu știinţă
și cu neștiinţă și mă învrednicește ca fără de osândă să mă împărtășesc
cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor și spre viaţa de veci.”. 68
67 „Iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până <strong>la</strong> Cel vechi de zile și a
fost dus în faţa Lui. Și Lui i s-a dat stăpânirea, s<strong>la</strong>va și împărăţia și toate popoarele, neamurile
și limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veșnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia
Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Dan 7, 13 – 14).
68 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunile împărtășirii, în Liturghier, Ed. IBMBOR,
București, 2000, p. 176.

Perioada Octoihului
Această Jertfă reprezintă o permanenţă în Biserică, în conformitate cu porunca
Domnului:
„Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” (Lc 22, 19).
În finalul pericopei, în re<strong>la</strong>tarea mateiană se evidenţiază faptul că puterea iertării
păcatelor este un dar pe care Dumnezeu l-a dat Bisericii, prin Hristos şi că
ea se exercită prin slujitorii Bisericii:
„Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu
Cel Care dă o putere ca aceasta oamenilor.” (Mt 9, 8).
Încheind această pericopă cu referirea <strong>la</strong> faptul că Dumnezeu a dat oamenilor
puterea iertării păcatelor, Sfântul Apostol Matei are în vedere o situaţie prezentă
în mod permanent în Biserică, unde oameni sfinţiţi prin Taina Hirotoniei
împărtăşesc oamenilor harul iertării păcatelor. Preotul duhovnic rosteşte aceste
cuvinte de dezlegare în urma mărturisirii credinciosului:
„Domnul, Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările
iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (numele); iar eu, nevrednicul
preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dat, te iert și te dezleg de toate
păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.”. 69
Astfel, cuvintele Domnului Hristos adresate slăbănogului „ridică-te şi umblă” sunt
repetate <strong>la</strong> fiecare Spovedanie, pentru a arăta că Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos vindecă şi astăzi toate tipurile de paralizie spirituală. 70
69 Slujba mărturisirii. Rugăciunea de dezlegare, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 60.
70 Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia
Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, p. 188.
47

Luni. săptămâna a xx-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 6, 24 – 30
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră <strong>la</strong> Dânsul: vai vouă bogaţilor, pentru
că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră. Vai vouă celor care sunteţi acum
sătui, pentru că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce râdeţi acum, pentru că veţi
plânge și vă veţi tângui. Vai vouă, când vă vor zice toţi oamenii: bine de voi!,
pentru că tot așa făceau părinţii lor cu proorocii cei mincinoși. Iară vouă celor
care ascultaţi vă spun: iubiţi pe vrăjmașii voștri, faceţi bine celor care vă urăsc
pe voi. Binecuvântaţi pe cei care vă blestemă și vă rugaţi pentru cei care vă
fac necazuri. Celui ce te lovește peste o parte a obrazului, întoarce-i și pe cea<strong>la</strong>ltă;
pe cel ce-ţi ia haina, nu-l opri să-ţi ia și cămașa. Oricui îţi cere, dă-i; și
de <strong>la</strong> cel ce-ţi ia cu si<strong>la</strong> lucrurile tale, nu cere înapoi.
Mustrările Domnului Hristos
Sfântul Evanghelist Luca pomenind 4 din cele 9 fericiri cuprinse în Evanghelia
după Matei, 71 a urmărit să le pună pe acestea în antiteză cu 4 mustrări, 4 vai-uri.
În primul rând sunt fericiţi cei ce sărăcesc, flămânzesc, plâng şi sunt prigoniţi
pentru Dumnezeu. Apoi sunt mustraţi cei ce uită de Dumnezeu în bogăţia lor, în
săţietatea lor, în bucuria lor şi în cinstirea lor. Domnul Hristos nu vorbeşte aici
abstract. S-a referit atunci <strong>la</strong> cărturari şi <strong>la</strong> farisei pe care i-a mustrat în repetate
rânduri şi se referă astăzi <strong>la</strong> toţi cei ce uită de Dumnezeu în bunăstarea lor.
Ar trebui ca tot omul să mediteze asupra cuvintelor pe care preotul le spune
<strong>la</strong> sfârşitul Sfintei Liturghii:
„Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este pogorând de <strong>la</strong> Tine,
Părintele luminilor.”.
Aşadar tot darul este de <strong>la</strong> Dumnezeu. Ca un boier, Dumnezeu dă tuturor
darurile Sale. Noi îi împărţim pe oameni în bogaţi şi săraci, uitându-ne <strong>la</strong> bunurile
lor materiale. Dumnezeu însă nu se uită <strong>la</strong> faţă, cum se uită omul, ci Dumnezeu
71 Mt 5, 3 – 12.
49

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
se uită <strong>la</strong> inimă, 72 <strong>la</strong> omul interior al inimii. 73 În această perspectivă putem vorbi
despre „bogaţi săraci” sau despre „săraci bogaţi”, adică despre bogaţi în cele
materiale, dar săraci în cele duhovniceşti şi invers, despre săraci în cele materiale,
dar bogaţi în cele duhovniceşti.
Cuvântul Domnului Hristos era <strong>la</strong> fel de aspru ca şi cel al Înaintemergătorului
său, Ioan Botezătorul. De fiecare dată când s-a adresat cărturarilor şi fariseilor i-a
certat pentru făţărnicia lor. Capitolul al XXIII-lea din Evanghelia după Matei parcă
sintetizează toate aceste mustrări pe care Domnul Hristos le-a făcut fariseilor.
Îi mustră, zicându-le: „vai vouă” – şi le arată apoi şi motivul mustrării:
50
„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor
înaintea oamenilor; nici voi nu intraţi și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.
Vai vouă, cărturarilor și fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor și cu
făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. Vai
vouă, cărturarilor și fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea și uscatul ca să
faceţi un ucenic, și dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei și îndoit decât voi.
Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceţi: Cel ce se va jura pe templu nu este cu
nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat. Nebuni și orbi!
Ce este mai mare, aurul sau templul care sfinţește aurul? Vai vouă, cărturarilor
și fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar și din chimen,
dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mi<strong>la</strong> și credinţa; pe acestea
trebuia să le faceţi și pe acelea să nu le lăsaţi Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul
și înghiţiţi cămi<strong>la</strong>! Vai vouă, cărturarilor și fariseilor făţarnici! Că voi
curăţiţi partea din afară a paharului și a blidului, iar înăuntru sunt pline de
răpire și de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului
și a blidului, ca să fie curată și cea din afară. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor
făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată
frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi și de toată necurăţia.”
(Mt 23, 13 – 17, 23 – 27).
Dar nici saducheii nu au fost cruţaţi de Domnul Hristos. Acestora Domnul le
arată că religia (adică adevărata legătură dintre om şi Dumnezeu) nu se rezumă
<strong>la</strong> jertfe. Mai erau apoi zeloţii, cărora Domnul Hristos le spune că în religie nu poate
fi vorba de naţionalism, iar Mesia nu este şi nu va fi un conducător politic.
Aşa se face că aceste partide politico-religioase – care erau într-o dispută continuă
– se unesc atunci când s-a pus problema suprimării lui Iisus. Pe de altă parte
oamenii care au fost miluiţi de Domnul Hristos, care au fost hrăniţi şi vindecaţi,
n-au mai primit în continuare aceste milostiviri. De ce? Pentru că Domnul
Hristos nu a venit să-i scoată din sărăcia aceasta materială şi să-i facă pe toţi bogaţi,
72 1 Regi 16, 7.
73 1 Ptr 3, 4.

Perioada Octoihului
să <strong>la</strong> dea pâine şi apă fără ca aceştia să depună vreun efort, ci a venit să ne facă
bogaţi sufleteşte, să ne dea „har peste har”. 74
Aşa se întâmplă că mulţi s-au întors împotriva Mântuitorului pentru că nu
l-au înţeles, nu I-au înţeles mesajul. Trebuie însă să învăţăm, dacă nu am învăţat
până acum, să preţuim dăruitorul, adică pe cel care ne face daruri şi când acesta
nu are ce ne dărui. Prin aceasta ne arătăm recunoştinţa faţă de el, că am primit
odată ceva de <strong>la</strong> el. Pe mulţi nu-i mai interesează Dumnezeu pentru că nu mai
primesc nimic de <strong>la</strong> El sau nu mai primesc răspuns <strong>la</strong> rugăciunile lor. Aceasta
este o percepţie falsă cum că Dumnezeu ar fi obligat să ne dea ceea ce-i cerem.
Pentru o mai bună înţelegere a acestei stări de fapt să ne gândim numai ce se
întâmplă cu majoritatea părinţilor care nu mai au ce le oferi copiilor lor. Copiii îi
uită, pentru că – spun ei – menirea părinţilor este să dea, iar a copiilor să primească.
Şi mulţi părinţi cad în dizgraţia copiilor lor; pentru că mulţi copii uită de eforturile
pe care părinţii lor le-au făcut ca ei să ajungă unde au ajuns.
Ar trebui să avem permanent în minte exemplul dreptului Iov. Acesta era cu
Dumnezeu atât în bogăţie, cât şi în sărăcie şi îl cinstea pe Dumnezeu ca dăruitor,
chiar dacă <strong>la</strong> un moment dat nu i-a mai dat nimic. Dar poate atunci când Dumnezeu
nu ne dă ceva ne încearcă să vadă cum ne comportăm faţă de El. Aşadar să-l preţuim
pe Dăruitor chiar şi atunci când nu ne dăruieşte ceva.
74 In 1, 16.
Mari. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 6, 37 – 45
Zis-a Domnul: nu judecaţi pe alţii, și nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, și nu veţi
fi osândiţi; iertaţi, și veţi fi iertaţi; daţi, și vi se va da; vor turna în sânul vostru
o măsură bună, îndesată și clătinată și plină încât să se verse; căci cu ce măsură
veţi măsura, cu aceea vi se va măsura și vouă. Apoi le-a spus și o pildă: poate,
oare, orb <strong>la</strong> orb să arate calea? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu poate fi
ucenicul mai presus de dascălul său; iar dacă s-a desăvârșit, va fi ca dascălul
său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna care este în ochiul tău
nu o simţi? Sau cum poţi zice fratelui tău: frate, stai să scot paiul din ochiul
tău, nevăzând tu însuţi bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi
bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.
Căci nu este pom bun care să facă roade rele și nici pom rău care să facă roade
bune. Iar fiecare pom se cunoaște după roadele lui; căci nu se adună smochine
din mărăcini, nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun scoate cele bune
din vistieria cea bună a inimii sale, iar cel rău, din vistieria cea rea a inimii sale,
scoate cele rele. Că din prisosinţa inimii grăiește gura lui.
51

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Predica de pe Munte
Capitolul al VI-lea din re<strong>la</strong>tarea lucanică nu este altceva decât un rezumat al „predicii
de pe Munte”, predică pe care Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei o prezintă
în amănunt, pe parcursul a trei capitole, respectiv între capitolele al V-lea şi al
VII-lea.
Sunt unele diferenţe între cele două re<strong>la</strong>tări. Spre exemplu, spre deosebire de
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei care ne re<strong>la</strong>tează 9 fericiri rostite de Domnul
Hristos, <strong>la</strong> Sfântul Evanghelist Luca găsim numai 4 fericiri, urmate de 4 vai-uri.
De fapt Sfântul Evanghelsit Luca a urmărit o paralelă între răsp<strong>la</strong>tă şi pedeapsă:
O altă deosebire între cele două re<strong>la</strong>tări se află cuprinsă chiar în textul pericopei
biblice de astăzi. Spune Sfântul Evanghelist Luca:
52
„Nu judecaţi și nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi și nu veţi fi osândiţi; Iertaţi și
veţi fi iertaţi. Daţi și se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată,
clătinată și cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeași vi se va
măsura.” (Lc 6, 37 – 38).
La Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei găsim numai îndemnul:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi
judecaţi, și cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Mt 7, 1 – 2).
Aşadar este o scară a judecăţii aproapelui: îl judecăm şi apoi îl osândim. Nu
ne rezumăm numai <strong>la</strong> o constatare a păcatului sau a greşelii acestuia ci, mai mult
decât atât, îl descoperim lumii precum odinioară fariseii care au adus înaintea
Domnului Hristos o femeie prinsă în desfrânare. Şi ce a făcut Domnul Hristos?
A spus: „cine este fără de păcat ace<strong>la</strong> să o osândească.”. 75 Şi pentru că toţi au plecat şi
a rămas acea femeie doar cu Hristos – Cel fără de păcat, Domnul a iertat-o. De
75 In 8, 7.
„Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este
împărăţia lui Dumnezeu
Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă
veţi sătura.
Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde.
Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe
voi și vă vor izgoni dintre ei, și vă vor batjocori
și vor lepăda numele voastre ca rău
din pricina Fiului Omului.”
(Lc 6, 20 – 22)
„Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi
pe pământ mângâierea voastră.
Dar vai vouă celor ce sunteţi sătui
acum, că veţi flămânzi.
Dar vai vouă celor ce astăzi râdeţi,
că veţi plânge și vă veţi tângui
Dar vai vouă când toţi oamenii vă
vor vorbi de bine. Căci tot așa făceau
proorocilor mincinoși părinţii lor.”
(Lc 6, 24 – 26)

fapt, aşa ne îndeamnă şi pe noi, zicând:
Perioada Octoihului
„Iertaţi și veţi fi iertaţi, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeași vi se va
măsura.” (Lc 6, 37 – 38).
Iată ce ne îndeamnă Sfântul Ignatie Briancianinov:
„Iubește-l pe semenul tău în felul următor: nu te mânia pe el și nu-l urî pe el;
nu-i face reproșuri, nu-l bârfi, nu-i vorbi aspru. Cât stă în tine fii în pace cu
el; smerește-te în faţa lui; nu te răzbuna împotriva lui, nici direct, nici indirect.
Dezobișnuiește-te de a te contrazice și a intra în dispută; înlătură aceste
două atitudini care sunt semne de orgoliu și de iubire de sine. Vorbește-i de
bine pe cei care zic rău de tine; răsplătește răul cu bine. Roagă-te pentru cei
ce te copleșesc cu tot felul de împotriviri, de mizerii și de persecuţii. Sub nici
un motiv nu judeca pe cineva, nici nu încerca să vezi dacă o persoană este
bună sau rea, ci fizează-ţi privirea asupra unui singur om rău de care tu vei
răspunde în faţa lui Dumnezeu: de tine însuţi.”. 76
Iar Sfântul Isaia Pustnicul zice:
„Să ai pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi în tot lucrul pe care-l faci. Să ai pe
Dumnezeu în gând, căci El ia aminte în tot lucrul pe care-l faci. Să ai pe
Dumnezeu în gând, căci El privește în gândul tău. Rușineză-te să cugeţi în
ascuns cele de care te rușinezi să le faci înaintea oamenilor.”. 77
Un alt îndemn al Domnului Hristos din pericopa biblică de astăzi este: „Daţi
şi se va da!”. Dar ce să dăm? Ne spun Sfinţii Părinţi ce să dăm şi ce să nu dăm:
„Dă toate pentru Hristos, dar pe Hristos nu-L da pentru nimic!”. 78
Aşadar nu trebuie să ne dăm credinţa; nu trebuie să ne lăsăm credinţa! Să dăm
toate, pentru Hristos, dar pe Hristos să nu-l dăm pentru nimic în schimb.
Miercuri. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 6, 46 – 7, 1
Zis-a Domnul: pentru ce-Mi ziceţi: Doamne, Doamne, dacă nu faceţi ce vă
spun Eu? Vă voi arăta cui este asemenea cel care vine <strong>la</strong> Mine și aude cuvintele
Mele și le îndeplinește. Ace<strong>la</strong> este asemenea omului care, când și-a zidit
76 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Ed. Episcopia Ortodoxă Română, Alba
Iulia, p. 70.
77 Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Cuv. XV, în Filocalia vol. 12, trad.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1991, p. 112.
78 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 168.
53

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
54
casa, a săpat, a adâncit și i-a pus temelia pe piatră; venind apele mari și puhoiul,
izbind în casa aceea, nu a putut s-o clintească, fiindcă era temeinic clădită
pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu îndeplinește este asemenea omului care
și-a zidit casa pe pământ fără temelie și, izbind în ea puhoiul, îndată s-a surpat
și a fost surparea casei aceleia mare. Și, sfârșind toate cuvintele Sale în
auzul poporului, a intrat în Capernaum.
Cum zideti biserica lui Dumnezeu
Capitolul al VI-lea din Evanghelia după Luca cuprinde în rezumat Predica de pe
Munte, care în Evanghelia după Matei se întinde pe parcursul a trei capitole,
respectiv între capitolele al V-lea şi al VII-lea. La fel ca şi în re<strong>la</strong>tarea mateiană,
re<strong>la</strong>tarea lucanică se încheie cu pilda celor două case. Această pildă este prefaţată
în amândouă re<strong>la</strong>tările de o mustrare a Domnului Hristos. Astfel, în re<strong>la</strong>tarea
mateiană Domnul Hristos le atrage atenţia ucenicilor Săi că nu oricine Îi zice
Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci numai cel ce face voia Tatălui
Care este în ceruri. 79 La fel citim în re<strong>la</strong>tarea lucanică. Spune Domnul Hristos:
„Pentru ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne, și nu faceţi ce vă spun?” (Lc 6, 46).
Accentul este pus aici pe făptuire, pe săvârşirea faptelor bune:
„Pentru ce nu faceţi ce vă spun?”.
Domnul Hristos a sfârşit Predica de pe Munte spunând că nu este suficient
pentru toţi cei prezenţi că au auzit ceea ce au auzit. Dacă rămân numai <strong>la</strong> acest
stadiu, al auzirii cuvântului sau al credinţei informative, raţionale sunt departe
de Împărăţia lui Dumnezeu. A fi în Împărăţie înseamnă cu totul altceva. Cei care
sunt în Împărăţie, care au moştenit împărăţia lui Dumnezeu încă de pe pământ
se aseamănă în virtuţi Domnului Hristos. Pe unii ca aceştia Domnul Hristos i-a
fericit zicând:
„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei curaţi
cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia
fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor
este împărăţia cerurilor.” (Mt 5, 3, 8 – 10).
Credinţa raţională nu este mântuitoare tocmai datorită faptului că aceasta
rămâne <strong>la</strong> nivel de raţiune. În cazul acesta nu este făcută legătura dintre minte şi
inimă, dintre raţiune şi simţire. Nu este totuna să ştii sau să simţi că Dumnezeu
este Creatorul tuturor. Un om care-l simte pe Dumnezeu în tot ceea ce-l înconjoa-
79 Mt 7, 21.

Perioada Octoihului
ră trăieşte în lumea aceasta ca într-o biserică. De fapt, Sfântul Maxim Mărturisitorul
spune că biserica poate fi numită „chip al creaţiunii şi al omului”. Cu alte cuvinte,
atât omul, cât şi lumea întreagă sunt chemaţi să devină biserică. 80
Lumea ca biserică este construită nu din pietre materiale, ci din pietre duhovniceşti,
inteligibile. De fapt, mai întâi omul devine biserică în miniatură şi apoi
extinde această biserică din inima lui în lumea întreagă. În acest sens Sfântul
Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu) spunea despre creştini că sunt „naofori”,
adică purtători de Biserică. 81
Ca loc biserica este spaţiul în care Dumnezeu locuieşte împreună cu oamenii.
Este foarte importantă însă temelia acestui loc, pentru că nimeni nu poate să pună
o altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos. 82 Iar dacă Hristos ne este temelie
trebuie să fim foarte atenţi şi <strong>la</strong> cărămizile cu care clădim. Nu putem clădi o
casă sau o biserică cu bani câştigaţi necinstit. O astfel de casă este zidită pe nisip,
adică nu are temelie duhovnicească; este în „duhul” lumii, iar atunci când lumea
se schimbă şi casa respectivă se prăbuşeşte pentru că nu mai are susţinere.
Bisericile nu se înalţă ca urmare a donaţiilor oamenilor necredincioşi, adică
ale celor care nu fac faptele credinţei, ale oamenilor care nu se roagă, care nu postesc,
care nu-şi mărturisesc credinţa. Totuşi, numărându-i pe aceştia printre catehumeni,
biserica le acceptă şi acestora donaţiile. În vechime catehumenii erau cei
care se pregăteau pentru primirea botezului. Astăzi nu mai poate fi vorba de această
categorie de oameni, dar pentru că în zilele noastre sunt unii care după botez
nu mai cercetează biserica, s-a admis, în sens <strong>la</strong>rg, ca această numire de catehumen
să-i vizeze şi pe cei care trebuie catehizaţi, trebuie îndreptaţi pe calea cea
bună. Dacă se poate aplica un pogorământ în cazul acestor oameni care îşi aduc
darul lor <strong>la</strong> Biserică, nu ace<strong>la</strong>şi lucru se poate face cu cei ce îşi câştigă banii prin
mijloace necinstite: prin vicleşuguri, jocuri de noroc sau chiar în urma unor păcate
mari, precum hoţii, bătăi, siluiri, omoruri. Preotul are datoria să nu primească
donaţia unor astfel de oameni. Astfel, atunci când o biserică în construcţie primeşte
o donaţie mai substanţială, preotul are datoria să-l întrebe pe donator sau
pe binefăcător: „Din muncă cinstită faci această donaţie?”. Dacă nu este aşa, banul
respectiv nu trebuie primit. De ce? Pentru că-L faci pe Dumnezeu copărtaş păcatului
tău. Iar Dumnezeu nu rabdă aşa ceva. Banul câştigat necurat întinează; întinează
chiar şi zidurile unei biserici pentru care a fost dat. Un hoţ sau o prostituată
care-şi dau o parte din câştig <strong>la</strong> biserică au această percepţie falsă că li se mai
80 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia – cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, 2-4,
Ed. IBMBOR, București, 2000, pp. 36 – 39.
81 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 282.
82 1 Cor 3, 11.
55

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
iartă din păcate. Dar Dumnezeu nu este prestator de servicii. El nu iartă pentru
că are datoria să ierte sau El nu iartă pentru că-I dăm noi bani să ne ierte. Dumnezeu
ne iartă pentru că aşa vrea El, pentru că este bun şi iubitor de oameni.
Domnul Hristos în Predica de pe Munte are următoarea poruncă:
56
„Dacă îţi vei aduce darul tău <strong>la</strong> altar și acolo îţi vei aduce aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, <strong>la</strong>să darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi
și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău.” (Mt 5, 23 – 24).
Aşadar avem datoria de a ne îndrepta viaţa, de a deveni drepţi înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor, ca o condiţie a primirii darului nostru. Nu este puţin
lucru să ridici biserici, dar mai întâi trebuie să-ţi zideşti biserica din sufletul tău
şi abia apoi să contribui <strong>la</strong> ridicarea bisericii lui Dumnezeu.
Dacă însă ridici biserică lui Dumnezeu cu mâinile necurate, nu faci altceva
decât să-ţi speli banii murdari prin mâna lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu îşi închide
mâna în faţa unui astfel de dar; Dumnezeu nu binecuvântează un astfel de
dar, nu-l primeşte. Dacă ridici o biserică prin astfel de donaţii, chiar dacă biserica
este cea mai frumoasă dintre toate, ea este ridicată pe nisip, deci pe un loc nebinecuvântat,
pe un loc părăsit de Dumnezeu, pe un loc care <strong>la</strong> un „cutremur” de
pământ va prăbuşi tot ce are deasupra lui.
Joi. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 7, 17 – 30
În vremea aceea a ieșit vestea despre Iisus în toată Iudeea și în toată împrejurimea.
Iar ucenicii i-au adus lui Ioan, în închisoare, veste despre toate acestea.
Atunci Ioan, chemând <strong>la</strong> sine pe doi dintre ucenicii săi, i-a trimis <strong>la</strong> Iisus
să-L întrebe: Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Venind <strong>la</strong> Iisus,
bărbaţii aceia au zis: Ioan Botezătorul ne-a trimis <strong>la</strong> Tine cu această întrebare:
Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul? Iar în acel ceas Iisus vindeca
pe mulţi de boli și de răni și de duhuri rele și multor orbi le dăruia vedere.
Deci, răspunzând, Iisus le-a zis: duceţi-vă și spuneţi lui Ioan ce aţi văzut și ce
aţi auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază
și săracilor li se binevestește. Și fericit este cel care nu se va fi îndoit în
credinţa lui în Mine. Iar, după ce au plecat trimișii lui Ioan, Iisus a început
să vorbească mulţimilor despre Ioan: ce-aţi ieșit să vedeţi în pustie? O trestie
clătinată de vânt? Nu! Ce-aţi ieșit, dar, să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine
moi? Nu, pentru că cei ce sunt în haine scumpe și petrec în desfătare sunt în
casele împăraţilor. Atunci ce-aţi ieșit să vedeţi? Un prooroc? Da, vă spun: și
mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: iată, Eu tri-

Perioada Octoihului
mit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu care va pregăti calea Ta, înaintea Ta.
Căci vă spun: între cei născuţi din femei, nici unul nu este prooroc mai mare
decât Ioan Botezătorul; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai
mare decât el. Și tot poporul care L-a auzit și chiar vameșii au mărturisit pe
Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui Ioan. Iar fariseii și învăţătorii de lege
care nu s-au botezat de el au lepădat de <strong>la</strong> ei înșiși sfatul lui Dumnezeu.
Hristos – Miel i Judecător
Ca Înaintemergător al Domnului Hristos, Ioan Botezătorul a avut misiunea de a
vesti apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu şi venirea lui Mesia – care se traduce
cu „Izbăvitorul”, „Mântuitorul” –, pe care L-a prezentat atât ca Miel care se jertfeşte
pentru toţi, 83 cât şi ca Judecător aspru care are în mâna Sa lopata, cu care va
vântura grâul, iar pleava sau neghina o va arde în foc. 84
Domnul Hristos însă, pe parcursul activităţii Sale misionare, nu şi-a manifestat
puterea Sa judecătorească decât o singură dată şi nu asupra omului, ci asupra
naturii, atunci când, înainte de Patimi, a blestemat smochinul neroditor. 85 Atunci
când a fost obligat de cărturari şi farisei să pronunţe o sentinţă asupra unei femei
prinsă în adulter, Iisus le-a zis:
„Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (In 8, 7). 86
Mai apoi, după ce au plecat toţi, Iisus, ca Unul fără de păcat, i-a zis femeii:
„Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuiești.” (In 8, 11).
Aceasta văzând Ioan Botezătorul (anume că Iisus se manifestă mai mult ca „Miel”
care suferă şi mai puţin ca „Judecător”), poate că a avut o umbră de îndoială cu privire
<strong>la</strong> Iisus şi de aceea a trimis <strong>la</strong> El pe doi dintre ucenicii săi să-l întrebe:
„Tu ești Cel ce va să vină sau să așteptăm pe altul?” (Mt 11, 3; Lc 7, 19).
83 „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In 1, 29).
84 Mt 13, 40.
85 Mt 21, 18 – 19; Mc 11, 12 – 14.
86 Lapidarea sau uciderea cu pietre, după cum zice scriitorul german evreu Franz Werfel, e o practică
specială de condamnare <strong>la</strong> moarte, care, teoretic, se bazează pe un principiu pozitiv. Ea
pornește de <strong>la</strong> principiul că un om nu poate condamna <strong>la</strong> moarte un alt om; acesta e un tip de
responsabilitate pe care și-l poate asuma doar întreg poporul. Fiecare își aruncă piatra și, prin
acest gest, e ca și cum fiecare ar înţelege să ia distanţă faţă de acţiunea împlinită împotriva lui
Dumnezeu și împotriva poporului. Pe acest principiu se bazează și judecata lui Hristos. Femeia
a păcătuit: fiecare dintre voi are dreptul să se lepede de ea și de acţiunea ei. Dar cu o condiţie:
dacă și voi, în inima voastră, v-aţi lepădat cu adevărat de păcat. – cf. Cardinal Tomáš Špidlík,
Evanghelia de fiecare zi, vol. 1, trad. de Alex și Al Cistelecan, Ed. Ga<strong>la</strong>xia Gutenberg,
Târgu-Lăpuș, 2004, p. 182.
57

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Deşi a fost descoperit <strong>la</strong> Botez drept Cel ce va să vină, Ioan Botezătorul văzând
că Iisus nu se manifestă ca Judecător a pus <strong>la</strong> îndoială misiunea Acestuia. Dar
judecata lui Dumnezeu nu este ca judecata omului. Domnul Hristos s-a manifestat
şi ca judecător atunci când a spus:
58
„Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei
care văd să fie orbi.” (In 9, 39).
Judecata pe care Hristos a adus-o în lume prin învăţătura Sa se va face cunoscută
pe deplin <strong>la</strong> cea de-a doua Sa venire, când se va arăta pe norii cerului. Dacă
<strong>la</strong> prima Sa venire, Hristos S-a manifestat mai mult ca Miel care ridică păcatele
lumii, <strong>la</strong> a doua Sa venire se va arăta ca Judecător, dar judecător sub forma, sub
chipul unui Miel înjungiat.
Meliton de Sardes, contemplând împlinirea profeţiilor Vechiului Testament
în Hristos – Miel şi Judecător, spunea:
„În locul Mielului a venit Dumnezeu, în locul oii, un om și în om Hristos,
Care poartă totul… Într-adevăr, născut ca Fiu, adus ca Miel, jertfit ca oaie,
îngropat ca om, a înviat din morţi, ca Dumnezeu. El Care este totul: Lege
când judecă, Logos când învaţă, har când mântuiește, Fiu când e născut, oaie
când suferă, om când e îngropat, Dumnezeu când înviază, așa ni se descoperă
Iisus Hristos.”. 87
Pentru că tot timpul i-a slujit pe oameni, măsura judecăţii este şi va fi slujirea
(respectiv iubirea) aproapelui:
„Dacă aţi făcut unuia din cei mai mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut.” (Mt 25, 40).
Ceea ce facem pentru altul pornim din faptul că-L iubim pe Dumnezeu în
aproapele nostru. Iisus se identifică cu fiecare credincios, de aceea a-l scandaliza
pe fratele nostru şi a-i refuza iubirea de frate înseamnă o formă de respingere a
lui Hristos.
Hristos, Care a fost întru toate asemenea nouă (Evr 2, 17), a subliniat El Însuşi
cu insistenţă umanitatea Sa şi Îi plăcea să Se numească „Fiul Omului”. Din contextul
Evangheliei reiese faptul că Hristos nu folosea acest nume ca Nume al Său
propriu, ci ca un nume comun tuturor oamenilor. Dacă lucrurile n-ar sta astfel,
fiecare ar putea spune <strong>la</strong> Judecata de Apoi că judecătorul nu este drept sau că
condiţiile de existenţă ale judecătorului şi ale celui judecat nu sunt asemănătoare.
Dar nimeni nu va putea spune aşa ceva, pentru că nu Dumnezeu Tatăl ne va
judeca, ci Dumnezeu Fiul, Care S-a întrupat şi a fost om asemenea nouă:
87 Păr. Galeriu, Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, pp. 240 – 241.

Perioada Octoihului
„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului… și putere I-a
dat să facă judecată, pentru că El este Fiul Omului.” (In 5, 22).
Acest Fiu al Omului, asemenea nouă întru toate, Şi-a petrecut viaţa Sa pământească
în aşa fel încât nici un alt om în întreaga istorie a umanităţii nu-i va putea
răspunde că El, Hristos, S-ar fi găsit în condiţii mai bune decât ale sale. 88
Vineri. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 7, 31 – 35
Zis-a Domnul: oare, cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam? Și cu cine
sunt ei asemenea? Sunt asemenea copiilor care șed în târg și strigă unii către
alţii, zicând: v-am cântat din fluier și nu aţi jucat; v-am cântat de jale și nu
aţi plâns. Căci a venit Ioan Botezătorul, nici pâine mâncând, nici vin bând
și ziceţi: are diavol. A venit și Fiul Omului mâncând și bând și ziceţi: iată om
mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înţelepciunea
a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei.
Între bine i rău
La început, când era în comuniune cu Dumnezeu, omul a fost pus <strong>la</strong> încercare.
I-a fost pusă <strong>la</strong> încercare ascultarea. De ce? Pentru că omul este fiinţă liberă.
Dispune de liberul arbitru şi prin urmare nu poate fi constrâns. În rai, adică în
acea stare de comuniune cu Dumnezeu, omul nu avea lipsă de nimic. Trebuia
însă să-şi arate prin liberă lucrare deschiderea sa pentru această comuniune, pentru
că Dumnezeu nu se impune cu si<strong>la</strong>. Prin urmare, Dumnezeu a dat o poruncă
pe care omul era liber s-o respecte sau s-o încalce. În caz contrar însă cădea din
comuniunea cu El. Neascultarea lui Adam a însemnat căderea omului şi implicit
căderea noastră, fiindcă eram cuprinşi virtual în Adam.
Fără Dumnezeu, adică fără comuniunea cu Dumnezeu, omul alege între bine
şi rău. Dacă rămânea în comuniune cu Dumnezeu, omul rămânea numai în bine.
Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul este între bine şi rău, adică între Dumnezeu
şi diavol. Această îndepărtare generează din păcate o luptă în noi înşine, o luptă
între omul trupesc şi omul duhovnicesc – cum este numit acest interior uman de
către Sfântul Apostol Pavel. 89 De multe ori suntem conduşi de omul trupesc, care
<strong>la</strong> rândul său este condus de păcat. Vorbind despre această luptă între trup şi
între duh, Sfântul Apostol Pavel spune că:
88 Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veșnice, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 1998, p. 178.
89 1 Cor 2, 15.
59

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
60
„Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe ace<strong>la</strong> îl săvârșesc.
Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește
în mine.” (Rom 7, 19 – 20).
Acesta a fost cadrul uman în care Mântuitorul Iisus Hristos şi-a desfăşurat
activitatea. Chiar dacă Dumnezeu s-a întrupat şi a vieţuit între oameni, nu a reuşit
să schimbe lumea, nu a reuşit să schimbe mentalităţile pentru că Dumnezeu
nu a venit să constrângă sau să stăpânească asemeni unui despot sau asemeni
unui tiran. El este Împărat şi Stăpân, dar împărăţeşte ca Miel înjunghiat, ca unul
care suferă şi rabdă împreună cu noi. 90
Şi dacă Dumnezeu nu i-a schimbat pe toţi oamenii, nici noi nu vom reuşi, chiar
dacă ne dăm silinţa să realizăm acest lucru. De fapt aceasta este o ispită. Nu trebuie
să urmărim să-i schimbăm pe alţii, ci trebuie să ne schimbăm pe noi înşine
încât şi alţii văzând lumina noastră să se schimbe şi ei <strong>la</strong> rândul lor. 91 Dumnezeu
ne cheamă să-L urmăm, dar nu ne obligă <strong>la</strong> aceasta. Nu forţează pe nimeni să-L
urmeze. Ştiind acest lucru, trebuie ca şi noi să nu urmărim scopuri şi ţeluri deşarte.
Este foarte important să fim oameni faţă de toţi oamenii, indiferent că sunt de
o credinţă cu noi sau sunt de altă credinţă. Domnul Hristos nu i-a respins pe unii
pentru faptul că nu erau evrei sau nu i-a respins pe evrei pentru că nu trăiau potrivit
prescripţiilor Legii. Dar pentru aceasta trebuie să fim formaţi duhovniceşte. De
ce? Pentru că numai un om duhovnicesc poate să fie lumină între păcătoşi, numai
un om duhovnicesc poate fii cu adevărat prieten al păcătoşilor, pentru că îi poate
schimba în bine. Important este să fi între păcătoşi şi să-i faci sfinţi. Să trăieşti
împreună cu ei, dar nu cu obiceiurile lor, nu după faptele lor. Acest lucru a vrut
să-l sublinieze Domnul Hristos când i-a mustrat pe cărturari şi pe farisei, zicând:
„V-am cântat din fluier și n-aţi jucat; v-am cântat de jale și n-aţi plâns. Căci a
venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine și negustând vin, și ziceţi: Are demon!
A venit și Fiul Omului, mâncând și bând, și ziceţi: Iată un om mâncăcios și
băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor! Dar Înţelepciunea a fost
găsită dreaptă de către toţi fiii ei.” (Mt 11, 17 – 19; 7, Lc 32 – 35).
Viaţa Sfântului Ioan de Kronstadt este exemp<strong>la</strong>ră în sensul că el a fost trimis
preot într-un port al Rusiei vestit pentru viaţa păcătoasă ce o avea. Dar în timp
şi cu răbdare, părintele Ioan a reuşit să-i întoarcă pe mulţi <strong>la</strong> credinţă. Exemplul
său nu era altul decât urmarea lui Hristos. Învăţătura lui nu era decât o reflectare
personală a învăţăturii Domnului Hristos. Zicea Sfântul Ioan de Kronstadt:
90 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Biserica în sensul de locaș și de <strong>la</strong>rgă comuniune în Hristos, în
Ortodoxia, nr. 3 / 1982, pp. 345 – 346.
91 Mt 5, 16.

Perioada Octoihului
„Iubește pe toţi oamenii ca pe tine însuţi, adică nu le dori nimic din ceea ce
nu-ţi dorești ţie însuţi; gândește și simte pentru ei exact ceea ce tu ai gândi
și ai simţi pentru tine însuţi; refuză să vezi în ei ceea ce nu vrei să vezi în tine
însuţi. Nu ţine minte deloc răul, tot așa cum ai vrea ca alţii să uite răul pe
care li l-ai făcut; nu bănui în tine și nici în alţii nimic vinovat și necurat; fă
pentru ei ceea ce ai face pentru tine însuţi și nu le face ceea ce n-ai face pentru
tine însuţi. Vei vedea atunci cât de mult va câștiga inima ta. Ce pace, ce
fericire! Înainte de a fi în rai, tu vei fi deja acolo încă de aici; adică, înainte
de raiul ceresc, tu vei fi deja acolo încă de aici.”. 92
Sâmbătă. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 5, 27 – 32
În vremea aceea, pe când trecea, Iisus a văzut pe un vameș, cu numele Levi,
care ședea <strong>la</strong> vamă, și i-a zis: vino după Mine. Iar el, lăsând toate, s-a scu<strong>la</strong>t
îndată și a mers după Iisus. Și Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa sa. Și era
mulţime mare de vameși și de alţii care ședeau cu ei <strong>la</strong> masă. Dar cărturarii
lor și fariseii cârteau către ucenicii Lui, spunând: pentru ce mâncaţi și beţi
împreună cu vameșii și cu păcătoșii? Iar Iisus, răspunzând, a zis către ei: n-au
trebuinţă de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei
drepţi, ci pe cei păcătoși, <strong>la</strong> pocăinţă.
Levi vameul / Matei apostolul
Pericopa evanghelică supusă atenţiei noastre prezintă chemarea <strong>la</strong> aposto<strong>la</strong>t a
vameşului Levi care nu este altul decât viitorul Apostol şi Evanghelist Matei. Spre
deosebire de cei dintâi chemaţi (adică de cele două perechi de fraţi: Andrei şi
Petru, fiii lui Iona şi Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu) care erau simpli pescari, fără
o pregătire intelectuală deosebită, Matei, vameş de meserie, avea cel puţin şcoa<strong>la</strong>
medie, ca unul care se ocupa cu administraţia fiscală din regiune. Să mai amintim
că pe lângă aceştia Saul din Tars, care a studiat <strong>la</strong> şcoa<strong>la</strong> rabinică a lui Gamaliel
şi care a fost chemat <strong>la</strong> aposto<strong>la</strong>t pe drumul Damascului, poate fi comparat cu
omul contemporan foarte bine pregătit din punct de vedere intelectual, respectiv
cu unul care are doctoratul într-un anumit domeniu. Acesta este numai un aspect
care evidenţiază faptul că Domnul Hristos a chemat <strong>la</strong> aposto<strong>la</strong>t oameni de diferite
categorii, cu diferite pregătiri, lucrând cu fiecare pe măsura lui. Nu înseamnă
însă că Apostolul Pavel, care a fost învăţat, este mai presus decât Apostolul
Matei, care a fost vameş sau decât Apostolul Petru sau Ioan, care au fost pescari.
92 Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, trad. diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea
Domnului, Sibiu, 1995, p. 57.
61

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Dintre toţi Apostolul Ioan a fost „ucenicul pe care Domnul Hristos L-a iubit mai
mult”, 93 cu siguranţă pentru virtuţile lui şi dintre toţi Apostolul Ioan a scris, cu
profunzimi de gând, nu mai puţin de cinci cărţi care alături de cele<strong>la</strong>lte 22 alcătuiesc
cuprinsul Noului Testament. Pentru conţinutul lor teologic, Sfântul Apostol
şi Evanghelist Ioan a fost numit „teologul”. L-a întrecut chiar şi pe Sfântul Apostol
Pavel, care era un învăţat erudit. Aşadar, un pescar fără carte a întrecut în profunzime
un învăţat. Toate acestea s-au petrecut ca urmare a lucrării Sfântului Duh.
Apostolii, după ce au petrecut trei ani şi jumătate în preajma Domnului Hristos
fiind învăţaţi de Acesta, după Înălţarea Domnului <strong>la</strong> cer au învăţat <strong>la</strong> „şcoa<strong>la</strong>
Duhului”. 94 Aşadar tot ceea ce apostolii ştiau, simţeau şi trăiau înainte de venirea
Duhului Sfânt, toate aceste simţiri şi trăiri s-au pnevmatizat, s-au spiritualizat
odată cu venirea Duhului. Şi aceste trăiri şi simţiri s-au materializat şi în scris,
luând astfel naştere scrierile Noului Testament.
Atâta vreme cât Domnul Hristos a învăţat, niciun apostol nu a scris nimic. Dar
nu numai apostolii, ci nici măcar Domnul Hristos însuşi nu ne-a lăsat ceva scris. 95
Abia după Pogorârea Duhului Sfânt şi după întemeierea Bisericii, apostolii şi ucenicii
acestora au fost inspiraţi de Duhul Sfânt să aştearnă în scris cuvintele Domnului
Hristos pentru ca să ajungă şi <strong>la</strong> noi ceea ce Domnul Hristos a făcut şi a învăţat.
Apostolul Matei este cel dintâi care a scris o Evanghelie a învăţăturii şi faptelor
lui Iisus (Evanghelie însemnând vestea cea bună adusă de Domnul Hristos, vestea apropierii
Împărăţiei lui Dumnezeu). În jurul anului 50 şi-a redactat mai întâi evanghelia
în limba aramaică (adică ebraica vorbită de contemporanii săi şi în care propovăduise
Domnul Hristos), destinatarii scrierii fiind creştinii proveniţi dintre iudeii
din Palestina; această versiune nu a ajuns până <strong>la</strong> noi. În jurul anului 65, Sfântul
Apostol şi Evanghelist Matei a rescris Evanghelia sa în limba greacă, limbă în care
circu<strong>la</strong> toată cultura imperiului roman. Această versiune ni s-a păstrat în peste 500
de codici. 96 Iată aşadar cum un vameş (care era considerat de conaţionali un păcătos)
a ajuns să fie convertit, mai exact să fie vindecat de Domnul Hristos şi, ca
urmare a acestei vindecări, să vindece şi el, <strong>la</strong> rândul lui, pe alţii.
93 In 19, 26; 21, 20.
94 Lc 12, 12; In 14, 26.
95 Evanghelistul Ioan menţionează că atunci când cărturarii și fariseii i-au adus spre judecată
Domnului Hristos o femeie prinsă în desfrânare, Domnul Hristos a rostit: „Cel fără de păcat
dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (In 8, 7). S-a plecat apoi <strong>la</strong> pământ și a început
să scrie pe nisip (In 8, 6). Nu știm ce a scris, iar ce a scris nu ni s-a transmis. Scrisul pe nisip
ţine foarte puţin. Cea mai mică adiere de vânt poate șterge literele încrustate aici.
96 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de
ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001,
p. 1459.
62

Luni. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 7, 36 – 50
În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Iisus a
intrat în casa fariseului și a șezut <strong>la</strong> masă. Și iată o femeie din oraș, care era
păcătoasă, aflând că prânzește în casa fariseului, a adus un vas de a<strong>la</strong>bastru
cu mir și, stând înapoi lângă picioarele Lui și plângând, a început să-I ude
cu <strong>la</strong>crimi picioarele și cu părul capului ei să le șteargă; și săruta picioarele
Lui și le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru
sine: omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar ști cine și ce fel de femeie este aceasta
care se atinge de El, ar ști că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis
către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, a zis el. Un cămătar
avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celă<strong>la</strong>lt cu
cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi:
care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc
că ace<strong>la</strong> căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat.
Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta?
Am intrat <strong>la</strong> tine în casă: apă de spă<strong>la</strong>t pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă
Mi-a udat picioarele cu <strong>la</strong>crimi și le-a șters cu părul ei; sărutare nu Mi-ai dat,
ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn
capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru
aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel
căruia se iartă puţin, puţin iubește. Și a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele!
Atunci au început cei care ședeau cu Dânsul <strong>la</strong> masă să se întrebe în gândul
lor: cine este Acesta care iartă și păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credinţa ta
te-a mântuit, mergi în pace.
Atingerea de Hristos
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a veni în maximă apropiere faţă de oameni.
Nu numai că a luat firea umană, Dumnezeu fiind, ci ca Dumnezeu întrupat S-a
lăsat atins de oameni. De <strong>la</strong> începutul activităţii Sale misionare şi până după învierea
Sa din morţi, Domnul Hristos a fost simţit prin atingere. De multe ori când
săvârşea o minune sau o vindecare, Domnul Hristos se atingea de bolnavi. Este
suficient să amintim minunea pe care a făcut-o asupra orbului din naştere căru-
63

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
ia i-a pus tină pe ochi, trimiţându-l apoi să se spele <strong>la</strong> scăldătoarea Siloamului, 97
sau minunea asupra celui surd, de urechile căruia s-a atins, 98 sau asupra soacrei
lui Petru de care s-a atins, ridicând-o din pat şi din boală, 99 sau asupra leprosului
din Capernaum pe care l-a vindecat prin atingere. 100
Dar nu numai Domnul Hristos s-a atins de bolnavi, ci şi bolnavii căutau să se
atingă de Domnul Hristos şi cei ce se atingeau cu credinţă se vindecau. Aşa este cazul
acelei femei care de 12 ani era bolnavă de scurgere de sânge şi care şi-a cheltuit toată
averea ei cu doctorii, neputând fi vindecată. Aceasta, în timp ce Domnul Hristos
era în drum spre casa lui Iair, s-a apropiat, pe <strong>la</strong> spate de Mântuitorul, şi L-a atins.
Dar nu s-a atins oricum, ci cu credinţa că va fi vindecată. Şi a fost vindecată. 101
Mulţimile se îmbulzeau, Domnul Hristos era înghesuit şi din faţă şi din spate
şi iată că în această îmbulzeală cineva L-a atins pe Domnul cu credinţă. Domnul
S-a oprit şi a rostit acea întrebare:
64
„Cine S-a atins de Mine?” (Mc 5, 30; Lc 8, 45).
Pentru Apostolul Petru această întrebare părea o întrebare retorică:
„Cum adică, Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează și Tu
zici: Cine S-a atins de Mine?” (Mc 5, 31; Lc 8, 45).
Dar Domnul Hristos revine cu o explicaţie:
„S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieșit din Mine.”
(Lc 8, 46).
Nu este suficient numai să ne atingem de Domnul Hristos, ci trebuie să ne
atingem cu credinţă. Aşa s-a atins de Domnul Hristos şi femeia cea păcătoasă.
Aceasta aflând că Domnul este <strong>la</strong> masă în casa fariseului Simon, a venit în taină,
pe <strong>la</strong> spate şi stând lângă picioarele Lui şi plângând, a început să ude cu <strong>la</strong>crimi
picioarele Lui şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi îi săruta picioarele şi le ungea
cu mir. Dar, ca şi în cazul femeii bolnave de 12 ani care s-a atins în taină de Domnul
Hristos, această femeie păcătoasă n-a rămas nedescoperită. Domnul Hristos a
vădit-o, ca să-i arate fariseului că femeia Îl iubeşte mai mult, deoarece i s-a iertat
mai mult. Dacă fariseul îl socotea pe Iisus un învăţător de Lege, tratându-l ca pe
un egal al său, femeia l-a socotit ca un Stăpân care poate ierta păcatele celor ce
97 In 9, 6 – 7.
98 Mc 7, 32 – 35.
99 Mt 8, 15; Mc 1, 31.
100 Mt 8, 3; Mc 1, 40; Lc 5, 13.
101 Mt 9, 20 – 21; Mc 5, 25 – 29; Lc 8, 43 – 44.

Perioada Octoihului
i-au greşit. Şi pentru că fariseul Simon nu a împlinit acele gesturi de curtoazie:
sărutarea oaspetelui, spă<strong>la</strong>rea picioarelor şi ungerea capului cu untdelemn, această
femeie nu numai că a împlinit ceea ce nu a făcut fariseul, dar a dus politeţea
până <strong>la</strong> extrem. Astfel, dacă fariseul nu i-a oferit Domnului Hristos apă ca să-şi
spele picioarele, femeia păcătoasă i-a udat cu <strong>la</strong>crimi picioarele şi le-a şters cu
părul ei; dacă fariseul nu i-a dat Domnului Hristos sărutare de bun venit, femeia
păcătoasă n-a încetat să-i sărute Domnului Hristos picioarele. În fine, dacă fariseul
nu i-a oferit Domnului Hristos untdelemn pentru ungerea capului, femeia
păcătoasă cu mir a uns picioarele Domnului. 102
Pe de altă parte, toate aceste gesturi: sărutarea picioarelor, spă<strong>la</strong>rea lor cu
<strong>la</strong>crimi şi ştergerea lor cu părul capului nu făceau altceva decât să vădească umilinţa
femeii, recunoaşterea păcatelor şi implorarea milei Stăpânului. Era ca un fel
de spovedanie publică:
„Știţi cu toţii că sunt păcătoasă, dar de aceea am venit să mă ating de El, pentru
ca El să se îndure de mine și să-mi ierte păcatele.”.
Dacă aceasta era credinţa celor ce se atingeau de Domnul Hristos (că vor fi iertaţi
de păcate şi vindecaţi de boli), să spunem însă că pentru unii era suficient doar
cuvântul Domnului Hristos – cum citim în cazul sutaşului din Capernaum. Acesta
a venit <strong>la</strong> Domnul Hristos cerându-i să-I vindece sluga bolnavă, dar să-l vindece
de <strong>la</strong> distanţă pentru că nu s-a socotit vrednic să-L primească pe Iisus în casa lui:
„Zi numai cu cuvântul și se va tămădui sluga mea.” (Mt 8, 8; Lc 7, 7).
Acesta, chiar dacă nu era evreu, a arătat că are o credinţă mai mare decât a
evreilor, căci Domnul Hristos a spus:
„Adevărat zic vouă, nici în Israel n-am găsit asemenea credinţă.” (Mt 8, 10;
Lc 7, 9).
De ce n-a găsit în Israel asemenea credinţă? Pentru că israeliţii se considerau
aleşi; se considerau mai sănătoşi din punct de vedere moral decât vecinii lor. Dar
păcatul, şi boa<strong>la</strong> ca urmare a păcatului, nu are graniţe. Păcatul este păcat atât <strong>la</strong>
evrei, cât şi <strong>la</strong> păgâni; atât <strong>la</strong> creştini, cât şi <strong>la</strong> necreştini. Păcătoşii una sunt. Ei nu
se deosebesc după neam, cultură sau religie. Dacă sutaşul era drept înaintea lui
Dumnezeu şi nu era evreu sau dacă femeia cananeeancă era păgână, dar avea o
credinţă mai mare decât a celor din Israel, 103 cu atât mai mult putem zice despre
păcătoşi că sunt atât dintre creştini, cât şi dintre necreştini. Faptul că aparţii unui
102 Lc 7, 36 – 50.
103 Mt 15, 21 – 28; Mc 7, 24 – 30.
65

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
neam (cum a fost în vechime Poporul Ales) sau unei confesiuni (cum suntem noi
ortodocşii) nu înseamnă că eşti îndreptat înaintea lui Dumnezeu. Îndreptarea,
respectiv mântuirea nu înseamnă predestinare. Nu suntem mântuiţi pentru că
suntem români sau pentru că suntem ortodocşi, ci suntem mântuiţi pentru că ne
curăţim simţirile ca să-l primim astfel pe Domnul Hristos care s-a jertfit pentru
mântuirea noastră.
Această curăţire are pentru noi un caracter obligatoriu. De ce? Pentru că noi
avem astăzi ceva mai mult decât au avut toţi acei bolnavi care au trăit în vremea
Domnului Hristos. Noi, nu ne mai atingem numai de Domnul Hristos, ci Îl primim
în fiinţa noastră, Îl primim înăuntrul nostru prin Taina Sfintei Împărtăşanii.
Acest lucru îl scoate în evidenţă rugăciunea a XI-a din canonul de Împărtăşanie,
rugăciune atribuită Sfântului Ioan Damaschin, care zice aşa:
66
„Înaintea ușilor casei Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez. Ci
Tu, Hristoase Dumnezeule, Care ai îndreptat pe vameșul și ai miluit pe canaaneanca
și ai deschis tâlharilor ușile raiului, deschide-mi și mie îndurările iubirii
Tale de oameni și mă primește pe mine, cel ce vin și mă ating de Tine, ca
pe desfrânata și ca pe cea cu scurgere de sânge. Că aceasta, atingându-se de
marginea hainei Tale, prea lesne a luat tămăduire, iar aceea, cuprinzând preacuratele
Tale picioare, a dobândit dezlegare de păcate. Iar eu, ticălosul, întreg
Trupul Tău cutezând a-L primi, să nu fiu ars, ci mă primește ca și pe dânsele
și-mi luminează simţirile cele sufletești, arzând nelegiuirile păcatelor mele,
pentru rugăciunile celei ce fără de sămânţă Te-a născut pe Tine și ale puterilor
cerești, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”. 104
Sfântul Ignatie de Antiohia vorbea de euharistie ca de un antidot împotriva
morţii. El trăia într-o ţară, Siria, locuită de medici faimoşi care vindecau orice boală
cu ierburi medicinale. Dar nu găsiseră leacul împotriva morţii. Sfântul Ignaţiu
de Antiohia le spunea medicilor din ţara sa că creştinii găsiseră deja leacul împotriva
morţii: euharistia, Trupul lui Hristos. 105
Mari. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 8, 1 – 3
În vremea aceea a început a umb<strong>la</strong> Iisus prin orașe și prin sate, propovăduind și
binevestind împărăţia lui Dumnezeu, iar cei doisprezece apostoli erau cu Dânsul;
104 Rânduia<strong>la</strong> sfintei împărtășiri, Rugăciunea a noua a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier,
Ed. IBMBOR, București, 2000, pp. 334 – 335.
105 Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia
Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, p. 194.

Perioada Octoihului
asemenea și niște femei care fuseseră tămăduite de duhuri rele și de boli: Maria,
numită Magdalena, din care ieșiseră șapte diavoli, și Ioana, femeia lui Huza,
îngrijitorul lui Irod, și Suzana și multe altele care îl ajutau din averile lor.
Femeile mironosie
Pericopa biblică a acestei evanghelii ne vorbeşte despre femeile care L-au urmat
pe Domnul Hristos din recunoştinţă, după ce au fost tămăduite de duhuri rele şi
de boli. 106
Aceste femei L-au urmat pe Domnul Hristos din Galileea până <strong>la</strong> Ierusalim.
Au fost martore ale faptelor minunate săvârşite de Domnul Hristos şi, de asemenea,
ale defăimării, răstignirii şi îngropării Lui. Au fost numite „mironosiţe” deoarece
Iosif şi Nicodim îngropând în grabă trupul Domnului, fiindcă Paşile iudeilor
erau aproape, deşi îl unseseră cu miruri după obicei, totuşi nu făcuseră lucrul
aşa cum se cuvenea, căci au folosit numai ce aveau <strong>la</strong> îndemână (aloe şi smirnă)
şi înfăşurându-L cu giulgiu, L-au aşezat în mormânt. 107 Pentru aceasta femeile
mironosiţe, ca nişte uceniţe cu dragoste fierbinte pentru Hristos, cumpărând
miruri de mult preţ au venit dis-de-dimineaţă <strong>la</strong> mormânt, atât de frica iudeilor,
cât şi din pricina obiceiului, ca să-L plângă, şi să-L ungă cu miresme şi să împlinească
atunci ceea ce nu se putuse face, din pricina grabei, <strong>la</strong> îngopare. Au venit
cu miresme, dar nu le-au folosit. De ce? Hristos a înviat!
Sfântul Nico<strong>la</strong>e Velimirovici, într-un cuvânt rostit <strong>la</strong> Duminica a doua după
Paşti, numită „Duminica mironosiţelor”, spunea:
„Biete femei! Nu-și aminteau că lucrul pentru care se grăbeau acum cu ardoare
fusese săvârșit încă de când Domnul era în viaţă? În Betania, <strong>la</strong> cina din casa
lui Simon cel lepros, o femeie a turnat mir preţios pe capul lui Hristos.
Domnul Atotștiutorul a spus atunci despre acea femeie: «Ea, turnând mirul
acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea.» (Mt 26, 12). Știa
Hristos că trupul Său nu va primi în moarte o altă ungere.”. 108
Mironosiţele au fost multe. 109 Evangheliştii, făcând amintire numai de cele mai
însemnate, le-au trecut cu vederea pe cele<strong>la</strong>lte. Cea dintâi pomenită de Sfântul
Evanghelist Ioan a fost Maria Magdalena din care Domnul Hristos a alungat şapte
demoni. Aceasta, după învierea Domnului, s-a dus <strong>la</strong> Roma şi – potrivit Tradiţiei –,
a dat unei morţi neaşteptate pe Pi<strong>la</strong>t şi pe arhierei, istorisind Cezarului Tiberiu
cele făcute de aceia împotriva lui Hristos. Mai târziu ea a murit în Efes şi a fost
106 Lc 8, 2.
107 Mt 27, 57 – 60; Mc 15, 42 – 46; Lc 23, 50 – 55; In 19, 38 – 42.
108 Sfântul Nico<strong>la</strong>e Velimirovici, Predici, trad. de Anca Sârbulescu, Ed. Ileana, București,
2006, p. 243.
109 Lc 8, 3.
67

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
înmormântată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, iar sfintele ei moaşte au
fost aduse în Constantinopol de preaînţeleptul Leon. 110
A doua mironosiţă a fost Salomeea, mama lui Iacov şi-a lui Ioan evanghelistul.
A treia dintre mironosiţe este Ioana, femeia lui Huza, care era ispravnic şi iconom
al casei împăratului Irod. A patra şi a cincea, Maria şi Marta, surorile lui Lazăr. A
şasea, Maria lui Cleopa şi a şaptea, Suzana. Au mai fost şi altele, care după cum istoriseşte
evanghelistul Luca, slujeau lui Hristos şi ucenicilor Lui, din avutul lor. 111
Încheiem această meditaţie cu icosul care se citeşte în Duminica mironosiţelor:
68
„Mergând mironosiţele <strong>la</strong> mormântul Tău Mântuitorule, erau îndoite cu gândul
întru ele însele și ziceau: Cine ne va răsturna piatra mormântului. Și uitându-se
au văzut că piatra era răsturnată, dar mirându-se de chipul îngerului și
de îmbrăcămintea lui, erau cuprinse de teamă și se gândeau să fugă. Iar tânărul
a grăit către dânsele: Nu vă temeţi! Cel pe care-L căutaţi a înviat. Veniţi
și vedeţi locul unde a zăcut trupul lui Iisus și degrabă mergând vestiţi ucenicilor
că Mântuitorul a înviat din mormânt.”. 112
Mulţi au mers după Domnul Hristos atâta vreme cât El le apărea drept un
făcător de minuni ca nimeni altul; mulţi erau gata să-I devină ucenici; mulţi Îl vor
căuta după ce au auzit că a înviat din morţi. Mironosiţele Îl caută însă atunci când
nu-L ştiau decât ca pe „Cel răstignit”. 113 Sunt prezente <strong>la</strong> punerea lui în mormânt,
în graba dinaintea sâmbetei. Şi, socotind că tocmai datorită acestei grabe trupului
pus în mormânt nu i s-au făcut toate cele cuvenite, îndată după trecerea sabatului,
dis-de-dimineaţă, au venit <strong>la</strong> mormântul Domnului cu miruri. Nu ştiau prea
bine cum se vor descurca, ce vor spune şi ce vor face în faţa străjerilor puşi să
păzească mormântul, cum vor putea să dea <strong>la</strong> o parte piatra de <strong>la</strong> uşa mormântului.
Iubirea însă nu cunoaşte frica; ea „toate le crede, toate le nădăjduieşte”. 114
Să rămână şi pentru noi acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea – cum
spune Sfântul Apostol Pavel, 115 – şi să avem şi noi, asemenea mironosiţelor, o iubire
născătoare de credinţă şi de nădejde.
110 Sfânta mironosiţă și întocmai cu apostolii Maria Magdalena, în Vieţile sfinţilor pe luna iulie, ziua
a douăzeci și doua, Ed. Episcopiei Romanului, 2003, p. 458.
111 Lc 8, 3.
112 Icos, Duminica mironosiţelor, în Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 100.
113 Acest participiu perfect pasiv cu articol hotărât: „Cel răstignit” (Mt 28, 5; Mc 16, 6) este, desigur,
un titlu. În textul de <strong>la</strong> Marcu, Iisus este nu numai „Nazarineanul”, ci și „Cel răstignit”;
iar Matei reţine pentru Iisus numai acest titlu din urmă. Femeile mironosiţe se dovedesc a fi
cu adevărat „uceniţele Domnului”, tocmai pentru faptul că Îl caută pe Iisus Cel răstignit. – cf.
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Uceniţele Domnului, în Predici exegetice <strong>la</strong> duminicile de peste an,
Ed. Teofania, Sibiu, 2001, pp. 20 – 21.
114 1 Cor 13, 7.
115 1 Cor 13, 13.

Miercuri. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 8, 22 – 25
Perioada Octoihului
În vremea aceea a intrat Iisus cu ucenicii Lui în corabie și le-a zis: să trecem
de partea cea<strong>la</strong>ltă a <strong>la</strong>cului; și au pornit. Dar, mergând ei cu corabia, Iisus a
adormit. Atunci o furtună de vânt s-a lăsat pe <strong>la</strong>c, iar ei s-au umplut de apă
și erau în primejdie. Dar, venind <strong>la</strong> El, L-au deșteptat și I-au zis: Învăţătorule,
învăţătorule, pierim! Atunci El, sculându-se, a certat vântul și valurile apei și
ele au contenit și s-a făcut liniște. Iar ucenicilor le-a zis: unde este credinţa
voastră? Ei însă spăimântaţi și uimiţi ziceau unii către alţii: oare, cine este
Acesta că poruncește și vânturilor și apei și ascultă de El?
Potolirea furtunii pe mare
După ce a părăsit Nazaretul, Iisus s-a stabilit în Capernaum, pe ţărmul Lacul
Ghenizaret sau al Mării Galileii. Aici i-a chemat pe cei dintâi ucenici – cele două
perechi de fraţi: Andrei şi Petru, fiii lui Iona, Iocov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care
erau pescari. 116 Tot aici s-au întâmp<strong>la</strong>t cele mai multe minuni pe care Domnul
Hristos le-a săvârşit în Galileea. Să amintim numai pescuirea minunată 117 sau
potolirea furtunii pe mare. 118
Ucenicii Domnului Hristos nu aveau alt mijloc de dep<strong>la</strong>sare în jurul <strong>la</strong>cului
Ghenizaret decât bărcile pe care odinioară le foloseau pentru pescuit. Domnul
Hristos însuşi s-a folosit de acestea în repetate rânduri. De pildă înainte de pescuirea
minunată când Domnul Hristos şi-a făcut din barca lui Simon Petru un
amvon de unde învăţa mulţimile 119 sau când a traversat <strong>la</strong>cul după ce a săturat
miile de bărbaţi în afară de femei şi copii. 120 Pentru evanghelişti aceste traversări
ale <strong>la</strong>cului nu sunt de mică importanţă. Ele au o simbolistică aparte. Când Domnul
Hristos le spunea ucenicilor: „Să trecem de cea<strong>la</strong>ltă parte a <strong>la</strong>cului”, 121 aceasta putea
însemna: „Să ieşim din locul acesta, să părăsim oamenii aceştia”. Dar dacă Domnul
Hristos a venit pentru toţi oamenii, de ce îi părăsea pe unii? De ce a părăsit
Nazaretul sau de ce a părăsit mulţimea de oameni care-L căuta în pustie? A părăsit
Nazaretul pentru că locuitorii lui voiau să-L vadă pe Iisus săvârşind minuni:
„Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta” – spuneau aceştia. 122
Aşadar nu erau preocupaţi de cuvântul Domnului Hristos sau de persoana Sa,
116 Mt 4, 18 - 22; Mc 1, 16 - 20; Lc 5, 1 – 11.
117 Lc 5, 1 – 11.
118 Lc 8, 22 – 24.
119 Lc 5, 3.
120 Mt 15, 32 – 39; Mc 8, 1 – 10.
121 Lc 8, 22.
122 Lc 4, 23.
69

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
ci doreau să obţină ceva. Ace<strong>la</strong>şi lucru îl căutau şi mulţimile care-L urmau în pustiu.
Acestora Domnul Hristos le-a spus:
70
„Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci
pentru că aţi mâncat din pâini și v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea
pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veșnică.” (In 6, 26 – 27).
Dumnezeu nu a venit pe pământ să rezolve nişte interese mărunte; nu a venit
să vindece bolnavi, să învie morţi sau să înmulţească pâinile. Acest lucru l-a făcut
profetul Ilie în Vechiul Testament. 123 Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să ne scape
de diavol, de păcat şi de moarte. Şi dacă au fost unii care au înţeles greşit misiunea
Domnului Hristos, Mântuitorul a ieşit din mijlocul lor, zicând:
„Să trecem de cea<strong>la</strong>ltă parte.” (Lc 8, 22).
Pe unde trecea Domnul Hristos aducea pacea. În lumea de atunci, ca şi în
lumea de astăzi, prezenţa lui Hristos înseamnă pace şi linişte. În cărţile de slujbă
lumea este comparată cu o mare învolburată. De pildă, <strong>la</strong> slujba înmormântării
o cântare spune aşa:
„Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, <strong>la</strong> limanul Tău cel lin
alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive.”. 124
Hristos este Cel ce linişteşte marea vieţii acesteia. Aşa precum odinioară a certat
vântul şi s-a potolit furtuna pe Marea Galileii, <strong>la</strong> fel şi acum Hristos potoleşte
furtuna din sufletele noastre.
În re<strong>la</strong>tarea sinopticilor este un „amănunt” care se impune atenţiei. Spre deosebire
de re<strong>la</strong>tarea lucanică unde se spune simplu: „s-a făcut linişte”, 125 Evangheliştii
Matei şi Marcu arată şi ce fel de linişte s-a făcut. Matei spune să s-a făcut „linişte
deplină”, 126 iar Marcu spune că s-a făcut „linişte mare”. 127 Aşadar când Hristos
îşi face simţită lucrarea aduce cu Sine linişte deplină.
Furtuna izbucneşte atunci când în aer există o creştere bruscă de natură termică.
Este o reacţie naturală de a reechilibra curenţii calzi şi reci.
În p<strong>la</strong>n duhovnicesc, între mentalitatea lumii şi cea a lui Hristos exista şi există,
în sens metaforic, mari diferenţe de temperatură, iar cel ce trece de pe un mal
pe altul este izbit de o mare furtună. De obicei se naşte ca o tulburare interioară,
123 3 Reg 17, 8 – 24.
124 Irmos, Rânduia<strong>la</strong> înmormântării mirenilor, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998,
p. 187.
125 Lc 8, 24.
126 Mt 8, 26.
127 Mc 4, 39.

Perioada Octoihului
o nelinişte. Prin urmare, pentru mulţi urmarea lui Hristos a însemnat şi înseamnă
o schimbare radicală, o „furtună” în p<strong>la</strong>nul vieţii sociale. Atunci când socotim
că această furtună este peste puterile noastre, spunem asemenea apostolilor:
„Învăţătorule, Învăţătorule, pierim.” (Lc 8, 24).
Chipul lui Hristos care „doarme” în mijlocul furtunii este simbolul deprimării
noastre. Când în viaţa noastră forţele răului se îndârjesc împotriva noastră ni
se pare că Dumnezeu este departe, este indiferent, este adormit. În psalmi găsim
adesea invocaţia:
„Scoală-Te, Doamne!” (Ps 6, 6; 9, 19, 32; 16, 13; 34, 2, 22; 43, 25, 28; 58, 5).
Este vorba aici de un antropomorfism: Dumnezeu nu poate dormi; mai degrabă
„adoarme” credinţa noastră în El! 128 Lucrul ce trebuie făcut este să ne rugăm,
pentru ca să se trezească credinţa noastră, să ne rugăm să dobândim iarăşi credinţa
noastră care este ca „o ancoră a sufletului, neclintită şi tare”, 129 o ancoră care
ne aduce pace şi linişte.
În marea învolburată a vieţii de astăzi, preotul închipuindu-L pe Hristos, îi
binecuvintează pe toţi în semnul sfintei cruci, zicând:
„Pace tuturor”.
Această pace este darul lui Dumnezeu dat oamenilor. Hristos după învierea
Sa din morţi a intrat cu trupul pnevmatizat prin uşile încuiate, în locul unde ucenicii
Săi stăteau închişi de frica iudeilor şi le-a spus: „pace vouă!”. I-a întâmpinat
cu această urare pentru că ucenicii aveau nevoie atunci de pace. Aveau nevoie de
pace <strong>la</strong> fel cum femeile mironosiţe aveau nevoie de bucurie, căci ele au plecat
dis-de-dimineaţă <strong>la</strong> mormântul Domnului să-L ungă cu miresme, dar au plecat
„tânguindu-se”. Şi dacă pe femei le-a întâmpinat cu salutul: „bucuraţi-vă!”, 130 pe
apostoli îi va întâmpina cu salutul: „pace vouă!”. 131
Pacea aduce cu sine liniştea. Cel ce are pace are şi linişte, iar cel care are linişte
este făcător de pace. Pacea sufletească sau altfel zis împăcarea noastră cu
Dumnezeu este o condiţie obligatorie pentru primirea Sfintei Împărtăşanii. Nu
ne putem apropia de Domnul Hristos, nu ne putem împărtăşi cu El dacă nu avem
această pace sufletească.
128 Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia
Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, pp. 51 – 52.
129 Evr 6, 19.
130 Mt 28, 9.
131 Lc 24, 36; In 20, 19, 21.
71

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Ca unul care participă <strong>la</strong> serviciul divin religios, credinciosul primeşte şi dăruieşte
pacea, căci atunci când preotul îl binecuvântează, în semnul crucii, dându-i
pace, el răspunde, zicând: „Şi duhului tău!”. Adică pacea care este de <strong>la</strong> Dumnezeu
să nu rămână numai asupra noastră, ci să fie şi cu tine, sfinţite slujitorule. Prin
urmare, preotul împarte pacea de <strong>la</strong> Dumnezeu, dar şi el, <strong>la</strong> rândul său, primeşte,
ca un reflex, pacea de el dăruită. De regulă primim ceea ce oferim, iar dacă
oferim pace, primim pace.
72
Joi. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 7 – 11
În vremea aceea, când a auzit despre cele ce săvârșea Iisus, Irod Tetrarhul era
în nedumerire, pentru că unii ziceau că Ioan s-a scu<strong>la</strong>t din morţi; iar alţii, că
Ilie s-a arătat; și iarăși alţii, că un prooroc dintre cei de demult a înviat. Irod
însă zicea: lui Ioan eu i-am tăiat capul; cine este dar Acesta despre care aud
astfel de fapte? De aceea căuta să-L vadă. Dar apostolii, înapoindu-se, au spus
lui Iisus toate câte au făcut. Atunci El i-a luat cu Sine și s-au dus deoparte,
într-un loc pustiu al orașului numit Betsaida. Dar mulţimile, prinzând de
veste, au mers după Dânsul și El, primindu-le, le vorbea despre împărăţia lui
Dumnezeu; iar pe aceia care aveau trebuinţă de tămăduire îi făcea sănătoși.
„Muli chemai, puini alei”
Această pericopă biblică este un fragment din capitolul al IX-lea din Evanghelia
după Luca. Desprinsă din context, pericopa ni-l prezintă în prim p<strong>la</strong>n pe Irod
Antipa, tetrarhul Galileii care era nedumerit în legătură cu Iisus, iar în p<strong>la</strong>n secund
ne sunt prezentaţi cei 12 apostoli, care s-au întors din misiunea de probă în care
au fost trimişi. În Evanghelia după Luca accentul nu este însă pus pe Irod, ci pe
Domnul Hristos, Care i-a trimis pe cei 12 apostoli în misiune de probă, Care i-a
săturat pe cei cinci mii de oameni, Care s-a schimbat <strong>la</strong> faţă înaintea Apostolilor
Petru, Iacov şi Ioan şi Care a vindecat apoi un copil demonizat. Totuşi de ce această
pericopă începe cu nedumerirea lui Irod? Pentru a arăta lipsa de credinţă a
tetrarhului care, după ce a fost mustrat de proorocul Ioan Botezătorul pentru
păcatul său, l-a întemniţat pe profet şi i-a tăiat capul. Şi exista credinţa că Ioan a
înviat, sau că s-a arătat Ilie profetul, cel care nu a trecut prin moarte, sau că unul
din proorocii vechi au înviat şi lucrează în persoana Domnului Hristos. 132 De fapt
era o credinţă falsă, o credinţă străină de credinţa reve<strong>la</strong>tă a Vechiului Testament,
o credinţă împrumutată din Orientul îndepărtat, cum că sufletele s-ar reîncarna
132 Lc 9, 7 – 8.

Perioada Octoihului
în alte trupuri. Aceasta era şi credinţa tetrarhului Irod Antipa şi de aceea tetrarhul
căuta să-l vadă pe Iisus.
Această lipsă de credinţă este pusă în antiteză cu credinţa apostolilor care, crezând
în cuvântul Domnului Hristos, au plecat în misiune de probă. Domnul
Hristos le-a zis doar să nu ia nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici
bani şi nici să nu aibă cineva câte două haine. 133 De ce? Pentru că „vrednic e lucrătorul
de p<strong>la</strong>ta lui”. 134 Şi apoi „credinţa vine din auzire, iar auzirea din cuvântul lui
Dumnezeu”. 135 Dacă apostolii s-au încredinţat şi au venit <strong>la</strong> credinţă ascultând
cuvântul Domnului Hristos, şi ei <strong>la</strong> rândul lor au adus <strong>la</strong> credinţă pe alţii, care
au ascultat cuvântul lor. Aşa s-au înmulţit ucenicii Domnului.
Această trimitere <strong>la</strong> propovăduire a celor 12 arată cum trebuie să se certifice
şi să se verifice adevărata propovăduire, adevărata misiune. Apostolii şi urmaşii
lor până astăzi oferă poporului hrana sufletească, cuvântul lui Dumnezeu,
iar poporul drept recunoştinţă le oferă acestor misionari hrana trupească. Este
o falsă misiune aceea care pretinde ascultarea cuvântului lui Dumnezeu prin
mijlocirea bunurilor materiale. Aşa au apărut în istorie fracţiunile religioase care
au rupt din trupul bisericii pe toţi cei care s-au dovedit a fi s<strong>la</strong>bi duhovniceşte,
pe toţi cei care şi-au făcut din credinţă nu un crez, ci un mijloc de bunăstare
materială.
Iisus a fost urmat de ucenicii Săi nu pentru că era bogat. Dacă cineva l-a urmat
din pricina bogăţiei – şi anume Iuda Iscarioteanul –, acesta a sfârşit spânzurându-se.
Pe Iuda Isacrioteanul nu l-a chemat Domnul <strong>la</strong> aposto<strong>la</strong>t, ci mamona, adică
banul. În Evanghelii nu ne este prezentată scena chemării lui Iuda <strong>la</strong> aposto<strong>la</strong>t.
Totuşi avem o pildă care poate pune în lumină cuvântul Domnului Hristos:
„Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleși.” (Mt 20, 16; 22, 14).
„Puţini aleşi” pentru că „ales” devine cel care răspunde chemării cu toată fiinţa
sa, cel care se leapădă pe sine, cel care îşi ia crucea vieţii şi-L urmează pe Domnul
Hristos.
Evanghelia a patra de <strong>la</strong> Taina Sfântului Maslu istoriseşte, spre final, că s-a
apropiat de Domnul Hristos un cărturar, care i-a zis:
„Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile
au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece
capul.” (Mt 8, 19 – 20; Lc 9, 57 – 58).
133 Mt 10, 9 – 10; Mc 6, 8 – 9; Lc 9, 3.
134 Mt 10, 10.
135 Rom 10, 17.
73

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Aşadar, degeaba vrei să vii după Mine, că nu am să-ţi ofer ceea ce vrei. Apoi,
un altul dintre ucenici I-a zis: „Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe
tatăl meu.”. 136 Acestuia Iisus i-a zis:
74
„Vino după Mine și <strong>la</strong>să morţii să-și îngroape morţii lor.” (Mt 8, 22; Lc 9, 60).
Lasă morţii – adică morţii sufleteşte, cei care şi-au robit sufletul cu bogăţiile – să-şi
îngroape morţii lor – adică cei care şi-au terminat viaţa departe de Dumnezeu. 137
A fi cu Dumnezeu înseamnă a căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui. De ce? Pentru că toate cele<strong>la</strong>lte se vor adăuga <strong>la</strong> timpul lor.
Vineri. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 12 – 18
În vremea aceea au venit <strong>la</strong> Iisus cei doisprezece ucenici ai Săi și I-au zis: dă
drumul mulţimilor să se ducă în satele și orașele de primprejur, ca să găzduiască
și să-și găsească hrană, pentru că aici suntem în loc pustiu. Iisus însă le-a
răspuns: daţi-le voi să mănânce! Iar ei au zis: nu avem mai mult decât cinci
pâini și doi pești, afară numai dacă ne vom duce să cumpărăm bucate <strong>la</strong> tot
poporul acesta; căci erau ca <strong>la</strong> cinci mii de bărbaţi. Dar El a zis către ucenicii
Săi: așezaţi-i <strong>la</strong> masă în cete de câte cincizeci. Și au făcut așa; și i-au așezat
pe toţi. Iar Iisus, luând cele cinci pâini și cei doi pești, și-a ridicat ochii spre
cer și le-a binecuvântat. Apoi le-a frânt și le-a dat ucenicilor, să le pună înaintea
mulţimii. Au mâncat și s-au săturat toţi; și au luat din fărâmiturile care
rămăseseră douăsprezece coșuri. Și, când se ruga Iisus singur, ucenicii Săi erau
împreună cu Dânsul.
„Cinci pâini i doi peti”
Întreita ispitire a Mântuitorului este re<strong>la</strong>tată de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca
în această ordine: Iisus a fost ispitit să prefacă pietrele în pâini, să îşi arate dumnezeirea,
aruncându-se de pe aripa templului şi să stăpânească toate împărăţiile
lumii, cu condiţia închinării <strong>la</strong> diavol. Toate aceste trei ispitiri erau îndreptate
împotriva iubirii de Dumnezeu. Deci Iisus Hristos ca om a fost pus <strong>la</strong> încercare
în iubirea Lui faţă de Dumnezeu. Şi acest lucru îl vedem din răspunsul pe care
Domnul Hristos îl dă diavolului de fiecare dată. Astfel, <strong>la</strong> prima ispitire Domnul
Hristos îi spune diavolului:
„Scris este: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu.».” (Mt 4, 4; Lc 4, 4);
136 Mt 8, 21; Lc 9, 59.
137 Prin cuvintele „morţii lor” Iisus arată că mortul nu era dintre ai Lui. – cf. Sfântul Ioan Gură
de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 348.

<strong>la</strong> a doua ispitire spune:
Perioada Octoihului
„Iarăși este scris: «Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.».” (Mt 4, 7;
Lc 4, 12),
iar <strong>la</strong> a treia spune Domnul Hristos:
„Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui
singur să-I slujești.».” (Mt 4, 10; Lc 4, 8).
De fiecare dată Domnul Hristos îl invoca pe Dumnezeu: invoca cuvântul lui
Dumnezeu care poate hrăni sufletul, <strong>la</strong> fel cum pâinea hrăneşte trupul; invoca
ascultarea de Dumnezeu, în locul ispitirii lui Dumnezeu; şi în fine, invoca slujirea
lui Dumnezeu, în locul slujirii egoiste a sinelui.
Dar ispitirile diavolului nu s-au rezumat numai <strong>la</strong> acestea trei. După începutul
activităţii misionare Mântuitorul a fost ispitit permanent de diavol prin suferinţele,
necazurile, bolile trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor pe care Domnul
Hristos îi întâlnea. 138 Prin aceasta Domnului Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi
Om adevărat, i-a fost pusă <strong>la</strong> încercare iubirea de oameni. Aşa se face că marea
majoritate a rugăciunilor de cerere adresate lui Dumnezeu au în cuprins (în ecfonis)
o alcătuire care ne aduce aminte de iubirea Domnului Hristos ca biruinţă <strong>la</strong>
permananta ispitire a celui rău:
„Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ţie s<strong>la</strong>vă înălţăm Tatălui și
Fiului și Sfântului Duh. Amin.”.
Şi pentru că învăţătura cea nouă şi mântuitoare pe care Domnul Hristos a descoperit-o
oamenilor a fost iubirea vrăjmaşilor, diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul,
prin Apostolul Petru, să nu se urce pe cruce, adică să nu primească suferinţa în
numele altora. Şi această ispită, care este piatră de poticnire pentru mulţi oameni,
a fost depăşită de Mântuitorul în momentul când s-a lăsat prins, judecat şi răstignit.
Pe cruce fiind, Iisus se va ruga pentru cei care-L răstigneau, zicând:
„Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!” (Lc 23, 34).
Trebuie să spunem că fiecare om trece în cursul vieţii sale, conştient sau inconştient,
prin toate aceste ispitiri ale diavolului. Adică îi este pusă <strong>la</strong> încercare iubire
faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de semeni şi iubirea faţă de vrăjmaşi.
Dostoievski în „Fraţii Karamazov”, reiterând într-un alt cadru cele trei ispitiri
ale Mântuitorului, a spus că pentru societatea contemporană ele ar suna cam aşa:
pâine, miracol şi putere. Pâine pentru că Domnul Hristos a fost ispitit în pustiu
138 Păr. Galeriu, Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, p. 193.
75

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
să prefacă pietrele în pâini; miracol, pentru că a fost ispitit să săvârşească o minune
aruncându-se de pe aripa templului şi putere pentru că a fost ispitit să stăpânească
toate împărăţiile lumii. Acestea trei (pâine, miracol şi putere) ar fi ispitirile
diavolului pentru societatea zilelor noastre. Adică să căutăm pâinea, miracolul
şi puterea mai mult decât pe Dumnezeu. 139
Omul nu poate trăi fără pâine. Bineînţeles, sunt şi unele excepţii. De exemplu
în Siberia sau <strong>la</strong> Polul Nord, locuitorii de acolo consumă peştele <strong>la</strong> fel cum consumăm
noi pâinea. S-a pus chiar problema, de unii teologi, schimbării formulei
din „Rugăciunea Domnească”. Şi anume, pentru că acelor oameni le este străină
pâinea şi pentru ca să nu se roage pentru un element pe care ei nu-l consumă, să
zică în rugăciune:
76
„Peștele nostru cel de toate zilele, dă-ni-l nouă astăzi.”.
În afară de orice glumă, acestea sunt realităţi socio-geografice de care trebuie
să se ţină seama. Să mai amintim faptul că pentru negrii din Africa, Iisus Hristos
sau Maica Domnului sunt reprezentaţi fie p<strong>la</strong>stic, fie artistic, după culoarea pielii
lor. Astfel, îl avem reprezentat pe Iisus Hristos asemenea unui negru sau o
avem reprezentată pe Maica Domnului ca negresă. Aceste mutaţii ce au intervenit
în istoria creştinismului nu fac altceva decât să întărească mesajul evanghelic
cum că religia creştină este destinată întregii umanităţi.
Dar excepţia întăreşte regu<strong>la</strong>. Adică, extrapolând, spunem că nu sunt greşite
aceste reprezentări sau aceste schimbări de cuvinte, dar totuşi, ca normă, ca regulă
trebuie folosite cuvintele Domnului Hristos, care să rămână neschimbate sau
faţa Domnului Hristos, respectiv a Maicii Domnului, care în reprezentările p<strong>la</strong>stice
să fie executate conform normelor hermeneutice.
Ca element esenţial şi ca element material, pâinea presupune şi peştele, iar ca
element euharistic pâinea presupune şi vinul. Adică nu te poţi gândi ca om numai
<strong>la</strong> pâine, fără să mai adaugi ceva, fără să mai adaugi un alt aliment şi apoi, credincios
fiind, nu te poţi gândi <strong>la</strong> pâinea euharistică – care este Trupul Domnului –, fără
a o pune în re<strong>la</strong>ţie, în legătură cu vinul euharistic – care este Sângele Domnului.
Că este aşa vedem din re<strong>la</strong>tarea evangheliştilor sinoptici în legătură cu înmulţirea
pâinilor. Ştim că au fost două înmulţiri ale pâinilor. Prima dată Domnul
Hristos a săturat 5.000 de bărbaţi, în afară de femei şi de copii, 140 iar a doua oară
4.000 de bărbaţi. 141 La prima înmulţire s-a folosit de 5 pâini şi 2 peşti, iar <strong>la</strong> a doua,
de 7 pâini şi de câţiva peşti. De regulă pericopa aceasta este numită înmulţirea
139 F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, Ed. Victoria, București, 1993, pp. 428 – 439.
140 Mt 14, 13 – 21; Mc 6, 32 – 44; Lc 9, 10 – 17; In 6, 1 – 15.
141 Mt 15, 32 – 39; Mc 8, 1 – 10.

Perioada Octoihului
pâinilor, ceea ce este greşit. De ce? Pentru că Hristos nu a înmulţit numai pâinile,
ci a înmulţit şi peştii, şi aceasta pentru că toţi acei oameni după ce şi-au hrănit
duhul cu cuvântul lui Dumnezeu, nu-şi puteau sătura trupul numai cu pâine.
Mai aveau nevoie de ceva. Şi acest „ceva” era peştele, un element cu profunde
semnificaţii hristologice şi mesianice. 142
Buna făptuire
Sâmbătă. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 6, 1 – 10
În vremea aceea trecea Iisus sâmbăta prin semănături cu grâu, iar ucenicii Lui
smulgeau spice, le frecau cu mâinile și mâncau. Dar unii dintre farisei le-au
zis: de ce faceţi ce nu se cade să facă nimeni sâmbăta? Și Iisus, răspunzând, a
zis către dânșii: oare n-aţi citit ce a făcut David când a flămânzit el și cei care
erau cu dânsul? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu și a luat pâinile punerii
înainte și a mâncat, și a dat și celor care erau cu el din pâinile pe care nu se
cuvenea să le mănânce decât numai preoţii? Apoi le-a zis: Fiul Omului este
Domn și al sâmbetei. Într-o altă sâmbătă a intrat El în sinagogă și învăţa. Și
iată acolo era un om a cărui mână dreaptă era uscată; iar cărturarii și fariseii
îl pândeau să vadă de-l va vindeca sâmbăta, ca să aibă de ce să-L învinuiască.
Dar El știa gândurile lor și a zis omului care avea mâna uscată: scoală-te și stai
aici <strong>la</strong> mijloc. Iar el s-a scu<strong>la</strong>t și a stat. Atunci Iisus a zis către dânșii: vă întreb
pe voi, ce se cade a face sâmbăta: a face bine sau a face rău? A scăpa un suflet
sau a-l pierde? Și, privind spre toţi aceștia, a zis omului: întinde-ţi mâna ta;
iar el a făcut așa și mâna lui s-a făcut, <strong>la</strong> loc, sănătoasă ca și cea<strong>la</strong>ltă.
Interpretările rabinilor <strong>la</strong> porunca a patra din Decalog au deformat cu totul sensul
odihnei de sabat. Interdicţia de a lucra în ziua a şaptea a fost dezvoltată pe
<strong>la</strong>rg într-un tratat al Mişnei (comentarii ale rabinilor <strong>la</strong> Legea lui Moise). Este vorba
de tratatul „Şabbat” sau „Despre sâmbătă”, tratat ce prezintă 39 de activităţi
interzise în zi de sâmbătă. De exemplu: era interzisă în zi de sabat scrierea a două
litere. Nu păcătuieşti dacă scrii o singură literă, dar păcătuieşti scriind două, căci
două litere formează deja un cuvânt.
142 După Înviere, Hristos S-a dat apostolilor, euharistic, ca pește (In 21, 9, 13). De aceea, încă de
<strong>la</strong> începuturile Bisericii, peștele a devenit un simbol privilegiat al lui Hristos și al Sfintei
Euharistii prin care Hristos se împărtășește credincioșilor Săi. Însuși cuvântul grecesc pentru
pește, ihthys (ΙΧΘΥΣ) a fost considerat prescurtarea unei adevărate mărturisiri de credinţă hristologice,
fiecare literă fiind identificată ca iniţia<strong>la</strong> unui cuvânt întreg. Astfel, ihthys a devenit
echivalentul simbolic al unui titlu care în traducere românească înseamnă: „Iisus Hristos Fiul
lui Dumnezeu Mântuitorul.”. – cf. Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Ihthys, în Predici exegetice <strong>la</strong>
duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 148.
77

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Cunoscând rigorismul cu care rabinii interpretau Legea, înţelegem de ce cărturarii
şi fariseii Îl pândeau pe Domnul Hristos să vadă dacă va face ceva sâmbăta,
dacă va vindeca sau dacă va face orice altă activitate sâmbăta. De ce? Pentru ca
să-I găsească vină. Îl considerau incomod şi căutau un prilej ca să scape de El.
Dar Domnul Hristos parcă înadins vindeca sâmbăta. Odată <strong>la</strong> acuzarea mai-marelui
sinagogii cum că sunt de ajuns cele şase zile lucrătoare pentru săvârşirea de
vindecări, Domnul Hristos a răspuns cu un argument de bun simţ:
78
„Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul
de <strong>la</strong> iesle, și nu-l duce să-l adape?” (Lc 13, 15).
Cu alte prilejuri, Domnul Hristos oferă şi alte argumente. În cazul smulgerii
spicelor de grâu în zi de sâmbătă, Mântuitorul arată că însăşi tradiţia iudaică mărturiseşte
că există şi încălcări justificate ale Legii, cum a fost de pildă regele David
care a mâncat pâinile punerii înainte care se cuveneau numai preoţilor. 143 Apoi,
încălcare a zilei de odihnă ar fi însăşi slujirea preoţilor <strong>la</strong> templu în zi de sabat. 144
Dar înaintea lui Dumnezeu nu există încălcări justificate ale sabatului şi încălcări
nejustificate. Aşadar, dacă un evreu săvârşeşte sau a săvârşit în zi de sabat o lucrare
asemănătoare cu slujirea preoţească, ace<strong>la</strong> nu a încălcat sau nu încalcă sabatul.
Ace<strong>la</strong>şi lucru îl putem spune cu privire <strong>la</strong> creştini, care în zi de duminică săvârşesc
o lucrare asemănătoare slujirii preoţeşti. Şi care ar fi această lucrare? O spune
Domnul Hristos în chiar textul pericopei biblice în discuţie, anume că iubirea şi
bunul simţ îţi arată că sâmbăta (respectiv duminica pentru creştini) se cuvine a face
bine, iar nu rău, a mântui un suflet, iar nu a-l pierde. 145 Am rezuma toate aceste
sentinţe în două cuvinte: „bună făptuire”. Prin urmare, în ziua Domnului nu este
oprită buna făptuire, ci reaua făptuire. Acesta este şi cuvântul Domnului Hristos:
„Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă.” (Mc 2, 27).
Aşadar sabatul nu este un blestem, ci o binecuvântare; cu alte cuvinte ziua
Domnului 146 nu este o piedică în calea unirii noastre cu Dumnezeu, iar pentru
această unire noi suntem consideraţi împreună lucrători. Lucrăm împreună cu
Dumnezeu <strong>la</strong> mântuirea noastră. În ce sens? În sensul în care răspundem <strong>la</strong> lucrarea
harului dumnezeiesc prin credinţa şi buna noastră făptuire.
Făptuirea în viaţa bisericească este foarte importantă. Suntem ceea ce nu uităm
niciodată să fim. Astfel, ne recomandă nu ceea ce facem, ci ceea ce nu uităm nici-
143 1 Reg 21, 3 – 6; Mt 12, 3 – 4; Mc 2, 25 – 26; Lc 6, 3 – 4.
144 Lev 12, 3; Mt 12, 5; In 7, 22.
145 Mc 3, 4; Lc 6, 9.
146 Indiferent că numim aici sâmbăta pentru evrei, sau duminica pentru creștini.

Perioada Octoihului
odată să facem. Sfântul Calinic de <strong>la</strong> Cernica „nu uita” de milostenie, pentru că
era milostiv. Avea liste întregi de persoane cărora le dăruia permanent ajutoare.
„Era atât de milostiv – scria biograful său, Anastasie Baldovin – încât dacă nu
avea ce să dea milostenie, își da hainele de pe Preasfinţia Sa și plângând se
ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi ști, ca să aibă ce să dea
<strong>la</strong> fraţii lui în Hristos, pentru că așa numea pe săraci și pe neputincioși”. 147
Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ce cred. După învierea Sa din morţi,
Mântuitorul Hristos a adăugat <strong>la</strong> cele 9 fericiri încă una, zicând lui Toma, dar cu
destinaţie sobornicească, universală:
„Fericiţi cei ce n-au văzut și au crezut!” (In 20, 29)
Un astfel de om – care n-a văzut şi a crezut – nu este judecat pentru că este
îndreptat. El săvârşeşte faptele credinţei pentru că este deja în Împărăţia lui
Dumnezeu. Despre aceasta citim în Evanghelia după Ioan:
„Cel ce crede nu este judecat, iar cel ce nu crede a fost judecat, fiindcă nu a crezut
în numele Celui Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta,
că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul. Căci faptele lor sunt
rele. Că oricine face fapte rele urăște lumina și nu vine <strong>la</strong> lumină, pentru ca
faptele lui să nu se vădească. Dar cel ce lucrează adevărul vine <strong>la</strong> Lumină, ca să
se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârșite.” (In 3, 18 – 21).
Avem aici o explicare a motivelor pentru care faptele bune sunt luminoase,
iar cele rele întunecă pe om. Cele bune aduc pe om în Lumina lui Hristos, iar cele
rele îl ţin în întuneric. Căci faptele bune îl fac pe om comunicativ, deschis, transparent.
El se deschide cu căldură celor<strong>la</strong>lţi. Are în sine căldura iubirii nesfârşite
a lui Hristos, căci comunică şi cu El. Trupul nu-l mai închide pe om, ci-i face sufletul
văzut, comunicativ, <strong>la</strong> fel cum va fi <strong>la</strong> Înviere când trupul va fi spiritualizat,
va fi pătruns şi copleşit de spirit. 148
147 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români și români, Ed. Trinitas, Iași, 1994, p.93.
Vezi și Testamentul Preasfinţitului Episcop Calinic, în Vieţile Sfinţilor, luna aprilie, Ed. Episcopiei
Romanului și Hușilor, 1995, pp. 134 – 135.
148 „Vom fi foarte spiritualizaţi, fără ca trupul nostru să înceteze să existe, dar acesta (trupul – n.
n.) va fi așa de străluminat încât sufletul nostru va putea fi văzut direct. Spune undeva Sfântul
Grigorie Pa<strong>la</strong>ma: «Așa cum aici se vede sufletul prin trup, tot așa acolo, în viaţa viitoare, se va vedea
trupul prin suflet.».” – cf. 7 Dimineţi cu Părintele Stăniloae, conv. de Sorin Dumitrescu,
Ed. Anastasia, București, 1992, p. 14. A se vedea și Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea
omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, pp. 202 – 203, 351.
79

Luni. săptămâna a xxii-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 18 – 22
În vremea aceea, când era singur și se ruga, iar ucenicii erau cu Dânsul, i-a
întrebat pe ei Iisus, zicând: cine zic oamenii că sunt Eu? Atunci ei, răspunzând,
au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii, Ilie; iar alţii, că un proroc, din cei de
demult, a înviat. El însă i-a întrebat: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Atunci
Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu. Dar El le-a poruncit cu
tărie să nu spună nimănui aceasta, zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească
mult și să fie defăimat de bătrâni, de căpeteniile preoţilor și de cărturari
și să fie omorât, dar a treia zi să învieze.
Identitate recunoscută
Retras de lume, însoţit sau neînsoţit de ucenici Domnul Hristos „se ruga”; dintre
sinoptici singurul Luca ţine să menţioneze în mod deosebit acest fapt. 149 Desigur,
rugăciunea din Ghetsimani este re<strong>la</strong>tată de evangheliştii sinoptici Matei, Marcu
şi Luca, 150 iar <strong>la</strong> Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan avem re<strong>la</strong>tată – în capitolul
al XVII-lea –, rugăciunea pe care Domnul Hristos a făcut-o pentru Sine, pentru
apostoli şi pentru toţi credincioşii. Ce reţine atenţia este însă grija evanghelistului
Luca de a prezenta atmosfera de rugăciune, „duhul” rugăciunii ce însoţea
comunitatea apostolică. Numai în acest „duh” al rugăciunii apostolii vor recunoaşte
identitatea ascunsă a Domnului Hristos.
Iubirea sporeşte mai ales prin rugăciune. Cu cât mai mare este rugăciunea
omului, cu atât mai desăvârşită îi este iubirea – <strong>la</strong> fel cum iubirea desăvârşită este
fapta celor mai mari rugători. Spunea un distins teolog de <strong>la</strong> Sfântul Munte Athos,
citându-l pe Sfântul Isaac Sirul, că:
149 „Iar El Se retrăgea în locuri pustii și Se ruga.” (Lc 5, 16); „Iisus a ieșit <strong>la</strong> munte ca să Se roage și
a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu și când s-a făcut ziuă, a chemat <strong>la</strong> Sine pe ucenicii
Săi și a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli.” (Lc 6, 12 – 13); „Când Se ruga
El singur erau cu El ucenicii și i-a întrebat: cine zic oamenii că sunt Eu?” (Lc 9, 18); „Luând cu
Sine pe Petru și pe Ioan și pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Și pe când se ruga El, chipul
feţei Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucind.” (Lc 9, 28 – 29); „Și pe când Se
ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne
rugăm, cum a învăţat și Ioan pe ucenicii lui.” (Lc 11, 1).
150 Mt 26, 36 – 46; Mc 14, 32 – 42; Lc 22, 39 – 46.
81

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
82
„Sufletul care iubește pe Dumnezeu nu poate să nu se roage neîncetat, deoarece
iubirea se naște din rugăciune, iar rugăciunea păzește iubirea.”. 151
Teoclit Dionisiatul răspunde astfel nelămuririi unora care se întreabă de ce
Fiul lui Dumnezeu întrupat avea nevoie de rugăciune? De ce Se ruga dacă El
însuşi era şi este Dumnezeu? De ce? Pentru că „iubirea se naşte din rugăciune, iar
rugăciunea păzeşte iubirea”, iar „Sfânta Treime este structura supremei iubiri”. 152
În preajma Domnului Hristos, viaţa de zi cu zi a celor doisprezece apostoli
era pătrunsă de duhul rugăciunii, al dăruirii şi al atârnării de Dumnezeu. Simţeau
cum întreaga lor viaţă izvoreşte din şi respiră în atmosfera rugăciunii. 153 Aşa se
face că erau lipsiţi de frică, teamă, neîncredere şi necunoaştere. Pe bună dreptate
spunea părintele Dumitru Stăniloae:
„Creștinul care se roagă îl cunoaște pe Dumnezeu mai adânc și mai intim
decât teologul specu<strong>la</strong>tiv, căci Dumnezeu devine transparent conștiinţei prin
rugăciune.”. 154
Pe vremea Mântuitorului teologii erau cărturarii şi fariseii. Aceştia specu<strong>la</strong>u
că Domnul Hristos ar fi Ioan Botezătorul sau Ilie sau un proroc din cei de demult,
înviat. 155 La polul opus, oamenii simpli, pescari şi vameşi, simţeau şi trăiau prezenţa
între ei a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Sunt întrebaţi de Domnul Hristos:
„Voi cine ziceţi că sunt Eu?” 156 , iar Petru răspunde: „Hristosul lui Dumnezeu.”; 157 adică,
cu alte cuvinte: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.”. 158
În Evanghelia după Matei citim că Domnul Hristos i-a spus lui Petru:
„Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ţi-au descoperit ţie
aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Și Eu îţi zic ţie, că tu ești Petru și pe
această piatră voi zidi Biserica Mea și porţile iadului nu o vor birui. Și îţi voi
da cheile împărăţiei cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri,
și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.” (Mt 16, 17 – 19).
În înţelegerea Sfinţilor Părinţi, făgăduinţa făcută lui Petru nu este o harismă
specială acordată acestuia, ci un răspuns <strong>la</strong> mărturisirea pe care a făcut-o. Printre
151 Teoclit Dionisiatul, Dialoguri <strong>la</strong> Athos, 2, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Alba
Iulia, 1994, p. 19.
152 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în Studii Teologice,
nr. 5 – 6 / 1970, p. 333.
153 Mitr. Nico<strong>la</strong>e M<strong>la</strong>din, Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 187.
154 M. Costa de Beauregard, D. Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri <strong>la</strong> Cernica, Ed.
Deisis, Sibiu, 1995, p. 37.
155 Mt 16, 14; Mc 8, 28; Lc 9, 19.
156 Mt 16, 15; Mc 8, 29; Lc 9, 20.
157 Lc 9, 20.
158 Mt 16, 16; Mc 8, 29; In 6, 69.

Perioada Octoihului
cei care au dat această interpretare să-i cităm doar pe Sfântul Ioan Gură de Aur 159
şi pe Sfântul Chiril al Alexandriei. 160
În Sfânta Scriptură se vorbeşte de mai multe ori de „piatră”, în sens figurat.
Acest cuvânt îl desemnează întotdeauna pe Domnul Hristos şi niciodată, nici de
aproape, nici de departe, pe Sfântul Apostol Petru. Vorbind despre aceasta Sfântul
Nico<strong>la</strong>e Velimirovici spune că:
„Puterea de a ierta și de a ţine păcatele, de a lega și dezlega, o făgăduise Domnul
apostolului Petru, apoi și celor<strong>la</strong>lţi apostoli. În slăvita zi a Învierii Sale își
împlinește făgăduinţa. De astă dată, nu-l dosebește pe Petru de cei<strong>la</strong>lţi, ci dă
putere și autoritate tuturor deopotrivă. De altfel Domnul nu i-a dat lui Petru
niciodată vreo putere sau vreo autoritate aparte, ci, în chip individual, i-a dat
numai făgăduinţa, drept răspuns <strong>la</strong> mărturisirea lui fulgerătoare: Tu ești Fiul
lui Dumnezeu Celui Viu. Ca semn al încuviinţării acestei mărturisiri și pentru
a-i întări pe ucenici în credinţă, Domnul i-a făcut lui Petru aceeași făgăduinţă
pe care a făcut-o mai târziu și celor<strong>la</strong>lţi apostoli, făgăduinţă pe care,
în ziua Învierii, le-o plinește tuturor deopotrivă. Apostolii au trecut mai târziu
această putere urmașilor lor, episcopilor, iar episcopii preoţilor, încât până
astăzi ea este vie și lucrătoare în Biserica lui Dumnezeu.”. 161
„Piatra” pe care s-a zidit Biserica nu a fost niciodată apostolul Petru, ci Domnul
Hristos. Apostolul Petru, ca şi Pavel, ca şi alţi apostoli au pus doar „piatra de
temelie”, dar temelia a fost şi rămâne Hristos. 162
Cum a putut să fie Petru „piatră de temelie” pentru Biserica lui Dumnezeu
dacă a fost o vreme când nu l-a cunoscut 163 / recunoscut 164 pe Hristos? Dar nu-l
osândim pe apostol! Orice om care se îndepărtează de Fiul lui Dumnezeu nu-l
mai recunoaşte, nu-i mai recunoaşte identitatea. Cine iese din atmosfera de rugăciune
scade în iubirea lui Dumnezeu şi iese din sfera de cunoaştere / recunoaştere
a Domnului Hristos.
159 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, 54 și 82, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București,
1994, pp. 622 – 625; pp. 929 – 933.
160 Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, Cartea a IV-a, în PSB 40, Ed. IBMBOR,
București, 1994, pp. 142 – 143.
161 Sfântul Nico<strong>la</strong>e Velimirovici, Predici, trad. de Anca Sârbulescu, Ed. Ileana, București,
2006, p. 229.
162 „După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meșter, – zice Sfântul Apostol Pavel
– am pus temelia; iar altul zidește. Dar fiecare să ia seama cum zidește; Căci nimeni nu poate pune
altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.” (1 Cor 3, 2 – 11).
163 „Iar <strong>la</strong> a patra strajă din noapte, a venit <strong>la</strong> ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe
mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit
îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne,
dacă ești Tu, poruncește să vin <strong>la</strong> Tine pe apă.” (Mt 14, 25 – 28).
164 A se vedea cele trei lepădări ale apostolului Petru (Mt 26, 69 – 75 ; Mc 14, 66 – 72 ; Lc 22,
56 – 62 ; In 18, 25 – 27).
83

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
84
Mari. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 23 – 27
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: dacă vrea cineva să vină după Mine să se
lepede de sine, să-și ia crucea în toate zilele și să-Mi urmeze Mie. Căci oricine
va voi să-și mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-și va pierde sufletul
său pentru Mine, ace<strong>la</strong> și-l va mântui. Ce folos este omului de va dobândi
lumea toată, iar pe sine să se piardă sau să se păgubească? Iar cine se va rușina
de Mine și de cuvintele Mele, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni
în s<strong>la</strong>va Sa și a Tatălui și a sfinţilor îngeri. Cu adevărat vă spun vouă că sunt
unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte până când nu vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu.
„Dacă voiete cineva să vină după Mine”
Urmarea lui Hristos nu este o poruncă, ci un sfat evanghelic. Domnul Hristos nu
porunceşte, zicând: „Veniţi după Mine”, ci spune:
„Dacă voiește cineva să vină după Mine.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23).
Atunci când s-a adresat celor două perechi de fraţi (Petru şi Andrei; Iacov şi
Ioan), Domnul Hristos le-a spus:
„Veniţi după Mine” (Mt 4, 19; Mc 1, 17; Lc 5, 10),
dar nu ca poruncă, ci ca alegere liberă hotărâtă, căci a adăugat:
Cu alte cuvinte:
„Vă voi face pescari de oameni.” (Mt 4, 19; Mc 1, 17; Lc 5, 10).
„Vă chem, dar depinde de voi dacă răspundeţi chemării.”.
Aşadar, cine voieşte ace<strong>la</strong> îl urmează pe Domnul Hristos. Mântuitorul nu obligă
pe nimeni, nu forţează pe nimeni. Domnul Hristos îi respectă fiecărui om libertatea.
Această libertate însă nu e o libertate fără termeni de alegere, fără arătarea
căilor care stau în faţa libertăţii, a opţiunilor. Dumnezeu le-a arătat oamenilor
calea spre Sine şi le-a descoperit cum se merge pe ea şi unde se ajunge. Mai mult
decât atât, i-a îndemnat să meargă pe ea, avertizându-i că aceasta e calea cea bună,
spunând:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa.” (In 14, 6).
Dar pentru că nu este un despot sau un tiran, Dumnezeu le-a lăsat oamenilor
libertatea să meargă şi pe calea spre altceva, spre ce vor alege ei, avertizându-i şi
de data aceasta că spre orice altceva vor merge îşi vor pierde mântuirea:

Perioada Octoihului
„Am pus înaintea voastră binecuvântarea și blestemul, viaţa și moartea. Alege
viaţa ca să trăiești tu și urmașii tăi.” (Deut 30 , 19).
Prin urmare, invitaţia Domnului Hristos: „De voieşte cineva să vină după Mine” –
este o chemare <strong>la</strong> un act responsabil care atrage după sine răsp<strong>la</strong>ta sau pedeapsa.
Urmarea lui Hristos presupune lepădarea de sine. Dar ce înseamnă a se lepăda
cineva de sine? Înseamnă negarea voinţei, negarea responsabilităţii? În nici un caz!
Lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism, de acel ego care devine centrul
universului. 165 De ce? Pentru că un om egoist uită de cei<strong>la</strong>lţi, dar uită şi de Dumnezeu.
Cu alte cuvinte este plin de sine. Şi ce vrea Dumnezeu de <strong>la</strong> un astfel de om? Să
se lepede de acest egoism, de această mândrie, de această s<strong>la</strong>vă deşartă.
Dar în locul s<strong>la</strong>vei deşarte omul trebuie să se umple de s<strong>la</strong>va cea adevărată,
care nu se arată decât în smerenie. Spune Domnul Hristos:
„Învăţaţi de <strong>la</strong> Mine că sunt blând și smerit cu inima.” (Mt 11, 29).
Aşadar smerenia trebuie să-şi aibă sediul în inimă şi să se reverse în afară prin
blândeţe. Acesta este adevăratul discernământ, adevărata chibzuinţă.
După lepădarea de sine, o altă etapă în urmarea lui Hristos este luarea crucii.
Spre deosebire de Sfântul Evnghelist Marcu, Evanghelistul Luca adaugă un amănunt
temporal nu de mică importanţă. Spune Domnul Hristos:
„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea
în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23).
Deci trebuie să ne luăm crucea în fiecare zi. Această luare a crucii, în fiecare
zi, nu este altceva decât un îndemn al Domnului Hristos ca fiecare să-şi asume
destinul său. Dar este vorba aici de un destin personal, iar nu de un destin predestinat.
Iar asumarea sau mai bine zis acceptarea destinului personal înseamnă
luptă. În ce sens? În sensul în care, bolnavi fiind, ne luptăm să ne facem sănătoşi;
needucaţi fiind, ne luptăm să căpătăm educaţie; neştiutori fiind, ne luptăm să
căpătăm ştiinţă. 166 Totuşi vine un moment în care nu mai putem face nimic. Spre
exemplu o suferinţă sau o boală incurabilă. Despre o asemenea suferinţă mărturiseşte
chiar şi Apostolul Pavel în episto<strong>la</strong> a doua către Corinteni:
„Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un
ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.
Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de <strong>la</strong>
mine; Și mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvâr-
165 Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi <strong>la</strong> texte vechi, Sibiu, 1989, p. 36.
166 Ibidem, p. 39.
85

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
86
șește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile
mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în
slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos,
căci, când sunt s<strong>la</strong>b, atunci sunt tare.” (2 Cor 12, 7 – 10).
Luarea crucii, adică acceptarea destinului personal, înseamnă înţelegerea lui.
Iar dacă avem o suferinţă sau o boală incurabilă trebuie să ne gândim că Dumnezeu
ne-a dat-o fie ca pedeapsă ispăşitoare, fie ca încercare a credinţei, fie pentru raţiuni
numai de El ştiute, dar în mod sigur justificate, chiar dacă noi nu le înţelegem.
Ce trebuie să facem atunci? Să ne rugăm ca Domnul să înlăture suferinţa de
<strong>la</strong> noi cum a făcut odinioară Sfântul Apostol Pavel? Putem face şi lucrul acesta;
dar tot atât de adevărat este că putem ajunge <strong>la</strong> ace<strong>la</strong>şi rezultat. Adică să ne spună
şi nouă Domnul:
„Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune.” (2 Cor 12, 9).
Atunci ce să facem? Trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne dea putere să răbdăm,
să trecem mai uşor prin suferinţă şi prin boală, să ne ajute <strong>la</strong> purtarea crucii.
De ce? Pentru că şi noi, odată, L-am ajutat să-şi poarte crucea. 167 Acum este
rândul nostru să-I cerem ajutor. Şi cu siguranţă răspunsul Său nu va întârzia.
Rezumând, luarea crucii nu înseamnă acceptarea imp<strong>la</strong>cabilă a destinului, ci
înţelegerea lui; şi dacă ne înţelegem destinul nostru personal, cu siguranţă bucuria
se revarsă şi asupra fiinţei noastre. De ce? Pentru că Hristos este cu noi; este cu
noi în suferinţa noastră, pătimeşte împreună cu noi în suferinţa noastră. Pătimim,
suferim, dar cu bucurie, pentru că Hristos este cel ce ne întăreşte; Hristos este cel
ce ne dă putere. Suferinţa înseamnă durere şi tristeţe, dar atunci când îi luăm „urma”
lui Hristos această suferinţă, această durere şi această tristeţe devin bucurie şi pace
lăuntrică. Şi încheiem cu un cuvânt al lui Antoine de Saint-Exupery care spunea:
„Am văzut și orbi râzând.”. 168
Miercuri. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 44 – 50
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: să puneţi în urechile voastre cuvintele acestea:
că Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Dar ei nu înţelegeau
cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei, ca să nu-l priceapă și le era teamă
167 „Și pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, i-au pus crucea,
ca s-o ducă în urma lui Iisus.” (Lc 23, 26).
168 Antoine de Saint-Exupery, Citade<strong>la</strong>, Ed. RAO, București, 1993, p. 241.

Mesia – Ebed-Iahve
Perioada Octoihului
să-L întrebe pe Iisus despre cuvântul acesta. În inimile lor le-a venit gândul
să știe cine dintre ei este mai mare? Dar Iisus, cunoscând gândul inimii lor,
luând un copil, l-a pus lângă Sine și le-a zis: oricine va primi pe copilul acesta
în numele Meu pe Mine Mă primește; iar oricine Mă va primi pe Mine primește
pe Cel ce M-a trimis pe Mine; căci cine este mai mic între voi toţi,
acesta este mai mare. Atunci Ioan, răspunzând, a zis: Învăţătorule, am văzut
pe unul care scotea afară diavoli în numele Tău și l-am oprit, pentru că nu Te
urmează împreună cu noi. Dar Iisus i-a răspuns: nu-l opriţi, pentru că cine
nu este împotriva noastră este pentru noi.
Atunci când Apostolul Petru Îl mărturiseşte pe Iisus ca „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”,
Iisus înlocuieşte în răspunsul Său acest titlu, pe care îl dă Simon Petru, cu titlul
de Fiul Omului amintind cu acest prilej că „Fiul lui Dumnezeu” descoperit de
Tatăl trebuie să pătimească. 169 Apostolul Petru nu înţelege; din contră este revoltat
împotriva necesităţii patimilor lui Iisus, motiv pentru care Îl ia deoparte pentru
a-I spune:
„Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.” (Mt 16, 22; Mc 8, 32).
Ace<strong>la</strong>şi apostol însă este primul care „vede” Învierea 170 şi primul care a făcut
din patimile şi moartea lui Iisus centrul propovăduirii sale. Cuvintele cu care îşi
începe Apostolul Petru prima epistolă sunt sugestive:
„Hristos a pătimit pentru voi...”. (1 Ptr 2, 21).
Expresia Fiul Omului este foarte bogată în conţinut. Acest titlu de „Fiul Omului”
era preferat de Iisus Hristos atunci când vorbea despre Sine. Titlul acesta apare
<strong>la</strong> profetul Daniel şi face referire <strong>la</strong> un personaj care vine pe norii cerului şi care
primeşte pentru totdeauna o împărăţie veşnică:
„Iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până <strong>la</strong> Cel
vechi de zile, și a fost dus în faţa Lui. Și Lui i s-a dat stăpânirea, s<strong>la</strong>va și împărăţia,
și toate popoarele, neamurile și limbile Îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui
este veșnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită
niciodată.” (Dan 7, 13 – 14).
Faptul că expresia „Fiul Omului” apare în Evanghelii şi când este vorba de
patimi şi de moarte, iar nu numai de s<strong>la</strong>vă, ca în Daniel, arată că, dându-şi titlul
de Fiul Omului, Iisus a reunit <strong>la</strong>o<strong>la</strong>ltă două noţiuni aparent contradictorii: aceea
169 Mc 8, 31.
170 1 Cor 15, 5.
87

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
de Judecător atotputernic (cf. profetului Daniel), şi aceea de rob al lui Dumnezeu
– Ebed-Iahve care suferă şi moare (cf. profetului Isaia).
Acest lucru îl indică şi Sfântul Ioan Botezătorul:
88
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (In 1, 29).
Afirmaţia acestuia arată că Înaintemergătorul Domnului, Ioan, vede în Iisus
nu numai pe Fiul lui Dumnezeu în general, ci pe Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut
om spre a lua asupra Lui păcatul lumii.
Iisus este pentru Ioan Botezătorul Mielul de jertfă pentru oameni, Mielul
conştient şi nevinovat care a fost simbolizat de mielul ce a fost dat lui Avraam
spre a fi jertfit în locul fiului său Isaac sau de mielul jertfit de evrei în Egipt în
noaptea în care au fost feriţi de moarte întâii lor născuţi, care îi reprezentau pe
ei pe toţi. Dacă mielul inconştient reprezenta jertfa nedeplină pentru un singur
om (Avraam) sau pentru evreii din Egipt, Iisus este „Mielul” prin excelenţă
ce se va aduce jertfă deplină pentru toţi oamenii pentru a „ridica păcatul
lumii”. 171
Din Evanghelii reiese c<strong>la</strong>r că Iisus nu şi-a aplicat Sieşi titlul de Ebed-Iahve (Sluga
Domnului), dar a aplicat misiunii Sale ideea că patimile şi moartea Sa au valoare
substitutivă: că El moare pentru popor. Deşi nu se numeşte pe Sine Ebed-Iahve,
Iisus acceptă de <strong>la</strong> început să fie numit de către Ioan Botezătorul:
„Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii.” (In 1, 29; Is 53, 7).
Acesta este centrul misiunii Sale:
„Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoșilor, să sufere, să moară, apoi să
învieze.” (Mt 20, 19; Mc 10, 33 – 34; Lc 18, 32 – 33).
Tocmai în moartea Sa, Fiul Omului este mărturisit Fiu al lui Dumnezeu. 172 Prin
urmare, El nu pătimeşte pentru Sine; n-a venit să pună capăt morţii Sale, ci morţii oamenilor
173 sau Hristos nu a murit pentru că s-a născut, ci S-a născut ca să moară.
Evreii aşteptau un Mesia-Rege, nu un Mesia-Slujitor. Israel nu a recunoscut
în Iisus pe Mesia Cel aşteptat tocmai datorită acestui fapt: Iisus a dec<strong>la</strong>rat de <strong>la</strong>
început că vine să slujească pe alţii şi să pătimească pentru alţii. Evreii erau în
suferinţă, erau sub stăpânire romană. Ceea ce aşteptau era promisiunea eliberării,
a victoriei, iar nu a unor noi suferinţe. Iisus însă nu venea cu această victorie
171 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, pp. 25-26.
172 Mt 27, 54.
173 Pr. Stelian Tofană, Iisus Hristos Arhiereu veșnic după Episto<strong>la</strong> către Evrei, (teză de doctorat),
Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, p. 76.

Perioada Octoihului
imediată, ci cu o victorie în perspectivă teologică. Eshatologia inaugurată de Iisus
era una spirituală şi urma să se întâmple în viitor; eshatologia lui Israel era una
politică şi naţională care urma să se împlinească imediat, odată cu aşezarea lui
Israel deasupra tuturor.
Iisus nu a inaugurat o politică nouă, ci un „om nou”. 174 Mai mult decât atât, o
societate-comuniune în care „nu mai este nici elin, nici iudeu, nici tăiere împrejur,
nici netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”, 175 iar „aproapele”
este fiecare om, 176 indiferent de originea şi credinţa lui. 177
Deşi s-a descoperit pe Sine a fi Mesia-Slujitor (Ebed-Iahve), nu a fost înţeles
de evrei, nici chiar de ucenicii Săi. El era atât Slujitor cât şi Domn, deoarece făcea
parte din două ordini de existenţă: era (şi este) în ace<strong>la</strong>şi timp atât Dumnezeu
adevărat cât şi Om adevărat. Lucrul acesta era desigur mai greu de înţeles <strong>la</strong> vremea
aceea. Mintea noastră, de câte ori nu înţelege, simplifică. Contemporanii lui
Iisus şi chiar Apostolii au simplificat „Taina” Persoanei lui Iisus: ei voiau să fie
ucenicii unui Domn, în speranţa de a fi şi ei <strong>la</strong> fel, 178 şi nicidecum ai unui Rob, ai
unui Slujitor, pentru a nu fi şi ei <strong>la</strong> rândul lor slujitori. Dar tocmai lucrul acesta îl
scoate în evidenţă Domnul Hristos. Atunci când apostolii se certau pentru întâietate,
Domnul Hristos le-a pus în faţă un copil, zicând:
„Cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare” (Lc 9, 48),
sau cu altă ocazie a rostit:
„Care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care între voi va
vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să
I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru
mulţi.” (20, 26 – 28).
Iisus era conştient de diferenţa dintre mesianismul iudaic al epocii şi mesianismul
Său, dar nu-şi putea explica identitatea Sa adâncă decât numai după moartea
şi învierea Sa.
Pentru iudei era inacceptabilă concepţia Sa mesianică (un Mesia – Ebed-Iahve), de
aceea Iisus îndeamnă <strong>la</strong> tăcere pe oricine îl descoperă ca fiind „Fiul lui Dumnezeu”.
În concepţia Sfântului Evanghelist Marcu, s<strong>la</strong>va Fiului Omului era atât de
puternică încât de <strong>la</strong> sine ea tindea să se manifeste într-o manieră irezistibilă încă
174 Col 3, 10.
175 Col 3, 11.
176 Lc 10, 25 – 37.
177 Antonie Plămădeală, Ebed-Iahve în lumina Noului Testament, în Mitropolia Banatului, nr.
4 – 6 / 1970, pp. 301 – 302.
178 Mt 20, 21.
89

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
de <strong>la</strong> început: şi diavolii, 179 şi mulţimile 180 şi ucenicii 181 îl îndemnau pe Iisus să se
descopere. Tuturor Iisus le opune o rezistenţă puternică. El cere deci, celor ce
bănuiesc s<strong>la</strong>va Sa, să tacă; ştie că va veni o zi când totul va fi c<strong>la</strong>r, dar până atunci
El trebuie să pătimească. Fireşte, când p<strong>la</strong>nul lui Dumnezeu nu mai putea fi revocat,
Iisus îşi ridică vălul de pe faţa Sa: <strong>la</strong> Ierihon, când Bartimeu orbul strigă:
„Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”, 182 Hristos nu-l mai opreşte, iar <strong>la</strong> intrarea în
Ierusalim nu mai opreşte mulţimea care strigă: „Osana Fiului lui David; binecuvântat
este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!”. 183 La fel, în faţa
Sinedriului, Iisus îşi descoperă fără nicio rezervă adevărata Sa identitate: „Veţi
vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului”, 184
afirmaţie care devine temeiul condamnării Sale <strong>la</strong> moarte.
Iisus este Mesia, dar trebuie să pătimească. Tocmai în aceasta stă secretul mesianic:
descoperirea tainei Persoanei lui Iisus reve<strong>la</strong>tă imediat după moartea Sa:
90
„Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu.” (Mt 27, 54; Mc 15, 39).
Joi. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 49 – 56
În vremea aceea s-a apropiat de Iisus unul dintre ucenicii Săi și I-a zis: Învăţătorule,
am văzut pe unul care scotea diavoli în numele Tău și l-am oprit, pentru că
nu Te urmează împreună cu noi. Dar Iisus i-a răspuns: nu-l opriţi, căci cine
nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar când a fost să se împlinească
zilele înălţării Sale, atunci El însuși s-a hotărât să meargă <strong>la</strong> Ierusalim; și a trimis
înaintea Sa niște vestitori, care s-au dus și au intrat într-un oraș al samarinenilor,
ca să-I pregătească găzduire. Dar ei nu L-au primit pe El, pentru că
Iisus se îndrepta spre Ierusalim. Atunci ucenicii Lui, Iacob și Ioan, văzând
179 Demonii, <strong>la</strong> întâlnirea cu Hristos, strigau: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne
pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Dumnezeu.” (Mc 1, 24). Iar în alte locuri se spune: „Și a tămăduit
pe mulţi care pătimeau de felurite boli și demoni mulţi a alungat. Iar pe demoni nu-i lăsa
să vorbească, pentru că-L știau că El e Hristos.” (Mc 1, 34); „Iar duhurile cele necurate, când Îl
vedeau, cădeau înaintea Lui și strigau, zicând: Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și El le certa mult ca
să nu-L dea pe faţă.” (Mc 3, 11-12).
180 După învierea fiicei lui Iair, Iisus „le-a poruncit (celor prezenţi – n. n.), cu stăruinţă (să nu
spună – n. n.), ca nimeni să nu afle de aceasta.” (Mc 5, 43).
181 Pe Tabor, <strong>la</strong> <strong>Schimbarea</strong> <strong>la</strong> Faţă, Iisus „le-a poruncit (celor trei Apostoli – Petru, Iacov și Ioan
– n. n.) ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din
morţi.” (Mt 17, 9; Mc 9, 9).
182 Mc 10, 47.
183 Mt 21, 9; Mc, 11, 9; Lc 19, 38; In 12, 13.
184 Mc 14. 61.

Păzirea poruncilor
Perioada Octoihului
aceasta I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se pogoare foc din cer și să-i mistuiască,
precum a făcut și Ilie? Dar Iisus, întorcându-Se, i-a certat și le-a zis:
nu știţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele
oamenilor, ci ca să le mântuiască. Și s-au dus în alt sat.
Pentru slujirea Domnului Hristos nu sunt reţete. Fiecare îl slujeşte pe Domnul
Hristos <strong>la</strong> măsurile sale. Citim în capitolul al XIX-lea al Evangheliei după Matei
că <strong>la</strong> Domnul Hristos a venit un tânăr bogat, întrebându-L:
„Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veșnică?” (Mt 19, 16; Mc 10, 17;
Lc 18, 18).
Iar Domnul Hristos a spus:
„De vrei să intri în viaţă, păzește poruncile.” (Mt 19, 17).
Şi i-a enumerat câteva porunci din Legea lui Moise:
adăugând apoi:
„Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește
pe tatăl tău și pe mama ta.” (Mt 19, 18 – 19; Mc 10, 19; Lc 18, 20),
„Și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mt 19, 19).
Dar tânărul ace<strong>la</strong> a răspuns:
Iisus i-a zis:
„Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? (Mt 19, 20;
Mc 10, 20; Lc 18, 21).”
„Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea
comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi.” (Mt 19, 21; Mc 10, 21;
Lc 18, 22).
Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Atunci
Iisus a zis ucenicilor Săi:
„Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Și iarăși
zic vouă că mai lesne este să treacă cămi<strong>la</strong> prin urechile acului, decât să intre
un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.” (Mt 19, 23 – 24; Mc 10, 24 – 25;
Lc 18, 24 – 25).
Apostolii văzând aceasta au întrebat:
„Dar cine poate să se mântuiască?” (Mt 19, 25; Mc 10, 26; Lc 18, 26).
91

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
92
Dar Iisus, privind <strong>la</strong> ei, le-a zis:
„La oameni aceasta e cu neputinţă, <strong>la</strong> Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.”
(Mt 19, 26; Mc 10, 27; Lc 18, 27).
Părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu, de <strong>la</strong> Sâmbăta
de Sus, scoate în evidenţă un aspect pe care majoritatea oamenilor îl trec cu vederea.
Spune părintele că dintre cei trei evanghelişti care au scris despre tânărul cel
bogat, unul singur, cel care de regulă dă amănunte când e vorba despre re<strong>la</strong>tările
care le face (Evanghelistul Marcu), ne spune că de tânărul cel bogat i-a fost drag
Domnului Hristos. 185 Având noi această informaţie, este firesc să ne întrebăm de
ce i-a fost drag Domnului Hristos de tânărul cel bogat? În primul rând pentru că
era preocupat de viaţa de veci, pentru că s-a dus <strong>la</strong> Domnul Hristos că să primească
cuvânt în legătură cu ceea ce trebuie să împlinească pentru a ajunge <strong>la</strong>
viaţa de veci şi pentru că a putut spune ceea ce nu pot spune mulţi vizavi de
poruncile dumnezeieşti:
„Toate acestea le-am împlinit.” (Mt 19, 20; Mc 10, 20; Lc 18, 21).
Şi atunci Domnul Hristos a privit <strong>la</strong> dânsul şi I-a fost drag de el. Aşadar, a
păzit poruncile; nu s-a putut lepăda de ele. Poate s-a lepădat mai târziu, nu ştim,
pentru că Sfânta Evanghelie nu vrea să ne prezinte pe tânărul cel bogat, ci vrea
să ne prezinte un caz. 186
Ace<strong>la</strong>şi lucru îl putem spune despre cel care scotea diavoli în numele Domnului
Hristos şi care a fost oprit de apostolul Ioan, pentru simplu motiv că nu-i urmează
Domnului, cum făceau cei 12 apostoli sau cei 70 de ucenici. 187 Domnul Hristos
s-a bucurat însă de acesta şi i-a luat apărarea, căci i-a spus apostolului Ioan:
„Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.” (Mc 9, 39;
Lc 9, 50).
Domnul Hristos a avut însă şi împotrivitori. Şi acest lucru îl arată chiar pericopa
evanghelică în discuţie: citim că împlinindu-se zilele „înălţării” Sale (adică
ale răstignirii Sale), El S-a hotărât să meargă <strong>la</strong> Ierusalim. Pe drum au trecut prin
Samaria, provincia ce despărţea Galileea de Iudeea. Şi au intrat într-un sat de
samarineni, ca să facă pregătiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru că El se
îndrepta spre Ierusalim. 188 Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis:
185 Mc 10, 21.
186 Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, Ed. ASAB, București, 2005, p. 29.
187 Mc 9, 38; Lc 9, 49.
188 Lc 9, 51 – 53.

Perioada Octoihului
„Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer 189 și să-i mistuie, cum a făcut
și Ilie?” (Lc 9, 54).
Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis:
„Nu știţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă
sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. Și s-au dus în alt sat.” (Lc 9, 55).
Învăţătura ce-o desprindem din această pericopă biblică este că trebuie să-i
avem pe toţi în inima noastră. Să avem faţă de toţi inimă de părinte, inimă de frate,
inimă de prieten. 190 Ajungem <strong>la</strong> aceaasta împlinind poruncile dumnezeieşti.
Domnul Hristos, atunci când a fost întrebat în legătură cu poruncile cuprinse în
legea lui Moise, le-a cuprins pe toate în acestea două:
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, iar pe aproapele tău
ca pe tine însuţi.” (Mc 12, 30 – 31).
În primul rând, trebuie să-l avem în atenţie pe Dumnezeu, apoi pe aproapele
nostru şi nu în ultimul rând pe noi înşine. Cât priveşte raportarea <strong>la</strong> Dumnezeu,
<strong>la</strong> oameni şi <strong>la</strong> noi înşine, în lucrarea numită „Mântuirea păcătoşilor” se spune:
„Faţă de Dumnezeu să avem inimă de fiu, faţă de aproapele să avem inimă
de mamă și faţă de noi înșine inimă de judecător.”. 191
Vineri. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 10, 1 – 15
În vremea aceea a rânduit Domnul alţi șaptezeci de ucenici și i-a trimis, câte
doi, înaintea feţei Sale, în fiecare oraș și loc, unde Însuși avea să meargă. Și
zicea către dânșii: secerișul este mult, iar lucrătorii sunt puţini. Deci rugaţi pe
Domnul secerișului, ca să scoată lucrători <strong>la</strong> secerișul Său. Mergeţi! Iată, Eu vă
trimit pe voi ca niște miei în mijlocul lupilor. Să nu purtaţi pungă cu bani,
nici traistă, nici încălţăminte; și nimănui pe cale bineţe să nu-i daţi. Iar în orice
casă veţi intra, mai întâi să ziceţi: pace casei acesteia. Și de va fi acolo fiul păcii,
se va odihni peste dânsul pacea voastră; iar de nu, <strong>la</strong> voi se va întoarce. Și în
aceeași casă să rămâneţi, mâncând și bând ce au ei acolo, căci vrednic este lucrătorul
de p<strong>la</strong>ta sa. Să nu vă mutaţi din casă în casă. Și în orice oraș veţi intra și
vă vor primi, mâncaţi cele ce vă pun înainte. Tămăduiţi pe bolnavii care vor fi
acolo și spuneţi-le: s-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu. Iar când veţi
189 Ca urmare a acestei întâmplări celor doi apostoli le-a rămas numele de „fiii tunetului”.
190 Arhim. Teofil Părăian, Întâmpinări, Ed. Sofia, București, 2000, p. 28.
191 Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Prodromul, Sfântul Munte Athos, 1939, p. 278.
93

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
94
intra într-un oraș și nu vă vor primi pe voi, atunci ieșiţi în uliţele lui și ziceţi:
și pulberea care s-a lipit de picioarele noastre din orașul vostru o scuturăm,
ca să rămână <strong>la</strong> voi; dar aceasta să știţi că s-a apropiat de voi împărăţia lui
Dumnezeu. Însă vă spun vouă că mai ușor va fi Sodomei în ziua aceea, decât
acelui oraș. Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaido! Căci dacă în Tir și în Sidon
s-ar fi făcut minunile care s-au făcut <strong>la</strong> voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac
și în cenușă. Dar Tirului și Sidonului mai ușor le va fi <strong>la</strong> judecată, decât vouă.
Și tu, Capernaume, care te-ai înălţat până <strong>la</strong> cer, până <strong>la</strong> iad te vei pogorî.
Cei aptezeci de ucenici
Pe lângă cei doisprezece Apostoli, care au fost martori direcţi <strong>la</strong> tot ceea ce Domnul
Hristos a săvârşit şi a învăţat, pe parcursul activităţii Sale misionare Mântuitorul
Iisus Hristos a fost urmat şi de alţi ucenici, în număr de şaptezeci sau şaptezeci
şi doi cum spune Sfântul Evanghelist Luca. 192
Citim în capitoul al X-lea al Evangheliei după Matei că Domnul Hristos i-a trimis
pe cei doisprezece Apostoli într-o misiune de probă dându-le putere asupra
duhurilor celor necurate, ca să le scoată afară şi să tămăduiască orice boală şi orice
neputinţă în popor. 193 Pe aceşti doisprezece i-a trimis Iisus, poruncindu-le lor
şi zicând:
„În calea păgânilor să nu mergeţi, și în vreo cetate de samarineni să nu intraţi;
ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Și mergând,
propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor. Tămăduiţi pe cei neputincioși,
înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproși, pe demoni scoateţi-i; în
dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile
voastre; nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici
toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veţi intra,
cercetaţi cine este în el vrednic și acolo rămâneţi până ce veţi ieși. Și intrând
în casă, uraţi-i, zicând: «Pace casei acesteia.». Și dacă este casa aceea vrednică,
vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se
<strong>la</strong> voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieșind
din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat
grăiesc vouă, mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei, în ziua judecăţii,
decât cetăţii aceleia. Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor;
fiţi dar înţelepţi ca șerpii și nevinovaţi ca porumbeii.” (Mt 10, 5 – 16).
La puţin timp după trimiterea <strong>la</strong> propovăduire a celor doisprezece, Domnul
Hristos îi va trimite şi pe şi cei şaptezeci, pentru că secerişul era mult, iar „lucrătorii”
puţini. 194 Cei şaptezeci de ucenici erau aşadar împreună lucrători cu cei doi-
192 Lc 10, 1, 17.
193 Mt 10, 8.
194 Lc 10, 2.

Perioada Octoihului
sprezece Apostoli şi aveau misiunea de a înmulţi, prin cuvânt, slujitorii Cuvântului,
cum a fost numit Domnul Hristos de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. 195
La fel ca şi celor doisprezece Apostoli, Domnul Hristos le spune şi celor şaptezeci
de ucenici:
„Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor. Nu purtaţi
pungă, nici traistă, nici încălţăminte; și pe nimeni să nu salutaţi pe cale. Iar
în orice casă veţi intra, întâi ziceţi: Pace casei acesteia. Și de va fi acolo un fiu
al păcii, pacea voastră se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce <strong>la</strong> voi. Și
în această casă rămâneţi, mâncând și bând cele ce vă vor da, căci vrednic este
lucrătorul de p<strong>la</strong>ta sa.” (Lc 10, 3 – 7).
Cuvântul „pace vouă” sau „pace casei acestei” era foarte uzual în Ţara Sfântă, el
folosindu-se şi în zilele noastre. Cei care merg astăzi în Israel vor auzi foarte des
acest cuvânt „şalom” – care în traducere înseamnă „pace”. Este bineţea cu care se
salutau şi se salută evreii, cu care se întâmpinau drumeţii pe cale şi cu care oaspeţii
îşi salutau gazda, zicând: „pace casei acestei” – prin casă înţelegându-se nu
clădirea în sensul prim al cuvântului, ci familia respectivă.
Aşa au fost îndemnaţi cei şaptezeci de ucenici să facă: să poposească pe <strong>la</strong>
casele oamenilor şi să le dea bineţe: „Pace vouă.”. Dacă erau primiţi şi ascultaţi în
cuvântul lor, 196 ucenicii întemeiau în casa respectivă o mică „biserică”, o mică
comunitate a celor ce cred căci <strong>la</strong> început bisericile erau formate din familii, familii
ce se găseau prin toate oraşele Ţării Sfinte. Nu trebuie să ne mire faptul că
atunci când Domnul Hristos a dorit să mănânce ultima cină cu ucenicii Săi (numită
şi „Cina cea de Taină”), a ales o casă din Ierusalim şi le-a arătat celor doi ucenici
trimişi de El 197 şi un semn de identificare: „Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un
om, ducând un urcior cu apă.”. 198 Totul este aşadar în domeniul firescului.
Un alt îndemn al Domnului Hristos a fost:
„În casa în care rămâneţi, mâncaţi și beţi cele ce vă vor da.” (Lc 10, 8).
Deci să nu avem pretenţii când mergem undeva. Să mâncăm cele se ne sunt
puse înainte. Iar dacă prin nevoinţă dorim să ne asemănăm Sfântului Ioan
Botezătorul, să mâncăm totuşi, <strong>la</strong> îndemnul Domnului Hristos, ceea ce ni se oferă
şi aceasta din dragoste pentru cei ai casei.
195 In 1, 1 – 5.
196 „S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 10, 9) – cuvânt cu care și-a început propovăduirea
Ioan Botezătorul (Mt 3, 2) sau însuși Domnul Hristos (Mt 4, 17; Mc 1, 15).
197 „Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: «Mergeţi și ne pregătiţi Paștile, ca să mâncăm».” (Lc 22, 8).
198 Mc 14, 13; Lc 22, 10.
95

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
96
Sâmbătă. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 7, 1 – 10
În vremea aceea a intrat Iisus în Capernaum. Iar acolo era un bolnav pe moarte
servitorul unui sutaș; pe ace<strong>la</strong> stăpânul lui îl iubea mult. Auzind deci despre
Iisus, a trimis <strong>la</strong> Dânsul pe bătrânii iudeilor, rugându-L să vină și să scape pe
servitorul lui. Iar ei, venind <strong>la</strong> Iisus, L-au rugat cu tot dinadinsul, zicându-I:
vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubește neamul nostru și sinagoga noastră
chiar el a zidit-o. Atunci Iisus a plecat cu dânșii, dar nefiind El departe de
casă, sutașul a trimis <strong>la</strong> Dânsul pe niște prieteni să-I spună: Doamne, nu Te
osteni, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; de aceea nici pe
mine nu m-am socotit vrednic să vin <strong>la</strong> Tine; ci zi un cuvânt și se va tămădui
servitorul meu. Căci și eu sunt om rânduit sub stăpânire și am <strong>la</strong> rândul
meu sub mine slujitori, și zic acestuia du-te, și se duce; și altuia vino, și vine;
și servitorului meu fă acestea, și face. Iar Iisus, auzind acestea, s-a minunat
de sutaș și, întorcându-se, a zis mulţimii care venea după Dânsul: vă spun
vouă că nici în Israel n-am af<strong>la</strong>t atâta credinţă. Iar cei trimiși, întorcându-se
acasă, au găsit sănătos pe servitorul cel bolnav.
Evanghelia credinei
A fi credincios înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt, să crezi că făgăduinţele
Lui se împlinesc negreşit, asemeni sutaşului din Capernaum, despre care
Domnul Hristos spune că:
„Nici în Israel n-am af<strong>la</strong>t atâta credinţă.” (Mt 8, 10; Lc 7, 9).
Aşadar, o credinţă pe care Iisus nu o găseşte în Israel, o credinţă care vine din
partea unui păgân, o credinţă pe care Domnul Hristos o <strong>la</strong>udă şi de care Se minunează
şi Se bucură.
„Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” – spune Sfântul
Apostol Pavel. 199 Aşa a fost cu sutaşul din Capernaum: îl cunoaştea pe Hrisos
numai din auzite; au ajuns <strong>la</strong> urechile lui cuvintele că: „Iisus săvârşeşte fapte minunate”.
Deşi păgân, sutaşul era foarte apropiat de religia iudaică încât, spune Sfântul
Luca, le-a zidit iudeilor sinagoga din Capernaum. 200 Sutaşul cunoştea şi datinile
şi obiceiurile iudeilor; ştia că nu-i poate cere „evreului” Iisus să vină şi să intre
în casa lui. 201 Apoi era cu neputinţă ca bolnavul să fie adus în faţa lui Iisus deoarece
era paralizat, fiind „pe moarte”. 202 Deci ce face sutaşul? Ne spune Sfântul
Ioan Gură de Aur că:
199 Rom 10, 17.
200 Lc 7, 5.
201 In 18, 28.
202 Lc 7, 2.

Perioada Octoihului
„Sutașul știa bine că era de ajuns porunca lui Hristos ca să vindece pe cel bolnav:
«Zi numai cu cuvântul și se va tămădui sluga mea.». Apoi temându-se
ca nu cumva Domnul, din smerenie, să refuze, a adăugat: «Că și eu sunt om
sub stăpânire, având sub mine ostași; și spun acestuia: «Du-te» și se duce; și
celui<strong>la</strong>lt: «Vino!» și vine; și slugii mele: «Fă aceasta!» și face.».”. 203
Aşadar, potrivit credinţei sutaşului cuvântul poate suplini prezenţa fizică a
lui Hristos. Este suficient ca Iisus să-şi exercite puterea Sa dumnezeiască printr-un
cuvânt, adică – înţelege sutaşul – printr-un ordin:
„Zi numai cu cuvântul și se va tămădui sluga mea.”. (Mt 8, 8; Lc 7, 7).
În viziunea sa această însănătoşire este neapărat posibilă pentru că, precum
el fiind într-un serviciu în care ascultă necondiţionat de superiorii săi şi precum,
pe de altă parte, şi subalternii săi îl ascultă şi-i execută necondiţionat ordinele,
tot aşa are încredinţarea că, dacă Domnul Hristos va poruncii bolii, chiar de <strong>la</strong>
distanţă, servitorul său se va însănătoşi numaidecât. Nu este necesară întotdeauna
prezenţa personală a comandantului pentru ca un ordin să se execute. 204
După credinţa sutaşului, cuvântul Domnului Hristos este atât de puternic
încât trebuie să se împlinească, fie că Domnul este sau nu de faţă. La acest „cuvânt
cu putere” face referire şi Sfântul Nico<strong>la</strong>e Velimirovici, spunând:
„Sutașul a simţit în Hristos cerul: foc din cer și lumină din cer. De ce să intre
sub acoperișul său atâta foc când este de ajuns doar o scânteie? De ce tot soarele
când e destul o rază? Dacă sutașul ar fi cunoscut Scripturile așa cum le
cunoaștem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului Hristos: «Tu, care prin
cuvântul Tău ai zidit lumea, poţi să-l tămăduiești pe bolnav cu doar un cuvânt!
Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul și mai strălucitor ca
raza soarelui; numai zi cu cuvântul!».”. 205
Pentru că a dovedit în faţa lui Iisus atâta credinţă, Domnul i-a vindecat sluga,
dar i-a mai dat ceva: Împărăţia cerească; i-a arătat că intră în Împărăţia cerurilor în
locul celor scoşi din pricina necredinţei lor. Acest dar este deopotrivă oferit iudeilor
şi păgânilor. Însă, refuzul categoric al iudeilor de a-L accepta pe Iisus ca Mesia
şi respectiv ca Dumnezeu Întrupat, în ciuda tuturor profeţiilor din Vechiul Testament
şi a tuturor faptelor pe care El le-a săvârşit în mijlocul acestui popor, va avea drept
203 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994,
pp. 328 – 329.
204 Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului. Duminica a IV- a după Rusalii, în Logos,
Luduș, Anul I, nr. 19 / 2000, p. 3.
205 Sfântul Nico<strong>la</strong>e Velimirovici, Predici, trad. de Anca Sârbulescu, Ed. Ileana, București,
2006, pp. 362 – 363.
97

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
urmare tragicul verdict că se va lua de <strong>la</strong> ei Împărăţia lui Dumnezeu şi se va da
neamurilor. 206
Sutaşul venise să ceară numai sănătate trupească pentru sluga sa şi a plecat
luând cu sine şi împărăţia cerurilor. Pentru că a arătat multă credinţă şi smerenie,
Hristos i-a dat cerul şi i-a adăugat şi sănătatea slugii, iar prin această „evanghelie
a credinţei” Hristos a făcut cunoscut tututor că mântuirea se dobândeşte
prin credinţă, nu prin faptele legii vechi. 207
206 Mt 21, 43.
207 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 335.
98

Luni. săptămâna a xxiii-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 10, 22 – 24
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: toate-Mi sunt date Mie de către Tatăl Meu
și nimeni nu știe cine este Fiul, afară de Tatăl, și cine este Tatăl, afară de Fiul
și ace<strong>la</strong> căruia va voi Fiul să-i descopere. Atunci, întorcându-se către ucenici,
deoparte, a mai zis: fericiţi sunt ochii care văd cele ce vedeţi voi. Căci vă spun:
mulţi prooroci și împăraţi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut;
și să audă cele ce auziţi voi și n-au auzit.
Cunoaterea lui Dumnezeu
În „Demonstraţia propovăduirii apostolice”, Sfântul Irineu arată că adevărata cunoaştere
a lui Dumnezeu se dobândeşte prin Duhul Sfânt, Care lucrează împreună cu
Fiul şi cu Tatăl:
„Căci fără Duhul nimeni nu poate vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu și fără
Fiul nimeni nu poate ajunge <strong>la</strong> Tatăl, pentru că cunoașterea Tatălui este Fiul,
iar cunoașterea Fiului lui Dumnezeu se dobândește prin mijlocirea Duhului
Sfânt. Fiul este Cel care prin slujire trimite pe Duhul după bunăvoinţa Tatălui,
celor care Tatăl voiește și cum Tatăl voiește.”. 208
Cunoaşte cineva pe Fiul? Numai Tatăl! Dar pe Tatăl? Numai Fiul şi cel căruia
va voi Fiul să-i descopere! 209 De ce? Pentru că între Tatăl şi Fiul este o unitate
de fiinţă. Datorită acestei unităţi de fiinţă, Fiul cunoaşte desăvârşit pe Tatăl şi Tatăl
cunoaşte desăvârşit pe Fiul. Şi cui se descoperă? Omului, prin Duhul Sfânt. 210
Prin Întrupare Fiul lui Dumnezeu devine văzut şi cunoscut de creaţie. Pentru
om, El este „Păstorul cel bun”. La fel cum un păstor îşi cunoaşte foarte bine oile
sale, <strong>la</strong> fel şi Fiul lui Dumnezeu, venit în lume pentru mântuirea oamenilor, îi
cunoaşte pe fiecare în parte. Spune Domnul Hristos:
„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale.
(…) Eu sunt păstorul cel bun și cunosc pe ale Mele și ale Mele Mă cunosc
208 Irénée de Lyon, Démonstration de <strong>la</strong> Prédication Apostolique, 7, ed. critique par L. M. Froidevaux,
în Sources Chrétiennes, 62, Ed. du Cerf, Paris, 1959, pp. 41 –42.
209 Mt 11, 27; Lc 10, 22.
210 In 14, 15 – 20.
99

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
100
pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul Îmi
pun pentru oi. (…) Oile Mele ascultă de g<strong>la</strong>sul Meu și Eu le cunosc pe ele,
și ele vin după Mine. Și Eu le dau viaţă veșnică și nu vor pieri în veac, și din
mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare
decât toţi, și nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu.” (In 10,
11, 14 – 15, 27 – 29).
Spre deosebire de Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Tatăl nu se arată; acesta este şi
motivul pentru care nu este reprezentat. Este reprezentat Hristos, căci cine îl vede
pe Hristos îl vede pe Tatăl. 211 Această inter-re<strong>la</strong>ţionare între cunoaşterea / vederea
lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu Fiul este subliniată cel mai bine în
cuvântarea de despărţire a Domnului Hristos, cuprinsă în Evanghelia după Ioan.
Spune Domnul Hristos:
„Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine și pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de
acum Îl cunoașteţi pe El și L-aţi și văzut.” (In 14, 7).
Atunci Apostolul Filip I-a zis Mântuitorului:
„Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns.” (In 14, 8).
Iar Iisus i-a răspuns:
„De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe
Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt
întru Tatăl și Tatăl este întru Mine?” (In 14, 9 – 10).
Fără Întrupare nici o fiinţă creată nu-l poate vedea şi nu-l poate cunoaşte pe
Dumnezeu. Chiar şi îngerii, deşi sunt fiinţe spirituale şi-L slujesc pe Dumnezeu, nu
l-ar fi putut cunoaşte dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi Întrupat, căci înainte de
Întrupare îngerii îl „vedeau” pe Dumnezeu numai prin gândirea lor. Astfel, arătându-se
în trup, Hristos, Fiul lui Dumnezeu a devenit văzut chiar şi pentru îngeri. 212
Omul este chemat, <strong>la</strong> rândul său, să dobândească cunoaşterea lui Dumnezeu
şi a creaţiei Lui pe care o posedă îngerii. Pentru aceasta trebuie să ajungă <strong>la</strong> o asimi<strong>la</strong>re
spirituală cu viaţa îngerilor:
„Să ne unim nu numai cu îngerii prin virtute – spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul –, ci și cu Dumnezeu prin cunoștinţă.”. 213
211 In 14, 9.
212 „Cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în
Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat
întru s<strong>la</strong>vă Dumnezeu, S-a arătat în trup, a fost văzut de îngeri.” (1 Tim 3, 16).
213 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire <strong>la</strong> Tatăl nostru, trad. de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, în Filocalia vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 264.

Perioada Octoihului
Asemănarea virtuoasă cu îngerii este parte formatoare a creşterii duhovniceşti
a omului. Această asemănare implică în primul rând o pace angelică, care
este o culminare a vieţii practice, ascetice şi care constă în dragostea faţă de
Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele. 214 În ce priveşte unirea cu Dumnezeu
prin cunoştinţă aceasta are mai cu seamă un caracter moral. Spune Domnul
Hristos, în Predica de pe Munte:
„Fiţi dar desăvârșiţi, precum Tatăl vostru desăvârșit este.” (Mt 5, 48).
Prin urmare efortul nostru de a-l cunoaşte pe Dumnezeu rămâne fără nici un
rezultat atâta vreme cât nu ne îndreptăm viaţa prin păzirea poruncilor. Spune
Sfântul Marcu Ascetul în Filocalia vol. 1:
„Domnul este ascuns în poruncile Sale. Și cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe
măsura împlinirii lor.”. 215
Mari. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 11, 1 – 10
În vremea aceea, fiind Iisus într-un loc și rugându-se, când a încetat, unul
dintre ucenicii Săi a zis către Dânsul: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum
a învăţat și Ioan pe ucenicii lui. Atunci Iisus le-a zis: când vă rugaţi să ziceţi:
Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta.
Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă
dă-ne-o nouă în fiecare zi. Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi
iertăm tuturor celor care ne greșesc nouă. Și nu ne duce pe noi în ispită; ci
ne izbăvește de cel rău. Apoi a zis către ei: dacă cineva dintre voi va avea un
prieten și se va duce <strong>la</strong> el în miezul nopţii și-i va spune: prietene, dă-mi
împrumut trei pâini, căci a venit de <strong>la</strong> drum un prieten <strong>la</strong> mine și n-am ce
să-i pun înainte; iar cel dinăuntru va răspunde: nu mă da de osteneală! Acum
ușa este încuiată și copiii mei sunt în așternut cu mine; nu pot să mă scol
să-ţi dau. Zic vouă: chiar de nu s-ar scu<strong>la</strong> să-i dea în puterea prieteniei, tot
are să se scoale, silit de îndrăznea<strong>la</strong> lui, și-i va da cât îi trebuie. Drept aceea
vă spun vouă: cereţi și se va da vouă; căutaţi și veţi af<strong>la</strong>; bateţi și vi se va deschide.
Pentru că oricine cere va lua; și cine caută va găsi; și celui care bate i
se va deschide.
214 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 36, trad. de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, în Filocalia vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 130.
215 Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 190, în Filocalia vol.
1, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, p. 308.
101

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
„Doamne, învaă-ne să ne rugăm!”
Citim în această pericopă evanghelică că ucenicii Domnului, după ce L-au aşteptat
să-şi termine rugăciunea, căci Iisus se ruga într-un loc deosebit, 216 deci după
ce a sfârşit rugăciunea, I-au zis:
102
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat și Ioan pe ucenicii lui.”
(Lc 11, 1).
Această cerere este într-un fel introducerea <strong>la</strong> rugăciunea „Tatăl nostru”. Spre
deosebire de Sfântul Evanghelist Luca, unde rugăciunea este rostită de Domnul
Hristos imediat după rugămintea apostolilor de a-i învăţa cum să se roage, <strong>la</strong>
Sfântul Evanghelist Matei rugăciunea „Tatăl nostru” este rostită în cadrul Predicii
de pe Munte, după ce Domnul Hristos le arată Apostolilor câteva exemple de rugăciune,
care nu sunt primite <strong>la</strong> Dumnezeu:
„Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le p<strong>la</strong>ce, prin sinagogi și prin
colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat
grăiesc vouă: și-au luat p<strong>la</strong>ta lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara
ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care
este în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile,
că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi
lor, că știe Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi
de <strong>la</strong> El.” (Mt 6, 5 – 8).
Diferenţa dintre cele două re<strong>la</strong>tări, mateiană şi lucanică, 217 este una de nuanţă.
În Evanghelia după Matei găsim formu<strong>la</strong>rea:
iar în cea după Luca:
„Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri.”
(Mt 6, 12),
„Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi înșine iertăm tuturor celor ce
ne greșesc nouă.” (Lc 11, 4).
O altă diferenţă este că <strong>la</strong> Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei găsim şi adaosul:
„Că a Ta este împărăţia și puterea și s<strong>la</strong>va în veci.” (Mt 6, 13),
adaos care a trecut în practica liturgică a Bisericii creştine din cele mai vechi timpuri
ca ecfonis rostit numai de preot, care încheie rugăciunea Tatăl nostru rosti-
216 Lc 11, 1.
217 Rugăciunea „Tatăl nostru” o găsim re<strong>la</strong>tată doar <strong>la</strong> Sfântul Evanghelist Matei (Mt 6, 9 – 13)
și Sfântul Evanghelist Luca (Lc 11, 2 – 4).

Perioada Octoihului
tă într-un g<strong>la</strong>s de toţi credincioşii. Această practică continuă şi în zilele noastre.
Astfel, cei care participă <strong>la</strong> slujbele Bisericii rostesc rugăciunea „Tatăl nostru” în
variantă lucanică, adică fără adaosul liturgic de <strong>la</strong> sfârşit, pe care-l rosteşte numai
preotul în următoarea formulă:
„Că a Ta este împărăţia și puterea și s<strong>la</strong>va a Tatălui și a Fiului și Sfântului Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor.”.
În cultul Bisericii se folosesc mai multe variante ale rugăciunii „Tatăl nostru”.
De exemplu, sunt unii care atunci când rostesc rugăciunea în loc de „pâinea noastră
cea de toate zilele”, spun „pâinea noastră cea spre fiinţă”; sau în loc de: „şi ne iartă
nouă greşalele noastre”, spun „şi ne iartă nouă greşelile noastre”.
Aşa cum a observat şi Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu
atunci când a revizuit Sfânta Scriptură după Septuaginta, pe care mai apoi a înzestrat-o
şi cu un bogat comentariu, mai corect este să spunem:
în loc de:
„Pâinea noastră cea de toate zilele.”,
„Pâinea noastră cea spre fiinţă.”.
„Cea spre fiinţă” nu traduce exact cuvântul original, dar nici nu constituie o
erezie, spunea Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu. Sfinţii
Părinţi i-au imprimat o dimensiune duhovnicească, euharistică, spunând că este
vorba de Sfânta Euharistie. 218
Trebuie să subliniem însă un alt aspect: hrana noastră zilnică – „pâinea noastră
cea de toate zilele” –, I-o datorăm în primul rând lui Dumnezeu şi de <strong>la</strong> El se
cade s-o cerem. Apoi, în ceea ce priveşte hrana euharistică – „cea spre fiinţă”, care
ne zideşte fiinţa –, aceasta o primim nu în fiecare zi, ci numai atunci când ne pregătim
în mod deosebit pentru ea. Aşadar mai corect este să se spună:
„Pâinea noastră cea de toate zilele.” (Mt 6, 11; Lc 11, 3).
Mai departe, în ceea ce priveşte pluralul celor două variante „greşale” şi „greşeli”,
tot Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu spune că:
„Limba impune o diferenţiere semantică. Spre deosebire de greșeli, care sunt
simple erori sau abateri de <strong>la</strong> normă, greșalele înseamnă încălcarea datoriilor
morale pe care oamenii le contactează nu numai faţă de Dumnezeu, ci
218 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de
ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001,
p. 1466.
103

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
104
și de semenii lor, atât prin răul pe care-l fac, cât și prin binele pe care nu-l
fac.”. 219
Prin urmare, mai corect este să zicem:
în loc de:
„Și ne iartă nouă greșalele noastre.”,
„Și ne iartă nouă greșelile noastre.”.
Varianta lucanică este mai explicită, căci aici se spune:
„Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri.”
(Lc 11, 4).
În rugăciune noi ne adresăm lui Dumnezeu, singurul care are puterea de a
ierta păcatele. Spre deosebire de Dumnezeu, omul nu poate ierta păcatele, chiar
dacă este preot. Spre exemplu, preotul în scaunul spovedaniei, înainte de a asculta
mărturisirea penitentului, spune:
„Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci
nu te rușina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială
spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de <strong>la</strong> Domnul nostru Iisus Hristos.
Iată și sfânta Lui icoană înaintea noastră este. Și eu sunt numai un martor, ca
să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de
mine ceva, să știi că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama dar, de vreme
ce ai venit <strong>la</strong> doctor, să nu te întorci nevindecat.”. 220
Sfântul Sinod <strong>la</strong> Bisericii Ortodoxe Române, autoritatea supremă care hotărăşte
şi deliberează în Biserica Ortodoxă, nu s-a pronunţat încă pentru versiunea
oficială a rugăciunii „Tatăl nostru”, poate avându-se în vedere şi diferenţele existente
<strong>la</strong> cei doi evanghelişti. Nu greşesc cei care se roagă, spunând:
sau:
„Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri.”,
„Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri.”.
Tuturor se cere însă o înţelegere a cuvântului rostit în rugăciune, pentru ca
raportarea noastră <strong>la</strong> Dumnezeu să fie o închinare a întregii noastre fiinţe şi nu
doar o formalitate rituală.
219 Ibidem.
220 Slujba mărturisirii, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 53.

Miercuri. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 11, 9 – 13
Perioada Octoihului
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: cereţi și se va da vouă; căutaţi și veţi af<strong>la</strong>;
bateţi și vi se va deschide. Pentru că oricine cere va lua; și cine caută va găsi;
și celui care bate i se va deschide. Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul
pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă-i va cere pește, oare, îi va da șarpe în loc
de pește? Sau dacă îi va cere un ou, îi va da scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi
răi, știţi să daţi fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru cel
din ceruri va da Duhul Sfânt celor care îl cer de <strong>la</strong> Dânsul.
Principii de viaă cretină
În continuarea rugăciunii „Tatăl nostru”, găsim în Evanghelia după Luca, în capitolul
al XI-lea, un principiu de viaţă formu<strong>la</strong>t de Domnul Hristos:
„Cereţi și vi se va da; căutaţi și veţi af<strong>la</strong>; bateţi și vi se va deschide. Că oricine
cere ia; și cel ce caută găsește, și celui ce bate i se va deschide.” (Lc 11, 9 – 10).
Dar ce să cerem de <strong>la</strong> Dumnezeu? Ce să căutăm <strong>la</strong> Dumnezeu? şi La ce porţi
să batem? De <strong>la</strong> Dumnezeu trebuie să cerem ceea ce nu putem dobândi de <strong>la</strong>
oameni – şi anume iertarea păcatelor. De fapt, iertarea păcatelor este singura cerere
condiţionată de Domnul Hristos în rugăciunea „Tatăl nostru”:
„Și ne iartă nouă greșalele (păcatele – versiunea lucanică) noastre, precum și
noi iertăm greșiţilor noștri.” (Mt 6, 12; Lc 11, 4).
Cu alte cuvinte suntem iertaţi de Dumnezeu, dacă şi noi suntem capabili de
iertare. Iertăm, dar şi noi avem nevoie de iertare. Avem nevoie de iertarea lui
Dumnezeu şi de iertarea fraţilor noştri. Ca unii pe care Dumenzeu ne-a iertat şi
ne-a împăcat cu Sine în Hristos, ca unii care cerem mereu lui Dumnezeu iertarea
păcatelor noastre se cuvine ca şi noi să iertăm greşalele fraţilor noştri.
Învăţătura despre iertarea frăţească a fost expusă de Iisus în Predica de pe
Munte în două rânduri. În primul rând, Domnul Hristos învaţă că nu se cuvine
să-ţi aduci darul tău <strong>la</strong> altar decât după ce te-ai împăcat cu fratele tău. 221 În al doilea
rând, în însăşi rugăciunea „Tatăl nostru” există următoarea cerere: „şi ne iartă
nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, 222 cu comentariul pe care
Domnul Hristos îl adaugă <strong>la</strong> această cerere:
221 Mt 5, 23 – 24.
222 Mt 6, 12.
„Că de veţi ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc;
iar de nu veţi ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșalele
voastre” (Mt 6, 14 – 15).
105

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
106
Părintele profesor Dumitru Stăniloae vorbind despre iertare spune următoarele:
„Omul care nu cere iertare nu are nevoie de ea, nu simte lipsa ei. Ca să ierţi
un om, ace<strong>la</strong> trebuie să vadă că a greșit, să regrete greșea<strong>la</strong>. Poţi să-l ierţi și
înainte, dar iertarea nu-i va folosi <strong>la</strong> nimic. El nu apreciază însemnătatea iertării,
nu și-o însușește intim, nu o cunoaște cu adevărat decât atunci când își
dă seama de greșea<strong>la</strong> sa. Experienţa iertării nu se produce fără suferinţă pentru
greșeală.”. 223
Sunt unii care nu recunosc că au greşit cu ceva cuiva. Acestora Sfântul Apostol
şi Evanghelist Ioan le spune:
sau:
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este
întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne
ierte păcatele și să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 In 1, 8 – 9),
„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos
este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu,
pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.” (1 In 4, 20).
Aşadar, voia lui Dumnezeu este să iertăm greşalele aproapelui nostru, pentru
ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre. Împlineşte voia lui Dumnezeu,
ca şi El să poată împlini voia ta. Ceea ce Dumnezeu voieşte cu tine şi cu cei<strong>la</strong>lţi,
voieşte şi tu pentru tine şi pentru cei<strong>la</strong>lţi şi fii încredinţat că Dumnezeu va împlini
orice I-ai cere în rugăciune. Iar ceea ce voieşte Dumnezeu de <strong>la</strong> tine şi de <strong>la</strong> cei<strong>la</strong>lţi
ne-a spus în Evanghelie: de trăieşti prin Evanghelie, Domnul va împlini toate
voile tale. 224
Pe de altă parte, nu trebuie să-i cerem lui Dumnezeu rezolvarea problemelor
de organizare lumească sau de bunăstare pământească. 225 Când cerem pâinea noastră
cea de toate zilele, cerem binecuvântarea lui Dumnezeu de a lucra pentru această
pâine, de a ne întări în munca noastră, de a ne câştiga în mod cinstit pâinea.
Avem apoi îndemn: „învaţă-te a lucra, ca să nu te înveţi a cere”, căci spune Sfântul
Apostol Pavel în a doua epistolă către tesaloniceni:
„Dacă cineva nu vrea să lucreze, ace<strong>la</strong> nici să nu mănânce.” (2 Tes 3, 10).
De multe ori însă cerem şi nu primim pentru că cerem ce nu ne trebuie, ce nu ne
foloseşte. O rugăciune către Dumnezeu culeasă din folclor spune în felul următor:
223 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 262.
224 Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Ed. Bizantină, București, 1998, p. 106.
225 Dacă cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de organizare lumească, apoi pe
drept cuvânt ne putem aștepta să auzim: „Aţi greșit numărul.”. – cf. N. Steinhardt, Jurnalul
fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 332.

Perioada Octoihului
„L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere ca să pot înfăptui ceva,
El a făcut din mine o fiinţă s<strong>la</strong>bă, ca să ascult smerit.
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea sănătate, ca să pot face fapte mari,
El mi-a dăruit infirmităţi, ca să pot face fapte bune.
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea bogăţii, ca să dobândesc fericirea.
El m-a făcut sărac, pentru a dobândi înţelepciune.
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea măreţie, ca să fiu cinstit între oameni.
El m-a făcut smerit, ca să-mi recunosc dependenţa faţă de El.
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea toate lucrurile, ca să mă pot bucura de
viaţă,
El mi-a dat viaţă ca să mă pot bucura de toate lucrurile.
N-am primit nimic din ce-am cerut în rugăciune, dar am primit tot ce sperasem…
În ciuda rugăciunilor mele rostite, rugăciunile mele nerostite au fost ascultate.”.
Şi concluzia acestui autor anonim este:
„Sunt cel mai binecuvântat om din lume!”.
Dacă cerem de <strong>la</strong> Dumnezeu pentru suflet iertarea păcatelor şi pentru trup,
pâinea cea de toate zilele, atunci ajungem să ne bucurăm de darurile Sale: de pace,
de dragoste, de îndelungă-răbdare şi să dobândim încă de pe pământ fericirea
promisă de Domnul Hristos în Împărăţia cerurilor. Aşadar, ce să cerem de <strong>la</strong>
Dumnezeu? Pentru suflet, iertarea păcatelor şi pentru trup, pâinea cea de toate
zilele. Ce să căutăm <strong>la</strong> Dumnezeu? Pacea, dragostea şi îndelunga-răbdare. Şi <strong>la</strong>
ce porţi să batem? La „porţile fericirii” pe care ne-a promis-o Domnul Hristos în
Împărăţia cerurilor.
Joi. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 11, 14 – 23
În vremea aceea a scos Iisus un diavol dintr-un bolnav care era mut. Și când
a ieșit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulţimile s-au minunat.
Unii însă dintre ei ziceau: cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, scoate pe diavoli.
Iar alţii, ispitindu-L, cereau de <strong>la</strong> Dânsul să le dea un semn din cer. Dar
El, știind gândurile lor, le-a zis: orice împărăţie, dacă se dezbină în sine, se
pustiește și casă peste casă se răstoarnă. Deci și satana, dacă s-a dezbinat în
sine, cum va mai sta în împărăţia lui, fiindcă spuneţi că Eu izgonesc pe diavoli
cu Beelzebul? Iar dacă Eu izgonesc pe diavoli cu Beelzebul, feciorii voștri
cu cine îi izgonesc? De aceea ei vă vor fi judecători. Dacă însă Eu scot afară
pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, atunci a ajuns și <strong>la</strong> voi împărăţia lui
Dumnezeu. Când un om tare și înarmat păzește curtea sa, avuţiile lui stau în
107

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Lucrarea celui rău
108
bună pace. Dar, când va veni unul mai tare decât el asupra lui și-l va birui, îi
ia toate armele în care nădăjduise și împarte prăzile ridicate de <strong>la</strong> el. Cel care
nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel care nu adună cu Mine risipește.
Cărturarii şi fariseii erau atât de împietriţi faţă de Domnul Hristos, încât nici ceea
ce vedeau nu credeau. Sfântul Evanghelist Luca spune că atunci când Domnul
Hristos a scos un demon, dintr-un om care era mut, după ce mutul a vorbit, mulţimile
s-au minunat, dar unii – adică cărturarii şi fariseii – ziceau în cugetele lor
că Mântuitorul este un profet mincinos, un înşelător, că a făcut un pact cu căpetenia
demonilor, cu Beelzebul, pentru a-i scoate pe demoni. 226 Domnul Hristos
cunoscând gândurile lor, le-a zis:
„Orice împărăţie, dezbinându-se în sine, se pustiește și casă peste casă cade. Și dacă
satana s-a dezbinat în sine, cum va mai sta împărăţia lui?” (Lc 11, 17 – 18).
Aşadar diavolul are o împărăţie, care nu este altceva decât opusul Împărăţiei
lui Dumnezeu. Dacă împărăţia lui Dumnezeu a fost numită „rai”, împărăţia diavolului
a fost numită „iad”. Un alt nume folosit de Domnul Hristos pentru iad a
fost gheenă, un loc în afara Ierusalimului unde se duceau gunoaiele şi se ardeau,
un loc plin de toată necurăţia.
Şi pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu îngerii buni au o anumită ierarhie,
ace<strong>la</strong>şi lucru este şi în împărăţia diavolului. Îngerii răi sunt specializaţi pe anumite
patimi. Sfântul Ioan Casian în lucrarea sa „Despre cele opt gânduri ale răutăţii”
vorbeşte despre înfrânarea pântecelui, despre desfrânare, despre iubirea de
argint, despre mânie, despre întristare, despre trândăvie, despre s<strong>la</strong>va deşartă şi
despre mândrie, arătând că fiecare patimă poate fi numită pe drept cuvânt „duh”
– spre exemplu: duhul desfrânării, duhul iubirii de arginţi. Prin urmare de atâţia
demoni suntem stăpâniţi, câte patimi avem. 227
La fel Evagrie Ponticul în „Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor”
spune că:
226 Lc 11, 14 – 15.
„Toate gândurile diavolești furișează în suflet chipurile lucrurilor sensibile,
care, punându-și întipărirea în minte, o fac să poarte în ea formele acelor
lucruri. Deci de <strong>la</strong> însuși lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaște
care drac s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în cugetul meu se înfăţișează
chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul
ţinerii de minte a răului, furișat în mine. Dacă iarăși se învârtește în mine
227 Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești și convorbirile duhovnicești, în PSB 57, Ed.
IBMBOR, București, 1990, pp. 161 – 265.

Perioada Octoihului
gândul <strong>la</strong> bani sau <strong>la</strong> s<strong>la</strong>vă, dintr-acestea se va cunoaște duhul care ne
necăjește.”. 228
Invaziei gândurilor desfrânate şi a plictiselii îi urmează tristeţea, nesiguranţa,
deznădejdea, împietrirea, orbirea, hu<strong>la</strong> şi disperarea. Dacă prinzi gustul dorinţelor
trupeşti, urmările vor fi foarte grave. Părinţii numesc acestea „dorinţe profanatorii
templului duhovnicesc al lui Dumnezeu”. Dacă ne desfătăm cu ele, harul
lui Dumnezeu ne părăseşte pentru mult timp şi gândurile şi imaginaţiile păcătoase
capătă un ascendent foarte puternic în noi. Ne covârşesc şi ne ameţesc în
aşa măsură încât nu vom putea atrage harul din nou, decât printr-o pocăinţă sinceră
şi printr-un refuz de a ne lăsa cuprinşi de sugestiile vrăjmaşului. 229
Despre Maria Magdalena citim că Domnul Hristos a scos din ea şapte demoni; 230
despre demonizatul din ţinutul Gherghesenilor citim că era stăpânit de o legiune
de demoni; 231 despre femeia gârbovă, care de optsprezece ani avea un duh de
neputinţă, neputându-se uita decât în pământ, citim că a legat-o pe ea satana; 232
despre demonizatul mut din pericopa evanghelică în discuţie, de asemenea ştim
că era aşa din lucrarea satanei. 233
Un demonizat nu mai este responsabil de lucrările lui. Diavolul îl chinuieşte,
îl aruncă în foc şi în apă, dar nu ca să-l piardă, ci ca să-l tiranizeze. Un demonizat
nu este deloc liniştit, nu are deloc stare, se aprinde repede <strong>la</strong> mânie. Apoi, în
casa unde este un demonizat sau un om pătimaş, acolo este iadul, căci iadul nu
este altceva decât trăirea în păcat.
La fel ca şi raiul care pentru unii poate să înceapă chiar de aici de pe pământ,
iadul omului începe de pe pământ, dacă omul nu vieţuieşte în Dumnezeu. 234 Prin
urmare, mai mult decât un loc, iadul este o stare. El este deficienţa spiritului,
deformarea, fără speranţă de îndreptare, a vieţii sufleteşti. E neputinţa spirituală
împreunată cu disperarea. E neputinţa iubirii, a comuniunii. 235
Lupta împotriva diavolului poate fi dusă de unul care este – după cuvântul
Mântuitorului – mai tare decât el, care vine asupra lui şi-l înfrânge. Omul prin
harul preoţiei poate sta împotriva uneltirilor diavolului, însă nu oricărui preot îi
228 Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor, 2, în Filocalia vol. 1,
trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, p. 74.
229 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia,
1996, p. 242.
230 Mc 16, 9; Lc 8, 2.
231 Mc 5, 9; Lc 8, 30.
232 Lc 13, 11.
233 Mt 12, 22; Lc 11, 14.
234 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 47.
235 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 335.
109

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
este recomandată lupta deschisă împotriva lui. Dacă preotul respectiv nu împlineşte
toate poruncile Domnului Hristos, dacă nu trăieşte după voia lui Hristos,
atunci diavolul nu i se supune, ca oarecând apostolilor care nu au reuşit să vindece
un demonizat pentru că nu se rugau şi nu posteau îndeajuns. 236 Apoi, dacă
preotul trăieşte drept, se poate întâmp<strong>la</strong> ca cineva din familia lui să nu ducă aceeaşi
viaţă în sfinţenie, ci să fie stăpânit de o patimă anume. Atunci diavolul, pentru
că nu se poate atinge direct de preot, se atinge indirect, prin cei din familia
lui. Aceasta este raţiunea pentru care dezlegările de blesteme sau molitfele Sfântului
Vasile cel Mare, prin care diavolul este alungat, deci provocat <strong>la</strong> luptă, se citesc
de regulă în mănăstiri, de acei părinţi îmbunătăţiţi care, prin post şi prin rugăciune,
au dobândit de <strong>la</strong> Dumnezeu o anumită percepţie, încât pot sesiza cu simţurile
trupului sau ale sufletului lucrarea diavolească.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune în „Fărâmiturile ospăţului”:
110
„Dracii, nevăzuţi pentru ochii noștri trupești, pot fi văzuţi cu ochii sufletului,
cu mintea și cu inima. Sfinţii Părinţi, care au ajuns desăvârșiţi, îi puteau
vedea și cu ochii trupului. Noi, care nu-i vedem în modul acesta, trebuie să
învăţăm să-i vedem cu ochii sufletului.”. 237
Însă nu trebuie să ne facem din aceasta un scop. Pe noi trebuie să ne preocupe
nu atât vederea îngerilor – fie ei buni sau răi –, cât trăirea în legea lui Dumnezeu.
Apoi părinţii spuneau că a-ţi recunoaşte păcatul este un mare dar al Cerului, mai
mare decât vederea îngerilor. 238
Vineri. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 11, 23 – 26
Zis-a Domnul: cel care nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel care nu
adună cu Mine risipește. Când duhul cel necurat va ieși din om, va umb<strong>la</strong>
prin locuri fără apă, căutându-și odihnă; dar negăsind, își va zice: mă voi
întoarce în casa mea, de unde am ieșit. Și, venind, o află măturată și împodobită.
Atunci se duce și ia cu sine pe alte șapte duhuri mai rele decât el și,
intrând, locuiesc acolo; și starea acelui om ajunge, acum pe urmă, mai rea
ca <strong>la</strong> început.
236 Mt 17, 19 – 21; Mc 9, 28 – 29.
237 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia,
1996, p. 216.
238 Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad. de Ep. Irineu Slătineanu, Ed. Adonai,
București, 1995, p. 29.

Uitarea de Dumnezeu
Perioada Octoihului
Biserica ne învaţă că <strong>la</strong> Botez fiecare creştin primeşte de <strong>la</strong> Dumnezeu un înger
păzitor care, ocrotindu-l în mod nevăzut, îl învaţă să împlinească toate faptele bune
pe parcursul vieţii şi-i reaminteşte poruncile lui Dumnezeu. La rândul său Lucifer,
care din înger de lumină a devenit împărat al întunericului, dorind să antreneze
tot neamul omenesc în propria sa cădere, deleagă pe lângă fiecare om un spirit
căzut, care-l urmăreşte peste tot, străduindu-se să-l atragă în tot felul de păcate.
Prin urmare, după Botez omul este încadrat de doi îngeri: de îngerul păzitor,
numit şi înger bun şi de un înger rău. Îngerul rău îşi dă toată silinţa să ne murdărească
haina Botezului, haina albă pe care am primit-o atunci când am devenit
creştini. Şi o întinăm cu fiecare păcat pe care-l facem. Păcatul, dacă se conştientizează
şi dacă se mărturiseşte preotului, este iertat prin Taina Sfintei Spovedanii.
Dar mărturisirea păcatelor nu este suficientă. Este necesară, dar nu suficientă. De
ce? Pentru că trebuie să facem faptele credinţei. Dacă înainte am săvârşit păcate,
acum trebuie să facem fapte bune, opusul păcatelor.
Păcatele au rădăcini. Ca să le smulgem afară este nevoie de nevoinţă: de post
şi de rugăciune; de post ca unul ce cuprinde în sine toate nevoinţele trupeşti şi
de rugăciune ca una ce cuprinde în sine toate nevoinţele sufleteşti. Aceste nevoinţe
le-a recomandat Domnul Hristos Apostolilor atunci când L-au întrebat de ce
nu au reuşit să vindece un demonizat. Le-a spus Domnul Hristos:
„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și
cu post” (Mt 17, 21; Mc 9, 29).
Dacă ne eliberăm din robia diavolului prin rugăciune şi prin post, tot aşa trebuie
să luptăm în continuare cu el. Nu este de ajuns să ne curăţim sufletul prin
spovedanie, ci trebuie să ne păstrăm această curăţie toată viaţa. De ce? Pentru că
viaţa noastră duhovnicească este o continuă luptă, o continuă ispitire:
„Atunci când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând
odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce <strong>la</strong> casa mea, de unde am ieșit.
Și, venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte
duhuri mai rele decât el.” (Mt 12, 43 – 45; Lc 11, 24 – 26).
Diavolul vorbeşte cu omul fără de g<strong>la</strong>s, dar se foloseşte de „cuvinte”; gândurile
sunt ca nişte „cuvinte” care nu sunt purtate de g<strong>la</strong>s, nici îmbrăcate în sunete.
Astfel, semnele concrete că spiritul căzut s-a apropiat de noi şi acţionează asupra
noastră sunt acestea:
- rapida apariţie în noi a gândurilor și închipuirilor, a simţămintelor și senzaţiilor
deșarte și păcătoase;
111

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
112
- îngreuierea trupului și intensificarea pornirilor trupești;
- împietrirea inimii;
- aroganţa;
- gândurile de s<strong>la</strong>vă deșartă;
- respingerea pocăinţei;
- uitarea de moarte;
- plictisea<strong>la</strong>;
- deosebita preocupare de grijile pământești. 239
Când omul uită de Dumnezeu, uită şi de moarte şi începe să trăiască ca şi cum
ar fi nemuritor, nemaifiind preocupat deloc de starea lui de călător înspre veşnicie,
nici de soarta care-l aşteaptă.
„Dacă amintirea vivifică – spune Alexandre Schmemann – uitarea este moarte,
sau mai bine zis începutul morţii. Lipsa acelui pe care l-am uitat este o realitate
pentru mine; el într-adevăr nu mai există în viaţa mea, a murit pentru
mine și eu pentru el. Dar dacă Ace<strong>la</strong> pe Care L-am uitat este Dumnezeu,
Dătătorul de viaţă, dacă Dumnezeu a încetat să mai fie amintirea care era
cunoașterea și puterea vieţii, viaţa devine o cunoaștere a morţii și o gustare a
ei continuă.” 240
Uităm de Dumnezeu atunci când nu mai vorbim cu El prin rugăciune. Sfântul
Marcu Ascetul spune:
„Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţește rugăciunea, ca atunci când
îl vei uita Domnul să-și aducă aminte de tine.”. 241
Astfel, primul semn al „uitării de Dumnezeu” este că începem să neglijăm
rugăciunea, această îndeletnicire absolut indispensabilă omului şi să o socotim
o activitate nefolositoare şi facultativă; 242 renunţăm nu numai <strong>la</strong> rugăciunea neîncetată,
ci şi <strong>la</strong> cea statornicită să se facă dimineaţa şi seara.
Fără rugăciune vom fi fără Dumnezeu; ne vom îndrăci. Atunci, fără ruşine
vom călca în picioare poruncile lui Hristos şi vom săvârşi păcatele cele mai groaznice,
pentru că uitând de moartea fizică suntem cuprinşi de moartea spirituală.
Încetul cu încetul, păcatul micşorează sufletul omului, îl apropie de moarte,
îl transformă din nemuritor în muritor, din nestricăcios şi infinit, în stricăcios şi
239 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română de Alba Iulia,
1996, p. 220.
240 Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 130.
241 Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 25, în Filocalia vol. 1,
trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, p. 287.
242 „Cel ce neglijează rugăciunea își neglijează mântuirea; cel ce părăsește rugăciunea își pierde mântuirea.”.
– cf. Ignatie Briancianinov, op. cit., p. 238.

Perioada Octoihului
mărginit. Cu cât mai multe păcate are omul cu atât este mai muritor. Şi, dacă omul
nu se simte pe sine însuşi nemuritor, este limpede că se găseşte cu totul cufundat
în păcate.
Creştinismul este o chemare <strong>la</strong> lupta împotriva morţii până <strong>la</strong> suf<strong>la</strong>rea cea mai
de pe urmă, adică până <strong>la</strong> biruinţa finală asupra ei. Orice păcat constituie o cedare,
orice patimă, o trădare, orice răutate, o înfrângere. 243
Dimpotrivă, cel ce îşi aminteşte adesea de moartea trupească devine viu sufleteşte.
El locuieşte pe pământ ca un călător într-o colibă, sau ca un prizonier în
închisoare, aşteptând în orice moment să fie judecat şi executat. În faţa ochilor
săi porţile veşniciei sunt mereu deschise. Nici o frumuseţe pământească, nici o
ispită nu-i atrage atenţia sau dorinţa. Nu judecă pe nimeni, căci ştie că în faţa
judecăţii lui Dumnezeu se va pronunţa împotriva lui aceeaşi judecată cu care el
judecă aici jos pe alţii. El iartă totul şi pe toţi pentru ca şi el să fie iertat şi să dobândească
mântuirea. Este bun cu toţi, are milă faţă de toţi, ca şi el să aibă parte de
milă şi de iertare. 244
Prin aducerea aminte de moarte – cum se spune în Pateric - se naşte în noi
lepădarea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, paza minţii şi rugăciunea neîncetată,
şi toată virtutea. De aceea, dacă e cu putinţă, să ne folosim de acest lucru ca
de propria respiraţie, pentru că nimeni care cunoaşte amintirea morţii nu va mai
putea păcătui vreodată. 245
Sâmbătă. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 8, 16 – 21
Zis-a Domnul: nimeni, după ce a aprins o lumină, nu o acoperă cu un vas,
nici nu o pune sub pat, ci o pune în sfeșnic, pentru ca cei care intră să vadă
lumina. Căci nu este nimic tăinuit care să nu se arate, și nimic ascuns care
să nu se cunoască și să nu vină <strong>la</strong> lumină. Luaţi seama deci <strong>la</strong> felul cum auziţi:
căci celui care are i se va da; iar de <strong>la</strong> cel care nu are, și ce gândește că are, se
va lua de <strong>la</strong> el. Atunci au venit <strong>la</strong> Dânsul mama Lui și fraţii Lui, dar nu
puteau să se întâlnească cu El din pricina mulţimii poporului; și I-au spus
Lui, zicând: mama Ta și fraţii Tăi stau afară și voiesc să Te vadă. Iar El, răspunzând,
a zis către ei: mama Mea și fraţii Mei sunt aceștia care ascultă cuvântul
lui Dumnezeu și-l îndeplinesc pe el.
243 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 67.
244 Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română de Alba Iulia,
1996, pp. 100 – 101.
245 Isihie Preotul, Către Teodul, 53; Isihie Horevitul. – cf. Dimitrios G. Tsamis, Patericul
Sinaitic, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 111 - 113.
113

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Darurile Duhului Sfânt
În continuarea pildei semănătorului, Domnul Hristos a rostit aceste cuvinte:
114
„Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci
o așază în sfeșnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Căci nu este nimic
ascuns care să nu se dea pe faţă și nimic tainic care să nu se cunoască și să nu
vină <strong>la</strong> arătare.” (Mc 4, 21 – 22; Lc 8, 16 – 17).
Se face aici referire <strong>la</strong> sămânţa cea bună, care în variantă mateiană aduce rod
una treizeci, alta şaizeci, alta o sută. 246 Într-o meditaţie anterioară legam această
pildă de pilda ta<strong>la</strong>nţilor, spunând că fiecare dintre noi primim cel puţin un ta<strong>la</strong>nt.
Apoi, în funcţie de împrejurări unii se învrednicesc să primească şi alţi ta<strong>la</strong>nţi.
Am numit ta<strong>la</strong>nţii darurile Duhului Sfânt pe care credincioşii le primesc în Sfintele
Taine.
Dacă <strong>la</strong> Botez credinciosul primeşte un ta<strong>la</strong>nt, <strong>la</strong> Căsătorie primeşte doi ta<strong>la</strong>nţi,
iar <strong>la</strong> Hirotonie cinci ta<strong>la</strong>nţi, pe măsură ce sporeşte în viaţa duhovnicească şi se
împărtăşeşte cu Hristos prin taina Sfintei Euharistii, primeşte cei mai mulţi ta<strong>la</strong>nţi,
cele mai multe daruri.
Profetul Isaia, după ce spune că Mântuitorul se va naşte dintr-o Fecioară, 247
deci mai presus de fire, arată că asupra Lui se vor odihni şapte duhuri. Am putea
spune că Domnul Hristos ca om a primit de <strong>la</strong> Dumnezeu cei mai mulţi ta<strong>la</strong>nţi:
„Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul cunoștinţei, duhul știinţei,
duhul sfatului, duhul tăriei, duhul temerii de Dumnezeu.” (Is 11, 2).
Sfântul Maxim Mărturisitorul în „Răspunsuri către Ta<strong>la</strong>sie” arată care este lucrarea
celor şapte duhuri care s-au odihnit peste Hristos:
„Duhul temerii de Dumnezeu se arată în înfrânarea cu fapta de <strong>la</strong> păcate;
duhul tăriei, în pornirea plină de râvnă spre lucrarea și împlinirea poruncilor;
duhul sfatului, în deprinderea discernământului care ne ajută să deosebim
cele bune de cele rele; duhul știinţei ne face să știm fără greșeală care este
lucrarea virtuţii, după care lucrând nu putem cădea nicidecum din dreapta
judecată a raţiunii; duhul cunoștinţei ne dă putinţa să cuprindem cu mintea
raţiunile din porunci și să înţelegem rostul fiecărei porunci; duhul înţelegerii
este consimţământul sufletului nostru cu raţiunile poruncilor; duhul înţelepciunii
ne face să ne înălţăm <strong>la</strong> cauza raţiunilor duhovnicești din porunci
și <strong>la</strong> unirea cu ea.”. 248
246 Mt 13, 8; Mc 4, 20.
247 Is 7, 14.
248 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Ta<strong>la</strong>sie, 54, în Filocalia vol. 3, trad. de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1994, pp. 251 – 252.

Perioada Octoihului
Prin urmare atunci când preotul sau credinciosul se împărtăşeşte cu Hristos,
cel care are plinătatea darurilor Duhului primeşte cele mai multe daruri. În rugăciunile
de după Sfânta Împărtăşanie credinciosul se roagă în felul următor:
„Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai lepădat pe mine
păcătosul, ci, părtaș a fi Sfintelor Tale taine, m-ai învrednicit… Ci, Stăpâne,
Iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit și ai înviat și ai dăruit nouă
aceste înfricoșătoare și de viaţă făcătoare Taine, spre binefacerea și sfinţirea
sufletelor și a trupurilor noastre, dă să-mi fie și mie acestea spre tămăduirea
sufletului și a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicului, spre luminarea
ochilor inimii mele, spre împăcarea sufleteștilor mele puteri, spre credinţă
neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre desăvârșirea înţelepciunii, spre
paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har și spre dobândirea
împărăţiei Tale. Ca, în sfinţenia Ta, cu acestea fiind păzit, să pomenesc
harul Tău pururi și să nu mai viez mie, ci Ţie, Stăpânului și Binefăcătorului
nostru.”. 249
După ce ne-am împărtăşit cu Hristos suntem datori să-L şi mărturisim lumii.
Îndemnul de <strong>la</strong> Sfânta Liturghie: „cu pace să ieşim” ne obligă să ieşim în lume „în
numele Domnului”. De ce? Pentru că odată ce suntem luminaţi, odată ce L-am primit
prin Euharistie pe Hristos care este „Lumina lumii”, 250 suntem datori să ducem
şi noi această lumină acolo unde lipseşte.
Dacă ne împărtăşim cu „focul”, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog,
care spune în rugăciunea a şaptea de dinainte de împărtăşanie:
„Bucurându-mă și cutremurându-mă, cu focul mă împărtășesc, iarbă uscată
fiind eu, și – străină minune! – mă răcoresc nears, ca rugul de demult care,
aprins fiind, nu se mistuia.” 251 ,
nu putem să-l „ascundem”, să nu-l mărturisim pe Hristos, căci nimeni nu
aprinde făclia ca s-o pună sub pat, ci o aşază în sfeşnic, pentru ca să lumineze
tuturor. 252
249 Rugăciunile de mulţumire după dumnezeiasca împărtășire, în Liturghier, Ed. IBMBOR, București,
2000, pp. 337 – 338.
250 In 8, 12.
251 Rânduia<strong>la</strong> sfintei împărtășiri, Rugăciunea a șaptea a Sfântului Simeon Noul Teolog, în Liturghier,
Ed. IBMBOR, București, 2000, pp. 331.
252 Mc 4, 21; Lc 8, 16.
115

Semne i mustrări
Luni. săptămâna a xxiv-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 11, 29 – 33
În vremea aceea, adunându-se popor mult, Iisus a început să le vorbească,
zicând: neamul acesta este un neam viclean; cere semn, dar semn nu i se va
da, decât numai semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona semn
Ninivitenilor, tot așa și Fiul Omului va fi pentru neamul acesta. Împărăteasa
de <strong>la</strong> miazăzi se va scu<strong>la</strong> în ziua judecăţii, alături de bărbaţii neamului acestuia,
și-i va osândi, pentru că ea a venit de <strong>la</strong> marginile pământului să asculte
înţelepciunea lui Solomon; și iată că aici este mai mult decât Solomon. Bărbaţii
din Ninive se vor scu<strong>la</strong> în ziua judecăţii, alături de neamul acesta, și-l vor
osândi, pentru că ei s-au pocăit <strong>la</strong> propovăduirea lui Iona; și iată că aici este
mai mult decât Iona. Nimeni, după ce a aprins o lumină, nu o pune în loc
ascuns, nici sub vas, ci în sfeșnic, așa încât cei care intră să vadă lumina ei.
La patruzeci de zile după naştere, Domnul Hristos a fost întâmpinat, <strong>la</strong> templu,
de un om drept şi temător de Dumnezeu, pe nume Simeon. Sfântul Evanghelist
Luca ne spune că:
„Acesta aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era asupra lui.” (Lc 2, 25).
„Duhul Sfânt era asupra lui” – adică Duhul Sfânt l-a inspirat să vină <strong>la</strong> templu
chiar în ziua în care Domnul Hristos a fost adus aici, pentru a vedea cu ochii lui
mântuirea ce avea să vină asupra lui Israel. De fapt, lucrul acesta este precizat
chiar de evanghelistul însuşi care spune în versetele următoare că acestui Simeon
i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu-L va vedea
pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit <strong>la</strong> templu, când a fost
adus aici Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii. 253
Acum dreptul Simeon L-a primit pe Pruncul Iisus în braţele Sale, binecuvântând
pe Dumnezeu şi rostind acea cântare pe care mai apoi Biserica creştină a
integrat-o în serviciul divin public, mai exact <strong>la</strong> slujba vecerniei:
253 Lc 2, 25 – 27.
117

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
118
„Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că
ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor,
Lumină spre descoperirea neamurilor și s<strong>la</strong>vă poporului Tău Israel.”
(Lc 2, 29-32).
Dreptul Simeon „plin de Duh Sfânt” a văzut începută în Iisus mântuirea lumii.
Prin aceasta el este primul martor al lui Iisus ca Dumnezeu şi Mântuitor nu numai
al poporului Israel, ci şi al neamurilor. Este aici o nuanţă care se impune atenţiei:
dreptul Simeon a văzut în Pruncul pe care L-a luat în braţe „mântuirea gătită
de Dumnezeu” nu tuturor popoarelor, ci „înaintea feţei tuturor popoarelor” căci nu
toţi oamenii îl vor primi ca Mântuitor, dar toate popoarele vor şti de această mântuire,
ea arătându-se înaintea tuturor. În sensul acesta, Hristos va fi „lumină spre
descoperirea neamurilor”, pentru că toate se vor face mai cunoscute unele altora
datorită unirii faţă de Hristos. 254
Adresându-se Maicii Domnului, dreptul Simeon îi zice:
„Acesta (adică Hristos – n. n.) este pus spre căderea și spre ridicarea multora
din Israel și spre SEMN de împotrivire.” (Lc 2, 34).
„Semn de împotrivire” adică „piatră de poticnire”. 255 Venirea lui Hristos implică
în mod necesar o separare, o judecată. Iisus e ceva cu neputinţă de ignorat.
Prezenţa lui obligă. Dacă nu eşti cu El eşti împotriva Lui; Hristos este sau iubit sau
urât. Oamenii singuri se împart, se judecă prin poziţia care o iau faţă de El. Aşa
s-a întâmp<strong>la</strong>t şi în vremea Mântuitorului. Cei care au crezut în El i-au urmat, iar
cei care nu au crezut în El stăteau deoparte şi eventual îi cereau semn din cer.
În Vechiul Testament citim în legătură cu profetul Ilie că atunci când a trebuit
să-şi certifice autenticitatea şi să arate poporului că este singurul prooroc al
Dumnezeului celui PreaÎnalt a coborât, prin rugăciune, foc din cer. 256 Acesta a
fost un semn dumnezeiesc venit din cer, care a restabilit credinţa cea adevărată
în Israel.
La fel gândeau fariseii şi cărturarii în legătură cu Domnul Hristos. Spuneau
ei: „Dacă Mântuitorul este de <strong>la</strong> Dumnezeu trebuie să arate un semn.”. 257 Pe aceştia
Domnul Hristos îi mustră zicând:
„Neamul acesta este un neam viclean; cere semn dar semn nu i se va da decât
semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona un semn pentru Niniviteni
așa va fi și Fiul Omului semn pentru acest neam.” (Lc 11, 29 – 30).
254 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, pp. 21 – 22.
255 Rom 9, 32 – 33; 1 Ptr 2, 8
256 3 Reg 18, 30 – 40.
257 Mt 12, 38.

Perioada Octoihului
Profetul Iona a fost trimis în cetatea Ninive să-i mustre pe locuitorii de acolo
pentru necredinţa lor. Dar Iona neascultând „a fugit de <strong>la</strong> faţa lui Dumnezeu”. Pentru
îndreptare Dumnezeu i-a trimis o încercare: Iona a fost înghiţit de un peşte mare
şi a stat în pântecele lui trei zile şi trei nopţi. 258 Mai apoi Iona a propovăduit în
Ninive, ninivitenii s-au pocăit, iar cetatea a fost izbăvită. Domnul Hristos se foloseşte
de acest „semn” al lui Iona 259 pentru a le spune fariseilor:
„Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roșu.
Iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roșu-posomorât.
Făţarnicilor, faţa cerului știţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi!
Neam viclean și adulter cere semn și semn nu se va da lui, decât numai semnul
lui Iona.” (Mt 16, 2 – 4).
Prin „semnele vremii” Domnul Hristos făcea referire <strong>la</strong> profeţiile Vechiului
Testament. Ei ca nişte învăţaţi în Scripturi trebuiau să vadă că în persoana Domnului
Hristos s-au împlinit toate profeţiile acestea. Apoi un alt semn al dumnezeirii
Domnului Hristos era învăţătura Sa şi minunile Sale. Şi pentru că învăţaţii de
atunci au auzit ceea ce Domnul Hristos a propovăduit şi au văzut minunile pe
care Domnul Hristos le-a săvârşit şi tot nu au crezut, Mântuitorul le-a profeţit că
vor fi judecaţi de necredincioşii care au devenit credincioşi prin ascultarea cuvântului
lui Dumnezeu sau pentru că au văzut fapte minunate săvârşite în numele
lui Dumnezeu. Le spunea aşadar Domnul Hristos:
„Regina de <strong>la</strong> miazăzi se va ridica <strong>la</strong> judecată cu bărbaţii neamului acestuia
și-i va osândi, pentru că a venit de <strong>la</strong> marginile pământului, ca să asculte înţelepciunea
lui Solomon; și, iată, mai mult decât Solomon este aici. Bărbaţii
din Ninive se vor scu<strong>la</strong> <strong>la</strong> judecată cu neamul acesta și-l vor osândi, pentru
că s-au pocăit <strong>la</strong> propovăduirea lui Iona; și, iată, mai mult decât Iona este
aici.” (Mt 12, 41 – 42; Lc 11, 31 – 32).
Domnul Hristos este mai mult şi decât Solomon sau decât Iona, pentru că El
este venit de sus. Nu este de pe pământ, ci din cer şi chiar mai presus şi decât
cerul. Cei care L-au primit nu au fost judecaţi, iar cei care nu L-au primit au şi
fost judecaţi pentru că nu au crezut în El. 260
Spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei sale:
„La început era Cuvântul și Cuvântul era <strong>la</strong> Dumnezeu și Dumnezeu era
Cuvântul. Acesta era întru început <strong>la</strong> Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și
258 Iona 1, 1 – 2, 11.
259 Așa cum Iona a stat în pântecele chitului trei zile și trei nopţi, <strong>la</strong> fel și Domnul Hristos va sta
în „pântecele” pământului trei zile și trei nopţi, după care va învia.
260 In 5, 24 – 29.
119

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
120
fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă și viaţa era lumina
oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.”
(In 1, 1 – 5).
De fapt tema aceasta a luminii este frecventă <strong>la</strong> Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan: Domnul Hristos este „Lumina lumii”. 261 Cei care L-au primit, care cred în
numele Lui nu mai umblă în întuneric. Mai mult decât atât aceştia devin <strong>la</strong> rândul
lor lumină care-i luminează pe alţii, pentru că:
„Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic,
ca toţi să vadă lumina.” (Mc 4, 21; Lc 8, 16).
Mari. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 11, 34 – 41
Zis-a Domnul: luminătorul trupului este ochiul. Deci când ochiul tău va fi
curat, atunci tot trupul tău va fi în lumină; dar când ochiul tău va fi rău,
atunci și trupul tău va fi plin de întunecime. Drept aceea ia seama ca lumina
care este în tine să nu fie întuneric. Deci dacă tot trupul tău va fi în lumină,
neavând nici o parte întunecată, va fi luminat în întregime, ca și când te
luminează o lumină cu strălucirea ei. Pe când vorbea Iisus, un fariseu L-a
rugat să prânzească <strong>la</strong> el; deci, intrând în casa lui, a șezut <strong>la</strong> masă. Fariseul
însă s-a mirat, văzând că Iisus nu s-a spă<strong>la</strong>t înainte de a se așeza <strong>la</strong> masă.
Atunci Domnul a zis către el: acum, voi, fariseilor, curăţiţi partea cea dinafară
a paharului și a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire și de viclenie.
Nebunilor! Oare, cel care a făcut partea cea dinafară n-a făcut și partea
cea dinăuntru? Daţi mai bine milostenie pe cele dinlăuntrul și atunci toate
ale voastre vor fi curate.
Ochii sufletului
Ochiul este o fereastră a sufletului. „Dacă ochiul tău este curat – spune Domnul
Hristos – tot trupul tău e luminat; iar dacă ochiul tău e rău (necurat – n. n.) atunci şi
trupul tău e întunecat.” 262 Trebuie să spunem din capul locului că nu <strong>la</strong> ochiul trupului
face referire Domnul Hristos, ci <strong>la</strong> ochiul minţii, <strong>la</strong> conştiinţă. Conştiinţa
este luminătorul sufletului; ea trebuie să fie curată. Aşadar, „luminătorul trupului
este ochiul tău” nu este altceva decât o metaforă pentru lumina spirituală pe care
o izvorăşte sufletul.
Ochiul ne trădează sufletul. Nu lumina fizică întinează pe om, lumină pe care
omul o primeşte din afară, ci lipsa luminii sufleteşti. Domnul Hristos când le-a
261 In 8, 12.
262 Mt 6, 22; Lc 11, 34.

Perioada Octoihului
luat apărarea ucenicilor Săi, care mâncau cu mâinile nespă<strong>la</strong>te, le-a spus cărturarilor
şi fariseilor:
„Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă
pe om.” (Mt 15, 11; Mc 7, 15).
Pentru că nici ucenicii Săi nu înţelegeau, Domnul Hristos le-a lămurit sensul
cuvintelor Sale, zicând:
„Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece și se aruncă afară? Iar
cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă
ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase,
hule.” (Mt 15, 17 – 19; Mc 7, 20 – 23; ).
În alt loc Domnul Hristos a spus:
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârșești adulter.». Eu însă vă
spun vouă: «Că oricine se uită <strong>la</strong> femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea
în inima lui.», zicând apoi: «Dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine,
scoate-l și aruncă-l de <strong>la</strong> tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădu<strong>la</strong>rele
tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă.».” (Mt 5, 27 – 29).
Este vorba aşadar de o vedere trupească şi de o vedere sufletească sau mai bine
zis o vedere duhovnicească. Nu totdeauna cei care au vedere trupească au şi vedere
duhovnicească. Sunt unii care sunt lipsiţi de vederea trupească, dar au o vedere
duhovnicească. Aceştia sunt „luminaţi”, „schimbaţi” <strong>la</strong> faţă pentru că se fac ei
înşişi izvoare de lumină ce răspândesc în jur lumina din sufletul lor. Sunt apoi
alţii care au vederea trupească, dar sunt lipsiţi de vederea duhovnicească. Poate
aceasta a fost raţiunea pentru care Biserica a rânduit ca în Duminica orbului 263 să
ne rugăm cu această alcătuire de slujbă:
„La ochii sufletului fiind orbit, <strong>la</strong> Tine Hristoase vin ca și orbul cel din naștere
cu pocăinţă strigând către Tine: Tu, celor din întuneric ești Lumina cea
prealuminoasă.”. 264
Eu care am vedere trupească sunt orbit <strong>la</strong> ochii sufletului. Din ce cauză? Din
cauza păcatelor. Este atunci de înţeles de ce marea majoritate a oamenilor nu îl
percep pe Domnul nostru Iisus Hristos drept „Lumina lumii”. Şi cum pot oare eu
să percep lumina, dacă sunt în păcat, dacă sunt în întuneric. Domnul Hristos se
arată ca lumină, dar eu nu îl zăresc, nu îl percep pentru că sunt în întuneric.
263 Duminica din perioada Penticostarului, a VI-a după Sfintele Paști, numită așa pentru pericopa
care se citește, cea cu orbul din naștere care a fost trimis de Domnul Hristos <strong>la</strong> scăldătoarea
Siloamului să se spele, recăpătându-și în felul acesta vederea (In 9, 1 – 38).
264 Condac, Duminica orbului, în Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 222.
121

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de <strong>la</strong> Sâmbăta
de Sus, care a intrat în viaţa conştientă ca nevăzător, spunea că:
122
„Dacă lipsa vederii trupești este o excepţie, lipsa vederii sufletești parcă este
regulă generală.”. 265
Şi constatarea aceasta a făcut-o în calitatea de duhovnic pe care o are ca unul
ce este vizitat de foarte mulţi credincioşi din toată ţara.
Dar ce trebuie să înlăturăm din viaţa noastră ca să fim luminaţi? Ne spune o
altă alcătuire de slujbă. La Înălţarea Domnului prima cântare a Catavasiilor spune
aşa:
„Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit gângavul – adică Moise – a spus legea
cea scrisă de Dumnezeu. Că scuturând tina de pe ochii minţii, vede pe Cel
ce este, și învaţă cunoștinţa Duhului, cinstind cu dumnezeiești cântări.”. 266
Ce se spune despre Moise? Că a fost acoperit de Dumnezeu în nor şi că în nor
fiind L-a văzut pe Dumnezeu şi a cunoscut Legea pe care a scris-o Dumnezeu.
Dar nu a putut cunoaşte Legea lui Dumnezeu decât numai după ce şi-a scuturat
tina de pe ochii minţii; şi L-a cunoscut pe Dumnezeu prin vedere, căci L-a văzut
pe Cel ce este.
Asemenea lui Moise, şi noi până avem murdărie în suflet nu-L putem cunoaşte
pe Dumnezeu. Abia după ce ne-am făcut curăţenie în suflet prin păzirea poruncilor
dumnezeieşti, abia atunci Îl cunoaştem pe Dumnezeu, abia atunci avem
cunoştinţa Duhului.
Iată ce înseamnă să ai vedere sufletească! Iată ce înseamnă să ai bucurie sufletească
şi, într-un cuvânt, fericire veşnică!
Miercuri. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 11, 42 – 46
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră <strong>la</strong> Dânsul: vai vouă, fariseilor, pentru
că voi daţi zeciuială din izmă și din untariţă și din toate legumele, dar lăsaţi
<strong>la</strong> o parte dreptatea și dragostea lui Dumnezeu; pe acestea se cădea să le faceţi
și pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Vai vouă, fariseilor, pentru că vă p<strong>la</strong>ce să
staţi în scaunele dintâi în sinagogi și să vi se închine lumea prin târguri. Vai
vouă, cărturarilor și fariseilor făţarnici, pentru că sunteţi ca mormintele care
nu se cunosc și oamenii, care umblă peste ele, nu le știu. Atunci unul dintre
265 Arhim. Teofil Părăian, Lumini de gând, Ed. Antim, Cluj-Napoca, 1997, p. 181.
266 Irmos, Catavasiile Înălţării, în Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 251.

Perioada Octoihului
învăţătorii de lege, răspunzându-I, a zis: Învăţătorule, cu vorbele acestea ne
faci de ocară și pe noi. Iar El a zis către ei: vai și vouă, învăţătorilor de lege,
pentru că voi împovăraţi pe oameni cu sarcini, care nu se pot cu ușurinţă
purta, iar voi nu atingeţi de ele nici cu unul dintre degetele voastre.
Schimbul duhovnicesc
Zeciuia<strong>la</strong>, rânduită din cele mai vechi timpuri, 267 avea în vedere întregirea veniturilor
preoţilor şi leviţilor care slujeau <strong>la</strong> templu. Ea se percepea de două ori pe
an. Prima zeciuială consta din îndatorirea fiecărui israelit de a da leviţilor dijmă
din roadele pământului (cereale şi fructe) şi din animale. Zeciuia<strong>la</strong> a doua revenea
tot leviţilor deoarece <strong>la</strong> împărţirea Ţării Sfinte nu primiseră nicio parte de moştenire
şi ea era de fapt dijma celor ce erau prea departe de locaşul sfânt şi nu puteau
veni <strong>la</strong> el cu produsele agricole şi cu animalele. În acest caz Legea mozaică prevede
aducerea arginţilor necesari locaşului sfânt pentru a putea cumpăra cu ei cele
pentru pregătirea „ospăţului sacrificial”. 268 La un interval de trei ani se adunau veniturile
din zeciuielile primite în anul ace<strong>la</strong> şi se pregătea un mare ospăţ sacrificial
<strong>la</strong> care participau şi străinii, sc<strong>la</strong>vii şi văduvele pe lângă preoţi şi leviţi.
Regele Iezechia a poruncit poporului ca veniturile hotărâte prin Lege să revină
numai preoţilor şi leviţilor. Toate zeciuielile din produsele vegetale şi animale
au fost depozitate <strong>la</strong> templu în cămări care vor fi supravegheate de leviţi, care
le împărţeau numai slujitorilor de <strong>la</strong> locaşul sfânt. 269
Aşadar, zeciuia<strong>la</strong> constituia sursa de existenţă a preoţilor şi leviţilor care n-au primit
parte de moştenire ca şi cele<strong>la</strong>lte seminţii. 270 De asemenea, Legea Vechiului Testament
motiva zeciuia<strong>la</strong> ca un act de supunere a credinciosului israelit faţă de Dumnezeu. 271
O altă sursă de venit pentru slujitorii templului era impozitul plătit de fiecare
israelit pentru locaşul sfânt. Legea prevedea că orice om care a trecut vârsta
de 20 de ani trebuie să dea Domnului drept răscumpărare pentru a fi ferit de
nenorocire suma de ½ sicli. 272 Impozitul era perceput de <strong>la</strong> toţi <strong>la</strong> fel, indiferent
267 Patriarhul Avraam a dat preotului-rege al Salemului Melchisedec zeciuială din toate ale sale
(Fac 14, 20), ceea ce înseamnă că această practică exista <strong>la</strong> popoarele semite, inclusiv <strong>la</strong> cele
din Urul Caldeii de unde Dumnezeu l-a chemat să vină în Canaan.
268 Deut 14, 24 – 26.
269 2 Paral 31, 4 – 19.
270 Deut 14, 27.
271 Deut 14, 23.
272 Valoarea de schimb a monedelor depindea de natura și greutatea metalului din care erau confecţionate.
La început, aurul și argintul folosite ca mijloc de schimb circu<strong>la</strong>u în forme și dimensiuni
variate; pentru a li se stabili valoarea trebuiau cântărite de fiecare dată. Siclu, ca valoare
monetară, avea 11, 42 g aur sau 14, 54 g argint. O jumătate de siclu însemna mai puţin
de un statir (8, 60 g aur) și mai mult decât o drahmă (4, 55 g argint). – cf. Biblia sau Sfânta
Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de ÎPS Arhiepiscop și
Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 1825.
123

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
dacă cineva era bogat sau sărac. El se percepea în ultima zi a anului şi cei care
contribuiau prin el <strong>la</strong> întreţinerea personalului şi locaşului sfânt erau nu numai
israeliţii din Ţara Sfântă, ci şi cei din diaspora. 273
Mântuitorul a consimţit această lucrare cu caracter religios, dar îi ceartă pe
cărturari şi farisei care înţelegeau şi vedeau totul ca pe un „schimb”: dădeau ceva,
ca să primească altceva; dădeau zeciuia<strong>la</strong>, sau impozitul, sau pârga şi aşteptau
mi<strong>la</strong> şi dreptatea lui Dumnezeu. Dar – spune Domnul Hristos – pentru a primi
mi<strong>la</strong> Domnului, trebuie să fii <strong>la</strong> rândul tău milostiv:
124
„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar
și din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mi<strong>la</strong> și credinţa;
pe acestea trebuia să le faceţi și pe acelea să nu le lăsaţi.”. (Mt 23, 23).
Între dar, dăruitor şi persoana căreia îi este destinat darul se stabileşte o legătură
de suflet; este vorba de o predare, de o încredinţare aşa cum spune preotul în ectenie:
„Pe noi înșine și unii pe alţii și toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să
o dăm.”.
Aşadar, mă încredinţez eu însumi lui Hristos, dar îl încredinţez, îl ofer şi pe
cel de lângă mine, ca şi cum eu aş avea drept de proprietate asupra lui. Oricât ar
părea de absurd în ordinea minţii omeneşti, în ordinea minţii duhovniceşti faptul
e adevărat, iar cheia lui este iubirea. Când Dumnezeu mă iubeşte pe mine, El
mă însumează, iar eu devin proprietatea Lui şi viceversa. Tot aşa se petrec lucrurile
şi cu aproapele meu. Dacă eu îl iubesc, el e mai mult decât obiectul distant al
iubirii mele; prin iubire, eu mi l-am încorporat în propria mea fiinţă, el trăieşte
în mine <strong>la</strong>o<strong>la</strong>ltă cu mine şi devine proprietatea mea. 274
Dar „totul este al Domnului” – cum spune preotul <strong>la</strong> rugăciunea Amvonului. 275
Prin urmare „darul” pe care-l facem lui Dumnezeu este mai mult o recunoaştere a
Lui; prin darul pe care-l oferim lui Dumnezeu ne „amintim” de fapt că toate îi aparţin
Lui. Referitor <strong>la</strong> aceasta părintele profesor Alexandre Schmemann spunea:
„Dacă amintirea lui Dumnezeu despre om este Darul vieţii, amintirea omului
despre Dumnezeu este primirea acestui Dar de viaţă făcător.”. 276
273 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 289 – 290.
274 Arhiep. Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei – o însoţire liturgică pentru preoţi
și mireni, Ed. IBMBOR, București, 2005, pp. 79 – 80.
275 „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorând de <strong>la</strong> Tine, Părintele luminilor.”.
– cf. Rugăciunea Amvonului, în Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 159
276 Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, București, 1993,
p. 129.

Perioada Octoihului
Tot ceea ce avem şi tot ceea ce suntem reprezintă darul lui Dumnezeu. Suntem
buni, milostivi, iubitori de oameni, îngăduitori pentru că am simţit toate acestea
ca fiind revărsări ale harului dumnezeiesc. Când Dumnezeu ne primeşte darurile
noastre, le recunoaşte ca fiind dintru ale Sale; când însă nu suntem în „duhul
lui Dumezeu”, atunci şi darurile noastre Îi sunt străine:
„Dacă îţi vei aduce darul tău <strong>la</strong> altar și acolo îţi vei aduce aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, <strong>la</strong>să darul tău acolo, înaintea altarului și
mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău.”. (Mt
5, 23 – 24).
După modelul iudaic de sprijinire a locaşului sfânt şi a slujitorilor lui, în creştinism,
în epoca primară toţi cei care veneau <strong>la</strong> Biserică aduceau cu ei darul lor,
cum spune Sfântul Apostol Pavel:
„Fiecare cum socotea cu inima sa, nu cu părere de rău sau de silă.”. (2 Cor 9, 7).
Toate darurile se strîngeau pentru nevoile Bisericii, adică pentru întreţinerea
clerului, a văduvelor, a orfanilor, pentru cei pe care îi întreţine Biserica, pentru
ajutorarea săracilor, pentru orice binefacere prin care biserica se realizează pe
sine ca fiind iubirea lui Hristos, ca fiind grija tuturor pentru toţi şi slujirea tuturor
cu toate. Istoria Bisericii consemnează că şi copiii care nu aveau ceva al lor
sau cei săraci care nu aveau ce da, ce oferi Bisericii, aduceau apă, căci şi de apă
este nevoie <strong>la</strong> Sfânta Liturghie. 277
De multe ori simţim că în cele duhovniceşti nu avem ce să-I oferim lui Dumnezeu.
Dar tocmai atunci primim de <strong>la</strong> El mai multe daruri. De ce? Pentru că atunci când
ne recunoaştem neputinţa, nevrednicia şi smerenia, Dumnezeu ne înalţă:
„Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi Dumnezeu le dă
har.” (Iac 4, 6; 1 Ptr 5, 5).
Când avem smerenia ca urmare a practicării virtuţilor, atunci ne asemănăm
Maicii Domnului şi spunem împreună cu imnograful:
„Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru
noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea,
cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peștera, pustiul
ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce ești mai înainte de
veci, miluiește-ne pe noi.”. 278
277 Alexandre Schmemann, op. cit., pp. 111 – 112.
278 Stihire <strong>la</strong> Vecernia Praznicului Nașterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, Ed. IBMBOR,
București, 2005, pp. 426 – 427.
125

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Când însă smerenia noastră înseamnă nevrednicie şi neîndrăznire de a căuta
spre cer, asemănându-ne fiului risipitor, atunci facem cu Dumnezeu un „schimb
duhovnicesc”: îi dăm, prin spovedanie, păcatele noastre, ca să primim harul izbăvirii
şi al iertării. 279
Păcatele părinilor
126
Joi. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 11, 47 – 12, 1
Zis-a Domnul iudeilor care veniseră <strong>la</strong> Dânsul: vai vouă, cărturarilor și fariseilor!
Pentru că voi zidiţi mormintele proorocilor, pe care părinţii voștri i-au
ucis. Așadar, voi mărturisiţi și încuviinţaţi faptele părinţilor voștri, căci ei i-au
omorât, iar voi le zidiţi mormintele. De aceea și înţelepciunea lui Dumnezeu
a zis: voi trimite <strong>la</strong> ei prooroci și apostoli și dintre ei vor ucide și vor prigoni,
pentru ca să se ceară de <strong>la</strong> neamul acesta sângele tuturor proorocilor, care s-a
vărsat de când s-a întemeiat lumea: de <strong>la</strong> sângele lui Abel până <strong>la</strong> sângele lui
Zaharia, care a fost ucis între altar și templu. Adevărat vă spun vouă: că se va
cere de <strong>la</strong> neamul acesta. Vai și vouă, învăţătorilor de lege, pentru că aţi luat
cheia cunoștinţei: voi înșivă nu aţi intrat, iar pe cei care au voit să intre i-aţi
oprit. Și zicând El acestea, au început cărturarii și fariseii să se mânie tare pe
El și să-I stea împotrivă, pândind și căutând să prindă ceva din gura Lui, ca
să-I găsească vină. Și adunându-se mulţime mare de oameni, încât se călcau
unii pe alţii, Iisus a început să spună mai întâi ucenicilor Săi: păziţi-vă de aluatul
fariseilor, care este făţărnicia.
Proorocul ca unul ce e trimis din partea lui Dumnezeu este „ca un semn ce stârneşte
împotriviri”. 280 De ce? Pentru că lumea în care vine trăieşte în întunericul
păcatului şi în momentul în care o lumină, adică o conştiinţă curată vine într-un
loc unde domneşte negura păcatului, în acel moment se produce o luptă între
bine şi rău. Şi de multe ori răul triumfă şi proorocii sunt ucişi. Este suficient să
dăm ca exemplu mulţimea de prooroci ai Vechiului Testament menţionaţi în
279 „Fericitul Ieronim pustnicea într-o chilie aproape de peștera din Betleem. Se ruga lui Dumnezeu,
se nevoia și traducea Sfânta Scriptură din greacă în <strong>la</strong>tină. La un moment dat avu o vedenie:
Pruncul Mântuitor era în ieslea sfântă. Maica Domnului și Dreptul Iosif Îl privegheau. Păstorii
și Magii Îi aduceau daruri. Îngerii Îl proslăveau. Și Domnul le surădea tuturor. Ieronim, sărac
lipit pământului, se simţea neputincios și-i spuse Domnului: «Doamne, toţi te copleșesc cu
daruri. Dar eu, nevrednicul Ieronim, ce să-ţi dau? Al Tău este cerul și pământul. Ce am eu și
nu ai Tu?». Iar Domnul îi răspunde: «Ai și tu Ieronime ceva ce nu am Eu. Tu ai păcate, iar Eu
nu. Dă-mi păcatele tale!».”. – cf. Arhiep. Andrei Andreicuţ, Hristos să se nască în inimile tuturor!,
în Credinţa străbună, Anul XVII, nr. 12 / 2007, p. 3.
280 Lc 2, 34.

Perioada Octoihului
Episto<strong>la</strong> către Evrei, prooroci care au fost ucişi de iudei pentru simplu fapt că era
o nepotrivire între modul lor de vieţuire şi ceea ce trebuia sau li se cerea să fie.
Spune autorul Epistolei către Evrei că unii prooroci au suferit batjocură şi
bici, ba chiar <strong>la</strong>nţuri şi închisoare; alţii au fost ucişi cu pietre, au fost puşi <strong>la</strong> cazne,
au fost tăiaţi cu ferăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie
şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. 281 Chiar şi Înaintemergătorul
Domnului, Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre profeţi, 282 a fost ucis de Irod
pentru faptul că l-a mustrat că nu se cade să trăiască cu femeia fratelui său Filip,
atâta timp cât acesta este în viaţă.
Toate acestea au fost profeţite şi s-au şi împlinit. La aceasta a făcut referire şi
Domnul Hristos atunci când a zis:
„Vai vouă, fariseilor! Că zidiţi mormintele proorocilor pe care părinţii voștri
i-au ucis. Așadar, mărturisiţi și încuviinţaţi faptele părinţilor voștri, pentru
că ei i-au ucis, iar voi le clădiţi mormintele. De aceea și înţelepciunea lui
Dumnezeu a zis: «Voi trimite <strong>la</strong> ei prooroci și apostoli și dintre ei vor ucide
și vor prigoni.»; ca să se ceară de <strong>la</strong> neamul acesta sângele tuturor proorocilor,
care s-a vărsat de <strong>la</strong> facerea lumii, de <strong>la</strong> sângele lui Abel până <strong>la</strong> sângele
lui Zaharia, care a pierit între altar și templu. Adevărat vă spun: «Se va cere
de <strong>la</strong> neamul acesta.».” (Mt 23, 29 – 36; Lc 11, 47 – 51).
Se pune acum problema ce vină au avut cărturarii şi fariseii şi în general poporul
evreu pentru păcatele părinţilor lor. Teologia de şcoală vorbeşte de transmiterea
păcatului strămoşesc, spunând că păcatul protopărinţilor Adam şi Eva s-a
transmis asupra tuturor urmaşilor. În realitate însă de un păcat personal nu poate
fi acuzată decât persoana care l-a săvârşit. În acest context teologul John
Meyendorff face următoarea afirmaţie:
„Biserica botează copiii nu pentru a le «ierta» păcatele încă inexistente, ci pentru
ca să le dea o viaţă nouă și nemuritoare, pe care părinţii lor muritori nu
sunt în stare să le-o transmită. Prin urmare, opoziţia dintre cei doi Adami
(adică între Adam, cel dintâi om și Hristos, care este numit și al doilea Adam),
opoziţia aceasta este văzută nu ca vină și ca iertare, ci ca moarte și viaţă.”. 283
Copiii unor părinţi păcătoşi nu moştenesc păcatul personal al acestora, ci natura
lor înclinată spre păcat. 284 În acest cadru păcatul personal se repercutează într-un
anumit mod asupra tuturor şi devine, în virtutea unei solidarităţi umane, păcat
281 Evr 11, 36 – 38.
282 Mt 11, 11; Lc 7, 28.
283 John Meyendorff, Teologia bizantină, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 196.
284 Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Aradului, 1995, p. 263.
127

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
social. Fiecare suflet care se înalţă înalţă lumea. Dar, este va<strong>la</strong>bil şi contrariul: un
suflet care se coboară prin păcat, coboară cu sine, într-un oarecare mod, lumea
întreagă. Cazurile de păcat social sunt fructul, acumu<strong>la</strong>rea şi concentrarea multor
păcate personale. 285 Din această cauză au fost pedepsite în Vechiul Testament
oraşe întregi, cum au fost de exemplu Sodoma şi Gomora. 286 Şi tot din această
cauză în istoria poporului evreu au intervenit perioade de criză, când întreg poporul
a luat drumul exilului şi al pribegiei.
Toate acestea sunt confirmate de viaţa duhovnicească a fiecăruia dintre noi.
În momentul când nu mai săvârşim păcatele pe care le-am săvârşit înainte şi simţim
o detaşare de ele, mai bine zis le urâm, constatăm totuşi că avem unele înclinaţii
spre alte păcate, că suntem supăraţi de gânduri rele şi necurate. Acestea nu
sunt altceva decât păcatele părinţilor, ale moşilor şi strămoşilor noştri care ne
apasă umerii. Nu moştenim de <strong>la</strong> părinţi vina pentru nişte păcate pe care nu
le-am săvârşit, dar moştenim natura bună sau rea pe care aceştia ne-au transmis-o.
De aceea se spune că dacă într-un neam apare <strong>la</strong> un moment dat un slujitor
al Domnului, preot sau călugăr sau călugăriţă, acesta poate curăţi fondul
negativ moştenit şi transmis de generaţii. Aşa trebuie înţeleasă şi slujirea Domnului
Hristos care a venit în lume nu numai pentru o familie sau pentru un neam, ci
pentru toată lumea. Astfel, în momentul în care Hristos s-a angajat <strong>la</strong> această luptă
de curăţire a întregului neam de păcat, călcând păcatul şi moartea în picioare,
tot neamul omenesc a devenit curat.
128
Vineri. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 12, 2 – 12
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: nimic nu este acoperit care să nu se descopere
și nimic ascuns care să nu se cunoască. Drept aceea câte aţi spus <strong>la</strong> întuneric,
se vor auzi <strong>la</strong> lumină; și ceea ce aţi vorbit <strong>la</strong> ureche, în odăi, se vor vesti
de pe acoperișuri. Deci vă spun vouă, prietenilor Mei: să nu vă temeţi de cei
care omoară trupul și după aceasta nu au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de
cine să vă temeţi: temeţi-vă de ace<strong>la</strong> care, după ce a ucis, are putere să arunce
în gheena; da, vă spun vouă: de ace<strong>la</strong> să vă temeţi. Au nu se vând cinci păsări
cu doi bani? Și niciuna dintr-însele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu.
Chiar și perii capului vostru toţi sunt număraţi. Deci nu vă temeţi; voi sunteţi
mai de preţ decât multe păsări. Eu vă spun: oricine va mărturisi pentru
285 Luigi Sartori, In Cristo pienezza <strong>la</strong> recapito<strong>la</strong>zione universale, în Studi Ecumenici, Padova, nr.
17 / 1999, pp. 443, 447.
286 Fac 18, 16 – 19, 29.

Perioada Octoihului
Mine înaintea oamenilor și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor
lui Dumnezeu. Iar cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor
lepădat va fi în faţa îngerilor lui Dumnezeu. Oricui va zice vreun cuvânt
împotriva Fiului Omului, i se va ierta lui; dar celui care va grăi b<strong>la</strong>sfemii
împotriva Duhului Sfânt, aceluia nu i se va ierta. Iar când vă vor duce în
sinagogi, <strong>la</strong> dregători și <strong>la</strong> stăpânitori, nu vă îngrijiţi cum, sau ce veţi răspunde,
sau ce veţi zice; pentru că Duhul Sfânt vă va învăţa, chiar în ceasul
ace<strong>la</strong>, ce trebuie să spuneţi.
Lupta cu păcatul
Chiar dacă nu este <strong>la</strong> fel de sistematic precum Matei şi Ioan, evanghelistul Luca
este fidel izvoarelor sale. El nu a fost unul din cei doisprezece apostoli, ci – aşa
cum menţionează Tradiţia – a fost mai târziu ucenicul lui Pavel până <strong>la</strong> moartea
acestuia. 287 Aşa cum aflăm din prologul Evangheliei sale, Luca îi mărturiseşte
unui aristocrat pe nume Teofil – căruia îi era destinată Evanghelia –, că:
„Mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite
între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de <strong>la</strong> început și au fost slujitori
ai Cuvântului, de aceea am găsit și eu cu cale, preaputernice Teofile,
după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de <strong>la</strong> început, să ţi le scriu pe
rând.” (Lc 1, 1 – 3).
Aşadar evanghelistul Luca a folosit mai multe izvoare. Cu siguranţă a folosit
Evanghelia după Marcu şi după Matei care erau scrise deja. Apoi, printre cei care
i-au furnizat re<strong>la</strong>tări orale pot fi identificate mai multe persoane, precum ucenici
ai lui Ioan Botezătorul, apostolul Ioan sau ucenici direcţi ai acestuia, sfintele femei
care-L însoţiseră pe Domnul din Galileea <strong>la</strong> Ierusalim, Maria Magdalena, Ioana,
Suzana, cele două surori ale lui Lazăr şi, mai presus de toate, Maica Domnului
însăşi, din graiul căreia va fi af<strong>la</strong>t o seamă de lucruri în legătură cu naşterea şi
copilăria Domnului Hristos. 288
Folosindu-se de toate aceste izvoare, Sfântul Evanghelist Luca şi-a redactat
scrierea după un p<strong>la</strong>n original. A prezentat mai întâi naşterea şi viaţa neştiută a
lui Ioan Botezătorul şi a Domnului Hristos, apoi pregătirea misiunii Domnului
Hristos, după care activitatea Domnului în Galileea şi activitatea în Ierusalim,
sfârşind cu re<strong>la</strong>tarea Patimilor şi Învierii Domnului. 289
287 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005,
p. 173.
288 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de ÎPS
Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001, p.
1518.
289 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005,
pp. 179 – 181.
129

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Pericopa biblică ce ne este în atenţie ne prezintă „suirea” <strong>la</strong> Ierusalim, adică
ce a săvârşit Domnul Hristos între activitatea din Galileea şi cea din Ierusalim.
Ceea ce Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei grupează în trei capitole (între
capitolele al V-lea şi al VII-lea în cunoscuta Predică de pe Munte), Sfântul
Evanghelist Luca rezumă în capitolul al VI-lea, dar şi în alte capitole, cum este
de exemplu capitolul al XI-lea, unde vorbeşte despre „Rugăciunea domnească”.
Capitolului al XII-lea din Evanghelia după Luca îi corespunde capitolul al
X-lea din Evanghelia după Matei, unde se istoriseşte despre chemarea apostolilor
şi trimiterea lor <strong>la</strong> propovăduire. Apostolii – şi prin ei toţi creştinii – sunt
îndemnaţi de Domnul Hristos să-şi mărturisească crezul chiar cu preţul vieţii:
130
„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul și după aceasta n-au ce să mai facă.”
(Lc 12, 4).
Teama noastră trebuie să fie îndreptată asupra păcatului şi a celui ce ne îndeamnă
<strong>la</strong> păcat. Unul ca acesta are putere să arunce în gheenă. În trecut, dar şi în zilele
noastre „gheena” nu era altceva decât locul unde se depozitau gunoaiele. Dacă
noi oamenii aruncăm ceea ce nu ne este de folos, ceea ce este uzat şi consumat,
<strong>la</strong> fel se întâmplă cu cei care şi-au consumat trupul şi sufletul lor cu păcate. Unii
ca aceştia vor fi aruncaţi de îngeri în gheenă, în întuneric, în iad.
Pentru a înlătura mizeria din sufletul nostru suntem chemaţi <strong>la</strong> o luptă cu
păcatul şi cu începătorul păcatului:
„Lupta noastră – spune Sfântul Apostol Pavel – nu este împotriva trupului și
a sângelui, nu este împotriva unor oameni asemenea nouă, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efes 6, 12).
Dar cum putem birui păcatul? Părinţii duhovniceşti ne arată că întru atât
poţi birui păcatul întru cât te întăreşti în virtute, aşa cum vaporul întru atât se
îndepărtează de mal întru cât se adânceşte în mare, aşa cum alergătorul din arenă,
privind mereu înainte, uită cele din urmă şi se depărtează mereu de punctul
de plecare. Întărirea în virtute presupune o luptă permanentă împotriva
păcatului, o luptă care nu se termină niciodată în viaţa aceasta, o luptă de desăvârşire,
de înnobi<strong>la</strong>re, de transfigurare a omului care trebuie să devină asemenea
lui Hristos. 290
Aşadar, lupta noastră împotriva păcatului nu se termină niciodată în viaţa
aceasta. Cel care consideră că a învins este un înfrânt, cel care şi-a lăsat deoparte
armele este un captiv.
290 Mitr. Nico<strong>la</strong>e M<strong>la</strong>din, Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 138.

Perioada Octoihului
Creştinul este comparat de Sfântul Apostol Pavel cu un oştean: el e oşteanul
lui Hristos, înarmat cu armele dreptăţii, ca să poată sta, ca să poată lupta împotriva
vrăjmaşilor mântuirii lui. Aceste arme ale dreptăţii nu sunt altceva decât
virtuţile prin care ne împotrivim păcatului. Prin urmare, suntem îndemnaţi să
fim înveşmântaţi cu adevărul, peste care să punem „p<strong>la</strong>toşa dreptăţii”, să avem
picioarele gata pentru vestirea Evangheliei păcii, să luăm „pavăza credinţei” şi ca
o încununare să luăm „coiful mântuirii” şi „sabia Duhului”, care este cuvântul lui
Dumnezeu. 291 Toate aceste virtuţi se rezumă <strong>la</strong> una singură, smerenia, care se
defineşte a fi credinţa lucrătoare prin iubire. Prin urmare omul smerit este şi drept,
şi mărturisitor al adevărului, şi făcător de pace, şi credincios şi rugător. Un astfel
de om are certitudinea mântuirii; cu toate acestea trebuie să fie într-o priveghere
continuă. De ce? Ne spune Sfântul Apostol Pavel:
„Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.” (1 Cor 10, 12).
Nici după mulţi ani petrecuţi în mănăstire, în posturi şi rugăciuni, nu este
exclusă posibilitatea păcatului de moarte. De ce? Pentru că trăim o viaţă expusă
tuturor primejdiilor: Adam a devenit apostat în paradis, iar Satana în cer. 292
Sâmbătă. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 1 – 6
În vremea aceea, chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus le-a dat
putere și stăpânire peste toţi diavolii și putere să vindece bolile. Și i-a trimis
să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu și să tămăduiască pe cei bolnavi;
și a zis către dânșii: să nu luaţi nimic pe cale: nici toiag, nici traistă, nici pâine,
nici bani și nici câte două haine să nu aveţi. În care casă veţi intra, acolo să
rămâneţi și de acolo să plecaţi. Iar unde nu vă vor primi, ieșind din orașul
ace<strong>la</strong>, să scuturaţi praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor.
Ei au plecat și au mers prin sate, binevestind și tămăduind pretutindenea.
Adevăraii propovăduitori
Adevărata misiune creştină se certifică prin exemplu personal. Apostolii, ca unii
care au fost trimişi să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe
cei bolnavi, au fost îndemnaţi de Domnul Hristos să nu folosească şi să nu se folosească
de nimic din cele materiale, pentru că un propovăduitor bogat poate stâr-
291 Efes 6, 14 – 17.
292 Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia
Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, pp. 210 – 211.
131

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
ni interesul multora, dar nu pentru spusele sale, ci pentru bogăţiile sale. Aceasta
este poate şi una din cauzele pentru care Domnul Hristos însuşi nu a venit în lume
ca un om bogat şi nu s-a arătat în s<strong>la</strong>vă chiar dacă era Dumnezeu, ci a ţinut ascuns
până <strong>la</strong> un timp faptul că era Fiul lui Dumnezeu întrupat. De ce? Pentru că Domnul
Hristos nu se impune, ci se recomandă; El se prezintă pe Sine, zicând:
132
„Eu sunt pâinea vieţii.” (In 6, 35);
„Eu sunt lumina lumii.” (In 8, 12);
„Eu sunt calea, adevărul și viaţa.” (In 14, 6).
Mai mult, după ce se prezintă cine este, arată şi cum este: adică vesteşte adevărul
celor însetaţi de dreptate, îi hrăneşte pe cei flămânzi, le dă lumină celor orbi,
îi îndreaptă pe cale pe cei neputincioşi şi îi aduce <strong>la</strong> viaţă pe cei morţi. 293
Orice întâlnire a omului cu Fiul lui Dumnezeu întrupat este crucială pentru
că, deşi Domnul Hristos a murit răstignit, a înviat din morţi şi este viu, şi este cu
noi şi ne ajută potrivit cuvântului Său:
„În lume necazuri veţi avea dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).
Aşadar nu numai apostolii s-au întâlnit cu Domnul Hristos, ci şi noi ne putem
întâlni cu El. Şi această întâlnire va fi pentru noi crucială. Putem să devenim din
persoane personalităţi, pentru că cel care-l propovăduieşte pe Domnul Hristos este o
personalitate. Nu este un om oarecare, nu este un ins oarecare, ci o personalitate care
adună asemenea unui magnet pe mulţi, dar nu pentru sine, ci pentru Hristos.
Adevăratul propovăduitor nu atrage prin numele său, ci prin numele lui
Hristos. Citim în întâia epistolă către Corinteni că unii au ajuns să-i cinstească
mai mult pe propovăduitori decât pe Cel propovăduit (cum se întâmplă astăzi <strong>la</strong>
cultele neoprotestante). Şi ce le spune Apostolul Pavel unor astfel de oameni? Îi
ceartă, zicându-le:
„Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau
fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?” (1 Cor 1, 13).
Pomeneam de cultele neoprotestante, dar şi în Biserica ortodoxă sunt unii creştini
care au faţă de duhovnicul lor un adevărat cult. Este adevărat că în literatura
duhovnicească se zice că precum este mama pentru copil, aşa este duhovnicul
pentru cel pe care-l povăţuieşte, pentru că aşa cum mama l-a născut pe copil pentru
viaţa aceasta trupească, biologică, tot aşa duhovnicul l-a născut pe ucenicul
său pentru Împărăţia cerurilor. 294 Aşadar este o legătură care nu se poate ignora,
293 Mt 11, 4; Lc 7, 22.
294 Gal 4, 19.

Perioada Octoihului
dar aceasta nu trebuie să cadă în extreme. A-ţi face sau a-ţi căuta un renume din
slujirea de duhovnic este o s<strong>la</strong>vă deşartă. Poate aşa înţelegem de ce unii părinţi
îmbunătăţiţi doresc să trăiască fără această povară a răspunderii pentru unul sau
doi fii duhovniceşti. La fel spunea şi Sfântul Apostol Pavel:
„Mulţumesc lui Dumnezeu că pe niciunul din voi n-am botezat, decât pe
Crispus și pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu.
Am botezat și casa lui Ștefana; afară de aceștia nu știu să mai fi botezat pe
altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu
cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.”
(1 Cor 1, 14 – 17).
Cel care-L propovăduieşte pe Hristos îl pune pe Hristos în faţă; cel care-L propovăduieşte
pe Hristos umblă după Hristos, iar nu înaintea lui Hristos. Un singur
om a avut privilegiul să umble înaintea lui Hristos şi anume Ioan Botezătorul,
dar acesta nu a făcut altceva decât să pregătească calea Domnului Hristos. Şi nu
a umb<strong>la</strong>t oricum, ci în smerenie şi ascultare. Îmbrăcămintea lui era din păr de
cămilă, iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică. 295
A fi propovăduitor al unui Învăţător smerit înseamnă a te asemăna lui întru
toate. Nu poţi promite bogăţia cerească şi tu, ca propovăduitor, s-o cauţi pe cea
pământească. Bogăţia dacă o ai trebuie s-o administrezi cu discernământ; trebuie
să-ţi faci din bogăţie nu un scop, ci un mijloc. De ce? Pentru că au fost şi sfinţi bogaţi.
Au fost credincioşi care au împărţit bogăţia aceasta pământească şi care au dobândit
apoi, în locul ei, bogăţia cerească, adică Împărăţia cerurilor. La fel cum unii moştenesc
bogăţii pământeşti, iată că sunt alţii care încă de pe pământ moştenesc bogăţii
duhovniceşti şi chiar mai mult, moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu.
Se impune totuşi o remarcă. Creştinii nu se folosesc de bogăţia lor pentru a
atrage pe alţii. Nu! Aşa ceva nu s-a întâmp<strong>la</strong>t în ortodoxie. Aceasta este o practică
străină de credinţa drept măritoare, o practică care se numeşte în limbaj teologic
„prozelitism”. Apostolii Domnului Hristos în vremea lor sau arhiereii şi
preoţii sau chiar credincioşii ortodocşi astăzi nu au făcut şi nu fac prozelitism,
adică nu au oferit cuiva bogăţii şi averi pământeşti cu scopul de a-l număra <strong>la</strong>
comunitatea lor. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care Domnul Hristos le-a poruncit
apostolilor şi prin ei ne porunceşte tuturor celor care suntem misionari să nu
luăm nimic în drumul nostru, nici măcar pâine, pentru că vrednic este lucrătorul
de p<strong>la</strong>ta sa şi pentru că adevărata convertire vine prin contagiune – adică vezi
un om al lui Dumnezeu şi doreşti sau cauţi să-i cunoşti şi să-i urmezi viaţa; şi
cunoscându-l, ajungi prin el <strong>la</strong> Hristos, pentru că toţi îi urmăm Lui.
295 Mt 3, 4.
133

Luni. săptămâna a xxv-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 12, 12 – 15; 22 – 31
În vremea aceea, când învăţa Iisus, cineva a zis către El din mulţime: Învăţătorule,
zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea. Dar Iisus i-a răspuns: omule,
cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi? Apoi a zis către ei:
păziţi-vă și vă feriţi de lăcomia de avere, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul ce-l
are din avuţiile sale. Pentru aceasta zic vouă: nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră,
ce veţi mânca; nici pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Căci viaţa
este mai mare decât hrana și trupul decât haina. Uitaţi-vă <strong>la</strong> corbi, că nici nu
seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămări, nici hambare și Dumnezeu îi hrănește;
cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Și cine dintre voi, oricât
și-ar pune el mintea, poate să adauge <strong>la</strong> statura sa un cot? Deci, dacă nu puteţi
să faceţi nici ce este mai puţin, ce vă îngrijiţi de cele<strong>la</strong>lte? Priviţi <strong>la</strong> crini cum
cresc: nici nu torc, nici nu ţes. Totuși vă spun vouă că nici Solomon, în toată
mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei. Și de vreme ce iarba, care este
astăzi în câmp, iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu așa o îmbracă, cu
cât mai mult pe voi, puţin credincioșilor? Nici voi deci să nu căutaţi ce veţi
mânca sau ce veţi bea; și să nu fiţi neliniștiţi din pricina aceasta, căci după
toate acestea se străduiesc păgânii lumii acesteia. Părintele vostru știe însă că
voi aveţi nevoie de acestea. Așadar, căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu și toate
acestea se vor adăuga vouă.
Îmbogăirea în Dumnezeu
Pilda bogatului neînţelept este precedată de un episod real în care cineva Îi cere
Domnului Hristos să-l determine pe fratele său să-şi împartă moştenirea cu el:
„Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea.” (Lc 12, 13).
Domnul îi răspunde:
„Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Lc 12, 14),
apoi adaugă, pentru toţi cei de faţă:
„Vedeţi și păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor
sale.” (Lc 12, 15).
135

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
După această introducere urmează textul propriu-zis al parabolei cu bogatul
neînţelept, parabolă ce face conţinutul pericopei evanghelice din Duminica a
XXVI-a după Rusalii. Parabo<strong>la</strong> respectivă nu este cuprinsă în pericopa evanghelică
pe care o avem în atenţie, dar vom face referire <strong>la</strong> ea având în vedere că reprezintă
un exemplu concret al îndemnurilor evanghelice cuprinse în Predica de pe
Munte în variantă lucanică. Astfel, potrivit evanghelistului Luca, Domnul Hristos,
după ce vorbeşte de grija faţă de trup, 296 consideră să dea şi un exemplu concret
rostind pilda cu bogatul neînţelept.
Bogatul din parabolă cu siguranţă avea calităţi care ar fi foarte preţuite în lumea
materialistă a zilelor noastre: era un om priceput în a-şi conduce afacerile, un om
întreprinzător, gata să se apuce de lucruri mari. Văzând belşugul roadelor, îşi face
imediat socotea<strong>la</strong> că nu are loc destul să le depoziteze şi decide să-şi construiască
hambare noi şi mai mari. Marea lui greşeală este însă că se gândeşte numai <strong>la</strong>
sine. Tot ce are se gândeşte să pună bine numai pentru el. Este de subliniat, în
acest sens, repetiţia pronumelui posesiv „al meu”: „roadele mele”, „jitniţele mele”,
„grâul şi bunătăţile mele”, „sufletul meu”. Bogatul se gândeşte numai <strong>la</strong> sufletul
său. Dar, ca toţi materialiştii, el nu ştie nici ce este cu adevărat sufletul, nici bunătăţile
de care are nevoie sufletul. Dumnezeu intervine şi îi zice bogatului:
136
„Nebune! În această noapte vor cere de <strong>la</strong> tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit
ale cui vor fi?” (Lc 12, 20).
O trăsătură importantă a acestui text o constituie mai ales faptul că verbul este
<strong>la</strong> prezent: moartea e chiar <strong>la</strong> uşa bogatului. Şi totuşi el îşi face p<strong>la</strong>nuri pentru „mulţi
ani”, p<strong>la</strong>nuri în care sufletul său nu mai are loc, cum nici Dumnezeu şi ascultarea
de poruncile Sale nu au vreun loc în acest proiect de viaţă al bogatului. 297
Vorbind despre grija lui Dumenzeu faţă de om, 298 Domnul Hristos deschide o perspectivă
nouă de înţelegere, superioară Legii vechi, cea de (re)naştere spirituală care
creează în om un nou organism spiritual prin care omul trăieşte viaţa duhovnicească.
Omul firesc, numit şi trupesc, 299 poate deveni duhovnicesc prin dobândirea virtuţilor.
Având acest organism, adică ochi spirituali şi urechi spirituale, „omul cel nou”
296 Lc 12, 4 – 7; 15.
297 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Îmbogăţirea în Dumnezeu, în Predici exegetice <strong>la</strong> duminicile de peste
an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, pp. 191 – 192.
298 „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca.
Viaţa este mai mult decât hrana și trupul, mai mult decât îmbrăcămintea. (…) Căutaţi
mai întâi împărăţia Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” (Lc 12, 22 – 23, 31).
299 „Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din
pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, așa sunt și cei
pământești; și cum este Cel ceresc, așa sunt și cei cerești” (1 Cor 15, 46 – 48).

Perioada Octoihului
nu va mai căuta bogăţia pământească, ci se va orienta spre adevărata bogăţie (Împărăţia
lui Dumnezeu) şi se va preocupa de dobândirea ei (îmbogăţirea în Dumnezeu). 300
A te îmbogăţi în Dumnezeu înseamnă a te îmbogăţi în fapte bune, făcând astfel
roditor harul dumnezeiesc primit <strong>la</strong> Botez. O faptă bună pe care nu a dobândit-o
bogatul nemilostiv a fost milostenia. Vorbind despre aceasta Sfântul Ioan
Gură de Aur arată rolul privilegiat pe care îl are milostenia în dobândirea harului
lui Dumnezeu:
„Milostenia nu <strong>la</strong>să să ni se stingă candelele (Mt 25, 1 – 12), nici nu ne <strong>la</strong>să
să ne arătăm <strong>la</strong> nuntă cu haine murdare (Mt 22, 11 – 13), ci le spală și le face
mai curate decât zăpada… Milostenia nu ne <strong>la</strong>să să cădem acolo unde a căzut
bogatul cel nemilostiv, ci ne călăuzește în sânul lui Avraam.”. 301
Tot ceea ce ne împiedică de <strong>la</strong> agonisirea adevăratei bogăţii este numit de
Domnul Hristos „nebunie”. 302 Bunurile pământeşti sunt un mijloc, iar nu un scop
al vieţii. Şi bogaţii se mântuiesc, însă cu greu. 303 Se mântuiesc acei bogaţi care vor
face milostenie pe măsura avuţiei lor. 304
Începutul „îmbogăţirii în Dumnezeu” este harul lui Dumnezeu. Dacă pentru
îmbogăţirea pământească ai nevoie de cineva, de un om, de o moştenire, în cazul
îmbogăţirii duhovniceşti ai nevoie de Dumnezeu, de harul dumnezeiesc. Acest
har îi arată omului păcatul, îi dezvăluie omului căderea. Celui atins de har îi este
dăruită apoi limpezimea vederii duhovniceşti pentru a-l ajuta să se lupte cu folos
cu vrăjmaşii săi lăuntrici. Până acum era cufundat în întuneric şi, asemenea celui
care e atacat în timpul nopţii, se lupta pe dibuite cu vrăjmaşii nevăzuţi. Acum,
vederea permanentă a prezenţei lui Dumnezeu este asemenea unui sfeşnic aşezat
în mijlocul conştiinţei sale, luminându-i colţurile cele mai ascunse. 305
În acest efort de „îmbogăţire duhovnicească” omul trebuie să lepede de <strong>la</strong> sine
toată grija cea lumească şi toate mădu<strong>la</strong>rele cele pământeşti, cum îndeamnă şi
Sfântul Apostol Pavel:
„Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună
cu El, vă veţi arăta întru s<strong>la</strong>vă. Drept aceea, omorâţi mădu<strong>la</strong>rele voastre, cele
pământești: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea și lăcomia, care este
închinare <strong>la</strong> idoli.” (Col 3, 4 – 5).
300 Lc 12, 21.
301 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 605.
302 Lc 12, 20.
303 Mt 19, 23 – 24; Mc 10, 23 – 25; Lc 18, 24 – 25.
304 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 605.
305 O. Clement, E. Behr-Sigel, B. Bobrinskoy, M. Lot-Borodine, Fericita întristare, Ed. IBMBOR,
București, 1997, p. 113.
137

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
138
Explicând cuvintele acestea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:
„«Pământ» e numit cugetul trupului; «desfrânare» păcatul cu fapta; «necurăţie»
a numit învoirea; «patimă» gândul cel pătimaș; «pofta cea rea» primirea
simplă a gândului de poftă; «lăcomie» a numit materia care naște și face să
crească patima. Toate acestea a poruncit dumnezeiescul Apostol să le omori,
ca pe niște mădu<strong>la</strong>re ale cugetului trupesc.”. 306
Aşadar, omul duhovnicesc pe măsură ce se desparte de păcat se îmbogăţeşte
în Dumnezeu. Şi pentru că „îmbogăţirea” este în Dumnezeu, care e necuprins,
noi cunoaştem numai începutul acestei lucrări care este de altfel o continuă luptă
duhovnicească, pentru că vrăjmaşul mântuirii noastre, diavolul, nu doreşte să
ajungem <strong>la</strong> o astfel de îmbogăţire. În această luptă, biruinţa noastră constă în
smerenie, 307 care nu este altceva decât „concentrarea tuturor virtuţilor”. 308
Mari. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 12, 42 – 48
Zis-a Domnul: cine este oare iconomul credincios și înţelept pe care îl va pune
stăpânul său peste slujitorii săi, ca să le dea partea lor de grâu <strong>la</strong> timpul cuvenit?
Fericit este slujitorul pe care stăpânul lui îl va găsi făcând așa, atunci când
va veni. Adevărat vă spun vouă că-l va pune peste toate averile sale. Dacă însă
slujitorul ace<strong>la</strong> va zice în inima sa: stăpânul meu zăbovește până să vină, și va
începe să bată pe slujitori și pe slujitoare, să mănânce, și să bea, și să se îmbete;
va veni stăpânul slujitorului aceleia, în ziua când el nu se așteaptă și în ceasul
când el nu știe și-l va tăia din dregătorie și-l va face părtaș cu necredincioșii.
Acel slujitor, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit, nici n-a făcut
după voia lui, va fi cumplit bătut. Iar cel ce nu a știut și a făcut lucruri vrednice
de bătaie va fi bătut mai puţin. Căci oricui i s-a dat mult, mult se va cere
de <strong>la</strong> el; și oricui i s-a încredinţat mult, se va cere de <strong>la</strong> el și mai mult.
Toi suntem iconomi
Într-o mănăstire iconomul este monahul care se ocupă cu partea economic-administrativă.
El are grijă de bunul mers al mănăstirii fiind, în ceea ce priveşte responsabilitatea,
al doilea după stareţ.
În limbajul Noului Testament creştinii sunt numiţi „iconomi ai harului lui Dumnezeu”.
Sfântul Apostol Pavel de pildă, atunci când vorbeşte de slujirea apostolilor, spu-
306 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre dragoste. Întâia sută, 83, trad.
de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 75.
307 Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Ed. Adonai, București, 1995, p. 261.
308 Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica ortodoxă, vol. 1. Ascetica, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1993,
p. 183.

Perioada Octoihului
ne că slujitorii lui Hristos sunt „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”. 309 Or, ceea ce se
se caută mai mult <strong>la</strong> iconomi este ca fiecare să fie găsit credincios.
Când este găsit cineva credincios? La vreme de încercare, atunci când nu se
aşteaptă – cum ni se spune şi în această pildă:
„Stăpânul slugii aceleia va veni în ziua în care ea nu se așteaptă și în ceasul în
care ea nu știe.” (Lc 12, 46).
Cel care îşi face lucrul său ca pentru Dumnezeu ace<strong>la</strong> este un iconom credincios,
pentru că slujind omului îl slujim pe Dumnezeu. Pe de altă parte, cel care îl
slujeşte pe om în mod superficial, ace<strong>la</strong> nici în re<strong>la</strong>ţia cu Dumnezeu nu poate fi
credincios. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte de calităţile slujitorului
lui Dumnezeu face referire <strong>la</strong> slujirea aproapelui. Citim în Episto<strong>la</strong> către Tit
că slujitorul lui Dumnezeu trebuie să fie: fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu,
nu îngâmfat, nu mânios, nu beţiv, nu bătăuş, nu poftitor de câştig ruşinos, ci primitor
de străini, iubitor al binelui, cu stăpânire de sine, drept, cuvios, înfrânat, strâns legat de
cuvântul cel vrednic de crezare al învăţăturii, destoinic atât să îndemne întru învăţătura
cea sănătoasă, cât şi să-i mustre pe cei ce vorbesc împotriva ei. 310
Cuvântul „prihană” nu-l mai întâlnim astăzi decât în limbajul bisericesc.
Spunem despre Maica Domnului că este fără prihană, adică fără „vină”, fără
„pată”. Aşa cum Maica Domnului a fost fără prihană, tot aşa trebuie să fie şi
orice iconom al lui Dumnezeu, adică să fie lipsit de orice păcat care întinează
sufletul.
Fiecare din noi suntem „iconomi”; fiecare am primit de <strong>la</strong> Dumnezeu un dar
pe care suntem datori să-l înmulţim, să-l punem în lucrare, cum citim în întâia
epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Petru:
„Suntem datori să slujim unii altora, după darul pe care l-a primit fiecare, ca
niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă
vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujește cineva,
slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate
Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este s<strong>la</strong>va și stăpânirea
în vecii vecilor.” (1 Ptr 4, 10 – 11).
Prin extensie, lucrarea săvârşită de iconomi se numeşte „iconomie”. Aceasta
este însă înţeleasă deosebit în funcţie de cel care o săvârşeşte. Astfel, atunci când
vine din partea lui Dumnezeu ea este numită „pogorământ”, iar când vine din
partea omului, „slujire”. Aşadar putem vorbi de iconomia lui Dumnezeu Tatăl,
309 1 Cor 4, 1.
310 Tit 1, 7 – 9.
139

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
iconomia lui Dumnezeu Fiul sau iconomia Duhului Sfânt şi despre iconomia
Bisericii alcătuită din cler şi poporul lui Dumnezeu.
Iconomia Bisericii exercitată prin slujitorii săi nu este altceva decât un act de
imitare a bunului samaritean şi a tatălui fiului risipitor. Când slujim în numele
lui Dumnezeu nu trebuie să căutăm <strong>la</strong> faţa omului. 311 Pildă ne-a dat Mântuitorul
însuşi atunci când a practicat iconomia, aşa cum Biserica este chemată s-o dezvolte
ulterior. Deşi fusese trimis numai „către oile cele pierdute ale casei lui Israel”,
Hristos şi-a lărgit lucrarea Sa şi a avut milă şi de canaaneancă 312 şi de sutaş. 313
A fi „samarinean milostiv” înseamnă a dobândi virtuţile părinţilor pustiei, cum
ne spune părintele Teofil Părăian citând o pildă din Pateric:
140
„Un părinte era mai mare peste zece ucenici. Și se tot ruga lui Dumnezeu,
zicând: «Doamne, fă așa ca și în lumea cea<strong>la</strong>ltă să fim împreună, să fiu împreună
cu ucenicii mei.». Și s-a descoperit părintelui că <strong>la</strong> hramul <strong>la</strong> care urma
să se ducă împreună cu ucenicii, să se ducă întâi ucenicii singuri și după
aceea, după o vreme, să se ducă și părintele, dar să nu se ducă odată cu ei.
Ucenicii au plecat după porunca părintelui și pe drum au găsit un om bolnav
care stătea <strong>la</strong> marginea drumului – ca în pilda cu samarineanul milostiv
–, L-au văzut și după ce au văzut despre ce-i vorba au zis: «Noi suntem
pe jos, n-avem ce-ţi face.». Și el, cumva, așa, ironic, a zis: «Duceţi-vă și vă
rugaţi pentru mine.». Și după o vreme a venit și părintele și L-a văzut acolo
și-a zis: «Ce-i cu tine?»; și el a zis: «Uite, sunt aici, în situaţia asta cum mă
vezi.». Și-atunci părintele zice: «Hai, fac eu cumva să te duc, să nu te <strong>la</strong>s
aici.». Zece ucenici n-au putut să se gândească să-l ia de acolo, să-l ajute
cumva, dar el singur, părintele a zis: «Uite, te duc încet, încet, până <strong>la</strong> piatra
aceea, te așez pe piatră, mă așez eu sub tine, te iau în spate, și facem
cumva.». Și-așa a făcut, și mergând așa, a văzut că este tot mai ușor cel din
spate, și de <strong>la</strong> o vreme a simţit că nu mai are nimic în spate. Numai a auzit
un g<strong>la</strong>s: «Dacă vrei să fie ucenicii tăi cu tine, atunci du-te și formează-i așa
ca să fie ca tine.».”. 314
Aşadar un bun iconom trebuie să se facă aproape faţă de toţi. Cuvântul Domnului
Hristos spus învăţătorului de Lege: „Mergi şi fă şi tu asemenea!” ne este adresat şi
nouă. Dacă avem iubire în suflet nu vom fi mulţumiţi niciodată cu cât de „aproape”
ne-am făcut semenilor noştri; şi pe câţi ni i-am făcut aproape. Oricine este
dator să se facă oricui aproape, chiar şi celui pe care nu-l cunoşte.
311 1 Reg 16, 7.
312 Mc 7, 25 – 30.
313 Lc 7, 2 – 10.
314 Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, Ed. ASAB, București, 2005, pp. 39 – 40.

Făcliile Duhului
Miercuri. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 12, 48 – 59
Perioada Octoihului
Zis-a Domnul: oricui i s-a dat mult, mult se va cere de <strong>la</strong> el; și oricui i s-a
încredinţat mult, se va cere de <strong>la</strong> el și mai mult. Foc am venit să arunc pe
pământ și cât aș vrea să fie acum aprins! Dar am un botez cu care trebuie să
Mă botez; și câtă nerăbdare am până când se va îndeplini! Vi se pare oare că
am venit să dau pace pe pământ? Vă spun vouă că nu, ci mai degrabă dezbinare.
Căci, de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva
a doi și doi împotriva a trei. Se va dezbina tatăl împotriva fiului și fiul împotriva
tatălui; mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei; soacra împotriva
norei sale și nora împotriva soacrei. A vorbit apoi mulţimilor, zicând:
când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, numaidecât ziceţi că vine ploaie
mare; și așa este. Iar când vedeţi că suflă vântul de <strong>la</strong> miazăzi, atunci ziceţi că
va fi zăpușeală; și așa este. Făţarnicilor, faţa cerului și a pământului știţi să o
tâlcuiţi, dar vremea aceasta cum de n-o înţelegeţi? De ce dar de <strong>la</strong> voi înșivă
nu judecaţi ce este drept? Iar când mergi cu pârâșul tău <strong>la</strong> dregător, pe cale
nevoiește-te să te scapi de el ca nu cumva să te ducă <strong>la</strong> judecător, și judecătorul
să te dea temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă. Spun ţie
că nu vei ieși de acolo până când nu vei plăti cel din urmă ban.
După cuvântul Domnului Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ”, 315 Cincizecimea
sau Pogorârea Duhului Sfânt este scopul Întrupării. Ştim din cartea Faptele
Apostolilor că în ziua Cincizecimii, atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât peste
Apostoli, s-a făcut un vuiet ca de suf<strong>la</strong>re de vânt ce vine repede şi a umplut toată
casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe
fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în
alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. 316
Spre deosebire de Fiul, Sfântul Duh în venirea Sa personală nu-şi arată deloc persoana.
El nu vine chiar în numele Său, ci în numele Fiului, pentru a-L mărturisi pe
Fiul – aşa cum Fiul a venit în numele Tatălui pentru a-L face cunoscut pe Tatăl:
„Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de <strong>la</strong> Tatăl,
Duhul Adevărului, Care de <strong>la</strong> Tatăl purcede, Ace<strong>la</strong> va mărturisi despre Mine.
Și voi mărturisiţi, pentru că de <strong>la</strong> început sunteţi cu Mine.” (In 15, 26 – 27).
Duhul Sfânt a trebuit să se coboare asupra Apostolilor pentru ca ei să-L mărturisească
pe Hristos. Apostolii au trebuit să crească spiritual, au trebuit să aibă
315 Lc 12, 49.
316 Fapte 2, 1 – 4.
141

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
ultima dovadă, Învierea, pentru ca să crească şi credinţa lor. Abia atunci S-a pogorât
asupra lor Duhul spre a le da putere definitivă în credinţa lor, în entuziasmul
lor de a predica Evanghelia. 317 Au ieşit atunci din locul unde stăteau ascunşi de
frica iudeilor şi şi-L propovăduiau pe Hristos cel Înviat. S-au botezat atunci ca <strong>la</strong>
trei mii de suflete şi astfel a luat fiinţă, <strong>la</strong> Ierusalim, prima Biserică creştină.
De notat că nu toţi cei ce au auzit s-au botezat, ci numai o parte. Nu toţi au
crezut; din cinci care locuiau într-o casă au crezut doi sau trei. S-a împlinit atunci
cuvântul Mântuitorului spus Apostolilor:
142
„Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare.
Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi
și doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva
tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii
sale și nora împotriva soacrei.” (Mt 10, 34 – 35; Lc 12, 51 – 53).
A început atunci persecuţia împotriva creştinilor. Istoria Bisericii universale ne arată
că primele persecuţii împotriva creştinilor au pornit din îndemnul şi prin concursul
iudeilor. Şi această stare de fapt a ţinut trei secole, până când Dumnezeu a intervenit
în istorie şi a oprit persecuţia în timpul împăratului Constantin cel Mare. 318
Mai aproape de timpul nostru unii sfinţi au suferit ocara părinţilor 319 sau chiar
moarte. 320 Aceşti sfinţi sunt făcliile Duhului, aprinse continuu, de lumină dătătoare
tuturor celor ce rătăcesc prin întunericul vieţii şi al patimilor. Ei sunt trecuţi
în calendare şi sunt cinstiţi în ziua în care au trecut din lumea aceasta în
Împărăţia lui Dumnezeu. Înaintea icoanei lor Biserica a rânduit să ardă o lumânare
sau o candelă. De ce? Pentru că lumânările aprinse amintesc pogorârea
Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste apostoli, 321 precum şi de sfinţii care
sunt făclii ce ard şi luminează. 322
317 M. Costa de Beauregard, D. Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri <strong>la</strong> Cernica, Ed.
Deisis, Sibiu, 1995, p. 88.
318 Persecuţiile împotriva creștinilor începute sub Nero (54 – 68) au luat sfârșit odată cu Constantin
cel Mare (312 – 337), prin edictul de <strong>la</strong> Mi<strong>la</strong>n (313), prin care se acorda libertate creștinismului.
– cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Mi<strong>la</strong>n Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Istoria bisericească universală, vol. 1 (1 – 1054), Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 100 – 138.
319 Sfânta Cuvioasă Parascheva, ale cărei moaște se află în Biserica mitropolitană din Iași, a fost
certată de părinţii ei pentru că își împărţea hainele săracilor. – cf. Viaţa Cuvioasei Maicii noastre
Parascheva de <strong>la</strong> Iași, în Vieţile sfinţilor pe luna octombrie, ziua a paisprezecea, Ed. Episcopiei
Romanului, 1999, pp. 193 – 194.
320 Sfânta Muceniţă Filoteia de <strong>la</strong> Curtea de Argeș a murit fiind lovită de barda tatălui său. – cf.
Viaţa Sfintei Muceniţe Filoteia de <strong>la</strong> Curtea-de-Argeș, Vieţile sfinţilor pe luna decembrie, ziua a
șaptea, Ed. Episcopiei Romanului, 1993, pp. 163 – 164.
321 Fapte 2, 3 – 4.
322 In 5, 35.

Joi. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 13, 1 – 9
Perioada Octoihului
În vremea aceea au venit unii <strong>la</strong> Iisus, spunându-I despre galileenii al căror
sânge l-a amestecat Pi<strong>la</strong>t cu jertfele lor. Atunci, răspunzând, Iisus le-a zis: credeţi,
oare, că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toţi galileenii, fiindcă
au păţit acesta? Nu! Vă spun vouă că, de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri <strong>la</strong> fel.
Sau acei optsprezece inși, peste care s-a surpat turnul în Siloam și i-a omorât,
gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoși, decât toţi oamenii care locuiau
în Ierusalim? Nu! Că vă spun vouă că, de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri <strong>la</strong>
fel. Apoi le-a spus această pildă: un om avea un smochin sădit în via lui și a
venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Și a zis către vier: iată, trei ani sunt de
când vin să caut rod în smochinul acesta, dar nu găsesc; taie-l, pentru ce să
cuprindă locul în zadar? Dar vierul, răspunzând lui, a zis: stăpâne, <strong>la</strong>să-l și
anul acesta, până când voi săpa împrejur și-i voi pune gunoi; poate va face
roadă; iar de nu va face, atunci îl vei tăia în anul care vine.
Nelegiuirile unui procurator
Ca provincie romană Iudeea era pusă sub autoritatea unui procurator. Principalele
lui atribuţii erau strângerea impozitelor şi taxelor vamale şi vărsarea lor în tezaurul
roman; menţinerea ordinei în regiunile respective; judecarea unor infracţiuni
ce periclitau climatul social-politic; revizuirea sentinţelor pronunţate de instanţele
judecătoreşti iudaice.
Procuratorul roman îşi avea reşedinţa în Cezareea. El era şi comandantul
suprem al trupelor romane staţionate în Iudeea, fiind subordonat guvernatorului
din Siria. Evreii din Iudeea erau deosebit de sensibili în ceea ce priveşte chestiunile
religioase, preotestând împotriva amestecului străin în problemele de cult.
Pe zidul ce înconjura templul erau fixate plăci pe care se putea citi în <strong>la</strong>tină şi
greacă interdicţia intrării străinilor în Templu. Monezile de aramă bătute în Iudeea
purtau numai numele, nu şi efigia împăratului, deoarece Legea mozaică interzicea
reproducerea oricărui chip omenesc. Luând în considerare această prescripţie
religioasă, romanii au renunţat să ridice statui împăratului în Oraşul Sfânt –
Ierusalim. În semn de respect pentru puterea suverană, în Templu s-a adus o
jertfă dedicată împăratului şi poporului roman. Cu toate acestea, delimitarea sferelor
de competenţă ale instanţelor străine şi ale celor iudaice era atât de neprecisă,
încât era inevitabil să nu se ajungă <strong>la</strong> ciocniri între popu<strong>la</strong>ţia ţării, care dorea
libertate, şi stăpânitori, care se comportau în Iudeea după bunul lor p<strong>la</strong>c. 323
323 Dr. Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Ed. Zarkony Ltd, București,
1992, p. 305.
143

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Aşa s-au întâmp<strong>la</strong>t lucrurile şi în timpul procuratorului roman Pontiu Pi<strong>la</strong>t
(26 – 36 d.Hs.) care după mărturia filozofului Filon din Alexandria a rămas în
amintirea poporului cu aceste stigmate ale imoralităţii: mită, jafuri, viclenie, maltratări,
execuţii fără sentinţă.
Se părea chiar că-i făcea plăcere să batjocorească datinile religioase ale evreilor
şi să încalce drepturile recunoscute. Aşa, de pildă, <strong>la</strong> cererea preşedintelui
Sinedriului, Senatul roman a aprobat ca în Ierusalim să nu fie ridicate statui şi nici
să nu fie aduse tablouri reprezentând zei <strong>la</strong> care popu<strong>la</strong>ţia s-ar fi putut închina.
Iudeea era astfel scutită de cultul împăratului prin închinarea <strong>la</strong> statuia acestuia.
Nesocotind aceste drepturi deja dobândite, Pi<strong>la</strong>t nu se sfii să aducă <strong>la</strong> Ierusalim
o unitate militară care purta în primele rânduri chipuri ale împăratului. Poporul
fu cuprins de spaimă. O mare mulţime de iudei porniră fără întârziere spre
Cezareea pentru a-l implora pe procurator să îndepărteze din oraş însemnele profanatoare.
Pi<strong>la</strong>t porunci atunci soldaţilor săi să înconjure mulţimea agitată şi să
o ameninţe cu moartea în caz că stăruie în această cerere jignitoare pentru onoarea
împăratului. Evreii dec<strong>la</strong>rară că preferă să moară decât să suporte o asemenea
profanare a oraşului.
Văzând cât de fermi sunt evreii, Pi<strong>la</strong>t a fost nevoit ca în cele din urmă să cedeze.
La fel eşuă şi o altă tentativă întreprinsă de el de a introduce cultul împăratului
în Ierusalim. De această dată însuşi împăratul Tiberiu – care primise o plângere
din partea evreilor – îi porunci lui Pi<strong>la</strong>t să renunţe <strong>la</strong> p<strong>la</strong>nul său, pentru a
nu incita în mod inutil popu<strong>la</strong>ţia Iudeii.
Un alt incident avu un final mai puţin fericit. La protestul public al evreilor
împotriva faptului că procuratorul a ridicat cu de <strong>la</strong> sine putere din tezaurul templului
sumele necesare construirii unui apeduct în Ierusalim, numeroşi soldaţi
romani în haine civile se amestecară în mulţime şi, potrivit instrucţiunilor primite
de <strong>la</strong> procurator, au făcut un adevărat măcel. 324
În acest cadru apocaliptic nu este greu să ni-l imaginăm pe procuratorul Pi<strong>la</strong>t
omorând galileenii şi amestecând apoi sângele lor cu jertfele aduse zeilor romani.
Acest fapt s-a întâmp<strong>la</strong>t chiar în vremea propovăduirii Domnului Hristos căci
citim în Evanghelia după Luca, în capitolul al XIII-lea, că Iisus a fost vestit de
către cunoscuţii săi în legătură cu galileenii al căror sânge Pi<strong>la</strong>t l-a amestecat cu
jertfele lor. 325 Apoi Domnul Hristos avea cunoştinţă şi de prăbuşirea turnului din
Ierusalim, de <strong>la</strong> scăldătoarea Siloamului, care atunci când s-a surpat a ucis optsprezece
oameni. Pornind de <strong>la</strong> aceste nefericite întâmplări Domnul Hristos face
un îndemn <strong>la</strong> pocăinţă, zicând:
324 Ibidem, pp. 306 – 307.
325 Lc 13, 1.
144

Perioada Octoihului
„Credeţi că acești galileeni (uciși de Pontiu Pi<strong>la</strong>t – n.n.) au fost ei mai păcătoși
decât toţi galileenii, fiindcă au suferit aceasta? Sau acei optsprezece inși,
peste care s-a surpat turnul în Siloam și i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost
mai păcătoși decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar
de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri <strong>la</strong> fel.” (Lc 13, 2, 4 – 5).
Cei care au suferit moarte năprasnică au fost într-un fel pedepsiţi de Dumnezeu.
Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t şi cu locuitorii Sodomei şi Gomorei, în Vechiul Testament care
au fost pedepsiţi cu foc din cer, 326 aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t şi cu Anania şi Safira, în Noul
Testament, care au fost pedepsiţi cu moarte pentru că au minţit Duhul Sfânt,
dosind din preţul ţarinei pe care au vândut-o. 327
Dar nu toţi păcătoşii sunt pedepsiţi cu moarte năprasnică; sunt pedepsiţi
numai unii dintre ei, pentru ca să le fie pildă de luare aminte altora care trăiesc
asemenea lor.
Irod Antipa
Vineri. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 13, 31 – 35
În vremea aceea s-au apropiat de Iisus unii dintre farisei și au zis către El: ieși
și du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare. El le-a răspuns: duceţi-vă și spuneţi
vulpii acesteia: iată izgonesc diavoli și săvârșesc vindecări astăzi și mâine,
iar a treia zi voi sfârși. Însă și astăzi și mâine, și în ziua următoare, trebuie să
călătoresc, fiindcă nu este cu putinţă să piară prooroc afară din Ierusalim.
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși
<strong>la</strong> tine, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, cum adună găina puii săi sub
aripi, dar n-aţi voit! Iată vi se <strong>la</strong>să casa voastră pustie, căci adevărat vă spun
vouă: nu Mă veţi mai vedea, până ce va veni vremea ca să ziceţi: binecuvântat
este Cel ce vine întru numele Domnului.
Iisus se af<strong>la</strong> undeva în Galileea când a fost întâmpinat de unii dintre farisei care
i-au spus:
„Ieși și du-Te de aici, că Irod vrea să Te ucidă. (Lc 13, 31).
Se face aici referire <strong>la</strong> Irod Antipa, guvernatorul Galileii. Dar cine era acest
Irod Antipa? Era fiul lui Irod cel Mare, frate vitreg cu Filip, cu a cărui soţie,
Irodiada s-a căsătorit, cu toate că fratele său era în viaţă. Tot el este cel care a dat
326 Fac 19, 1 – 25.
327 Fapte 5, 1 – 10.
145

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
poruncă să fie decapitat Sfântul Ioan Botezătorul pentru că a avut curajul de a-l
mustra în faţă că nu îi este îngăduit să trăiască cu femeia fratelui său. 328
Tatăl său, Irod cel Mare, 329 a lăsat puterea, prin testament fiilor săi, în felul
următor: fiul cel mare, Arhe<strong>la</strong>u, avea să moştenească Iudeea, Samaria şi Idumeea,
precum şi titlul de rege; fratele său Irod Antipa – Galileea şi Pereea, cu titlul de
tetrarh, adică guvernator; iar fratele său vitreg, Filip – o parte din regiunea
Transiordaniei, de asemenea cu tilul de tetrarh. 330
Prin urmare Irod Antipa guverna în Galileea, provincia unde îşi avea reşedinţa
Domnul Hristos şi unde săvârşise cele mai multe minuni. Atunci când Domnul
Hristos a primit din partea fariseilor sfatul de a părăsi Galileea, le spune acestora:
146
„Mergând, spuneţi vulpii acesteia (adică lui Irod – n.n): Iată, alung demoni
și fac vindecări, astăzi și mâine, iar a treia zi voi sfârși. Însă și astăzi și mâine
și în ziua următoare merg, fiindcă nu este cu putinţă să piară prooroc afară
din Ierusalim.” (Lc 13, 32 – 33).
Sfântul Evanghelist Luca înainte de a re<strong>la</strong>ta acest episod ţine să precizeze că
Iisus mergea prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi călătorind spre Ierusalim. 331 Aşadar
era în drum spre Ierusalim. Ştim apoi din Evanghelile sinoptice că Domnul Hristos
şi-a prevestit în trei rânduri Patimile Sale şi Învierea, spunând ucenicilor Săi:
„Iată ne suim <strong>la</strong> Ierusalim și se vor împlini toate cele scrise prin prooroci
despre Fiul Omului. Căci va fi dat păgânilor și va fi batjocorit și va fi ocărât
și scuipat. Și, după ce Îl vor biciui, Îl vor ucide; iar a treia zi va învia. (Mt
16, 21; 17, 22 – 23; 20, 18 – 19; Mc 8, 31; 9, 9; 10, 33 – 34; Lc 9, 22, 44;
18; 31 – 33).
Aşadar Domnul avea să pătimească <strong>la</strong> Ierusalim, în Iudeea, iar nu în Galileea.
De aceea le spune fariseilor:
328 Mc 6, 18.
„Nu este cu putinţă să piară prooroc afară din Ierusalim. (Lc 13, 33).
329 Irod cel Mare a rămas în amintirea contemporaniilor săi drept cel mai sângeros rege al statului
iudeu, care pentru a-și păstra puterea și-a suprimat întreaga familie. Într-un intreval de șapte
ani Irod a suprimat reprezentanţii a trei generaţii: pe Hyrkan al II-lea, rege și mare preot;
și-a ucis soacra, Alexandra, fiica lui Hyrkan; l-a ucis pe fratele ei, Aristobul care avea funcţia
de mare preot; și-a ucis apoi soţia, pe nume Miriam și chiar trei copiii: Antipator, Alexandru
și Aristobul. Împăratul Octavian August a spus, <strong>la</strong> un moment dat, despre el: „Mai bine să fii
porcul lui Irod (aluzie <strong>la</strong> interdicţia religiei mozaice de a consuma carne de porc), decât fiul
său.”. – cf. Dr. Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Ed. Zarkony Ltd,
București, 1992, pp. 297– 298.
330 Ibidem, p. 301.
331 Lc 13, 22.

Perioada Octoihului
Irod Antipa i-a transmis Domnului Hristos o ameninţare cu scopul de a-L
demobiliza. Domnul însă îl demască şi îl numeşte „vulpe” pentru a-i arăta că i-a
sesizat viclenia. Îi spune tetrarhului:
„Iată, alung demoni și fac vindecări, astăzi și mâine, iar a treia zi voi sfârși.”
(Lc 13, 32).
Înţelesul literal ar fi:
„A treia zi sfârșesc, pentru că sunt în drum spre Ierusalim. Adică nu părăsesc
Galileea astăzi când sunt ameninţat și nici mâine, de frica ta, ci când îmi
închei misiunea în această provincie.”.
Înaltpreasfinţitul Bartolomeu vede în aceste cuvinte un înţeles mai bogat, anume
că Domnul Hristos prin moartea şi învierea Sa a făcut tot ceea ce şi-a propus
să facă. Şi-a încheiat misiunea, rotunjindu-Se pe Sine în propria Sa operă. 332
După cuvântul pe care îl adresează, prin farisei, tetrarhului Irod, Domnul
Hristos deplânge Ierusalimul care, în loc să-i primească pe prooroci, îi ucide cu
pietre. „Iată vi se <strong>la</strong>să casa voastră pustie” – este o trimitere <strong>la</strong> profeţia despre dărâmarea
Ierusalimului, cuprinsă în Evanghelia după Luca în capitolul al XIX-lea:
„Vor veni zile peste tine – spune Domnul Hristos – când dușmanii tăi vor
săpa șanţ în jurul tău, și te vor împresura și te vor strâmtora din toate părţile.
Și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor
lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.”
(Lc 19, 43 – 44).
Aceste cuvinte se vor împlini în anul 70 când Ierusalimul va fi împresurat de
romani şi va fi distrus din temelii. 333
Cu toate că Domnul Hristos a săvârşit cele mai multe minuni în Galileea, tetrarhul
Irod Antipa nu s-a învrednicit să vadă niciuna. De ce? Pentru că nu a fost interesat.
Citim în Evanghelia după Matei, în capitolul al XIV-lea că Irod a auzit despre
Iisus, dar a crezut că este Ioan Botezătorul, căruia el i-a tăiat capul şi care – spunea
Irod – a înviat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el. 334
Totuşi înainte de patima Sa Domnul Hristos se va întâlni, faţă către faţă, cu
tetrarhul Irod Antipa. În ce împrejurare? Iisus era judecat, <strong>la</strong> Ierusalim, de procuratorul
Pontiu Pi<strong>la</strong>t. Acesta aflând că Domnul Hristos este galileean, deci sub
332 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de
ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001,
p. 1540.
333 Dr. Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Ed. Zarkony Ltd, București,
1992, pp. 352– 359.
334 Mt 14, 1 – 2.
147

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
stăpânirea lui Irod, l-a trimis <strong>la</strong> Irod care era şi el în Ierusalim în acele zile.
Evanghelistul Luca în capitolul al XXIII-lea ne spune că Irod văzându-L pe Iisus,
s-a bucurat foarte. De ce? Pentru că de multă vreme dorea să-L cunoască căci
auzise despre El şi apoi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi L-a
întrebat Irod multe lucruri, dar Iisus nu i-a răspuns nimic. 335 Atunci Irod împreună
cu ostaşii săi batjocorindu-L şi luându-L în râs, L-au îmbrăcat pe Domnul
Hristos într-o haină strălucitoare, împărătească şi aşa L-a trimis iarăşi <strong>la</strong> Pi<strong>la</strong>t. Şi
în ziua aceea Irod şi Pi<strong>la</strong>t s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau
în duşmănie între ei. 336
Ceea ce însă nu ştiau nici unul, nici altul era faptul că Domnul Hristos a venit
ca Împărat, dar nu ca împărat pământesc. La intrarea în Ierusalim mulţimile l-au
ac<strong>la</strong>mat strigând:
148
„Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!
Osana întru cei de sus!” (Mt 21, 9; Mc 11, 9 – 10; Lc 19, 38; In 12, 13).
Dacă prin Întruparea Sa Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiul lui David, (deci
Împăratul ceresc a devenit şi împărat pământesc, din neamul lui David pentru a
pătimi şi a învia), <strong>la</strong> a doua Sa venire Domnul Hristos se va arăta ca Împărat
Atotputernic care va judeca viii şi morţi. Atunci Împăratul Miel care a fost judecat
de Irod Antipa şi de Pontiu Pi<strong>la</strong>t se va arăta ca Împărat Judecător care îi va
judeca pe toţi cu dreptate. De aceea se spune că dreptatea o singură dată învinge şi
aceasta va fi <strong>la</strong> Judecata de Apoi.
335 Lc 23, 6 – 9.
336 Lc 23, 12.
Sâmbătă. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 37 – 43
În ziua aceea, pogorându-se Iisus din munte, L-a întâmpinat popor mult. Și
iată un bărbat din mulţime a strigat și I-a zis: Învăţătorule, mă rog Ţie, uită-Te
spre fiul meu, căci îl am numai pe el. Și iată un duh îl apucă, și deodeată
răcnește, și îl tăvălește cu spume și-l zdrobește și cu greu se duce de <strong>la</strong> el. Și
m-am rugat de ucenicii Tăi să-l scoată afară, dar n-au putut. Atunci Iisus,
răspunzând, a zis: o, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi între
voi și vă voi răbda? Adu-Mi aici pe fiul tău. Dar când venea către Iisus, diavolul
l-a trântit și l-a scuturat. Atunci Iisus a certat duhul necurat, a tămăduit
pe copil și l-a dat tatălui lui. Și toţi au rămas uimiţi de măreţia lui
Dumnezeu.

Puterea credinei
Perioada Octoihului
Tema pericopei evanghelice <strong>la</strong> care facem referire este credinţa şi puterea ei.
Vorbind despre credinţă Domnul Hristos vădeşte încă o dată necredinţa, mai întâi
a mulţimii, apoi a ucenicilor înşişi. În ce împrejurare? La muntele Schimbării <strong>la</strong>
Faţă venise un om care avea un fiu grav bolnav. Copilul suferea „din pruncie” 337
de epilepsie cauzată de demonizare. Evangheliştii descriu amănunţit simptomele
bolii: copilul are duh mut şi surd, simptomele bolii apar pe neaşteptate, îl aruncă
<strong>la</strong> pământ, face spume <strong>la</strong> gură, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte, pătimeşte
rău, cade în foc şi în apă. 338
Era singurul fiu al tatălui său şi avea duh mut. Tatăl îi căuta vindecarea. Auzise
şi de minunile pe care le făcea Iisus şi s-a hotărât să-şi aducă copilul <strong>la</strong> El. Iisus
fiind pe Munte, nu L-a găsit; i-a găsit numai pe ucenicii Săi (o parte dintre ei).
Dăruiţi de Domnul cu puterea de a scoate şi de a alunga duhurile necurate, 339
aceştia au încercat să alunge demonul care-l stăpânea pe copil, dar n-au putut.
Situaţia ucenicilor şi neputinţa lor de a-l vindeca pe copil au dat apă <strong>la</strong> moară
oponenţilor lui Iisus: cărturarilor. Aceştia găsesc prilej să-şi exprime cu g<strong>la</strong>s tare
şi public adversitatea lor faţă de Iisus. 340
Revenind de pe munte, Iisus i-a găsit pe ucenicii rămaşi jos, discutând cu conducătorii
iudeilor. Evanghelistul Marcu notează că Iisus i-a întrebat pe cărturari:
„Despre ce vă luaţi <strong>la</strong> întrebări cu ei?” (Mc 9, 16).
Intervine acum tatăl copilului care vine lângă Iisus, Îi cade <strong>la</strong> picioare şi Îl roagă:
„Doamne, miluiește pe fiul meu!” (Mt 17, 15).
Evanghelistul Marcu ţine să precizeze că „omul avea puţină credinţă”. În Evanghelia
după Marcu cererea tatălui copilului are în frunte un „dacă” al îndoielii:
„Dacă poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!” (Mc 9, 22).
Văzând acestă necredinţă Domnul Hristos adresează mulţimii o mustrare severă,
unică în Noul Testament, pe care evangheliştii au reţinut-o în scrierile lor:
„O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă
voi suferi pe voi?” (Mt 17, 17; Mc 9, 19; Lc 9, 41).
337 Mc 9, 21.
338 Mt 17, 15; Mc 9, 17 – 18, 25; Lc 9, 39.
339 Mt 10, 8.
340 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Genealogia Mântuitorului, în Predici exegetice <strong>la</strong> duminicile de peste
an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 104.
149

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Cum au uitat ei toate minunile <strong>la</strong> care fuseseră martori? Nu vindecase Iisus
atâţia bolnavi? Probabil că Domnul Hristos a adresat această mustrare şi pentru
faptul că era prea mare contrastul între ceea ce fusese sus, pe Tabor şi situaţia pe
care o af<strong>la</strong>se jos. Dar răspunsul dat de Iisus tatălui copilului demonizat este nu
numai o mustrare pentru necredinţă, ci şi un îndemn <strong>la</strong> credinţă:
150
„Cât despre a putea, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc 9, 23).
La acest cuvânt tatăl copilului i-a răspuns Domnului Hristos:
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24).
În preajma Mântuitorului, demonul şi-a văzut sfârşitul puterii sale asupra fiinţei
chinuite. Evanghelistul ne spune că „văzându-L pe Iisus, duhul a zguduit pe copil,
l-a trântit <strong>la</strong> pământ şi se zvârcolea”. 341 Domnul Hristos îl ceartă pe demon, demascându-i
identitatea 342 şi îi porunceşte să iasă din copil şi să nu mai intre niciodată
în el. Numai prin cuvânt Domnul a pus capăt unei boli fără leac, dovedindu-şi
astfel din nou puterea dumnezeiască. Evanghelsitul Luca notează că „văzând
minunea, toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu”. 343
Că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”, reiese şi din discuţia pe care o are
Domnul Hristos cu ucenicii Săi după săvârşirea minunii. Ucenicii L-au întrebat,
de o parte pe Iisus, de ce n-au putut ei să scoată demonul din copil. Domnul le
dezvăluie că nu toţi demonii sunt <strong>la</strong> fel, că există „neamuri” de demoni, că demonul
scos din copil face parte dintr-un neam de diavoli dintre cei mai răi, care „cu
nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”. 344 În Evanghelia după
Matei, răspunsul lui Iisus cuprinde şi un reproş <strong>la</strong> adresa ucenicilor:
„Căci adevărat grăiesc vouă: «Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muștar,
veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic
nu va fi vouă cu neputinţă.».” (Mt 17, 20).
Prin acest cuvânt Domnul Hristos a dorit să sublinieze puterea nelimitată a
credinţei: „toate sunt cu putinţă celui ce crede.”. Astfel, celor ce au cu adevărat
credinţă nimic nu le este cu neputinţă. Sfinţii ne stau mărturie în acest sens.
Aceştia, plini de harul Duhului Sfânt, ne arată că măsura credinţei este cu adevărat
de nemăsurat. 345
341 Mc 9, 20.
342 „Duh mut și surd” (Mc 9, 25).
343 Lc 9, 43.
344 Mc 9, 29.
345 Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului. Duminica a X - a după Rusalii, în Logos,
Luduș, Anul I, nr. 25 / 2000, p. 3.

Chemarea <strong>la</strong> cină
Luni. săptămâna a xxvi-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 14, 12 – 15
În vremea aceea a intrat Iisus, într-o sâmbătă, în casa unuia dintre căpeteniile
fariseilor, ca să mănânce pâine; și a zis către cel care îl chemase: când faci
prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici rudele tale,
nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme și ei <strong>la</strong> rândul lor pe tine și să-ţi
fie ca un împrumut. Ci, când faci un ospăţ, cheamă săracii, neputincioșii,
șchiopii și orbii; și fericit vei fi, că nu pot să-ţi răsplătească, ci ţi se va răsplăti
<strong>la</strong> învierea drepţilor. Și, auzind acestea, unul dintre cei care ședeau cu El <strong>la</strong>
masă, a zis: fericit este cel care va mânca pâine în împărăţia lui Dumnezeu!
Hristos fusese invitat să mănânce în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor. Împreună
cu Domnul Hristos care era însoţit de ucenicii Săi au fost şi alţi invitaţi – învăţătorii
de lege şi farisei –, care căutau să-şi aleagă <strong>la</strong> masă cele dintâi locuri.
Văzându-i cum alergau toţi după întâietate, Domnul Hristos le supune atenţiei
o pildă de smerenie, spunându-le fiecăruia în parte:
„Când vei fi chemat de cineva <strong>la</strong> nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu
cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine. Și venind cel care
te-a chemat pe tine și pe el, îţi va zice: Dă acestuia locul. Și atunci, cu rușine,
te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi chemat,
mergând așază-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat,
el să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în faţa
tuturor celor care vor ședea împreună cu tine. Căci, oricine se înalţă pe sine
se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălţa.” (Lc 14, 8 – 11).
Apoi, parcă adresându-se gazdei îi spune:
„Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe
rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme și ei, <strong>la</strong> rândul lor,
pe tine, și să-ţi fie ca răsp<strong>la</strong>tă. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe
neputincioși, pe șchiopi, pe orbi, și fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească.
Căci ţi se va răsplăti <strong>la</strong> învierea drepţilor.” (Lc 14, 12 – 14).
151

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
152
Se pare că aceste cuvinte au găsit ecou în inima unui fariseu, căci acesta a rostit:
„Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 14, 15).
Dar „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură” – cum spune Sfântul
Apostol Pavel:
„Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și
bucurie în Duhul Sfânt.” (Rom 14, 17).
Atunci dacă împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, cum poate
cineva să „prânzească” în împărăţia lui Dumnezeu? Este vorba aici de un metalimbaj,
adică cuvintele nu trebuie înţeles ad-literam. Cuvintele Domnului Hristos
au un sens adânc. Ele nu trebuie interpretate în litera lor, ci în duhul lor pentru
că sunt cuvinte duhovniceşti. De pildă, Domnul Hristos a rostit pilda cu „Cina
cea mare”, dar acest lucru nu înseamnă că în Împărăţia lui Dumnezeu noi ne vom
desfăta cu mâncare şi băutură.
Citim în Evanghelia după Luca, în capitolul al XIV-lea, că Împărăţia lui Dumnezeu
este asemenea unui ospăţ <strong>la</strong> care suntem chemaţi. De multe ori însă refuzăm chemarea,
zicând: „Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. (…)
Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. (…) Femeie mi-am
luat şi de aceea nu pot veni.”. 346
În parale<strong>la</strong> de <strong>la</strong> Matei, în capitoul al XXII-lea, citim că:
346 Lc 14, 18 – 20.
„Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unui împărat care a făcut nuntă fiului
său. Și a trimis acesta pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi <strong>la</strong> nuntă,
dar ei n-au voit să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: «Spuneţi celor chemaţi:
Iată, am pregătit ospăţul meu, toate sunt gata. Veniţi <strong>la</strong> nuntă.». Dar
ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul <strong>la</strong> ţarina sa, altul <strong>la</strong> neguţătoria lui; iar
cei<strong>la</strong>lţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Și auzind
împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, și trimiţând oștile sale, a nimicit
pe ucigașii aceia și cetăţii lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: «Nunta
este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci <strong>la</strong> răspântiile drumurilor
și pe câţi veţi găsi, chemaţi-i <strong>la</strong> nuntă.». Și ieșind slugile acelea <strong>la</strong>
drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa
nunţii cu oaspeţi. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut
acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, și i-a zis: «Prietene, cum
ai intrat aici fără haină de nuntă?». El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor:
«Legaţi-l de picioare și de mâini și aruncaţi-l în întunericul cel mai din
afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi,
dar puţini aleși.».” (Mt 22, 1 – 14).

Perioada Octoihului
Nu intrăm în profunzimea textului explicându-l. Spunem doar că cei care au
refuzat invitaţia Stăpânului care i-a chemat <strong>la</strong> cină sunt iudeii care, deşi au fost
anunţaţi prin profeţi de venirea Împărăţiei, nu au ţinut cont de valoarea acestor
„chemări” şi prin urmare nu s-au învrednicit să mănânce <strong>la</strong> masa Stăpânului
lor. 347 Şi pentru că cei apropiaţi au refuzat chemarea, Stăpânul i-a chemat pe cei
de departe, pe toţi cei care erau flămânzi; pe orbi, pe şchiopi, pe ciungi; pe toţi
câţi erau <strong>la</strong> răspântiile drumurilor, răi şi buni.
Totuşi, dacă au fost adunaţi de pe stradă orbii şi şchiopii, fiecare aşa cum era
îmbrăcat, de ce Stăpânul i-a spus unuia:
„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Mt 22, 12).
Era îndreptăţit Stăpânul să-i ceară unui cerşetor haină de nuntă? Da, pentru
că haina aceasta de nuntă se referă <strong>la</strong> haina Botezului. Acesta nu avea curată haina
pe care a primit-o <strong>la</strong> Botez şi pe care dator era s-o păstreze curată toată viaţa.
Deci Dumnezeu nu se uită <strong>la</strong> hainele care ne acoperă trupurile, ci se uită <strong>la</strong> haina
sufletului nostru. Dacă ne-o întinăm prin păcat suntem datori s-o curăţim prin
Spovedanie. Şi tocmai pentru a ne aduce aminte de Spovedanie şi de curăţirea
omului nostru interior, 348 Biserica a rânduit anumite perioade de post care sunt
de regulă înaintea unei sărbători importante (sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru
şi Pavel sau sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului) sau a unui praznic împărătesc
precum Învierea Domnului sau Naşterea Domnului. La aceste soroace suntem
chemaţi <strong>la</strong> masa împărătească, căci pentru cei credincioşi Euharistia este
„Cina Domnului” care trebuie consumată, iar nu contemp<strong>la</strong>tă. 349
Mari. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 14, 25 – 35
În vremea aceea mergea cu Iisus mulţime multă și, întorcându-se, le-a zis:
dacă vine cineva <strong>la</strong> Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa, și pe femeia
sa, și pe copii săi, și pe fraţii și pe surorile sale, ba chiar însăși viaţa sa, nu poate
să fie ucenicul Meu. Și cel care nu-și poartă crucea sa, și vine după Mine, nu
poate să fie ucenicul Meu. Pentru că cine dintre voi, voind să zidească un
turn, nu stă, oare, mai întâi și face socotea<strong>la</strong> cheltuielii, dacă are cu ce să-l
isprăvească? Ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l termine, toţi
cei care vor vedea să înceapă să-l ia în râs și să spună: acest om a început să
347 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 795.
348 1 Ptr 3, 4.
349 Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, București, 1992, p. 171.
153

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Purtarea crucii
154
zidească, dar n-a fost în stare să isprăvească. Sau care împărat, plecând să se
bată în război cu alt împărat, nu stă, oare, mai întâi să se sfătuiască, dacă va
putea să întâmpine cu zece mii pe cel care vine asupra lui cu douăzeci de mii?
Iar de nu, cât este încă celă<strong>la</strong>lt departe, îi trimite solie și se roagă de pace.
Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul
Meu. Bună este sarea, dar dacă și sarea se va strica, cu ce o vor mai drege?
Nici în pământ, nici în gunoi nu este de folos, ci o aruncă afară. Cel ce are
urechi de auzit să audă.
Pe parcursul celor trei ani de activitate misionară, Domnul Hristos a fost urmat
de „mulţimi multe de oameni”. 350 Aceste urmări ale lui Hristos erau <strong>la</strong> măsura
oamenilor care mergeau după El, pentru că nu toţi mergeau din convingere, cum
s-a întâmp<strong>la</strong>t cu cei 12 apostoli sau cu cei 70 de ucenici.
În general mulţimile mergeau după Iisus nu pentru că au văzut minunile pe
care Acesta le-a săvârşit, ci pentru că aveau un interes anume. Acestora le spune
Domnul Hristos:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci
pentru că aţi mâncat din pâini și v-aţi săturat.” (In 6, 26).
Condiţia urmării lui Hristos este cuprinsă în aceste cuvinte:
„Cel ce nu-și poartă crucea sa și nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul
Meu.” (Lc 14, 27).
De ce? Pentru că a sluji înseamnă a te jertfi.
Apoi un alt sens al crucii este acceptarea de către fiecare a condiţiei sale umane.
Prin urmarea lui Hristos nu trebuie să urmărim o ieşire din normalul lucrurilor
sau o depăşire a naturalului. Pentru ucenicul lui Hristos toate se desfăşoară
firesc ca şi înainte. Apostolul Pavel însuşi a avut de purtat o cruce a suferinţei
pe care nu a reuşit s-o vindece:
350 Lc 14, 25.
„Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un
ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.
Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de <strong>la</strong>
mine; Și mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește
în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile
mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în
slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos,
căci, când sunt s<strong>la</strong>b, atunci sunt tare.” (2 Cor 12, 7).

Perioada Octoihului
Despre ce „ghimpe” este vorba? De boa<strong>la</strong> lui cronică, boală care îl ruşina în
faţa celor din jur. Avea probabil febră ma<strong>la</strong>rică, ceea ce făcea din îndrăzneţul Pavel
un om redus cu totul <strong>la</strong> neputinţă şi <strong>la</strong> ajutorul celor din jur. 351
Pentru a deveni ucenic al Domnului trebuie să renunţăm <strong>la</strong> noi înşine. Spune
Domnul Hristos:
„Dacă vine cineva <strong>la</strong> Mine și nu urăște pe tatăl său, și pe mamă, și pe femeie,
și pe copii, și pe fraţi și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie
ucenicul Meu.” (Lc 14, 26).
Nu este vorba aici de ură. Nu suntem îndemnaţi să urâm pe nimeni nici pe
tată, nici pe mamă, nici pe soţ sau soţie, nici pe copii, nici pe fraţi, nici pe surori.
De ce? Pentru că cinstirea părinţilor este poruncită în Legea lui Moise:
„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ţi fie bine și să trăiești mulţi ani pe
pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da ţie.” (Ies 20, 12; Deut 5, 16).
Apoi, nu o dată Domnul Hristos a spus:
„Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mt 19, 19; 23, 39; Mc 12, 31, 33;
Lc 10, 27),
sau chiar mai mult decât atât:
„Iubiţi pe vrăjmașii voștri.” (Mt 5, 44; Lc 6, 27, 35).
Atunci cum trebuie să înţelegem aceste cuvinte care par să contrazică legea
iubirii? Trebuie să le înţelegem în sens duhovnicesc. Dacă vrem să devenim ucenici
ai Domnului Hristos trebuie să renunţăm <strong>la</strong> acest pronume posesiv: „al meu”,
şi să ne gândim totdeauna că suntem ai lui Hristos. Deci „al meu” să-l înlocuim
totdeauna cu „al Lui”.
Dacă nu suntem precum lutul în mâna o<strong>la</strong>rului, dacă nu ne punem <strong>la</strong> dispoziţia
Învăţătorului, nu putem deveni ucenicii Lui. Arhimandritul Iustin Popovici, în
cartea sa „Omul şi Dumnezeul-Om”, făcând o sinteză a gândirii pauline, spune:
„«În El (în Hristos – n.n.) să umb<strong>la</strong>ţi» este porunca poruncilor. Să trăim adică
în El, și aceasta nu potrivindu-L pe El după noi, ci potrivindu-ne noi după
El; nu transformându-L și schimbându-L pe El după eul nostru, ci schimbându-ne
pe noi, după El; nu modelându-L pe El după chipul nostru, ci
modelându-ne pe noi după chipul Lui.”. 352
351 Pr. Prof. Ioan Bunea, Din galeria marilor convertiţi, Ed. Presa Univeristară Clujeană, Cluj-Napoca,
1998, p. 69.
352 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, pp. 198 – 199.
155

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Aşadar <strong>la</strong> ce ne obligă credinţa în Hristos? Spune un alt trăitor al Împărăţiei
lui Dumnezeu pe pământ – şi îl citez aici pe Sfântul Ioan de Kronştadt:
156
„Credinţa în Hristos ne obligă <strong>la</strong> schimbare duhovnicească, <strong>la</strong> neîncetată pocăinţă,
<strong>la</strong> rugăciune, <strong>la</strong> iubire, <strong>la</strong> dreptate și ură faţă de orice nedreptate, <strong>la</strong> sporire
în toată fapta cea bună, <strong>la</strong> blândeţe, <strong>la</strong> smerenie, <strong>la</strong> ascultare, <strong>la</strong> bunătate,
<strong>la</strong> înfrânare, <strong>la</strong> curăţire, <strong>la</strong> milostivire, <strong>la</strong> compasiune, <strong>la</strong> împreună-suferinţă
în întristări, <strong>la</strong> împreună-bucurie în izbânzi, <strong>la</strong> tăgăduire de sine, <strong>la</strong> răbdare,
<strong>la</strong> sinceritate în toată dorinţa de bine. Credinţa lui Hristos cere ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârșit, gata <strong>la</strong> tot lucrul bun. De este cineva în Hristos,
ace<strong>la</strong> este făptură nouă.”. 353
Miercuri. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 15, 1 – 10
În vremea aceea stăteau aproape de Iisus toţi vameșii și păcătoșii, ca să-L
asculte. Dar fariseii și cărturarii cârteau, zicând: Acesta primește <strong>la</strong> Sine pe
păcătoși și mănâncă cu ei. Atunci a zis către ei pilda aceasta, spunând: care
om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una dintre ele, nu <strong>la</strong>să, oare, pe
cele nouăzeci și nouă în câmpie și se duce după cea pierdută, până când o
găsește? Și dacă a găsit-o, o pune pe umerii săi cu bucurie și, sosind acasă,
cheamă prietenii și pe vecini, zicându-le: bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit
oaia cea pierdută. Vă spun vouă că tot așa va fi bucurie în cer pentru un păcătos
care se pocăiește, mai mult decât pentru nouăzeci și nouă de drepţi care
nu au nevoie de pocăinţă. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde
o drahmă, nu aprinde, oare, lumina și nu mătură casa și nu caută cu băgare
de seamă, până o găsește? Și dacă o găsește, cheamă prietenele și vecinele,
spunându-le: bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem.
Vă spun vouă că tot așa se face bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu
pentru un păcătos care se pocăiește.
Dumnezeu, bun i iubitor
E în firea oamenilor să nu piardă un lucru de preţ fără regret, iar dacă îl regăsesc
să se bucure. Aşa e şi Dumnezeu – zice Domnul Hristos. Păstorului îi lipseşte un
animal din turmă, ceea ce l-a determinat să plece în căutarea lui. 354 Unei femei îi
lipseşte o drahmă, ceea ce a determinat-o să aprindă o făclie şi să măture casa şi
s-o caute cu grijă până ce a găsit-o. 355 Ambele pilde se încheie cu un cuvânt al
353 Sfântul Ioan din Kronștadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, trad. Boris Buzilă, Ed. Deisis,
Sibiu, 1996, p. 107.
354 Lc 15, 4 – 6.
355 Lc 15, 8 – 9.

Perioada Octoihului
Mântuitorului că în cer se face mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte
decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă. 356
Pentru faptul regăsirii oii pierdute şi a drahmei pierdute, atât păstorul, cât şi
femeia organizează o petrecere <strong>la</strong> care îşi invită prietenii, ca să-şi împartă bucuria
cu ei. Aşa cum păstorul se bucură de oaia adusă acasă, iar femeia de drahma
regăsită, tot aşa se bucură şi Dumnezeu de cei care se întorc <strong>la</strong> El. Acest lucru îl
arată sentinţa care încheie pericopa evanghelică în discuţie:
„Zic vouă, așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care
se pocăiește.” (Lc 15, 10).
Se face aici referire <strong>la</strong> viitor, <strong>la</strong> Judecata de apoi; Dumnezeu se va bucura când
printre mulţi drepţi va af<strong>la</strong> şi un păcătos dispreţuit în ochii „drepţilor” asupra
căruia El să poată pronunţa iertarea. De ce? Pentru că Fiul Omului a venit în lume
să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. 357
Aceasta este una din învăţăturile fundamentale ale Evangheliei. E o învăţătură
care ne umple de nădejde şi de bucurie. Au existat însă şi mai există oameni care nu
pot înţelege acest lucru. E vorba de cei ce se socotesc „drepţi”. Aceştia nu pot să preţuiască
iubirea şi harul lui Dumnezeu, nu pot să-L înţeleagă pe Dumnezeu aşa cum
este El: „bun şi iubitor”, „îndelung răbdător şi mult milosârd”. Aceşti oameni se încred
în „dreptatea” lor ajungând să deformeze şi să falsifice însăşi credinţa despre
Dumnezeu. Aceştia îşi imaginează un dumnezeu care ar putea să privească în mod
nepăsător pierzarea celor mai mulţi dintre fiii Săi. Într-o astfel de greşeală au căzut
fariseii şi cărturarii, pe care Evanghelia îi prezintă ca adversari ai Mântuitorului.
Atunci când vameşii şi păcătoşii s-au apropiat de Domnul Hristos ca să-L
asculte, fariseii şi cărturarii cârteau, zicând:
„Acesta primește <strong>la</strong> Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei.” (Lc 15, 2).
După cum Îl înţelegeau pe Dumnezeu, El nu putea fi pentru cei păcătoşi decât
un Judecător nemilos. Se vede că oricât erau ei de „cărturari” (titlu care indica în
mod special „calificarea” lor de „specialişti” în Biblie), ei tot nu au priceput un
lucru esenţial despre Dumnezeu: anume că El este iubitor de oameni, că El iubeşte
creaţia Sa, că El „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”
– cum a spus oarecând profetul Iezechiel. 358
Dumnezeu se bucură pentru un păcătos care se întoarce. Părintele Arsenie
Boca a spus în „Cărarea Împărăţiei” că:
356 Lc 15, 7.
357 Mt 18, 11; Lc 19, 10.
358 Iez 18, 23.
157

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
158
„Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare
decât dorul celui mai mare sfânt om după Dumnezeu.”. 359
Aşadar bucuria lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte este negrăită.
Este o bucurie <strong>la</strong> care Dumnezeu asociază cerul întreg şi <strong>la</strong> care se cuvine să
se asocieze şi toţi fiii Săi credincioşi pe pământ. Dumnezeu este asemeni tatălui
fiului risipitor care cu fiul întors acasă face risipă de daruri. Nu-l iartă numai şi
nici nu-i aduce aminte de trecut, ci îl cinsteşte în mod deosebit:
„Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcaţi și daţi inel în mâna lui și
încălţăminte în picioarele lui; Și aduceţi viţelul cel îngrășat și-l înjunghiaţi și,
mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era
și s-a af<strong>la</strong>t.” (Lc 15, 22 – 24).
Pilda fiului risipitor (care este în continuarea celor două pilde din pericopa
evanghelică pe care o avem în atenţie), poate fi numită pe drept cuvânt „pilda
tatălui iubitor”. De fapt – spune părintele Teofil Părăian – din pilda cu fiul risipitor
învăţăm mai puţin de <strong>la</strong> fiul risipitor decât de <strong>la</strong> tatăl iubitor:
„Fiul risipitor este un om obișnuit, un om ca mulţi alţii, un om care s-a depărtat
de bine și s-a scufundat în rele, un om care nu a ţinut seama de tatăl său
dar care, când a ajuns <strong>la</strong> necaz, și-a adus aminte că are un tată. Poate că lucrul
acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: și-a adus
aminte că are un tată. Când a plecat, nu i-a păsat că are un tată! Dar când a
ajuns într-o situaţie grea, și-a adus aminte că are un tată! A știut despre tatăl
său că este așa cum trebuie să fie un tată, că are inimă de tată.
Este foarte important să luăm aminte asupra acestui fapt: tatăl l-a primit pe
fiul său pentru că de fapt niciodată nu l-a părăsit! Fiul l-a părăsit pe tatăl, tatăl
însă nu l-a părăsit pe fiu! Tatăl a rămas în așteptarea fiului. Așa este și Dumnezeu
Tatăl faţă de noi oamenii. Chiar dacă unii din noi îl părăsim, El este Tatăl nostru,
care răsare soarele peste cei buni și peste cei răi, care trimite ploaia peste
cei drepţi și peste cei nedrepţi.”. 360
Aşadar, Dumnezeu este „Tatăl nostru bun şi iubitor de oameni”, „Tatăl nostru
milostiv şi iubitor de oameni”; Dumnezeu care are milă şi îndurări şi iubire de
oameni. Aşa-L prezintă Sfânta noastră Biserică pe Dumnezeu şi aşa îl înţelegem
şi noi pe Dumnezeu – Tatăl nostru.
359 Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Aradului, 1995, p. 36.
360 Arhim. Teofil Părăian, Din vistieria inimii mele, Ed. ASCOR, Craiova, 2000, pp. 106,
108 – 109.

Joi. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 16, 1 – 9
Perioada Octoihului
Zis-a Domnul pilda aceasta: era un om bogat care avea un iconom; și au
pârât pe iconom către el că-i risipește avuţiile. Deci l-a chemat și i-a zis: ce
este aceasta ce aud despre tine? Să-mi dai socotea<strong>la</strong> iconomatului tău, căci
nu mai poţi să fii de acum înainte iconom. Atunci iconomul și-a zis: ce voi
face, căci stăpânul meu ia iconomatul de <strong>la</strong> mine? Să sap, nu pot; să cerșesc,
îmi este rușine. Știu ce voi face, ca să mă primească oamenii în casele lor,
dacă voi fi scos din iconomat. Și chemând unul câte unul pe datornicii stăpânului
său, a întrebat pe cel dintâi: cât ești dator stăpânului meu? Ace<strong>la</strong> i-a
răspuns: o sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: ia-ţi zapisul tău,
șezi jos și scrie degrabă cincizeci. După aceea a întrebat el pe altul: dar tu,
cât ești dator? El a răspuns: o sută de măsuri de grâu. I-a zis lui iconomul:
ia-ţi zapisul tău și scrie optzeci. Iar stăpânul a lăudat pe iconomul cel nedrept,
pentru că a lucrat înţelepţește; căci fiii veacului acestuia sunt faţă de însuși
neamul lor mai înţelepţi decât fiii luminii. Deci și Eu zic vouă: faceţi-vă prieteni
din bogăţia nedreaptă, pentru ca, dacă veţi sărăci, să vă primească aceia
în locuinţele cele veșnice.
Îneleapta iconomie
Parabo<strong>la</strong> evanghelică pe care o avem în atenţie face referire <strong>la</strong> pilda iconomului
necredincios. Acest iconom nu era bogat, dar răspundea de bogăţia stăpânului
său. Şi pentru că-i risipea bogăţiile, stăpânul său a hotărât să se lipsească de slujirea
lui. Atunci iconomul şi-a zis întru sine: „Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia
de <strong>la</strong> mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Atunci ce voi face? Ştiu ce voi
face ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie.”. 361
Şi chemând <strong>la</strong> sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui
dintâi: „Cât eşti dator stăpânului meu?”. Iar el a zis: „O sută de măsuri de untdelemn.”.
Unitatea de măsură pentru untdelemn în Ţara Sfântă, batos-ul, era egală cu 37 de
litri. Deci acel datornic avea o datorie foarte mare, anume 3.700 litri de ulei. Pentru
a-l câştiga de partea sa iconomul i-a spus acestuia: „Ia-ţi zapisul şi scrie cincizeci de
măsuri!”; deci să-i aducă stăpânului său nu 3.700 de litri de untdelemn, ci numai
1.850 litri. Pe altul l-a întrebat: „Dar tu, cât eşti dator?”. El i-a spus: „O sută de măsuri
de grâu.”. Pentru cereale unitatea de măsură, koros, era egală cu 370 de litre. Deci
acel om era dator cu 37.000 de litre de grâu. Acestuia iconomul i-a spus: „Ia-ţi
zapisul şi scrie optzeci”; deci cu aproximativ 10.000 de litre mai puţin.
Bineînţeles, stăpânul acelui iconom avea cunoştinţă de ceea ce a făcut slujitorul
său. Şi ce face stăpânul? Îl <strong>la</strong>udă, ceea ce înseamnă că iconomul nu a săvârşit
361 Lc 16, 3 – 4.
159

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
nimic ilegal. Stăpânul îl <strong>la</strong>udă pe iconom pentru abilitatea lui de a face faţă unei
situaţii limită. Potrivit unor exegeţi iconomul nu a falsificat chitanţele, ci le-a redus
<strong>la</strong> valoarea lor nominală, diferenţa fiind comisionul <strong>la</strong> care funcţia îi dădea dreptul
şi pe care şi-l pune astfel în rezervă pentru zilele negre ce-l aşteaptă. 362
Lecţia acestei pilde este extrasă de Domnul Hristos Însuşi prin îndemnul:
160
„Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci când veţi fi săraci, să vă
primească aceia în corturile cele veșnice.” (Lc 16, 9).
Acest iconom nedrept a ştiut să folosească bogăţia care nici nu era a sa, pentru
a-şi asigura o situaţie bună în viitor. Se face aici o trimitere <strong>la</strong> înţeleapta folosire
a averii pământeşti pentru a ne asigura intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania în comentariul pe care-l face acestui episod
foloseşte cuvântul de „jaf duhovnicesc” în sensul că Împărăţia lui Dumnezeu
se ia cu asalt şi intră în legitima posesie a cuceritorilor, iar vistieria lui Dumnezeu
se află <strong>la</strong> îndemna celor care doresc să-şi mântuiască sufletele. 363
Un exemplu de „jaf duhovnicesc” poate fi şi acea femeie cu scurgere de sânge,
care timp de 12 ani îşi cheltuise averea ei cu doctorii şi nu reuşise să fie vindecată.
Auzind însă de Domnul Hristos şi de minunile săvâşite de El, şi-a zis în sine:
„Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă.” (Mt 9, 21; Mc 5, 28).
Şi atingându-se de Iisus a dobândit nu numai vindecare trupească, ci şi sufletească,
căci îi spune Domnul Hristos:
„Îndrăznește, fiică, credinţa ta te-a mântuit.” (Mt 9, 22; Mc 5, 34; Lc 8, 48).
Sfântul Clement Alexandrinul în omilia pe care o face pericopei evanghelice cu
tânărul cel bogat, omilie intitu<strong>la</strong>tă sugestiv „Care bogat se va mântui?”, spune că:
„Nu trebuie aruncate averile pentru că ele pot fi de folos semenilor noștri.
Averile sunt bunuri pe care le agonisești pentru tine, iar banii sunt bunuri ce
îţi sunt de folos; dar și averile și banii sunt daţi de Dumnezeu spre folosul
oamenilor. Și averile și banii stau <strong>la</strong> dispoziţia omului, ca un material, ca o
unealtă, pentru ca cei care știu să le folosească să le folosească bine. Unealta,
dacă o folosești pentru meseria pentru care e făcută, este o unealtă de meseriaș;
dar dacă n-o întrebuinţezi în meseria ei, atunci are parte de neștiinţa ta
și n-are nici o vină dacă nu-i folosită unde trebuie. Tot așa și bogăţia; este
362 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de
ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001,
p. 1542.
363 Ibidem.

Perioada Octoihului
unealtă. Poţi să te folosești de ea în chip drept și atunci slujește dreptăţii; te
folosești de ea în chip nedrept, atunci slujește nedreptăţii.”,
şi conchide Sfântul Clement Alexandrinul:
„Bogăţia e făcută să slujească, nu să conducă.”. 364
Vineri. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 16, 15 – 18; 17, 1 – 4
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră <strong>la</strong> Dânsul: voi sunteţi cei ce vă faceţi
pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre;
căci ce este socotit înălţat între oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu.
Legea și proorocii au ţinut până <strong>la</strong> Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu
se binevestește și fiecare prin stăruinţă intră în ea. Dar mai lesne este să treacă
cerul și pământul, decât un corn de literă să cadă din lege. Cel care își <strong>la</strong>să
pe femeia sa și ia pe alta săvârșește desfrânare; și cel care ia pe cea lăsată de
bărbat face desfrânare și el. Apoi a zis Iisus către ucenicii Săi: este cu neputinţă
să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de ace<strong>la</strong> prin care vin! Mai de
folos i-ar fi dacă și-ar lega o piatră de moară de gâtul său și s-ar arunca în
mare, decât să facă pe unul din aceștia mai mici să păcătuiască. Luaţi aminte
de voi înșivă: de-ţi va greși fratele tău, dojenește-l și, dacă se va pocăi, iartă-l.
Și chiar dacă îţi va greși de șapte ori în zi și de șapte ori se va întoarce <strong>la</strong> tine
și va zice: îmi pare rău, tu iartă-l pe el.
Tâlcuirea Legii
După ce a rostit pilda cu iconomul cel necredincios, Domnul Hristos a rostit această
sentinţă:
„Nici o slugă nu poate să slujească <strong>la</strong> doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî
și pe celă<strong>la</strong>lt îl va iubi, sau de unul se va ţine și pe celă<strong>la</strong>lt îl va dispreţui. Nu
puteţi să slujiţi lui Dumnezeu și lui mamona (banului – n.n.).” (Lc 16, 13).
Fariseii care auzeau acestea şi care erau iubitori de arginţi îl luau în bătaie de
joc. Atunci Domnul Hristos le-a spus:
„Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu
cunoaște inimile voastre; căci ceea ce <strong>la</strong> oameni este înalt, urâciune este înaintea
lui Dumnezeu.” (Lc 16, 15).
Şi pentru că se îndreptăţeau pe ei înşişi, socotindu-se împlinitori ai Legii,
Domnul Hristos le spune fariseilor:
364 Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, în PSB 4, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, București, 1982, pp. 43 – 44.
161

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
162
„Legea și proorocii au fost până <strong>la</strong> Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu
se binevestește și fiecare se silește spre ea. Dar mai lesne e să treacă cerul și
pământul, decât să cadă din Lege un corn de literă.” (Lc 16, 16 – 17).
Aşadar Legea şi proorocii au fost până <strong>la</strong> Ioan Botezătorul, iar de atunci până
<strong>la</strong> sfârşitul veacurilor se binevesteşte Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.
Această Evanghelie nu este însă în locul Legii lui Moise, căci le spune Domnul
Hristos fariseilor: „Mai uşor e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din Lege un
corn de literă.”. 365
Cu altă ocazie, în Predica de pe Munte în re<strong>la</strong>tare mateiană, Domnul Hristos le
spune ucenicilor Săi:
„Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric,
ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul și pământul,
o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce
va strica una din aceste porunci, foarte mici, și va învăţa așa pe oameni, foarte
mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face și va învăţa, acesta
mare se va chema în împărăţia cerurilor. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veţi intra în
împărăţia cerurilor.” (Mt 5, 17 - 20).
Domnul Hristos este adevăratul împlinitor al Legii. El a venit să ducă <strong>la</strong> desăvârşire
poruncile Legii, să dea adevăratul sens Legii, nu o parte din sens, ci tot
sensul.
Că este aşa vedem tot din Predica de pe Munte unde ne sunt prezentate şase
antiteze sau hiperteze. În ce constau acestea? Domnul Hristos face referire <strong>la</strong> o
poruncă din Legea lui Moise prin cuvintele: „Aţi auzit că s-a spus…” şi îi dă adevăratul
sens, adică tot sensul, zicând: „Eu însă vă spun…”.
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi; iar cine va ucide vrednic va
fi de osândă.». Eu însă vă spun vouă: «Oricine se mânie pe fratele său vrednic
va fi de osândă; și cine va zice fratelui său netrebnicule vrednic va fi de
judecata sinedriului; iar cine va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului.».”
(Mt 5, 21 – 22).
Aşadar Mântuitorul condamnă mânia care duce <strong>la</strong> omor.
O altă antiteză este:
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârșești adulter.». Eu însă vă
spun vouă: Că oricine se uită <strong>la</strong> femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea
în inima lui.».” (Mt 5, 27 – 28).
365 „Un corn de literă” adică o îmbinare de litere, o legătură care unește două litere sau în cazul alfabetului
ebraic un semn grafic foarte mic numit „iotă” sau „cirtă”.

Perioada Octoihului
Prin aceasta Domnul Hristos condamnă privirea care duce <strong>la</strong> desfrânare. Este
condamnat apoi divorţul pentru motive banale.
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte
de despărţire». Eu însă vă spun vouă: «Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de
pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter și cine va lua pe cea lăsată
săvârșește adulter.».” (Mt 5, 31 – 32).
Ace<strong>la</strong>şi lucru îl citim şi în pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie:
„Oricine-și <strong>la</strong>să femeia sa și ia pe alta săvârșește adulter; și cel ce ia pe cea
lăsată de bărbat săvârșește adulter.” (Lc 16, 18).
În Vechiul Testament soţia era printre „proprietăţile” soţului, în adevăratul
sens al cuvântul pentru că acesta o cumpăra. 366 Dacă apărea o neînţelegere în
familie soţul o putea repudia. Aceasta însă nu se putea recăsători dacă nu avea
carte de despărţire. Domnul Hristos vine şi restabileşte demnitatea femeii şi o
repune <strong>la</strong> locul de cinste în care trebuia să fie. Spune apoi că odată ce omul s-a
unit cu femeia sa nu trebuie să caute pricină de despărţire. Singura motivaţie,
singurul motiv pentru care este admisă despărţirea este adulterul. Toate cele<strong>la</strong>lte
trebuie depăşite prin iertare.
Iertarea este <strong>la</strong> fel de necesară în viaţa duhovnicească precum rugăciunea. Spune
Domnul Hristos:
„Dacă îţi vei aduce darul tău <strong>la</strong> altar – deci dacă ești pregătit de rugăciune,
dacă vii <strong>la</strong> Biserică pentru rugăciune – și acolo îţi vei aduce aminte că fratele
tău are ceva împotriva ta, <strong>la</strong>să darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi
și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău.” (Mt 5, 23 – 24;).
Să luăm aminte aşadar <strong>la</strong> noi înşine. De ne va greşi aproapele nostru, de ne
va greşi soţul sau soţia şi dacă se va căi, datori suntem să-l iertăm. Şi chiar dacă
ne va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce, zicând: „Mă căiesc,
iartă-mă!”, datori suntem să-l iertăm.
Încheiem cu un îndemn al Sfântului Maxim Mărturisitorul, cuprins în Filocalia
vol. 2:
„Să ne iubim unii pe alţii și vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă
răbdare întreo<strong>la</strong>ltă și va fi și El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre.
Să nu răsplătim răul cu rău și nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea
greșalelor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mi<strong>la</strong> lui Dumnezeu e
ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele. De aceea a zis Domnul:
366 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 130.
163

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
164
«Iertaţi, și vi se va ierta vouă.». Și iarăși: «De veţi ierta oamenilor greșalele lor
și Tatăl vostru cel din ceruri vă va ierta vouă greșalele voastre.». Sau: «Fericiţi
cei milostivi, că aceia se vor milui.».”. 367
Sâmbătă. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 9, 57 – 62
În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, un om a zis către El: Doamne, eu voi
merge după Tine, oriunde Te vei duce. Atunci Iisus i-a zis: vulpile au vizuini
și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-și plece capul. Și
a zis către altul: vino după Mine. Dar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să
merg să îngrop pe tatăl meu. Însă Iisus i-a răspuns: <strong>la</strong>să morţii să-și îngroape
morţii lor, iar tu du-te de vestește împărăţia lui Dumnezeu. Un altul a zis: voi
merge, Doamne, după Tine, dar mai întâi dă-mi voie să <strong>la</strong>s în rânduială pe
cei care sunt în casa mea. Iisus însă a zis către el: cel care pune mâna pe plug
și se uită înapoi nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Samaria
Citim în Evanghelia după Luca în capitolul al IX-lea că de Domnul Hristos s-a
apropiat un om care i-a zis:
„Te voi însoţi, oriunde Te vei duce.” (Lc 9, 57).
Domnul, care ştia cele ascunse ale inimii, i-a răspuns:
„Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde
să-Și plece capul.” (Lc 9, 58).
Cu alte cuvinte l-a vădit că s-a apropiat de El cu interes, sperând să câştige
ceva prin această apropiere. Că oamenii căutau mai întâi cele materiale şi apoi
cele spirituale vedem şi din convorbirea dintre Domnul Hristos şi femeia samarineancă
<strong>la</strong> fântâna lui Iacov, despre care citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul
al IV-lea.
După ce a fost în Iudeea, <strong>la</strong> Ierusalim, Domnul Hristos împreună cu ucenicii
Săi se îndrepta spre Galileea. Şi ne spune Evanghelistul Ioan:
„Trebuia să treacă prin Samaria.” (In 4, 4).
Aşadar a trecut prin Samaria şi venit <strong>la</strong> o cetate a Samariei numită Sihar, aproape
de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo o fântână numită
367 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 42, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
în Filocalia vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 57.

Perioada Octoihului
„fântâna lui Iacov”. Iisus fiind ostenit de călătorie s-a aşezat lângă fântână, iar
ucenicii Săi au plecat în cetate să cumpere merinde. A venit atunci <strong>la</strong> fântână o
femeie samarineancă ca să scoată apă. Văzând-o Iisus i-a cerut, zicând: „Dă-Mi
să beau.”. 368 Femeia îl refuză pe motivul că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
Ştim din Vechiul Testament că dacă un iudeu trecea prin Samaria, când ieşea din
această provincie îşi scutura hainele şi praful de pe picioare. De ce? Pentru ca nici
măcar praful din Samaria să nu întineze pământul Iudeii sau <strong>la</strong> Galileii. S-a ajuns <strong>la</strong>
aceasta deoarece în Samaria locuia o popu<strong>la</strong>ţie mixtă formată din iudei şi păgâni.
Istoria ne spune că în anul 722 î.Hs., Regatul de Nord sau Israelul a fost desfiinţat
în urma invaziei asiriene, conduse de către regele Sargon. Mulţi locuitori au
fost exterminaţi de către cuceritori, iar marea majoritate a popu<strong>la</strong>ţiei a fost deportată
în Asiria de unde nu se va mai întoarce niciodată. Puţini dintre israeliţi au
fost lăsaţi în ţară. Pentru a repopu<strong>la</strong> cetăţile şi satele rămase pustii a adus aici prizonieri
de război, păgâni din Babilon şi din toate ţinuturile Orientului. Peste aceşti
colonişti Sargon a mai adus în anul 715 Î.Hs. mai mulţi captivi arabi. Din amestecul
acestor colonişti păgâni cu israeliţii din Samaria va lua naştere popu<strong>la</strong>ţia
samariteană, pe care autorul cărţii Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah o va caracteriza
atât de sever numind-o: „Poporul cel nelegiuit care locuieşte în Samaria.”. 369
Conflictul dintre samariteni şi israeliţi a izbucnit în momentul în care s-a hotărât
să se reconstruiască templul din Ierusalim. Atunci când samaritenii au cerut
permisiunea să fie admişi să participe şi ei <strong>la</strong> reconstrucţie, refuzul iudeilor a fost
categoric. Reacţia samaritenilor a fost pe măsură. Când Neemia se va apuca de
refacerea zidurilor Ierusalimului, samaritenii vor submina şi intenţiile acestuia,
dărâmând noaptea ceea ce evreii construiau ziua. Astfel s-a ajuns <strong>la</strong> o ură neîmpăcată
între evrei şi samariteni. 370
Revenind <strong>la</strong> re<strong>la</strong>tarea evanghelică a convorbirii dintre Iisus şi samarineancă,
Domnul Hristos îi răspunde refuzului acesteia prin cuvintele:
Şi continuă:
„Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să
beau, tu ai fi cerut de <strong>la</strong> El, și ţi-ar fi dat apă vie.” (In 4, 10).
„Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; Dar cel ce va bea din apa pe care
i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face
în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veșnică.” (In 4, 13 – 14).
368 In 4, 7.
369 Sir 50, 28.
370 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 339 – 341.
165

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
166
Femeia samarineancă se arată interesată de ofertă şi zice:
„Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.”
(In 4, 15).
Domnul Hristos o pune însă <strong>la</strong> încercare, zicând:
Femeia răspunde:
„Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici.” (In 4, 16).
„N-am bărbat.” (In 4, 17).
La care Domnul Hristos îi zice:
„Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut și cel pe care îl ai acum
nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.” (In 4, 17 – 18).
De acum convorbirea primeşte alte valenţe, femeia se arată preocupată de teologie
şi în cele din urmă sfârşeşte prin a aduce <strong>la</strong> Hristos un întreg oraş. Nu ace<strong>la</strong>şi
lucru putem zice de samarineanul care i-a spus Mântuitorului:
„Te voi însoţi, oriunde Te vei duce.” (Mt 8, 19; Lc 9, 57).
Domnul Hristos îl pune <strong>la</strong> încercare, zicându-i:
„Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde
să-Și plece capul.” (Mt 8, 20; Lc 9, 58).
Şi acest samarinean a plecat precum odinioară tânărul cel bogat. De unde ştim
aceasta? Din re<strong>la</strong>tarea evanghelică pe care o avem în atenţie. L-am numit pe acest
om – „samarinean”, pentru faptul că Domnul Hristos se af<strong>la</strong> în Samaria. Din re<strong>la</strong>tarea
Sfântului Evanghelist Luca ştim că Domnul Hristos fiind în drum spre Ierusalim
nu a fost primit într-un sat de samarineni. Atunci ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis:
„Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut
și Ilie?” (Lc 9, 54).
Dar Domnul Hristos îi ceartă zicându-le:
„Nu știţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă
sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.” (Lc 9, 55).
Şi s-au dus în alt sat. Aşadar Domnul Hristos se af<strong>la</strong> în Samaria când a zis cineva
către El: „Te voi urma!”, 371 dar nu l-a urmat. De ce? Pentru că Domnul Hristos
371 Lc 9, 57.

Perioada Octoihului
nu-i oferea bogăţia materială pe care spera s-o câştige urmându-L. Şi pentru ca
să-l îndrepte, Domnul Hristos îl cheamă pe un altul zicând:
Acesta răspunde:
„Urmează-Mi.” (Lc 9, 59).
„Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.” (Mt 8, 21; Lc 9, 59).
Şi, parcă uitându-se <strong>la</strong> cel dintâi, dar vorbind cu cel de-al doilea, Domnul
Hristos spune:
„Lasă morţii să-și îngroape morţii lor, iar tu mergi de vestește împărăţia lui
Dumnezeu.” (Mt 8, 22; Lc 9, 60).
Nu ştim ce s-a întâmp<strong>la</strong>t cu cel dintâi; nu ştim dacă s-a îndreptat. Un lucru
trebuie să înţelegem: odată ce suntem chemaţi de Domnul Hristos trebuie să ne
învrednicim să fim şi aleşi. Ori alegerea o facem noi. Domnul ne cheamă, dar noi
alegem dacă-L urmăm sau nu.
167

Luni. săptămâna a xxvii-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 17, 20 – 25
În vremea aceea a fost întrebat Iisus de farisei: când va veni împărăţia lui
Dumnezeu? Le-a răspuns, zicând, că împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în
chip văzut. Nici nu vor spune: iat-o este aici, sau iat-o dincolo; fiindcă, iată,
împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru. Și a zis către ucenici: vor veni
zile, când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului Omului, și nu veţi vedea. Și
vă vor spune vouă: iată aici, sau iată acolo este; să nu vă duceţi, nici să nu vă
luaţi după ei. Că precum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează
până <strong>la</strong> cea<strong>la</strong>ltă parte de sub cer, așa va fi și Fiul Omului în ziua Sa. Dar
mai întâi El trebuie să sufere mult și să fie lepădat de neamul acesta.
„Împărăia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”
Evanghelia pe care o avem în atenţie ne prezintă un dialog al Domnului Hristos
cu fariseii, evrei care formau un partid religios-politic pe lângă altele existente <strong>la</strong>
acea vreme: saducheii, samaritenii, irodienii, esenienii. Cuvântul „fariseu” se traduce
cu „a separa”, „a distinge”, tocmai pentru faptul că fariseii se socoteau diferiţi
de restul conaţionalilor lor. Ei au fost numiţi astfel întrucât s-au îndepărtat de
lucrurile socotite impure sau necurate, cât şi de persoanele capabile să provoace
o întinare. Toţi scriitorii antici îi prezintă pe farisei ca pe nişte oameni separaţi de
tot ceea ce era vulgar, necurat, întinat, formând între ei un fel de cerc închis.
Potrivit mărturiei istoricului Iosif F<strong>la</strong>viu, fariseii se făceau remarcaţi prin acrivia
lor în interpretarea Legii. Faţă de saduchei, care refuzau să recunoască ceva
în afară de Legea scrisă, fariseii admiteau tradiţia orală, nemurirea sufletului şi
învierea morţilor.
Ev<strong>la</strong>via fariseilor a degenerat cu timpul în formalism. Viaţa lor a ajuns să fie
aservită prescripţilor legale, dacă amintim numai cele 630 de prescripţii talmudice
pe care trebuiau să le respecte, fără a adăuga <strong>la</strong> acestea purificările rituale,
pe care ei înşişi le-au formu<strong>la</strong>t, care cuprindeau nu mai puţin de douăsprezece
tratate din ultima parte a Talmudului. Era aproape imposibil pentru un fariseu
să-şi părăsească locuinţa, să se hrănească sau să întreprindă orice altă acţiune fără
a încălca una din aceste prescripţii legale.
169

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Faptul că se străduiau să împlinească prescripţiile legii i-a făcut să se creadă
superiori şi detaşaţi de poporul de rând. Credeau că nu datorează nimănui nimic.
Până şi pe Dumnezeu îl socoteau creditorul lor. De aceea, nu uitau să-I reamintească,
în rugăciunile lor, că postesc de două ori pe săptămână (lunea şi joia), că
plătesc zeciuială din toate câştigurile, chiar şi din mentă, mărar şi chimen, că respectă
cel mai neînsemnat ritual tradiţional.
Au devenit adversarii Mântuitorului atunci când au văzut că „Învăţătorul” –
cum îl numeau ei, încalcă sabatul sau când au văzut că este în compania păgânilor
şi a poporului de rând. Împreună cu cărturarii şi învăţătorii Legii, care proveneau
tot din rândul fariseilor, au conspirat împotriva Mântuitorului pentru a-L
prinde în cuvânt, dar nu au reuşit. 372
Din rândul fariseilor au fost însă şi oameni cu caracter integru, care făceau
totul din dragoste curată faţă de Dumnezeu şi semeni. Dintre aceştia făcea parte
Rabi Simeon, despre care Sfânta Scriptură ne spune că:
170
„Era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și Duhul
Sfânt era asupra lui. Și lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea
moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.” (Lc 2, 25 – 26).
Nicodim care venea în ascuns <strong>la</strong> Mântuitorul ascultând învăţătura Lui despre
botez, întrebându-l cum se poate naşte cineva a doua oară; 373 Iosif din Arimateea
care, atunci când Mântuitorul a murit pe cruce, a cerut de <strong>la</strong> Pi<strong>la</strong>t trupul lui Iisus
şi L-a înfăşurat în giulgiu de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care
nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. 374
Prin urmare nu tot ce se leagă de numele de fariseu a fost negativ. Au fost unii
<strong>la</strong> care Mântuitorul a privit cu drag pentru că împlineau toate poruncile. Pentru
aceşti oameni întrebarea: „Când va veni împărăţia lui Dumnezeu?” era îndreptăţită.
Acestora Domnul Hristos le răspunde:
„Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut.” (Lc 17, 20).
De ce? Pentru că spune Mântuitorul:
„Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc 17, 21).
Aceste cuvinte Domnul Hristos nu le putea spune decât unor buni farisei. De
fapt se adresează atât fariseilor, cât şi ucenicilor săi pentru că şi ei credeau <strong>la</strong> fel
372 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 331 – 337
373 In 3, 1 – 21.
374 Mt 27, 57 – 60; Mc 15, 43 – 46; Lc 23, 50 – 53; In 19, 38 – 41.

Perioada Octoihului
ca şi fariseii că Mântuitorul este un Mesia pământesc, venit pe pământ ca să instaureze
aici împărăţia lui Dumnezeu. Aşa se explică de ce ucenicii Îl întrebau pe
Mântuitorul: „Oare în vremea aceasta Doamne vei întemeia Împărăţia lui Israel?” 375 sau
de ce mama fiilor lui Zevedeu a cerut pentru fiii săi, Iacov şi Ioan, să stea unul
de-a dreapta şi unul de-a stînga în Împărăţia Sa. 376 Însă despre o altă împărăţie
propovăduia Hristos. Atunci când l-a întrebat Pi<strong>la</strong>t: „Eşti tu Împărat?”, 377 Mântuitorul
îi răspunde:
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea
aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor.” (In 18, 36).
Împărăţia lui Dumnezeu este şi „stare” şi „loc”. Mai mult decât un loc desemnat
prin „aici” sau „acolo”, este o stare interioară. Omul încă aici de pe pământ
poate să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu, raiul pe care Dumnezeu l-a gătit
celor aleşi încă înainte de întemeierea lumii. Spre deosebire de rai, iadul este opera
omului, este simţirea din care a fost alungat Dumnezeu, simţirea fără Dumnezeu
sau ne-îndumnezeită. 378 Şi tot aşa, dacă omul nu vieţuieşte în Dumnezeu, „iadul
lui” poate să înceapă chiar de aici de pe pământ. Depinde de fiecare om cum îşi
trăieşte viaţa. Aşadar, Împărăţia lui Dumnezeu se află în chip virtual înăuntrul
tuturor.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că:
„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru și că ea nu vine ca să fie
văzută că sosește”. 379
Nu trebuie să întrebăm de ani sau de vremea în care se va aşeza împărăţia
cerurilor, ci trebuie să ne străduim să o dobândim. Avem timp până <strong>la</strong> a doua
venire când Domnul Hristos va veni în s<strong>la</strong>vă să judece pe toţi. Nu putem zice
că este timp mult sau puţin pentru că de data aceasta Hristos se va arăta într-o
clipită de ochi, aşa cum apare fulgerul, 380 care n-are nevoie de vestitor, n-are
nevoie de predicator, ci se arată dintr-odată de <strong>la</strong> apus până <strong>la</strong> răsărit. Dar până
atunci, Hristos trebuie să sufere mult şi să fie lepădat de mulţi. Prin urmare, toată
vremea ce se scurge până în acea zi este pentru Domnul Hristos vreme de
pătimiri.
375 Fapte 1, 6.
376 Mt 20, 21; Mc 10, 37.
377 In 18, 37.
378 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 58.
379 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar <strong>la</strong> Sfânta Evanghelie de <strong>la</strong> Luca, Ed. Pelerinul
Român, Oradea, 1998, p. 236.
380 Mt 24, 27; Lc 17, 24.
171

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
172
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că:
„Hristos a pătimit în trupul Său <strong>la</strong> o anumită vreme; după aceea, pătimirile
Sale au continuat în credincioșii Săi.”. 381
Hristos suferă împreună cu fiecare credincios în parte asemenea unei mame
care suferă pentru copiii săi, căci legătura dintre Hristos şi credincioşii săi nu este
doar o legătură gândită şi morală, ci o legătură vie, care face ca tot ce-i atinge pe
ei să Îl atingă şi pe El. Pornind de <strong>la</strong> acest gând nu putem să nu spunem că Hristos,
deşi este în s<strong>la</strong>va lui Dumnezeu, pătimeşte şi suferă mult. Cele mai mari dureri
ale Lui sunt căderile, păcate credincioşilor care „îl răstignesc din nou în inima lor,
pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură”. 382
Mari. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 17, 26 – 37
Zis-a Domnul: precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului
Omului. Mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat
Noe în corabie și a venit potopul și i-a prăpădit pe toţi. Așijderea, precum a
fost și în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau și zideau;
dar, în ziua când a ieșit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc și pucioasă și
i-a prăpădit pe toţi. Tot așa va fi și în ziua în care se va arăta Fiul Omului. În
ziua aceea, cine va fi pe acoperișul casei, și lucrurile lui în casă, să nu se coboare
să le ia; de asemenea, cel care va fi <strong>la</strong> câmp să nu se întoarcă înapoi. Aduceţi-vă
aminte de femeia lui Lot. Cine va căuta să-și scape viaţa sa o va pierde; iar
cine o va pierde o va dobândi. Vă spun vouă, în acea noapte, de vor fi doi
într-un pat, unul se va lua și altul se va lăsa. Două, de vor măcina împreună,
una se va lua și alta se va lăsa. De vor fi doi <strong>la</strong> câmp, unul se va lua și altul se
va lăsa. Atunci ucenicii L-au întrebat: Doamne, unde va fi aceasta? Iar El le-a
răspuns: unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii.
Unde se avântă vulturii
Evanghelia pe care o avem în atenţie ne prezintă evenimentele ce vor avea loc <strong>la</strong>
a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul îşi prefaţează cuvântul
Său cu două exemple luate din Vechiul Testament: potopul din vremea lui
Noe 383 şi pierderea cetăţii Sodoma în vremea lui Lot. 384 A dat aceste două exemple
381 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sofia,
București, 1999, p. 222.
382 Evr 6, 6.
383 Fac 6, 1 – 8, 22.
384 Fac 19, 1 – 28.

Perioada Octoihului
pentru a arăta că a doua Sa venire va fi pe neaşteptate şi îi va găsi pe mulţi nepregătiţi.
Precum a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi în afară de Noe şi de familia sa,
precum a coborât foc din cer şi i-a nimicit pe toţi locuitorii Sodomei în afară de Lot
şi de familia sa, <strong>la</strong> fel va fi şi ziua când se va arăta Fiul Omului pentru judecată:
„Din doi care vor dormi într-un pat, unul va fi luat, iar celă<strong>la</strong>lt lăsat; din două
care vor măcina împreună, una va fi luată și alta va fi lăsată; din doi care vor fi
în ţarină unul se va lua și altul se va lăsa.” (Mt 24, 40 – 41; Lc 17, 34 – 36).
Vor fi luaţi cei drepţi, iar cei nedrepţi vor fi lăsaţi. După ce a spus Hristos „vor
fi luaţi” au întrebat ucenicii, spre folosul lor:
„Unde Doamne? Unde vor fi luaţi?” (Lc 17, 37).
Iar Hristos le-a spus:
„Unde va stârvul, acolo se vor aduna vulturii.” (Mt 24, 28; Lc 17, 37).
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că:
„Hristos, prin acest răspuns, ne dezvăluie o taină mare și adâncă plecând de
<strong>la</strong> un lucru comun și văzut de toţi. El va coborî din ceruri pentru ca să judece
lumea întreagă în dreptatea Sa. Dar va trimite îngerii Săi și ei vor alege dintre
păcătoși pe cei drepţi și sfinţi și îi va aduce <strong>la</strong> El”. 385
La fel şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „vulturii sunt îngerii, mucenicii şi
toţi sfinţii”. 386 Înainte de a coborî din ceruri Hristos îşi va trimite îngerii Săi în această
lume, care din pricina păcatelor va mirosi ca un stârv, ca un trup în descompunere.
Îngerii vor alege dintre păcătoşi pe cei drepţi şi sfinţi, îi vor aduna şi îi vor
duce <strong>la</strong> Hristos. „Vulturii” (adică cei ce zboară în înălţimile de Sus şi care s-au lepădat
de lucrurile pământeşti şi lumeşti) vor zbura, însoţiţi de îngeri, <strong>la</strong> Hristos.
Un lucru asemănător îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, în întâia epistolă către
Tesaloniceni:
„Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom
fi rămas până <strong>la</strong> venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru
că Însuși Domnul, întru poruncă, <strong>la</strong> g<strong>la</strong>sul arhanghelului și întru trâmbiţa
lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morţi întru Hristos vor învia
întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu
ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu
Domnul.” (1 Tes 4, 15 – 17).
385 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar <strong>la</strong> Sfânta Evanghelie de <strong>la</strong> Luca, Ed. Pelerinul
Român, Oradea, 1998, p. 240.
386 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 865.
173

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Dacă întâia Sa venire în lume a fost smerită, căci Hristos S-a născut într-un
colţ al lumii, într-un staul de vite din Bethleem, un mic oraş din Iudeea, a doua
Sa venire va fi înfricoşătoare, va fi vădită şi cu toată strălucirea, încât nu va mai
fi nevoie să o mai vestească cineva cum au fost vestiţi păstorii de îngerul vestitor
sau magii de steaua de <strong>la</strong> Răsărit. A doua venire a Domnului va fi însoţită de semne
sus în cer şi jos pe pământ: soarele se va întuneca, stelele vor cădea, puterile
cerului se vor clătina. Pe pământ răul se va mai zbate pentru ultima dată, însă se
va descoperi mai puternic ca niciodată: oamenii îşi vor înmulţi fărădelegile lor,
vor apărea profeţi mincinoşi, care vor zice că ei sunt Hristos, va veni Antihrist,
duşmanul lui Hristos, diavolul, care va sta împotriva lui Hristos pentru a-i atrage
pe mulţi <strong>la</strong> rătăcire. 387
Se va arăta atunci pe cer semnul Fiului Omului, crucea prin care Hristos a
biruit moartea. Aceasta va fi mai strălucitoare decât soarele; soarele nu va dispărea
– spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ci lumina lui va fi biruită de lumina venirii
lui Hristos. Soarele se va întuneca şi se va ascunde, iar crucea se va vedea. 388
Sfântul Ioan de Cronstadt vorbind despre legătura dintre Cruce şi Hristos
spunea:
„Crucea este în Hristos, iar Hristos este pe Cruce; Crucea este imaginea lui
Hristos răstignit, a Fiul lui Dumnezeu, și de aceea semnul Crucii, chiar și
umbra ei, sunt extrem de înfricoșătoare demonilor.”. 389
Atunci când S-a înălţat <strong>la</strong> cer, Hristos S-a înălţat cu rănile pe care le-a primit
pe Cruce, iar atunci când va veni iarăşi pe pământ, Fiul lui Dumnezeu va avea ca
podoabă nu diadema împărătească, ci rănile pe care Le-a primit pe cruce. 390
Crucea lui Hristos trebuie să o întâmpinăm prin crucile noastre. Sfânta Roza
de Lima spunea că:
174
„În afară de Cruce nu există altă scară care duce <strong>la</strong> cer.”. 391
Fiecare om are crucea sa, fiecare este împovărat cu ceva: boală, sărăcie, neputinţă.
Adevăratul creştin însă nu trebuie să vadă crucea fără înviere, după cum
nu trebuie să vadă nici poruncile fără fericiri.
387 Mt 24, 5 – 12, 24, 29.
388 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 865.
389 Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, trad. diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea
Domnului, Sibiu, 1995, p. 155.
390 Nico<strong>la</strong>e Cabasi<strong>la</strong>, Despre viaţa în Hristos, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 165
391 Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993, p. 143.

Miercuri. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 18, 15 – 17, 26 – 30
Perioada Octoihului
În vremea aceea aduceau <strong>la</strong> Iisus și copiii, ca să se atingă de ei; iar ucenicii,
văzând aceasta, i-au dojenit. Dar Iisus, chemându-i <strong>la</strong> Sine, le-a zis: lăsaţi
copiii să vină <strong>la</strong> Mine și nu-i opriţi, căci a unora ca aceștia este împărăţia lui
Dumnezeu. Adevărat vă spun vouă: cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu
ca un copil nu va intra în ea. Iar cei care au auzit acestea au zis: atunci cine
poate să se mântuiască? Iar El a răspuns: cele ce <strong>la</strong> oameni sunt cu neputinţă
sunt cu putinţă <strong>la</strong> Dumnezeu. Atunci Petru a zis: iată, noi am lăsat toate ale
noastre și am urmat Ţie. Iar El le-a răspuns: adevărat vă spun vouă că nu este
nici unul care și-a lăsat casă, sau părinţi, sau fraţi, sau femeie, sau copii pentru
împărăţia lui Dumnezeu și care să nu ia cu mult mai mult în vremea
aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veșnică.
Evanghelia copiilor
Am putea numi această pericopă evanghelică: „Evanghelia copiilor”. Este astăzi
obiceiul ca după Sfânta Liturghie, părinţii să-şi aducă copiii <strong>la</strong> preot pentru a-i
binecuvânta. Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t şi în vremea Mântuitorului. Mamele îşi aduceau
copiii lor, pentru ca Hristos să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze în
numele Domnului.
Binecuvântarea <strong>la</strong> vechii evrei avea o importanţă deosebită. Ca act religios
binecuvântarea rostită în numele Domnului mijlocea persoanei, căreia îi era destinată,
mi<strong>la</strong> şi pacea lui Dumnezeu. Cea mai importantă binecuvântare era cea
rostită de preot atunci când săvârşea jertfa arderii de tot. 392 Se spunea atunci:
„Să te binecuvinteze Domnul și să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu
faţa veselă și să te miluiască! Să-și întoarcă Domnul faţa către tine și să-ţi dăruiască
pace.” (Num 6, 24 – 26).
Un copil se socotea împlinit atunci când primea binecuvântarea părintelui său.
Citim în Vechiul Testament, în „Cartea Înţelepciunii lui Isus Sirah”, că:
„Binecuvântarea tatălui întărește casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă
până în temelie.” (Sir 3, 9).
Erau rare ocaziile când un copil se învrednicea de binecuvântarea unui profet.
Prin urmare, mamele erau îndreptăţite să insiste în a primi o astfel de binecuvântare,
pentru copii lor. Atunci când au fost certate de ucenici, Mântuitorul
le ia apărarea copiilor şi le spune ucenicilor şi motivul pentru care-i primeşte:
392 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 293.
175

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
176
„Lăsaţi copiii să vină <strong>la</strong> Mine și nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este
a unora ca aceștia.” (Mt 19, 14; Mc 10, 14).
Copiii sunt un model de urmat pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Hristos
însuşi, ca om, avea curăţia copilului şi deplinătatea vârstei spirituale. În spiritualitatea
ortodoxă condiţia copilului este văzută ca o stare pe care trebuie să o dobândească
omul matur. Cel ce doreşte să intre în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să
fie lipsit de orice patimă, trebuie să fie curat cu inima asemenea copilului.
Aşadar a fi „ca un copil” este efortul şi scopul vieţii duhovniceşti. Dacă ne
angajăm în atingerea acestui scop este indispensabil să ştim care dintre caracteristicile
unui copil pot servi ca exemplu de virtute. În primul rând, copilul este
foarte conştient de faptul că trebuie să crească. Când face primii paşi, se înalţă în
picioare şi de-a lungul întregii copilării încearcă să demonstreze că este mare. Un
lucru asemănător trebuie să se întâmple şi în viaţa spirituală. Un semn al „creşterii”
duhovniceşti este dorinţa de a progresa în viaţa spirituală, de a nu ne opri
niciodată din căutarea lăuntrică. Sfântul Grigorie cel Mare spune că:
„Este ca și când cineva înoată într-un râu vijelios. Dacă încetează să mai înoate,
este pe loc dus de valuri.”. 393
În viaţa fizică creştem doar în tinereţe. În viaţa spirituală trebuie să creştem
mereu, deoarece pentru harul lui Dumnezeu nu există măsură: el este infinit.
S-a întâmp<strong>la</strong>t ca odată ucenicii să se certe între ei pentru întâietate şi l-au întrebat
pe Mântuitorul:
„Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (Mt 18, 1; Mc 9, 34; Lc 9, 46).
Atunci Mântuitorul a chemat un copil şi aşezându-l în mijlocul lor, le-a spus:
„Cel ce se smerește pe sine ca acest copil, ace<strong>la</strong> este mai mare în Împărăţia
ceruruilor.” (Mt 18, 4).
Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată care este inocenţa copilului:
„Copilul este străin de invidie, de s<strong>la</strong>va deșartă, de dragostea de întâietate și
are cea mai mare virtute, nevinovăţia, curăţia, smerenia. (…) A fi curat <strong>la</strong>
suflet – aceasta este definiţia filosofiei; aceasta este viaţa îngerească. Da, sufletul
copilului este lipsit de orice patimă. Nu se răzbună pe cei care l-au supărat,
ci se duce <strong>la</strong> ei ca <strong>la</strong> niște prieteni, ca și cum nu s-ar fi întâmp<strong>la</strong>t nimic.
Oricât l-ar bate mama sa, pe ea o caută, pe ea o preferă tuturora. Copilul nu
393 Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia
Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, p. 106.

Perioada Octoihului
se întristează de cele ce ne întristăm noi și nu se bucură de cele ce ne bucurăm
noi.”. 394
La fel, Cuviosul Isaia Pustnicul, în Filocalia vol. XII arată care este virtutea copilului,
virtute pe care trebuie să o dobândească şi omul matur:
„Care este lucrul copilului? De este lovit, plânge; Cu cei ce se bucură cu el,
se bucură; ocărât, nu se mânie; Lăudat, nu se mândrește. De sunt luate lucrurile
lui, nu se tulbură; De-i ia cineva din moștenire, nu știe. Nu se duce <strong>la</strong>
judecată; Nu urăște pe vreun om. De este sărac nu se întristează; De este bogat
nu se trufește; De vede o femeie nu o poftește. Plăcerea și grija nu-l stăpânesc.
Pe nimeni nu judecă, pe nimeni nu stăpânește, nu bârfește, nu râvnește
ceea ce nu cunoaște, nu râde de chipul aproapelui, nu dușmănește pe cineva,
nu se preface, nu caută să adune bogăţie, nu e iubitor de arginţi, nu se ceartă,
nu învaţă cu patimă. Nu-i este frică de foame, nici de cei vicleni, nu se teme
de fiară, nici de război.”. 395
Părintele Ilie Moldovan, în lucrarea sa „Teologia iubirii”, spunea:
„Copiii sunt o invazie îngerească; a-i aduce în lume înseamnă a coborî cerul
pe pământ, chiar în condiţiile căderii în care ne aflăm. Copilul e un dar a lui
Dumnezeu încredinţat părinţilor.”. 396
Prin urmare părinţii au o anumită responsabilitate faţă de copii. Copiii trebuie
născuţi şi apoi crescuţi. Ei nu aparţin părinţilor ci aparţin lui Dumnezeu, care
i-a lăsat un timp în grija părinţilor.
Un filosof contemporan atrage atenţia părinţilor spunând:
„Copiii voștri nu sunt copiii voștri. Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieţii. Ei vin
prin voi dar nu din voi. Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri. Puteţi să le
daţi dragostea, nu însă și gândurile voastre, fiindcă ei au gândurile lor. Le
puteţi găzdui trupul lor dar nu și sufletul, fiindcă sufletele lor locuiesc în casa
zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis. Puteţi năzui să
fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă, pentru că viaţa nu merge
înapoi, nici zăbovește în ziua de ieri. Voi sunteţi arcul din care copiii voștri,
ca niște săgeţi vii, sunt azvârliţi. Pe drumul nesfârșirii Arcașul vede ţinta și cu
puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute și departe.
Și puterea voastră, prin mâna Arcașului, să vă aducă bucurie, căci, precum El
iubește săgeata călătoare, tot <strong>la</strong> fel iubește și arcul cel statornic.”. 397
394 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994,
pp. 675, 722.
395 Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Cuv. XXV, în Filocalia vol. 12, trad.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1991, p. 195.
396 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Iubirea taina căsătoriei. Teologia iubirii I, Alba Iulia, 1996, p. 82.
397 Kahlil Gibran, Profetul, Ed. Orion, București, 1991, p. 13.
177

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Părinţii sunt comparaţi cu un arc. Arcaşul, care este Dumnezeu şi care ştie ţinta
unde trebuie să ajungă săgeata, nu poate încorda arcul mai mult decât poate acesta
rezista. Astfel, dacă familia – prima şcoală a unui copil – este s<strong>la</strong>bă, copilul nu ajunge
departe; îşi ratează ţinta. Dacă însă arcul este puternic, copilul ajunge unde trebuie,
adică ajunge unde doreşte Dumnezeu să ajungă: <strong>la</strong> mântuire şi <strong>la</strong> viaţa veşnică.
Taina suferinei
178
Joi. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 18, 31 – 34
În vremea aceea a luat Iisus pe cei doisprezece ucenici ai Săi și a zis către ei:
iată ne suim <strong>la</strong> Ierusalim și se vor împlini toate cele scrise de către prooroci
despre Fiul Omului. Căci va fi dat în mâna păgânilor și va fi batjocorit și va
fi ocărât și va fi scuipat. Și bătându-L, îl vor omorî; dar a treia zi va învia. Iar
ei nimic n-au înţeles din acestea, căci cuvântul acesta era ascuns pentru ei și
nu pricepeau cele spuse de Iisus.
Pe parcursul activităţii sale misionare Mântuitorul şi-a pregătit dinainte ucenicii
spunându-le că va veni vremea când va fi dat păgânilor, care îl vor batjocori şi
vor ucide, dar a treia zi va învia. Din evangheliile sinoptice aflăm că au fost trei
vestiri a Patimilor. 398 Este menţionat faptul că ucenicii n-au înţeles nimic din aceste
vestiri, căci cuvântul acesta le era ascuns şi nu înţelegeau cele spuse. 399 De fapt
apostolii au înţeles vestirea patimilor; ce nu au înţeles ei a fost buna vestire a
Învierii, căci a spus Mântuitorul că a treia zi după ce va fi omorât va învia.
Este tradiţia în Biserica ortodoxă ca înainte de căsătoria a doi tineri să se facă
trei vestiri. În acest timp dacă cineva cunoaşte un impediment în săvârşirea tainei
trebuie să-l spună Bisericii, respectiv preotului care, în această situaţie, poate
opri unirea celor doi.
Atunci când Mântuitorul a fost întrebat:
„De ce ucenicii lui Ioan și ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?”
(Mc 2, 18),
Acesta le răspunde printr-o parabolă, zicând:
„Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme
au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile, când se va lua mirele
de <strong>la</strong> ei și atunci vor posti.” (Mc 2, 19 – 20).
398 Mt 16, 21; 17, 22 – 23; 20, 18 – 19; Mc 8, 31; 9, 9; 10, 33 – 34; Lc 9, 22, 44; 18; 31 – 33.
399 Lc 9, 45; 18, 34.

Perioada Octoihului
Mântuitorul prin „parabo<strong>la</strong> nunţii” se descoperă pe Sine însuşi ca „mire” prin
faptul că îi numeşte pe apostoli „prietenii mirelui”. Când prietenii Mirelui au înţeles
că „mireasa” care Îi este pregătită Domnului este Crucea au căutat un impediment
pentru a opri această unire, dar nu l-au găsit. Apostolul Petru se face purtătorul
de cuvânt al celor<strong>la</strong>lţi apostoli. Fiind mai îndrăzneţ decât cei<strong>la</strong>lţi apostoli,
Îl ia deoparte şi Îi dă un sfat:
„Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.” (Mt 16, 22).
În acest mod de gândire Mântuitorul recunoaşte ispita şi lucrarea celui rău,
căci zice:
„Mergi înapoia Mea, satano!” (Mt 16, 23; Mc 8, 33).
Răspunsul lui Iisus: „Nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”, 400
deşi este adresat lui Petru, i-a vizat pe toţi apostolii, căci după ce a terminat dialogul
cu Petru Mântuitorul le spune tuturor:
„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și
să-mi urmeze Mie.” (Mt 16, 24; Mc 8, 34).
De fapt, nimeni dintre apostoli nu era bucuros să urmeze pe cineva care avea
să pătimească şi să moară. Mântuitorul le arată însă că numai prin luarea de bună
voie a crucii pot să-I urmeze Lui.
Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că:
„Pentru omul care știe mai dinainte cele ce se vor întâmp<strong>la</strong> este cu putinţă să
nu sufere nimic rău, în sensul că poate să ocolească răul respectiv”. 401
Acest lucru a fost spus pentru Hristos care ştia dinainte cele ce va pătimi şi
putea să le evite, dar este spus şi pentru noi. Cât timp suntem ucenicii lui Hristos
nu trebuie să ne aşteptăm decât <strong>la</strong> cruce. Pe măsură ce se adânceşte comuniunea
cu Hristos, pe măsură ce viaţa lui Hristos îţi domină viaţa, se adânceşte şi tensiunea
diavolului faţă de tine. Şi nouă ne şopteşte satana în faţa crucii: „Fie-ţi milă
de tine, să nu ţi se întâmple aceasta!”. Şi cât de repede ne lăsăm convinşi că se cade
„să ne fie milă de noi!”. E plină lumea de „creştini” fără cruce. Li se pare frumos
să poarte o cruce <strong>la</strong> gât, dar ideea de a-şi lua crucea cu adevărat le este cu totul
străină. Creştinii sunt creştini numai dacă au cruce. 402
400 Mt 16, 23; Mc 8, 33.
401 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar <strong>la</strong> Sfânta Evanghelie de <strong>la</strong> Luca, Ed. Pelerinul
Român, Oradea, 1998, p. 249.
402 Prof. Alexandru Moldovan, Explicarea Cuvântului. Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci,
în Logos, Luduș, Anul I, nr. 28 / 2000, p. 2.
179

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Mântuitorului nu I-a fost ruşine de Cruce, a iubit Crucea şi S-a unit pe veci cu
ea, într-o tainică şi dumnezeiască nuntire. La fel trebuie să simtă toţi adevăraţii
ucenici ai lui Hristos. Cine vrea să trăiască în p<strong>la</strong>nul lui Hristos, trebuie să accepte
suferinţa. Aceasta este ca o prelungire a suferinţelor lui Hristos în istorie. De
fapt, Biserica din „veacul de acum” este mai mult Biserica suferinţei, a smereniei
şi a prigonirilor decât Biserica transfigurărilor.
Suferinţa este singura cale spirituală pe care se duce lupta efectivă cu păcatul,
singura forţă ce poate fi opusă păcatului. Suferinţa este calea spre Dumnezeu;
este mijlocul de reducţie a egoismului; ea face loc în faţa mea lui Dumnezeu. 403
Apoi Dumnezeu prin suferinţă ne mai şi încearcă. Ne trimite suferinţa pentru
a ne întări duhovniceşte. În Vechiul Testament citim despre Dreptul Iov că a
pierdut tot ce avea: copiii i-au murit, casa i s-a surpat, averile i s-au prădat. Şi pe
lângă toate acestea a fost ispitit şi cu lepră. A fost nevoit să trăiască singur, afară
din oraş, departe de orice om. Soţia lui mai venea <strong>la</strong> el şi văzându-l cum a ajuns,
îl ispitea zicând:
180
„Blesteamă pe Dumnezeu și mori.” (Iov 2, 9).
Dar Iov i-a răspuns:
„Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de <strong>la</strong>
Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?” (Iov 2, 10);
„Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul
a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21).
Dar după toate acestea – ne spune Sfânta Scriptură – Domnul l-a pus pe Iov
iarăşi în starea lui de <strong>la</strong> început şi i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte. 404
Prin urmare cui îi trimite Dumnezeu suferinţa, îi dă şi puterea de a trece prin ea;
îi deschide drum spre Sine.
Vineri. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 19, 12 – 28
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată,
ca să-și ia întărire de domn și să se înapoieze. Și a chemat pe zece slujitori
ai săi, le-a dat zece ta<strong>la</strong>nţi și a zis către ei: neguţătoriţi cu ei până voi veni.
Dar cetăţenii lui îl urau și au trimis solie în urma lui, spunând: nu voim ca
403 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993,
pp. 248 – 250.
404 Iov 42, 10.

Lucrarea harului
Perioada Octoihului
acesta să domnească peste noi. Când s-a înapoiat el cu întărirea de domn, a
poruncit să cheme pe slujitorii cărora le dăduse banii, ca să afle ce neguţătorie
au făcut ei. Și a venit cel dintâi, zicând: stăpâne, ta<strong>la</strong>ntul tău a adus câștig
zece ta<strong>la</strong>nţi. Atunci a zis stăpânul: bine, slujitor bun, pentru că în puţin
ai fost credincios, să ai putere peste zece orașe. A venit apoi al doilea, zicând:
stăpâne, ta<strong>la</strong>ntul tău a adus cinci ta<strong>la</strong>nţi. A zis și acestuia: să fii și tu stăpânitor
peste cinci orașe. A venit și al treilea, zicând: stăpâne, iată ta<strong>la</strong>ntul tău pe
care l-am păstrat învelit într-un ștergar, căci m-am temut de tine, pentru că
ești om aspru; iei ce n-ai pus și seceri ce n-ai semănat. Stăpânul i-a zis: din
cuvintele tale te voi judeca, slujitor viclean. Ai știut că eu sunt om aspru, care
iau ce n-am pus și secer ce n-am semănat. Atunci de ce n-ai dat banii mei
schimbătorilor și, venind eu, i-aș fi cerut cu dobândă. Apoi a poruncit celor
ce stăteau de faţă: luaţi de <strong>la</strong> el ta<strong>la</strong>ntul și daţi-l celui care are zece ta<strong>la</strong>nţi. Dar
ei au zis: stăpâne, ace<strong>la</strong> are zece ta<strong>la</strong>nţi! Vă spun că celui care are i se va da,
iar de <strong>la</strong> cel care nu are, se va lua chiar și ce are. Iar pe acei vrăjmași ai mei,
care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici și tăiaţi-i în faţa mea. După
ce a vorbit acestea, a mers înainte, în sus, spre Ierusalim .
Printre parabolele rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos privitoare <strong>la</strong> sfârşitul
lumii se află şi parabo<strong>la</strong> ta<strong>la</strong>nţilor. Aceasta este consemnată doar de evangheliştii
Matei şi Luca. 405 Este o diferenţă între cele două re<strong>la</strong>tări, ceea ce ne
îndreptăţeşte să spuneam, potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, că alta
este pilda de <strong>la</strong> Matei şi alta pilda de <strong>la</strong> Luca. În pilda de <strong>la</strong> Matei este vorba de
trei slujitori cărora stăpânul le-a încredinţat averea sa, fiecăruia după puterea
lui: unuia i-a dat cinci ta<strong>la</strong>nţi, altuia i-a dat doi şi altuia unul. În pilda de <strong>la</strong> Luca
stăpânul a chemat <strong>la</strong> sine zece slujitori, cărora le-a împărţit zece ta<strong>la</strong>nţi. Prin
urmare, fiecare slujitor a primit un singur ta<strong>la</strong>nt. Din pricină că din aceiaşi bani
unul a adus un câştig mai mare, iar altul mai mic, e drept să nu se bucure de răsplătiri
egale. 406
Hristos, care este Stăpânul nostru, <strong>la</strong> plecarea din această lume, le-a încredinţat
oamenilor darurile Sale: unuia i-a dat mai multe daruri, altuia mai puţine, însă
nimeni nu a fost lipsit de dar din partea Stăpânului. Fiecare om a primit cel puţin
un ta<strong>la</strong>nt de <strong>la</strong> Mântuitorul. La a doua venire, când va fi judecata vor fi întrebaţi
oamenii ce au făcut cu darurile încredinţate. Cel care şi-a înmulţit ta<strong>la</strong>ntul său va
fi răspătit, iar cel care şi-a ascuns ta<strong>la</strong>ntul şi nu l-a făcut lucrător înaintea oamenilor
va fi pedepsit.
405 Mt 25, 14 – 30; Lc 19, 12 – 27.
406 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p.
890.
181

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Darul primit de fiecare om din partea Stăpânului tuturor este harul dumnezeiesc.
Ni se spune că fiecare bun slujitor îi va arăta Stăpânului, <strong>la</strong> venirea Sa, ceea
ce a câştigat cu ta<strong>la</strong>ntul său, dar nu ni se spune nici <strong>la</strong> Evanghelistul Matei, nici
<strong>la</strong> Evanghelistul Luca, că Stăpânul le-ar fi luat ta<strong>la</strong>nţii câştigaţi. Slujitorii vin numai
în faţa Stăpânului şi mărturisesc:
182
„Doamne, cinci ta<strong>la</strong>nţi mi-ai dat, iată alţi cinci am câștigat cu ei. (Mt 25, 20);
Doamne, doi ta<strong>la</strong>nţi mi-ai dat, iată alţi doi am câștigat cu ei.” (Mt 25, 22);
sau, cum citim în Evanghelia după Luca:
„Ta<strong>la</strong>ntul tău, Stăpâne, a adus câștig cinci ta<strong>la</strong>nţi și zece ta<strong>la</strong>nţi.” (Lc 19, 16, 18).
Aşadar, harul dumnezeiesc odată încredinţat omului, dacă este făcut lucrător,
nu mai este luat înapoi sau, mai bine spus, nu este pierdut.
Cei care îşi înmulţesc ta<strong>la</strong>nţii vor intra întru bucuria Stăpânului lor şi vor
dobândi starea celor fericiţi. Cei care nu îşi înmulţesc ta<strong>la</strong>ntul (ta<strong>la</strong>nţii), refuzând
darul lui Dumnezeu şi dându-l înapoi, vor fi certaţi şi pedepsiţi. Domnul le ia
ta<strong>la</strong>nul, le ia darul, dar nu pentru Sine, ci pentru a-l da celui ce s-a făcut vrednic
de el. Astfel, putem vedea că pentru cei vrednici este o creştere în har. La o
nevoinţă a credincioşilor, Dumnezeu adaugă, pe lângă darurile de <strong>la</strong> început,
alte daruri.
Fiecare credincios primeşte harul dumnezeiesc <strong>la</strong> Botez. Harul însă îşi ascunde
prezenţa, în aşteptarea hotărârii sufletului. Atunci când omul întreg se întoarce
către Dumnezeu, atunci – spune Sfântul Diadoh al Foticeii, cu un sentiment
ce nu poate fi spus în cuvinte, harul îşi face simţită prezenţa. Mai mult, dacă
omul începe să înainteze prin păzirea poruncilor şi Îl invocă fără încetare pe
Domnul Iisus, atunci „focul” harului divin se întinde cuprinzând chiar şi simţurile
exterioare. 407
Dacă n-am păcătui niciodată după botezul nostru am rămâne pe veci sfinţi,
feriţi de toată întinăciunea trupului şi a duhului, plăcuţi lui Dumnezeu. Necazul
este că noi pe măsură ce sporim cu vârsta, nu sporim şi cu harul, cum sporea
Domnul nostru Iisus Hristos, ci dimpotrivă, decăzând puţin câte puţin, pierdem
harul Duhului Sfânt şi devenim într-o măsură mai mare sau mai mică oameni
păcătoşi.
Pentru a fi „în har”, cerem lui Dumnezeu să ne „învrednicească să ne păzim fără
de păcat”. 408 Mai mult decât atât, <strong>la</strong> fiecare Sfântă Liturghie ne rugăm lui Dumnezeu
407 Diadoh Al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 85, în Filocalia vol. 1, trad. de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, pp. 459 – 460.
408 Rugăciunea „Învrednicește-ne Doamne” pe care o rostim <strong>la</strong> slujba Vecerniei și Utreniei.

Perioada Octoihului
să ne învrednicească să-L chemăm pe numele de „Tată”. Aşadar, aceasta face harul
în om: ne învaţă să rostim cuvântul „Tată”. 409
Sfântul Simeon Noul Teolog a spus că noi trebuie să devenim conştienţi de
lucrarea harului. Un creştin adevărat trebuie să simtă cum îl ajută Dumnezeu să
progreseze din treaptă în treaptă spre o unire mereu mai sporită cu El. Dumnezeu
ne ajută să devenim mai buni, mai puternici în faţa ispitelor, mai iubitori faţă de
cei<strong>la</strong>lţi, mai smeriţi, mai umani. Simţim astfel lucrarea lui Dumnezeu în noi. O
astfel de fiinţă poate, <strong>la</strong> rândul ei, rosti cuvinte care îi pot stimu<strong>la</strong> pe oameni, îi
pot ajuta, îi pot câştiga pentru viaţa în Hristos. 410
Cel mai mare har pe care-l poate primi omul din partea lui Dumnezeu este harul
preoţiei. Acesta a fost numit „har” tocmai pentru a accentua gratuitatea lui pentru
că îl primim de <strong>la</strong> Dumnezeu fără să-L merităm, adică nu îl primim pentru meritele
noastre. Sfântul Ioan de Kronstadt vorbind despre harul preoţiei, spunea că:
„Preotul se aseamănă cu o mare de har dumnezeiesc prin deasa împărtășire
cu Sfintele Taine. De aceea el trebuie să nu-l întrebuinţeze rău printr-o viaţă
personală nedemnă sau prin muţenie, adică prin nepropovăduirea cuvântului
lui Dumnezeu poporului. «Vai mie, dacă nu voi binevesti.» (Evanghelia –
n.n.) spune Apostolul Pavel (1 Cor 9, 16). Preotul trebuie să vieţuiască în
chip vrednic de un asemenea har și să-l înmulţească ca pe un ta<strong>la</strong>nt primit de
<strong>la</strong> Dumnezeu spre mântuirea sa și a poporului lui Dumnezeu și spre s<strong>la</strong>va lui
Dumnezeu.”. 411
Sâmbătă. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 10, 19 – 21
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: iată, v-am dat putere să călcaţi peste șerpi și
peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului; și nimic nu vă va putea vătăma.
Însă nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile se pleacă vouă, ci vă bucuraţi mai
ales pentru că numele voastre s-au scris în ceruri. În ceasul ace<strong>la</strong> s-a bucurat
Iisus cu duhul și a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al
pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi și de cei pricepuţi și le-ai descoperit
copiilor. Da, Părinte, căci așa a fost, înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.
409 „Harul învaţă sufletul cum învaţă mama copilul, străduindu-se împreună cu el să spună numele
tată, până când îl aduce <strong>la</strong> deprinderea de a-l rosti limpede.”. – cf. Diadoh Al Foticeii, Cuvânt
ascetic în 100 de capete, 61, în Filocalia vol. 1, p. 440.
410 M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri <strong>la</strong>
Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 132 – 133.
411 Sfântul Ioan din Kronștadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, trad. Boris Buzilă, Ed. Deisis,
Sibiu, 1996, p. 274.
183

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Cum devenim sfini
În această pericopă evanghelică este vorba de trimiterea celor 70 de apostoli <strong>la</strong>
propovăduire. Este necesară o explicaţie. În traducere din limba greacă numele
de „apostol” înseamnă „trimis”. 412 Prin acest nume erau desemnaţi toţi ucenicii
Mântuitorului. În ce priveşte numărul apostolilor acesta are o dimensiune simbolică.
Cei doisprezece apostoli, care au fost martori ai vieţii şi faptelor săvârşite
de Iisus (de <strong>la</strong> botezul Lui şi până în ziua când S-a înălţat <strong>la</strong> cer) sunt în re<strong>la</strong>ţie
cu cele douăsprezece triburi ale lui Israel pe care, de altfel, le vor şi judeca <strong>la</strong>
sfârşitul lumii. 413 Cei 70 sunt în re<strong>la</strong>ţie cu neamurile, cu ne-iudeii, dat fiind caracterul
universal al creştinismului.
Mântuitorul îi trimite mai întâi pe cei 12 apostoli într-o misiune de probă, doi
câte doi – cum citim în Evanghelia după Marcu. 414 Le-a dat putere să vindece
bolile şi putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe
cale, nici pâine, nici traistă, nici bani. În casa unde vor fi primiţi, acolo să rămână
şi să vestească Împărăţia cerurilor. Iar dacă nu vor fi primiţi, nici nu vor fi
ascultaţi într-un anume loc să-şi scuture şi praful de pe picioare, ca mărturie
împotriva lor. 415 La fel au fost trimişi apoi şi cei 70 de apostoli. Mântuitorul le
spune acestora:
184
„Iată, vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor, fiţi dar înţelepţi ca
șerpii și nevinovaţi ca porumbeii.” (Mt 10, 16; Lc 10, 3).
Şi după ce s-au întors cei 70, au spus cu bucurie:
„Doamne și demonii ni se supun în numele Tău.” (Lc 10, 17).
Mântuitorul însă le spune:
„Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele
voastre sunt scrise în ceruri.” (Lc 10, 20).
Aceasta este vestea bună pe care Mântuitorul le-o dă apostolilor şi prin ei nouă
tuturor: „numele voastre au fost scrise în ceruri.”.
Este astăzi obiceiul ca <strong>la</strong> început de an credincioşii să-şi procure un calendar
creştin pentru anul care va urma. După acest calendar fiecare îşi orientează programul
de viaţă duhovnicească. Calendarul creştin este şi folositor şi îndrumă-
412 Maurice Carrez, François Morel, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. de
Gheorghe Badea, Ed. Societatea Biblică Interconfesională, București, 1999, p. 44.
413 Mt 19, 28.
414 Mc 6, 7.
415 Mt 10, 1 – 15; Mc 6, 7 – 11; Lc 9, 2 – 5.

Perioada Octoihului
tor. Este folositor ca informaţie, pentru că Sfintele Paşti, Rusaliile şi Înălţarea
Domnului nu au o dată fixă, ci una schimbătoare în funcţie de prima Duminică
cu lună plină după echinocţiul de primăvară (21 martie), amânându-se cu o săptămână
dacă se întâmplă să coincidă cu Paştile iudaic. 416 Apoi, legat de Sfintele
Paşti este şi Postul Mare care ne pregăteşte pentru sărbătoarea Învierii Domnului,
a cărui perioadă o aflăm tot din calendar.
Calendarul mai este şi îndrumător. Fiecare zi din calendar este închinată unui
sfânt sau unui sobor de sfinţi. Credinciosul ştie că în ziua respectivă se cinsteşte
cutare sfânt. De regulă Biserica a notat în calendarul său ziua în care un sfânt s-a
mutat din lumea aceasta în Împărăţia lui Dumnezeu. Precum avem noi în atenţie
calendarul personal cu zilele de naştere ale părinţilor, fraţilor, prietenilor şi
cunoscuţilor noştri, tot aşa şi Biserica îi are în vedere pe acei creştini desăvârşiţi
care au dus o viaţă sfântă aici pe pământ, cinstindu-le nu ziua când au fost aduşi
de părinţii lor pe lume, ci ziua când s-au mutat din această lume şi s-au „născut”
în ceruri, dacă putem numi aşa intrarea lor în rai.
Creştinii mai râvnitori au în casele lor „Vieţile Sfinţilor”, o colecţie formată din
douăsprezece volume (câte un volum pentru fiecare lună) ce cuprinde în detaliu
viaţa sfinţilor care sunt trecuţi în calendar. „Vieţile Sfinţilor” nu sunt nimic altceva
decât un fel de continuare a „Faptelor Apostolilor”, iar „Faptele Apostolilor”
sunt faptele lui Hristos pe care le fac Sfinţii Apostoli cu puterea lui Hristos, Care
trăieşte în ei şi lucrează prin ei:
„«Vieţile Sfinţilor» – spune Arhimandritul Iustin Popovici – arată toate modalităţile
prin care natura omenească biruie păcatul, orice păcat; cum biruiește
patima, orice patimă; cum biruiește moartea, orice moarte; cum biruiește
demonul, orice demon. Aici se găsește leac pentru orice păcat, vindecare pentru
orice patimă, înviere din orice moarte, și eliberare de orice diavol și mântuirea
din toate relele <strong>la</strong>o<strong>la</strong>ltă. Nu există patimă, nu există păcat, pentru care
să nu se arate în «Vieţile Sfinţilor» modul în care este biruit, omorât și dezrădăcinat…
În «Vieţile Sfinţilor» avem foarte multe și minunate exemple și de modul cum
un tânăr devine un tânăr sfânt, o fată devine o fată sfântă, cum un bătrân
devine un bătrân sfânt, cum o bătrână devine o bătrână sfântă, cum un copil
devine un copil sfânt, cum părinţii devin părinţi sfinţi, cum un fiu devine un
fiu sfânt, cum o fiică devine o fiică sfântă, cum o familie devine o familie
sfântă, cum o societate devine o societate sfântă, cum un preot devine un
preot sfânt…”. 417
416 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Mi<strong>la</strong>n Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Istoria bisericească universală, vol. 1 (1 – 1054), Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 211.
417 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, pp. 101, 108 – 109.
185

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Nimeni nu s-a născut sfânt în afară de Fiul lui Dumnezeu. 418 Nu ne naştem
sfinţi, dar putem deveni sfinţi. Putem deveni din ceea ce suntem sfinţi. Stă în
puterea noastră să ne îmbunătăţim continuu viaţa, să ne depăşim şi să ne dăruim
oamenilor şi lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata sfinţenie. 419
Toţi trebuie să dorim să ajungem sfinţi, să dorim să fim scrişi în calendar (dacă
nu în cel de pe perete, atunci în calendarul din cer). Devenim sfinţi prin Biserică.
Biserica, pe de o parte, naşte creştinii prin Botez, iar pe de altă parte, naşte sfinţii
prin împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus
Hristos.
Când un credincios primeşte această taină, preotul îi spune:
186
„Se împărtășește robul lui Dumnezeu (și îi rostește numele) cu cinstitul Trup
și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viaţa
de veci.”. 420
Biserica atrage atenţia celor ce se împărtăşesc că sunt „robi ai lui Dumnezeu”,
adică „slujitori ai lui Dumnezeu”. Aşadar, creştinul nu trebuie să se joace cu numele
de creştin! Părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de <strong>la</strong>
Sâmbăta de Sus, atrage atenţia că cei care nu fac faptele credinţei sunt mai mult
necredincioşi decât credincioşi sau „mai rău decât necredincioşii”, 421 spunând:
„Dacă cineva face altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face.
Dacă cineva crede în Dumnezeu și se numără <strong>la</strong> credincioși, dar face fapte de
necredincios, ace<strong>la</strong> scade în credinţă. Credinţa este precum cultura: te ţii de
ea, o ai, nu te ţii de ea, o pierzi și cea pe care o ai”. 422
Credincioşi suntem atunci când postim, când ne rugăm, când mergem <strong>la</strong>
Biserică, când facem milostenii, când suntem străini de orice rău atât în faptă, cât
şi în gând. Dar nu ne facem din acestea un scop, ci un mijloc prin care dorim să
ne dobândim sfinţenia. Nu postim să ne arate oameni că postim, nu ne rugăm pe
străzi şi nu facem milostenii asemeni fariseilor ca să fim lăudaţi de oameni, ci toate
le facem în taină. De ce? Pentru că pe măsura sincerităţii noastre este şi darul
lui Dumnezeu, care ne întăreşte credinţa.
418 Lc 1, 35.
419 Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creștin. 1. Manual sistematic, trad. diac. Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 110.
420 Slujba mărturisirii. Rugăciunea de dezlegare, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 60.
421 1 Tim 5, 8.
422 Arhim. Teofil Părăian, Gânduri bune pentru gânduri bune, Ed. Mitropoliei Banatului,
Timișoara, 1997, p. 124.

Luni. săptămâna a xxviii-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 19, 37 – 44
În vremea aceea, apropiindu-se Iisus de Ierusalim, <strong>la</strong> coborâșul Muntelui
Măslinilor – toată mulţimea ucenicilor, bucurându-se, a început să <strong>la</strong>ude pe
Dumnezeu cu g<strong>la</strong>s mare pentru toate minunile pe care le văzuse, zicând: binecuvântat
este împăratul care vine întru numele Domnului; pace în cer și s<strong>la</strong>vă
întru cei de sus. Dar unii farisei din mulţime au zis către El: Învăţătorule,
ceartă-ţi ucenicii. Atunci, răspunzând, Iisus le-a zis: vă spun vouă că, dacă vor
tăcea aceștia, pietrele vor striga. Și, când s-a apropiat și a văzut orașul, a plâns
El de mi<strong>la</strong> lui și a zis: dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi a ta, cele
ce sunt spre pacea ta! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Căci vor veni
peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanţ împrejurul tău și te
vor împresura și te vor strâmtora din toate părţile. Te vor face una cu pământul,
pe tine și pe fiii tăi în tine; și nu vor mai lăsa ei în tine piatră pe piatră,
pentru că tu nu ai cunoscut vremea cercetării tale.
Întâmpinarea Domnului
Pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie face referire <strong>la</strong> intrarea triumfală
a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim mai înainte de Patima Sa.
În antichitate, când un rege îşi făcea intrarea solemnă într-un oraş, era primit
după un ceremonial ce avea rolul de a marca deosebita cinstire din partea locuitorilor.
La o astfel de intrare locuitorii oraşului respectiv, îmbrăcaţi în haine de
sărbătoare şi purtând ramuri înverzite în mâini, îi ieşeau în întâmpinare <strong>la</strong> o oarecare
distanţă în afara oraşului, revenind apoi în oraş împreună cu regele şi cu suita
sa în ac<strong>la</strong>maţii şi strigăte de bucurie.
Despre un astfel de ceremonial ne re<strong>la</strong>tează şi istoricul Iosif F<strong>la</strong>viu. Atunci
când împăratul Alexandru cel Mare, rău sfătuit de unii împotriva iudeilor, a venit
să supună Ierusalimul, toţi locuitorii cetăţii i-au ieşit în întâmpinare în haine albe,
în frunte cu arhiereul şi cu preoţii templului, îmbrăcaţi în veşmintele lor preoţeşti.
Împăratul a fost aşa de impresionat de primirea făcută încât nu numai că nu
a pedepsit oraşul şi pe locuitorii săi ci, dimpotrivă, le-a acordat unele privilegii. 423
423 Iosif F<strong>la</strong>viu, Antichităţi iudaice, XI, VIII, 4 – 5. – cf. Vasile Mihoc, Osana!, în Predici exegetice
<strong>la</strong> duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, pp. 298 – 299.
187

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Tot Iosif F<strong>la</strong>viu istorisind primirea lui Titus în Antiohia, viitorul împărat roman,
ne spune că locuitorii oraşului au ieşit <strong>la</strong> 30 de stadii (adică vreo 6 km) în afara
porţilor oraşului în întâmpinarea acestui general care venea să înfrângă revolta
iudeilor din anii 66 – 71. 424
Cu o procesiune asemănătoare, constituită ad-hoc, s-a petrecut şi intrarea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, eveniment ce ocupă un loc aparte
în Evanghelia după Luca. Evanghelistul dedică nu mai puţin de 10 capitole
acestui eveniment. Astfel, secţiunea dintre capitolele al IX-lea şi al XIX-lea se referă
<strong>la</strong> ultima călătorie <strong>la</strong> Ierusalim. O serie de evenimente sunt încadrate de evanghelist
pe parcursul acestei călătorii: trimiterea ucenicilor în misiune de probă,
vindecarea femeii gârbove, vindecarea celor zece leproşi, vindecarea orbului din
Ierihon. 425 Pe lângă acestea mai găsim, numai <strong>la</strong> Evanghelistul Ioan, un alt eveniment
al cărui ecou a ajuns până <strong>la</strong> Ierusalim: învierea lui Lazăr, cel mort de patru
zile, care a fost înviat de Domnul Hristos. Minunea învierii lui Lazăr a dec<strong>la</strong>nşat
entuziasmul mulţimilor. Mulţi dintre iudeii care au venit <strong>la</strong> Ierusalim pentru a
sărbători aici Paştile, aflând că Iisus este în Betania aproape de Ierusalim, au dorit
să-L vadă pe El şi pe Lazăr. Aşa se explică de ce a doua zi ştiind că Iisus vine în
Ierusalim, i-au ieşit în întâmpinare. Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau
hainele lor pe cale, iar alţii tăiau ramuri de finic şi îi strigau, zicând:
188
„Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Pace în cer și
s<strong>la</strong>vă întru cei de sus.” (Mt 21, 9; Mc 11, 9 – 10; Lc 19, 38; In 12, 13).
Venind în Ierusalim a intrat în templu şi – ne spune Sfântul Evanghelist Matei
– au venit <strong>la</strong> El orbi şi şchiopi şi s-au făcut sănătoşi. 426 Copiii care i-au auzit pe
părinţii lor strigându-i lui Iisus <strong>la</strong> intrarea în Ierusalim: „Osana Fiul lui David, binecuvântat
este cel ce vine întru numele Domnului!”, şi văzându-L pe Iisus săvârşind
acele minuni, au început să strige prin templu:
„Osana Fiului lui David.” (Mt 21, 15).
Fariseii, împreună cu arhiereii şi cărturarii văzând minunile pe care le făcuse
Iisus şi pe copiii care strigau s-au umplut de mânie.
Sfântul Teofi<strong>la</strong>ct al Bulgariei spune că:
„Fariseii, văzând că pruncii aduc lui Hristos <strong>la</strong>uda pe care proorocul David
a dat-o lui Dumnezeu, s-au umplut de mânie și-L învinuiau pe Iisus că îngă-
424 Iosif F<strong>la</strong>viu, Războiul iudaic, VII, V, 2. – cf. Vasile Mihoc, op. cit., p. 299.
425 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005,
pp. 181 – 183.
426 Mt 21, 14.

Perioada Octoihului
duie să I se aducă <strong>la</strong>ude ca unui Dumnezeu. Domnul însă întărește cele spuse
de prunci, aducând ca mărturie cuvintele proorocului și vădindu-i pe învăţaţi
ca neînvăţaţi și defăimători: N-aţi citit că din gura pruncilor și a celor
ce sug ţi-ai pregătit <strong>la</strong>udă? Iar pruncii aceia, deși păreau cu vârsta nedesăvârșiţi,
desăvârșită <strong>la</strong>udă îi aduceau, că nu grăiau de <strong>la</strong> ei, ci Duhul Sfânt vorbea
prin ei.”. 427
Şi noi putem să-L întâmpinăm astăzi pe Mântuitorul. Deşi a trăit în timpul
stăpânirii romane, Mântuitorul este contemporanul nostru. Spunem <strong>la</strong> Sărbătoarea
Naşterii Domnului, în Condacul praznicului:
„Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naște și pământul peștera Celui
neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii s<strong>la</strong>voslovesc și magii cu steaua călătoresc.
Că pentru noi s-a născut Prunc tânăr Dumnezeu cel mai înainte de
veci.”, 428
iar în Catavasia Naşterii, cântăm:
„Hristos Se naște, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ,
înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, și cu veselie lăudaţi-L popoare,
că S-a preamărit.”. 429
De data aceasta noi auzim de <strong>la</strong> copiii noştri vestea că vine Mântuitorul şi parcă
ne molipsim de bucuria şi de veselia lor şi, cu toate grijile şi greutăţile care ne
încearcă, cântăm şi noi:
„Astăzi S-a născut Hristos, Mesia chip luminos; Lăudaţi și cântaţi și vă bucuraţi.”.
Mari. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 19, 45 – 48
În vremea aceea, intrând în templu, Iisus a început să dea afară pe toţi cei
care vindeau și cumpărau în el, spunându-le că scris este: casa Mea este casă
de rugăciune, iar voi aţi făcut din ea peșteră de tâlhari. Și în toate zilele era
în templu și învăţa. Dar căpeteniile preoţilor și cărturarii și bătrânii poporului
căutau să-L piardă. Și nu găseau ce să-I facă, pentru că tot poporul se ţinea
după El și-L asculta.
427 Sfântul Teofi<strong>la</strong>ct, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de <strong>la</strong> Matei și Marcu,
Ed. Sofia, București, 1998, p. 127.
428 Roman Melodul, Condacul Nașterii, g<strong>la</strong>sul al 3-lea, în Mineiul pe decembrie, Ed. IBMBOR,
București, 2005, p. 441.
429 Catavasiile Nașterii, Cântarea 1, în Mineiul pe decembrie, Ed. IBMBOR, București, 2005,
p. 437.
189

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
„Casa Mea casă de rugăciune se va chema”
După intrarea triumfală în Ierusalim, când L-au ac<strong>la</strong>mat muţimile, Mântuitorul
a intrat în templu şi a început să-i scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau,
zicându-le:
„Scris este: «Și va fi casa Mea casă de rugăciune»; dar voi aţi făcut din ea peșteră
de tâlhari.” (Mt 21, 13; Mc 11, 17; Lc 19, 46).
Sfântul Ioan Gură de Aur credea că Mântuitorul i-a alungat din templu pe
aceşti vânzători de două ori: prima dată <strong>la</strong> începutul propovăduirii sale, după ce
a săvârşit minunea din Cana Galileii; 430 şi a doua oară în preajma patimilor Sale,
cum citim <strong>la</strong> sinoptici. 431 Trebuie însă spus că <strong>la</strong> Evanghelistul Ioan succesiunea
evenimentelor este comandată nu de raţiuni cronologice, ci de raţiuni teologice.
Evanghelistul Ioan vrea să arate că odată cu începutul lucrării mântuitoare a lui
Hristos cultul iudaic îşi pierde puterea. Acest lucru îl arată şi Sfântul Chiril al
Alexandriei, în „Comentarul său <strong>la</strong> Evanghelia după Luca”:
190
„Prin izgonirea animalelor necesare pentru jertfă, Mântuitorul arată că a încetat
vremea slujirii după Legea veche.”. 432
Diferenţa dintre re<strong>la</strong>tarea de <strong>la</strong> Ioan şi cea a sinopticilor este una de nuanţă.
La evanghelistul Ioan se spune că Mântuitorul şi-a făcut un bici de ştreanguri şi
i-a scos pe toţi cei ce vindeau boi, şi oi, şi porumbei şi pe schimbătorii de bani
afară din templu, iar mesele schimbătorilor de bani le-a răsturnat, zicând:
„Nu faceţi casa tatălui Meu casă de negustorie.” (In 2, 16).
La sinoptici cuvântul Domnului Hristos este mai aspru, căci spune, referindu-se
<strong>la</strong> cuvântul profetului Isaia:
„Scris este: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema.», iar voi o faceţi peșteră
de tâlhari.” (Mt 21, 13; Mc 11, 17; Lc 19, 46).
Prin urmare, destinaţia locaşului de cult este aceea de a fi casă de rugăciune.
Aşa vrea Dumnezeu să fie. Noi venim <strong>la</strong> Biserică pentru a vorbi, în rugăciune, cu
Dumnezeu; pentru a-L lăuda, pentru a-I mulţumi şi pentru a-I cere. Nu venim <strong>la</strong>
Biserică ca să vorbim între noi. Niciodată nu intrăm într-o casă obişnuită şi în loc
să vorbim cu stăpânul casei vorbim între noi. Dar Biserica este „CASA” prin exce-
430 In 2, 14 – 16.
431 Mt 21, 12 – 13; Mc 11, 15 – 17; Lc 19, 45 – 46.
432 Sfântul Chiril Al Alexandriei, Comentar <strong>la</strong> Sfânta Evanghelie de <strong>la</strong> Luca, Ed. Pelerinul
Român, Oradea, 1998, p. 261.

Perioada Octoihului
lenţă. Este locul unde binevoieşte Dumnezeu să răspundă oamenilor. Dacă venim
<strong>la</strong> Biserică – şi avem obligaţia să venim, prin poruncă bisericească să facem lucrul
acesta – trebuie să ştim când să venim şi ce să facem.
Este în tradiţia Bisericii obiceiul de a chema credincioşii <strong>la</strong> slujbă. Înaintea
Sfintei Liturghii, în timpul Utreniei clopotul bisericii bate de câteva ori. Aceasta
este o invitaţie, o chemare pe care o face Biserica pentru toţi. Parcă spune:
„Veniţi, este timpul rugăciunii.”.
Participarea <strong>la</strong> Sfânta Liturghie era şi este o datorie a fiecărui credincios în
parte. Ea trebuie înţeleasă în sensul că fiecare creştin e dator să participe <strong>la</strong> slujba
Sfintei Liturghii de <strong>la</strong> început până <strong>la</strong> sfârşit şi că nu-i îngăduit să intre şi să
iasă <strong>la</strong> timp nepotrivit din biserică, făcând neorânduială şi arătând lipsă de respect
faţă de cele sfinte.
În epoca primară toţi credincioşii aveau obligaţia să se împărtăşească <strong>la</strong> sfârşitul
Sfintei Liturghii şi deci aveau obligaţia să se comporte în aşa fel încât să fie
vrednici de a se împărtăşi de fiecare dată. Astăzi, cînd ne împărtăşim mai rar,
venim <strong>la</strong> Sfânta Liturghie când ne facem timp şi în loc să intrăm în Biserică <strong>la</strong>
începutul slujbei, intrăm când slujba este de mult începută şi de multe ori nici nu
rămânem până <strong>la</strong> sfârşit de parcă „binecuvântarea Domnului” pe care o dă preotul
<strong>la</strong> sfârşitul slujbei nu ar fi pentru noi. 433
În epoca primară când se rostea înainte de Crez: „Uşile, uşile, cu înţelepciune să
luăm aminte”, uşile Bisericii se închideau. Dacă cineva venea mai târziu <strong>la</strong> slujbă,
rămânea afară, oricine ar fi fost ace<strong>la</strong>, căci diaconul stătea <strong>la</strong> uşă şi nu-l primea
înăuntru, ca nu cumva tulburarea ce se face <strong>la</strong> intrare să fie pricina împrăştierii
gândurilor celor ce se roagă. După terminarea slujbei, se rostea o ectenie specială
pentru cei care au stat afară, lângă uşă, ca Domnul să le dăruiască silinţă şi
osteneală, pentru ca să se dezlege de <strong>la</strong> ei orice legătură a lumii acesteia, care-i
face să întârzie <strong>la</strong> slujbă. 434
În vremea noastră uşile Bisericii rămân deschise şi în decursul întregii Sfintei
Liturghii poate intra şi ieşi oricine şi oricând. Iar aceasta pentru că în înţelegerea
actuală „slujeşte” numai preotul şi slujba se săvârşeşte numai în altar. Credincioşii
au uitat că în Biserică toţi sunt slujitori – fiecare <strong>la</strong> locul său. 435 Preotul spune: „Cu
pace Domnului să ne rugăm”, iar credincioşii răspund: „Doamne miluieşte”.
433 Drd. Petru – Ioan Ilea, Principiul „recapitulării în Hristos” în teologia și practica misionară
ortodoxă, în Revista Teologică, Sibiu, nr. 1 / 1999, pp. 123.
434 Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, trad. Nico<strong>la</strong>e Achimescu, Ed. Polirom, Iași, 1996,
p. 123.
435 Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, București, 1993, p. 94.
191

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Apoi mai sunt unii care vin <strong>la</strong> Biserică în timpul slujbei, aprind o lumânare şi
apoi pleacă. Spunea părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu
de <strong>la</strong> Sâmbăta de Sus, un cuvânt <strong>la</strong> care e bine să luăm aminte:
192
„Lumânarea o pui să stea în locul tău și ea stă de fapt în locul ei.”. 436
Miercuri. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 20, 1 – 8
În vremea aceea, când învăţa Iisus poporul în templu și propovăduia Evanghelia,
au venit preoţii și cărturarii, împreună cu bătrânii, și L-au întrebat, zicând:
spune nouă, cu ce putere faci acestea, sau cine este cel care Ţi-a dat puterea
aceasta? Iar El, răspunzând, a zis către ei: vă voi întreba și Eu pe voi un cuvânt;
spuneţi-Mi: botezul lui Ioan a fost din cer sau de <strong>la</strong> oameni? Iar ei se gândeau
în sine, zicând: dacă vom zice: din cer, ne va spune: pentru ce dar n-aţi crezut
în el? Iar dacă vom zice: de <strong>la</strong> oameni, tot poporul ne va ucide cu pietre,
căci este încredinţat că Ioan a fost prooroc. Deci au răspuns că nu știu de unde
a fost. Atunci Iisus le-a zis: nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea.
Botezul de <strong>la</strong> Iordan
Citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul al II-lea că atunci când Domnul Hristos
S-a dus <strong>la</strong> Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor, <strong>la</strong> începutul activităţii Sale misionare,
a găsit în templu pe cei ce vindeau boi, şi oi, şi porumbei şi pe schimbătorii
de bani. Şi-a făcut atunci un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu
şi oile, şi boii, iar schimbătorilor de bani le-a răsturnat mesele. Şi le-a spus
celor ce vindeau porumbei:
„Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie.” (In 2, 16).
Ei bine, pentru acest lucru, pentru această curăţire a templului trebuia o autoritate.
Trebuia să aparţii templului ca să-ţi permiţi să faci curăţenie în templu.
Arhiereii, cărturarii şi bătrânii înţelepţi ai lui Israel tolerau, pe de o parte, acea
stare de fapt, iar pe de altă parte au fost de acord cu măsura de ordine luată de
Domnul Hristos. Vin însă <strong>la</strong> Dânsul şi îi cer un semn, zicând:
„Spune-ne nouă, cu ce putere faci acestea sau cine este Cel ce Ţi-a dat această
putere?” (Mt 21, 23; Mc 11, 28; Lc 20, 2; In 2, 18).
Domnul Hristos le răspunde însă printr-o întrebare, zicând:
436 Arhim. Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie. O sinteză a gândirii Părintelui Teofil în 750
de capete, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 88.

Perioada Octoihului
„Vă voi întreba și Eu pe voi un cuvânt, și spuneţi-Mi: «Botezul lui Ioan era din
cer sau de <strong>la</strong> oameni?».” (Mt 21, 24 – 25; Mc 11, 29 – 30; Lc 20, 3 – 4).
Cu alte cuvinte dacă voi îmi veţi răspunde, vă voi răspunde şi Eu. Atunci arhiereii,
cărturarii şi înţelepţii au fost puşi în încurcătură. De ce? Pentru că au ştiut că
botezul lui Ioan a fost din cer, dar nu au crezut în el. Raţiunea pentru care a venit
Ioan botezând cu apă în Iordan a fost aceea de a-L descoperi oamenilor pe Unsul
Domnului, pe Mesia. De fapt Ioan mărturiseşte despre sine că este Înaintemergătorul
Domnului, cum citim în Evanghelia după Ioan:
„Eu sunt g<strong>la</strong>sul celui ce strigă în pustie: «Îndreptaţi calea Domnului», precum
a zis Isaia proorocul.” (In 1, 23).
Şi tot din Evanghelia după Ioan aflăm că atunci când Înaintemergătorul şi
Botezătorul Ioan l-a indicat oamenilor pe Domnul Hristos arătându-l: „Iată Mielul
lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”, 437 a mărturisit, zicând:
„Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte
de mine, fiindcă mai înainte de mine era și eu nu-L știam; dar ca să fie
arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Și eu nu-L cunoșteam
pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Ace<strong>la</strong> mi-a zis: Peste Care vei
vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Ace<strong>la</strong> este Cel ce botează cu
Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.”
(In 1, 30 – 34).
Prin urmare, cum am menţionat, raţiunea botezului cu apă săvârşit de Ioan
Botezătorul a fost aceea de a-L descoperi oamenilor pe Domnul Hristos. Apoi un
alt motiv al acestei lucrări penitenţiale a fost ace<strong>la</strong> de a vădi caracterul de taină
al botezului pe care-l va săvârşi Domnul Hristos: dacă Ioan a botezat cu apă, Domnul
Hristos va boteza cu Duh Sfânt. 438
Ca lucrare rânduită de Dumnezeu botezul lui Ioan se făcea spre pocăinţă.
Citim în evangheliile sinoptice că atunci când a venit Ioan <strong>la</strong> Iordan predicând
pocăinţa, a ieşit <strong>la</strong> el Ierusalimul, şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului.
Şi erau botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi fiecare păcatele. 439 Dar,
acest botez, deşi era din cer, nu avea puterea iertării păcatelor, pentru că nu se
coborâse încă Duhul Sfânt.
Botezul lui Ioan era numai prefigurare a Botezului creştin din apă şi din Duh,
botez instituit de Domnul Hristos după Înviere, odată cu trimiterea <strong>la</strong> propovăduire
a celor 12 Apostoli, când le-a spus:
437 In 1, 29.
438 Mt 3, 11; Mc 1, 8; Lc 3, 16.
439 Mt 3, 5 – 6; Mc 1, 5; Lc 3, 3.
193

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
194
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului
și al Sfântului Duh.” (Mt 28, 19).
Ca prefigurare a botezului creştin, botezul lui Ioan avea şi un rol pregătitor. Cei
care îşi mărturiseau păcatele în Iordan făceau acest lucru pentru că erau interesaţi
de mesajul predicii Sfântului Ioan. Apoi implicit recunoaşterea lui Ioan însemna şi
recunoaşterea lui Iisus sau, altfel spus, recunoaşterea botezului cu apă săvârşit de
Ioan însemna şi recunoaşterea botezului cu Duh Sfânt şi cu foc săvârşit de Iisus.
Printre cei care nu au recunoscut botezul lui Ioan se af<strong>la</strong>u cărturarii şi fariseii,
arhiereii şi învăţătorii de Lege. Despre aceasta citim în Evanghelia după Luca,
în capitolul al VII-lea. Atunci când Domnul Hristos le-a vorbit mulţimilor despre
Ioan Botezătorul, a spus:
„Ce aţi ieșit să priviţi, în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce aţi ieșit
să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și
petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-aţi ieșit să vedeţi? Oare prooroc?
Da! Zic vouă: și mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care
s-a scris: «Iată trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta,
înaintea Ta.». Zic vouă: «Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare
decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât
el.». Și tot poporul auzind, și vameșii s-au încredinţat de dreptatea lui Dumnezeu,
botezându-se cu botezul lui Ioan. Iar fariseii și învăţătorii de lege au călcat voia
lui Dumnezeu în ei înșiși, nebotezându-se de el.” (Lc 7, 24 – 30).
Aşadar cărturarii şi fariseii nu au recunoscut nici autoritatea şi nici botezul lui
Ioan, cum nu vor recunoaşte nici autoritatea dumnezeiască a lui Iisus. Dar, de frica
poporului nu făceau acest lucru pe faţă. Erau preocupaţi mai mult de oameni
decât de Dumnezeu. Se îndreptăţeau înaintea oamenilor, dar erau nedrepţi înaintea
lui Dumnezeu. De aceea nici Domnnul Hristos nu le răspunde când este
întrebat, iar când le vobeşte, le vorbeşte în pilde, pentru ca:
„Văzând să nu vadă, și, auzind, să nu înţeleagă.” (Mc 4, 12; Lc 8, 10).
Joi. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 20, 9 – 18
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om a sădit vie și a dat-o cu învoială unor lucrători,
apoi s-a dus departe pentru multă vreme. La timpul roadelor, a trimis pe
un slujitor <strong>la</strong> lucrători ca să-i dea din rodul viei; lucrătorii însă, după ce l-au
bătut, l-au trimis fără nimic. A mai trimis pe alt slujitor, dar ei, bătându-l și

Perioada Octoihului
pe ace<strong>la</strong> și batjocorindu-l, l-au trimis fără nimic. A mai trimis și pe al treia; ei
însă, după ce l-au rănit și pe acesta, l-au scos afară. Atunci a zis stăpânul viei:
ce să fac? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate că, văzându-l pe el, se vor
rușina. Însă lucrătorii, când l-au văzut, au vorbit între ei și au zis: acesta este
moștenitorul; veniţi să-l omorâm, pentru ca moștenirea să fie a noastră. Și,
scoţându-l afară din vie, l-au omorât. Deci ce le va face stăpânul viei? Va veni
și va pierde pe lucrătorii aceștia, iar via o va da altora. Dar ei, când au auzit,
au zis: ferească Dumnezeu! Iisus însă, privindu-i în faţă, le-a grăit lor: atunci
ce înseamnă cuvintele acestea care au fost scrise: piatra pe care n-au luat-o în
seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? Oricine va cădea pe
piatra aceasta se va sfărâma; iar peste cine va cădea ea, pe ace<strong>la</strong> îl va spulbera.
„Se va lua de <strong>la</strong> voi via aceasta”
După ce i-a vădit pe cărturari şi pe farisei că nu au crezut în botezul lui Ioan, deşi
au ştiut că este de <strong>la</strong> Dumnezeu, Domnul Hristos le spune acestora o pildă, asemănând
Împărăţia cerului unui om care a sădit vie, pe care a dat-o lucrătorilor, el
plecând departe pentru multă vreme. La timpul culesului stăpânul viei a trimis <strong>la</strong>
lucrători pe slugile sale ca să aducă din rodul viţei. Lucrătorii însă au făcut ce au
vrut cu slugile acelea. La urmă stăpânul viei l-a trimis pe însuşi fiul său, zicând:
„Poate se vor rușina de el.” (Mt 21, 37; Mc 12, 6; Lc 20, 13).
În loc să-l cinstească, l-au omorât, luându-i moştenirea:
„Acesta este moștenitorul; să-l omorâm ca moștenirea să fie a noastră.” (Mt
21, 38; Mc 12, 7; Lc 20, 14).
Dar faptul de a ne însuşi lucruri care nu sunt ale noastre nu aduce binecuvântare:
ceea ce se fură într-o parte arde în cea<strong>la</strong>ltă. 440 Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t şi cu acei
lucrători necinstiţi:
„Deci – a spus Domnul Hristos – ce va face acestor lucrători, stăpânul viei?
Va veni și va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora.” (Mt 21, 40 –
41; Mc 12, 9; Lc 20, 15 – 16).
Cărturarii şi fariseii au înţeles că pentru ei a rostit Domnul Hristos pilda aceasta;
au înţeles că via nu este altceva decât poporul ales şi atunci când au auzit că stăpânul
viei va veni şi-i va pierde pe lucrători, iar via o va da altora, au rostit: „Să
nu fie!”. 441 Prin urmare această pildă nu a mai avut nevoie de explicare, cum a
fost cazul cu pilda semănătorului sau a neghinei semănată în grâu.
440 Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia
Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, p. 124.
441 Lc 20, 16.
195

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Fiind cunoscători ai Scripturilor cărturarii au ştiut că poporul ales a fost comparat
în Cartea Psalmilor cu o vie. Citim de plidă în Psalmul 79, numit „al lui
Asaf”:
„Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-ne pe noi și arată faţa Ta și ne vom
mântui. Via din Egipt ai mutat-o; izgonit-ai neamuri și ai răsădit-o pe ea.
Cale ai făcut înaintea ei și ai răsădit rădăcinile ei și s-a umplut pământul.
Umbra ei și mlădiţele ei au acoperit cedrii lui Dumnezeu. Întins-a viţele ei
până <strong>la</strong> mare și până <strong>la</strong> râu lăstarele ei. Dar pentru ce ai dărâmat gardul ei și
o culeg pe ea toţi cei ce trec pe cale? A stricat-o pe ea mistreţul din pădure și
porcul sălbatic a păscut-o pe ea. Dumnezeul puterilor, întoarce-Te dar, caută
din cer și vezi și cercetează via aceasta, și o desăvârșește pe ea, pe care a sădit-o
dreapta Ta, și pe fiul omului pe care l-ai întărit ţie. Arsă a fost în foc și smulsă,
dar de cercetarea feţei Tale ei vor pieri. Să fie mâna Ta peste bărbatul dreptei
Tale și peste fiul omului pe care l-ai întărit ţie. Și nu ne vom depărta de Tine;
ne vei da viaţă și numele Tău vom chema. Doamne, Dumnezeul puterilor,
întoarce-ne pe noi și arată faţa Ta și ne vom mântui.” (Ps 79, 8 – 20).
Se face referire aici <strong>la</strong> ieşirea evreilor din pământul Egiptului când Dumnezeu
l-a călăuzit pe Israel în drumul spre Canaan printr-un nor ziua şi printr-un stâlp
de foc noaptea. 442
După ce a adus această vie din Egipt, Dumnezeu a răsădit-o în Canaan, alungând
de aici neamurile păgâne. În acest pământ via răsădită a prins rădăcini: viţele
ei au ajuns până <strong>la</strong> mare, iar lăstarele ei până <strong>la</strong> râu, stabilind geografic teritoriul
acestui pământ: între Marea Mediterană şi râul Iordan. Totuşi Dumnezeu nu
a păzit-o pe ea de „misteţul din pădure” şi de „porcul sălbatic” – animale socotite
de evrei „necurate”, simboluri ale popoarelor păgâne. Dar de ce nu a păzit-o?
Pentru că poporul ales s-a îndepărtat de calea lui Dumnezeu prin păcate pe care
le-a săvârşit. Cu toate acestea, deşi a stricat gardul ei şi au cules-o pe ea toţi cei
ce treceau pe cale, Dumnezeu nu a părăsit-o. El îşi revendică via chiar dacă lucrătorii
viei nu sunt demni de ea. Via este a lui Dumnezeu, chiar dacă lucrătorii nu
au ascultat g<strong>la</strong>sul proorocilor şi nici chiar al Fiului lui Dumnezeu venit în lume
s-o mântuiască. Dar pentru că aceşti lucrători s-au arătat necredincioşi, Dumnezeu
a luat via de <strong>la</strong> ei şi a dat-o altora.
Acesta a fost mesajul pe care Domnul Hristos l-a adresat cărturarilor şi fariseilor:
„Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de <strong>la</strong> voi şi se va da neamului care va face roadele
ei”, 443 şi aşa s-a şi întâmp<strong>la</strong>t odată cu răspândirea Evangheliei în toată lumea,
<strong>la</strong> toate popoarele.
442 Ies 13, 21 – 22; Ezdra 9,12.
443 Mt 21, 43.
196

Perioada Octoihului
Dacă înainte de Hristos poporul Israel era numit „popor ales”, după Hristos
această numire a fost dată creştinilor. Sfântul Apostol Petru în întâia sa epistolă
sobornicească le spune creştinilor de pretutindeni:
„Scris este în Scriptură: «Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă,
de mare preţ, și cel ce va crede în ea nu se va rușina.». Pentru voi, deci, care
credeţi, (Piatra) este cinstea; iar pentru cei ce nu cred, piatra pe care n-au
băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului, și piatră
de poticnire și stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare
cuvântului, spre care au și fost puși. Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume
bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, <strong>la</strong> lumina Sa cea minunată, voi
care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care
odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Ptr 2, 6 – 10).
Aşadar suntem miluiţi pentru că suntem ai lui Hristos; suntem seminţie aleasă
şi popor dobândit de Dumnezeu.
Vineri. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 20, 19 – 26
În vremea aceea căpeteniile preoţilor și cu cărturarii căutau să pună mâna pe
Iisus, chiar în ceasul ace<strong>la</strong>, dar s-au temut de popor; căci înţeleseseră că despre
ei era vorba în pilda aceasta. Atunci ei s-au pus <strong>la</strong> pândăn și I-au trimis
niște iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă cu vreun cuvânt
și să-L dea stăpânirii și puterii dregătorului. Aceștia L-au întrebat, zicând:
Învăţătorule, știm că vorbești și înveţi drept și nu cauţi <strong>la</strong> faţa oamenilor, ci
într-adevăr înveţi calea lui Dumnezeu: se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului
sau nu? Iar Iisus, pricepând vicleșugul lor, le-a răspuns: de ce Mă ispitiţi?
Arătaţi-Mi un dinar; al cui este chipul și inscripţia de pe el? Iar ei, răspunzând,
au zis: ale Cezarului. Atunci El le-a zis: așadar, daţi cele ce sunt ale
Cezarului Cezarului; și cele ce sunt ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu. Și nu
L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului; și pentru aceasta, minunându-se
ei de răspunsul Lui, au tăcut.
Ta<strong>la</strong>ntul i dinarul
Vrând să-l prindă pe Domnul Hristos în cuvânt, cărturarii şi arhiereii au venit <strong>la</strong>
Dânsul cu această problemă:
„Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Mt 22, 17; Mc 12, 14; Lc 20, 22).
Nu era o simplă întrebare, ci o cursă pe care o pregăteau cărturarii pentru o
posibilă acuzare a Domnului Hristos, căci dacă ar fi răspuns: „Da, se cuvine!”,
197

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
atunci L-ar fi socotit de partea romanilor, iar dacă ar fi răspuns: „Nu se cuvine”,
atunci ar fi zis despre El că instigă poporul <strong>la</strong> revoltă împotriva romanilor.
Mântuitorul însă cunoscând vicleşugul lor le cere un dinar, banul care era perceput
ca taxă de către stăpânirea romană. Acesta avea scris pe el numele şi avea
gravată efigia împăratului roman, motiv pentru care Domnul Hristos, ridicând
parcă şi arătând tuturor dinarul, spune:
198
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale
lui Dumnezeu.” (Mt 22, 21; Mc 12, 17; Lc 20, 25).
Se pare că acest dinar nu era o monedă iudaică, deşi circu<strong>la</strong> în Ţara Sfântă. De
ce? Avea gravată efigia împăratului roman, ori se ştie din istoria universală a
poporului evreu că monezile bătute în Iudeea purtau numai numele, nu şi efigia
împăratului deoarece Legea mozaică interzicea reproducerea oricărui chip omenesc.
Aşadar era vorba de un dinar roman, numit uneori şi drahmă romană.
Puterea de cumpărare a acestor monede pe vremea Mântuitorului rezidă din
informaţia că dinarul reprezenta sa<strong>la</strong>riul zilnic al unui muncitor agricol 444 şi asigura
întreţinerea unui om pe timp de 24 de ore. 445
Spre deosebire de dinar care cântărea până <strong>la</strong> 5 grame de argint, ta<strong>la</strong>ntul nu
era monedă, ci o denumire a sumelor monetare mari, cântărind nu mai puţin de
34 kg de aur sau 43 kg de argint, nefiind altceva decât suma a 12.000 de dinari. 446
Mântuitorul Hristos atunci când a rostit pilda celui ce datora zece mii de ta<strong>la</strong>nţi
a pus în ba<strong>la</strong>nţă aceste două unităţi de măsură monetare: ta<strong>la</strong>ntul şi dinarul.
Se spune în pildă că un împărat a voit să se socotească cu slugile sale. Şi începând
să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de ta<strong>la</strong>nţi. Dar
neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia
sa, şi copii săi şi toate câte le are ca să plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga
aceea i se închina, zicând:
„Doamne, îngăduiește-mă și-ţi voi plăti ţie tot.” (Mt 18, 26).
Stăpânul slugii aceleia milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.
Dar, ieşind sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el, care-i datora
o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând:
„Plătește-mi ce ești dator.” (Mt 18, 28).
444 Mt 20, 13.
445 Mt 20, 2.
446 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de
ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001,
p. 1825.

Iar cel ce era slugă ca şi el îl ruga zicând:
„Îngăduiește-mă și îţi voi plăti.” (Mt 18, 29).
Perioada Octoihului
Iar el nu voia, ci mergând l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.
Cele<strong>la</strong>lte slugi văzând cele petrecute s-au întristat foarte şi venind au spus stăpânului
toate cele întâmp<strong>la</strong>te. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise:
„Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se
cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am
avut milă de tine?” (Mt 18, 32).
Şi mâniindu-se stăpânul lui l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti
toată datoria.
„Tot așa – spune Domnul Hristos – și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă,
dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.” (Mt 18, 35).
Stăpânul din această pildă este comparat cu Tatăl ceresc care ne iartă datorii
imense. Zece mii de ta<strong>la</strong>nţi ar însemna 342.720 kg de aur. Omul însă nu poate ierta
semenului său o datorie mică de 100 de dinari, care însemna pe atunci 4 kg de
argint.
Dar Dumnezeu nu datoriile materiale ni le iartă. Nu <strong>la</strong> aceasta a făcut referire
pilda cu cel ce datora 10.000 de ta<strong>la</strong>nţi. Dumnezeu ne iartă păcatele, precum
spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”:
„Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri.”
(Lc 11 4).
Dacă ar fi să punem în re<strong>la</strong>ţie păcatul şi greşea<strong>la</strong>, pe de o parte, cu ta<strong>la</strong>ntul şi
dinarul, pe de altă parte, am spune că Tatăl ceresc ne iartă păcatele, <strong>la</strong> fel cum şi
noi iertăm greşalele. Dacă ne împlinim datoria de a ierta celor ce ne greşesc şi
dacă iertăm greşiţilor noştri şi Dumnezeu ne iartă păcatele noastre. Diferenţa este
că noi împlinim faţă de om o datorie mult mai mică, infinit mai mică, în raport
cu ceea ce datorăm lui Dumnezeu.
Sentinţa:
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu.”,
ar putea însemna şi:
„Daţi Cezarului ceea ce sunteţi datori să daţi Cezarului și lui Dumnezeu ceea
ce sunteţi datori să daţi lui Dumnezeu.”.
199

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Aşa cum am spus datoria pe care o avem faţă de om în general este mult mai
mică decât datoria pe care o avem faţă de Dumnezeu. Dacă faţă de om ne putem
împlini datoria, aceasta având o margine, faţă de Dumnezeu nu putem spune
niciodată că ne împlinim cum trebuie datoria. De ce? Pentru că suntem ai lui
Dumnezeu, El ne-a creat. De aceea slujbele Bisericii ne îndeamnă zicând:
200
„Pe noi înșine și unii pe alţii și toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu s-o
dăm.”.
Aşadar nu o parte din viaţă, ci toată viaţa; şi nu numai pe noi înşine (ceea ce
ar fi egoism), ci „pe noi înşine şi unii pe alţii”; adică să-i aducem <strong>la</strong> Dumnezeu şi
pe cei de lângă noi.
Sâmbătă. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 12, 32 – 40
Zis-a Domnul: nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a bine plăcut
să vă dea vouă împărăţia. Vindeţi averile voastre și daţi-le în milostenii;
faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nesecată în ceruri, unde furul
nu se apropie, nici molia nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo
va fi și inima voastră. Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile voastre
aprinse; fiţi asemenea acelor oamenilor care așteaptă pe stăpânul lor, când
se întoarce de <strong>la</strong> nuntă, pentru ca, venind și bătând, îndată să-i deschidă.
Fericiţi sunt slujitorii aceia pe care, venind stăpânul, îi va găsi veghind.
Adevărat vă spun că El se va încinge, iar pe dânșii îi va pune să șadă și, venind
<strong>la</strong> masă, îi va sluji. Fie că va veni <strong>la</strong> straja a doua, fie că va veni <strong>la</strong> straja a
treia, fericiţi sunt slujitorii aceia, de-i va găsi așa. Dar și aceea o știţi prea
bine că, dacă ar ști stăpânul casei în care ceas va veni furul, ar veghea și nu
ar lăsa să-i spargă casa. Deci și voi fiţi gata, căci în ceasul în care nu gândiţi
Fiul Omului va veni.
Iconomii Împărăiei Cerurilor
Ca o aplicare a parabolei cu bogatul neînţelept căruia i-a rodit ţarina, Domnul
Hristos a rostit mai multe sentinţe care sunt cuprinse într-o altă ordine decât cele
din „Predica de pe Munte” în variantă mateiană. Pe acestea le-am putea identifica
foarte uşor şi spre exemplificare amintim câteva:
De ce? Pentru că:
„Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru
cu ce vă veţi îmbrăca.” (Mt 6, 25; Lc 12, 22).

Perioada Octoihului
„Viaţa este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea.”
(Mt 6, 25; Lc 12, 23).
Apoi o altă sentinţă:
Sau o alta:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Și toate acestea (adică hrană și
îmbrăcăminte) se vor adăuga vouă.” (Mt 6, 33; Lc 12, 31).
„Unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.” (Mt 6, 21; Lc 12, 34).
Îndemnul <strong>la</strong> milostenie este făcut de Domnul Hristos ca remediu împotriva
zgârceniei, a avariţiei. Pentru a nu ajunge asemeni bogatului neînţelept căruia i-a
rodit ţarina şi care nu vedea mai departe de „al meu” Domnul Hristos ne îndeamnă,
zicând:
„Vindeţi averile voastre și daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc,
comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică.
Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.” (Lc 12, 33 – 34).
Dar ce averi suntem datori să vindem şi să le împărţim săracilor? Cele pe care
le-am câştigat fără efort sau cele pe care le-am câştigat necinstit sau cele pe care
le-am câştigat de pe o zi pe alta. Că este aşa ne spune însuşi Domnul Hristos <strong>la</strong>
finalul pildei cu iconomul cel necredincios:
„Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să
vă primească ei în corturile cele veșnice.” (Lc 16, 9).
Avem apoi pilda vameşului Zaheu care în urma întâlnirii cu Domnul Hristos
a spus:
„Doamne, iată jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am năpăstuit
pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc 19, 8).
Aşadar Zaheu a constatat dintr-odată că jumătate din averea sa câştigată necinstit
îi prisoseşte, adică nu îi foloseşte, nu se foloseşte de ea, o ţine doar ca să fie
ţinută. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte spune:
„Dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc 19, 8).
Adică îşi face o spovedanie publică şi îşi ia singur canonul, pentru că în Legea
Vechiului Testament a da ceva înapoi împătrit era pedeapsa extremă prevăzută
pentru furt. 447
447 Ies 22, 1.
201

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Prin urmare, în urma întâlnirii cu Domnul Hristos o categorie de oameni
(marea majoritate) vând o parte din avere şi o împart săracilor. O altă categorie de
oameni este îndemnată de Domnul Hristos să vândă toată averea şi s-o împartă săracilor,
cum citim şi în această pericopă:
202
„Vindeţi averile voastre și daţi-le milostenie.” (Lc 12, 33).
Domnul Hristos a spus aceste cuvinte pentru ucenicii Săi. Că este aşa aflăm
din versetul imediat următor, Apostolul Petru întrebându-L pe Domnul Hristos:
„Doamne, către noi spui pilda aceasta sau și către toţi?” (Lc 12, 41).
Drept răspuns, Domnul Hristos rosteşte pilda cu iconomul credincios, ceea ce
înseamnă că apostolii şi urmaţii lor (episcopii şi preoţii) au fost aşezaţi de Domnul
Hristos, instituiţi drept „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”. 448
Şi pentru că Domnul Hristos nu a răspuns <strong>la</strong> întrebarea lui Petru prin „da”
sau „nu”, ci a lăsat <strong>la</strong> <strong>la</strong>titudinea fiecăruia să împlinească după putere îndemnul
Său, în Biserica primară credincioşii aveau toate în comun – cum citim în Faptele
Apostolilor, în capitolul al II-lea:
„Toţi cei ce credeau erau <strong>la</strong>o<strong>la</strong>ltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile
și averile și le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.” (Fapte 2,
44 – 45).
Aceasta s-a întâmp<strong>la</strong>t însă numai până ce au venit unii, precum Anania şi
Safira care au minţit comunitatea euharistică (comunitatea celor ce credeau în
Domnul Hristos şi care stăruiau într-un cuget, împărtăşindu-se cu pâinea şi vinul
euharistic întru bucurie şi întru curăţia inimii). Aşadar, un anume Anania după
ce a vândut ţarina sa a venit <strong>la</strong> Apostolul Petru, dosind din preţ şi aducând o parte
din bani pe care i-a pus <strong>la</strong> picioarele apostolilor. Apostolul Petru fiind inspirat
de Duhul Sfânt a zis:
„Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt și să
dosești din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, și vândută nu
era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit
oamenilor, ci lui Dumnezeu.” (Fapte 5, 3 – 4).
Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe
toţi care au auzit. Pentru a nu se mai repeta aceasta, Biserca a hotărât să nu-i împovăreze
pe toţi oamenii cu acest îndemn al Domnului Hristos de a vinde toate câte
au şi de a le împărţi săracilor, ci numai pe unii care caută „desăvârşirea”, precum
448 1 Cor 4, 1.

Perioada Octoihului
o căuta tânărul cel bogat. 449 Aşa au apărut voturile monahale, dintre care trei sunt
fundamentale: sărăcia de bună voie, fecioria şi ascultarea. Călugărul este dator să
împlinească aceste voturi pentru că şi le-a asumat, spre deosebire de credinciosul
de rând care este îndemnat să le împlinească, în limita puterilor lui. 450
449 Mt 19, 21.
450 Potrivit Sfântului Apostol Pavel (1 Cor 7, 5), bărbatul și femeia pot trăi „pentru un timp” în
înfrânare deplină (castitate conjugală), ca vremea aceea să se îndeletnicească cu postul și cu
rugăciunea.
203

Luni. săptămâna a xxix-a după rusalii
Eanghei iei: Lc 20, 27 – 44
În vremea aceea au venit <strong>la</strong> Iisus unii dintre saducheii care tăgăduiesc că este
înviere și L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris: dacă cineva
are un frate însurat și acesta va muri neavând copii, atunci fratele să ia pe
femeia văduvă și să ridice urmași fratelui său. Deci erau șapte fraţi; și cel dintâi,
luându-și femeie, a murit fără de copii. Pe femeie a luat-o atunci al doilea,
dar și el a murit fără copii. A luat-o pe ea și al treilea, și tot așa toţi șapte
au murit, fără să <strong>la</strong>se copii. La urma tuturor a murit și femeia. Deci, <strong>la</strong> înviere,
a căruia dintre ei va fi femeia? Căci câte șapte au avut-o pe ea de nevastă?
Atunci, răspunzând lor, Iisus le-a zis: fiii veacului acestuia se însoară și se
mărită; dar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul ce va să fie și învierea
din morţi nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu
mai pot, fiindcă sunt <strong>la</strong> fel cu îngerii și sunt fiii lui Dumnezeu, de vreme ce
sunt fiii învierii. Iar cum că morţii vor învia, însuși Moise a arătat atunci când
vorbește despre rug și când numește pe Domnul: Dumnezeul lui Avraam, și
Dumnezeul lui Isaac, și Dumnezeul lui Iacov. Iar Dumnezeu nu este al morţilor,
ci al viilor, căci toţi sunt vii în El. Iar unii dintre cărturari, răspunzând,
I-au zis: Învăţătorule, bine ai vorbit. De aceea nu mai cutezau să-L mai întrebe
nimic. Atunci a zis către ei: cum spun cărturarii că Hristos este Fiul lui David?
Pentru că însuși David zice în cartea Psalmilor: zis-a Domnul Domnului Meu,
șezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor
Tale. Dacă David îl numește pe El Domn, deci cum este Fiul său?
Întrebarea saducheilor
Pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie ne prezintă un dialog al Domnului
Hristos cu saducheii pe care sinopticii îi caracterizează zicând:
„Saducheii, cei care zic că nu este înviere.” (Mt 22, 23; Mc 12, 18; Lc 20, 27).
Saducheii erau un partid religios, alături de farisei. Numele lor era pus în legătură
cu marele arhiereu Sadoc, contemporan cu regele David şi cu Solomon, dar
ei au apărut mult mai târziu în istorie, în timpul domniei lui Ioan Hircan (135 –
104 î.Hs).
205

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Gruparea lor era alcătuită din cele mai de vază familii preoţeşti. Ei nu se bucurau
de simpatie în ochii poporului evreu; erau urâţi de evrei pe motivul că pactizau
cu romanii pentru a se bucura de privilegiile oferite de aceştia. Din punct
de vedere doctrinar saducheii nu acceptau sufletul nemuritor, existenţa îngerilor,
învierea trupurilor şi viaţa veşnică. Potrivit credinţei lor fericirea sau nefericirea
cuiva ţinea numai de această lume. Această concepţie s-a reflectat mai
ales în atitudinea lor conciliantă faţă de stăpânirea romană, a cărei dominaţie au
acceptat-o cu uşurinţă. 451 În p<strong>la</strong>n religios saducheii erau duşmanii direcţi ai
Domnului Hristos pentru că vedeau în El mai ales Înnoitorul care căuta să tulbure
ordinea stabilită. De aceea au fost mai fermi decât fariseii în suprimarea
Mântuitorului. 452 Ei au fost cei care au pus pază <strong>la</strong> mormânt, ca nu cumva să vină
ucenicii Lui să-L fure noaptea şi să zică cum că a înviat. 453 Când lucrul de care
se temeau s-a întâmp<strong>la</strong>t, saducheii au dat bani soldaţilor romani făcându-i să
dec<strong>la</strong>re că, pe când dormeau ei, ucenicii lui Iisus au venit şi au furat trupul
Lui. 454
Pentru că nu credeau în înviere, saducheii – ne spune Sfântul Ioan Gură de
Aur – nu-L întreabă direct pe Mântuitorul despre înviere, ci plăsmuiesc o pricină
şi născocesc un fapt care nu s-a petrecut niciodată. Au de gând să-L pună în încurcătură
pe Hristos şi voiesc să strice credinţa în înviere şi în modul învierii. 455
De remarcat că Mântuitorul nu le mai spune: „Făţarnicilor”, cum le-a spus în
alte rânduri, când aceştia ştiau răspunsul <strong>la</strong> ceea ce întrebau. 456 Acum problema
era mai delicată. Era vorba de căsătoria de levirat.
Trebuie spus că <strong>la</strong> evrei căsătoria nu avea un caracter religios, nu se făcea <strong>la</strong>
templu, ci <strong>la</strong> casa miresei. Căsătoria consta din două momente: logodna şi cununia.
Mirii primeau o binecuvântare, dar numai de <strong>la</strong> părinţi. 457
Potrivt poruncii dumnezeieşti: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi”, 458 <strong>la</strong> evrei s-a încetăţenit credinţa că, dacă un om moare fără să fi dat
naştere <strong>la</strong> urmaşi, acel om era considerat a nu-şi fi împlinit menirea, ca şi cum ar
fi fost blestemat sau pedepsit de Dumnezeu.
451 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005,
pp. 102 – 103.
452 In 11, 47 – 50.
453 Mt 27, 62 – 66.
454 Mt 28, 11 – 15.
455 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 804.
456 Mt 15, 7; 16, 3; 22, 18; Mc 7, 6; Lc 13, 15.
457 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 127 – 128.
458 Fac 1, 28.
206

Perioada Octoihului
Din solidaritate umană cu un astfel de om, încă înainte de Moise s-a încetăţenit
<strong>la</strong> evrei un obicei care mai apoi a devenit lege. Această lege prevedea ca în
cazul în care un bărbat evreu moare fără să fi lăsat urmaşi, fratele acestuia care
a trăit în casă cu el, necăsătorit fiind, este dator să o ia în căsătorie pe cumnata sa
şi cel întâi născut de parte bărbătească se socotea copilul celui decedat, al cărui
nume şi drepturi le moştenea.
Chiar în familia patriarhului Iacob s-a încheiat o astfel de căsătorie între Onan,
fiul lui Iuda şi văduva fratelui său decedat. Din felul cum s-a comportat Onan
refuzând să dea naştere <strong>la</strong> urmaşi, 459 se deduce că această formă de căsătorie,
numită „căsătorie de levirat” sau „căsătorie între cumnaţi” 460 era privită de evrei cu
destulă rezervă. Moise n-a voit să o defiinţeze ţinând cont de pietatea ce trebuia
să existe faţă de un frate mort, dar a prevăzut posibilitatea pentru cel vizat de a
putea să o refuze pe văduvă. În acest caz văduva celui decedat îl chema pe fratele
soţului ei în faţa judecătorului şi îl soma să o ia în căsătorie. Dacă ace<strong>la</strong> dec<strong>la</strong>ra
deschis că o refuză, văduva recurgea <strong>la</strong> un act simbolic: îl descălţa pe cumnatul
ei de sanda<strong>la</strong> de <strong>la</strong> un picior şi scuipându-l în faţă îi adresa cuvintele:
„Așa se cuvine omului care nu vrea să zidească fratelui său casă în Israel.”
(Deut 25, 9).
Cel ruşinat se întorcea acasă desculţ de un picior şi de atunci înainte casa lui
se numea „casa desculţului”. 461
Prin urmare, evreii fugeau de astfel de căsătorii, deşi îi silea legea. Astfel Rut,
rămasă văduvă, abia s-a căsătorit cu o rudă din partea bărbatului destul de îndepărtată,
462 iar Tamara, tot din pricina aceasta, a fost silită să trăiască cu socrul ei. 463
Saducheii vin <strong>la</strong> Mântuitorul cu acest caz extrem: o femeie a avut, legitim, mai
mulţi bărbaţi. La înviere cu care dintre ei va fi? Această întrebare uneori poate
frământa şi minţile celor care au avut astăzi mai multe căsătorii. Mântuitorul
Hristos după ce le spune saducheilor, şi prin ei celor care gândesc asemenea lor:
„Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”, 464 arată cum va fi în
lumea cea<strong>la</strong>ltă, zicând:
459 Fac 38, 8 – 10.
„La înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt <strong>la</strong> fel ca îngerii și sunt fii
ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” (Mt 22, 30; Mc 12, 25; Lc 20, 34 – 36).
460 În limba ebraică „levir” înseamnă „cumnat”, de aici și numirea de „căsătorie de levirat”.
461 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, op. cit., p. 167.
462 Rut 1, 1 – 4, 11.
463 Fac 38, 13 – 26.
464 Mt 22, 29; Mc 12, 24.
207

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Este aici un aspect care trebuie subliniat: nu pentru că nu se însoară sunt ca îngerii,
ci pentru că sunt ca îngerii nu se însoară.
Pe pământ sunt două căi: căsătoria şi monahismul. Călugării anticipează
într-un fel viaţa veşnică, viaţa de după înviere. Ei nu se însoară, pentru că acum
sunt ca îngerii. În ce-i priveşte pe cei căsătoriţi, este taina lui Dumnezeu cum
vor fi dincolo. Dogmatic vorbind, orice legătură între oamenii din această lume
se păstrează şi în viaţa de dincolo; re<strong>la</strong>ţiile de iubire sau de neiubire dintre soţ
şi soţie sau dintre călugăr şi cei din lume pentru care se roagă au ecouri şi dincolo.
Aceasta trebuie să ştim că nu exteriorul mântuieşte (haina călugărului
sau haina mireanului), ci interiorul. În interiorul nostru se lucrează mântuirea;
interiorul nostru arată în afară felul în care ne-am format şi felul în care
trăim.
208
Mari. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 21, 12 – 19
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: păziţi-vă de oameni, pentru că ei vor pune
mâinile pe voi și vă vor prigoni, dându-vă prinși în sinagogi și în temniţe, și
vă vor duce <strong>la</strong> împăraţi și <strong>la</strong> dregători, din pricina numelui Meu. Și vi se va
întâmp<strong>la</strong> să mărturisiţi. Puneţi deci în inimile voastre să nu vă gândiţi de
mai înainte ce veţi răspunde. Căci Eu vă voi da gură și înţelepciune, căreia
nu-i vor putea răspunde nici sta împotrivă toţi potrivnicii voștri. Și veţi fi
daţi și de părinţi, și de fraţi, și de rudenii, și de prieteni; și unii dintre voi vor
fi daţi <strong>la</strong> moarte. Și veţi fi urâţi de toţi oamenii, din pricina numelui Meu.
Dar nici un păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră, vă veţi
păstra sufletele voastre.
Cum sunt adevăraii cretini
Evanghelia pe care o supunem atenţiei este în continuarea pericopei despre dărâmarea
Ierusalimului, căci se zice: „Mai înainte de toate acestea”, 465 adică de toate
câte a fost vorba înainte. Mântuitorul le spune ucenicilor că înainte de a se întâmp<strong>la</strong>
dărâmarea Ierusalimului şi a templului din Ierusalim vor fi prigoniţi, vor fi
duşi <strong>la</strong> împăraţi şi <strong>la</strong> dregători, vor fi trădaţi de părinţi şi de fraţi, de neamuri şi
de prieteni, unii vor fi ucişi, iar alţii care vor fi rămas vor răbda, pentru că prin
răbdare se câştigă sufletele.
Ucenicii îşi vedeau desfăşurată înaintea ochilor minţii cea<strong>la</strong>ltă vreme a vieţii
lor. Nu au gândit, nici nu au grăit împotriva cuvintelor Mântuitorului, deoarece
465 Lc 21, 12.

Perioada Octoihului
Domnul a împreunat cu fiecare suferinţă o mângâiere. A spus: „veţi fi duşi <strong>la</strong> împăraţi”,
dar a adăugat „pentru numele Meu”. Cu altă ocazie le spune ucenicilor:
„Iată, Eu cu voi sunt până <strong>la</strong> sfârșitul veacurilor.” (Mt 28, 20).
Este o unire mistică între Hristos şi cel ce pătimeşte în numele Lui. Hristos
sălăşluieşte în toţi cei ce cred în El. Nimeni nu poate să-l despartă pe creştin de
Hristos. Există o identitate, o unitate tainică între El şi creştini. Atunci când Saul
(viitorul Apostol Pavel) îi prigonea pe creştini, fără să ştie L-a prigonit pe Iisus
Cel ce suferea sângerările prigoanei. „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” 466 – sunt
cuvintele care au schimbat destinul unui om, transformându-l din prigonitor în
apostol. Acest cuvânt va răsuna mereu în inima lui Saul şi-i va aduce mereu aminte
de unirea mistică dintre Hristos şi credincioşii Săi. Acest gând l-a avut şi atunci
când le-a scris credincioşilor din capita<strong>la</strong> imperiului, îndemnându-i <strong>la</strong> răbdare:
„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea,
sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau
sabia? Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile,
nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici
adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea
lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Rom 8, 35 – 39).
Creştinii sunt „în lume”, dar nu din „lume”; trăiesc „în lume”, dar nu trăiesc „după
lume”; nu se conformează „lumii”, ci se conformează lui Hristos. Datorită acest motiv
apar inevitabil şi conflicte, dar cuvântul Mântuitorului este plin de nădejde:
„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).
Toată viaţa lui creştinul nu are alt scop decât transfigurarea propriei sale existenţe
în Dumnezeu, deoarece aceasta este însăşi menirea lui; omul este creat pentru
această transfigurare.
Atunci când Îl urmăm pe Hristos se produce o schimbare în fiinţa noastră;
„omul cel tainic al inimii” 467 caută să-şi împodobească sufletul. Această podoabă
se arată apoi în afară, în tot ceea ce facem: în mers, în privire, în îmbrăcăminte,
în g<strong>la</strong>s. Dacă sufletul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat şi toate acestea
(mers, privire, g<strong>la</strong>s) vor iradia lumina sufletului tău. Când însă sufletul tău va fi
întunecat de patimi, vei îmbrăca întunericul ca pe o haină. 468 Şi un astfel de suflet
nu poate să-L urmeze pe Hristos.
466 Fapte 9, 4.
467 1 Ptr 3, 4.
468 Mt 6, 22 – 23.
209

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
În anul 380 creştinismul a devenit religie de stat. S-a produs atunci o aglomeraţie
a necreştinilor <strong>la</strong> baptisteriu: se botezau pentru a-şi păstra funcţiile. Creştinismul
a devenit monden; această masă de păgâni în creştinism a devenit <strong>la</strong> modă; aşa
l-au înţeles:
„Se poartă creștinismul.”.
Unii aşa îl înţeleg şi astăzi. Dec<strong>la</strong>ră că sunt creştini, dar nu pot fi număraţi <strong>la</strong>
creştini, căci nu fac ceea ce îndeamnă Hristos prin Biserică.
Când lumea a luat cu asalt creştinismul, când lumea a luat cu asalt Biserica,
creştinii adevăraţi au început să fugă din ea. Este vorba aici de rezultatul unei
pseudo-dinamici de convertire. Adevăraţii creştini n-au suportat declinul vieţii
spirituale; au ieşit din lume prin monahism (monahismul fiind o formă de trăire
radicală a creştinismului, fără compromisuri cu lumea). Aceştia au păstrat exigenţele
moralei evanghelice, au fost apărători ai icoanelor şi ai dogmelor. Înţelegem
astfel de ce ortodoxia este ascetică în esenţa ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându-se contemporanilor săi, spunea cu durere:
210
„Dar pentru ce spun creștin? Nu pot ști bine nici dacă ești om. Când te văd
că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei
ca un armăsar, că ești <strong>la</strong>com <strong>la</strong> mâncare ca un urs, că-ţi îngrași trupul ca un
catâr, că ești ranchiunos ca o cămilă, că răpești ca un lup, că te mânii ca un
șarpe, că rănești ca o scorpie, că ești șiret ca o vulpe, că ţii veninul răutăţii ca
o aspidă și viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi
putea să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omenești?
Căutând să fac deosebirea între un necredincios și un credincios, mi-e
teamă că nu voi găsi nici deosebirea dintre un om și o fiară. Cum să te numesc?
Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat
în tine toate cusururile și mergi chiar mai departe decât fiarele sălbatice.”. 469
Trebuie să ştim că numai viaţa schimbată convinge. Creştinismul s-a răspândit
prin contagiune, prin contact; credinţa o primim din credinţa altuia şi anume
contactul cu un creştin realizat. Dacă însă duci viaţa lumii eşti ca lumea. Românii
au o vorbă. Atunci când fac ceva, ceva bun, ei spun că lucrul respectiv este „ca
lumea”, adică „a ieşit bine”. Dar nu toată lumea este bună; este mai mult rea decât
bună şi atunci e mai potrivit să spunem: „lucrul respectiv a ieşit cum trebuie să fie”.
Este aici înţelepciunea germană care nu spune niciodată „ca lumea”, ci numai
„cumsecade” sau „cum se cuvine”. 470 Dacă un om este „ca lumea” poate să fie şi bun
şi rău, mai mult rău decât bun; dacă însă este „cumsecade” este numai bun.
469 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 58.
470 Anständing (cumsecade); gebührend (cum se cuvine). – cf. Ioan Lăzărescu, Dicţionar germanromân,
Ed. Lider, București, f.a., pp. 41, 127.

Perioada Octoihului
A fi creştin înseamnă a fi om cumsecade, dar a fi cumsecade într-o lume rea
nu este uşor pentru că trebuie să trăim pe două p<strong>la</strong>nuri: şi în Dumnezeu şi în lume.
Adevăratul creştin nu trăieşte numai în Dumnezeu sau numai în lume, ci se străduieşte
să ridice întreaga lume <strong>la</strong> Dumnezeu, cum spune poetul Traian Dorz:
„În jurul tău să poţi,
Să-i fericești pe toţi.”. 471
Miercuri. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 21, 5 – 8, 10 – 11, 20 – 24
În vremea aceea, vorbind unii cu Iisus despre templu, cum că este împodobit
cu pietre frumoase și cu podoabe, El a zis: vor veni zile când din cele ce
vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească. Dar L-au întrebat,
zicând: Învăţătorule, oare, când vor fi acestea și care va fi semnul când
au să fie acestea? Iar El a zis: vedeţi să nu fiţi amăgiţi: atunci se va scu<strong>la</strong> neam
peste neam, și împărăţie peste împărăţie; vor fi cutremure mari și pe alocurea
foamete și molime, prevestiri înspăimântătoare și semne mari din cer. Iar
când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oștiri, să știţi că s-a apropiat pustiirea
lui. Atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă <strong>la</strong> munţi; cei ce vor fi în oraș
să iasă afară din el; iar cei ce vor fi prin sate să nu intre în el. Că acestea sunt
zilele răzbunării, ca să se împlinească toate cele scrise. Dar vai de cele ce vor
avea în pântece și de cele ce vor alăpta în acele zile, că va fi strâmtorare mare
în ţară și urgie acestui popor. Și vor cădea de ascuţișul sabiei și vor fi duși
robi <strong>la</strong> toate neamurile; iar Ierusalimul va fi călcat în picioare de păgâni, până
se vor împlini vremurile păgânilor.
Templul din Ierusalim
Atât de frumos era templul din Ierusalim încât cei ce treceau pe cale erau uimiţi.
La fel s-a întâmp<strong>la</strong>t şi cu ucenicii Mântuitorului; aceştia văzând frumuseţea templului,
au exc<strong>la</strong>mat:
„Învăţătorule, privește ce fel de pietre și ce clădiri.” (Mc 13, 1).
Mântuitorul însă le-a răspuns:
„Vor veni zile când, din cele ce vedeţi, nu va rămâne piatră pe piatră care să
nu se risipească.” (Mt 24, 2; Mc 13, 2; Lc 21, 6),
profeţind astfel ce se va întâmp<strong>la</strong> cu templul din Ierusalim <strong>la</strong> anul 70 când va fi
distrus complet de către romani.
471 Arhim. Teofil Părăian, Gânduri senine, Ed. ASAB, București, 2005, p. 295.
211

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Primul templu din Ierusalim a fost construit în timpul regelui Solomon. Vechiul
Testament ne spune că pentru acest templu au lucrat treizeci de mii de oameni,
fără a adăuga <strong>la</strong> acest număr sa<strong>la</strong>horii (şaptezeci de mii), tăietorii de piatră (optzeci
de mii) şi pe cei trei mii trei sute de căpetenii puse de Solomon să supravegheze
poporul ce ridica templul. Un acord încheiat cu Hiram (regele Tirului) va
asigura şantierului materialele de construcţii: lemn de cedru şi lemn de chiparos,
în schimbul uleiului de măsline şi grâului trimis din Israel. Timp de trei ani mii
de lucrători au doborât cedrii Libanului, au scos pietre din munţi şi le-au cioplit
în blocuri, fără a le tăia cu fier şi le-au transportat pe şantier. 472
Zidirea templului s-a făcut în şapte ani. După ce a fost gata, regele Solomon,
înconjurat de toţi capii de familie ai fiilor lui Israel, a înălţat o rugăciune lui
Dumnezeu, zicând:
„Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul și
cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit
numelui Tău. Însă caută <strong>la</strong> rugăciunea robului Tău și <strong>la</strong> cererea lui, Doamne
Dumnezeul meu! Ascultă strigarea și rugăciunea lui cu care se roagă astăzi:
Să-ţi fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea <strong>la</strong> templul acesta, <strong>la</strong> acest loc, pentru
care Tu ai zis: «Numele Meu va fi acolo.»; Să asculţi strigarea și rugăciunea
cu care robul Tău se va ruga în locul acesta. Orice rugăciune, orice cerere
care se va face de orice om din tot poporul lui Israel, când ei își vor cunoaște
mustrarea cugetului lor și își vor întinde mâinile lor <strong>la</strong> templul (locul) acesta,
Tu să asculţi din cer, din locul șederii Tale și să miluiești; să faci și să dai fiecăruia
după căile sale, după cum Tu cunoști inima lui; căci Tu singur știi inima
tuturor fiilor oamenilor; pentru ca să se teamă de Tine toate zilele, cât vor trăi
pe pământul pe care l-ai dat părinţilor noștri! Chiar străinul, care nu este din
poporul Tău Israel, de va veni pentru numele Tău din pământ depărtat, căci
se va auzi de numele Tău cel mare și de mâna Ta cea puternică și de braţul
Tău cel întins, și el va veni și se va ruga <strong>la</strong> templul (locul) acesta, să-l ascuţi
din cer, din locul șederii Tale și să faci tot ceea ce străinul Îţi va cere Ţie, pentru
ca să știe toate popoarele pământului de numele Tău, să se teamă de Tine,
cum se teme poporul Tău Israel, și să știe că numele Tău este chemat peste
templul acesta pe care eu l-am zidit!” (3 Reg 8, 27 – 30, 38 – 43).
212
Şi îndată s-a pogorât foc din cer şi Domnul s-a arătat lui Solomon, zicându-i:
„Am auzit rugăciunea ta și cererea ta cu care te-ai rugat către Mine și ţi-am împlinit
toate după cererea ta; am sfinţit templul pe care l-ai zidit ca să petreacă numele
Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele.” (3 Reg 9, 3).
Templul construit de Solomon a dăinuit mai mult de patru secole. Atitudinea
regilor faţă de templul sfânt a fost în funcţie de sentimentele lor religioase. Unii
472 3 Reg 5, 2 – 18.

Perioada Octoihului
regi au profanat şi au jefuit templul. Astfel regele Manase a înălţat în curtea templului
altare idoleşti. Dumnezeu s-a îndepărtat de templu şi i-a dat pe evrei pradă
popoarelor păgâne. În anul 586, templul lui Solomon va fi distrus din temelie
de Nabucodonosor. Atunci toate vasele sfinte şi toate podoabele din aur, argint
şi aramă au fost transportate în Babilon. După întoarcerea evreilor din robie, templul
va fi reconstruit după p<strong>la</strong>nul celui vechi. Se spune că bătrânii, care au apucat
să vadă vechiul templu al lui Solomon, plângeau în hohote înaintea celui nou,
pe care îl socoteau a fi departe de cel vechi. Profetul Agheu a căutut să-i mângâie
şi să-i încurajeze pe compatrioţii săi, profeţind că, deşi templul reînălţat de
curând este mai modest decât cel al lui Solomon, va deveni mai vestit decât ace<strong>la</strong>,
întrucât Domnul îl va umple de s<strong>la</strong>vă, lucru ce s-a şi întâmp<strong>la</strong>t prin intrarea
în acest templu a Mântuitorului Iisus Hristos.
În timpul Mântuitorului, templul a fost restaurat din temelii, de regele Irod
cel Mare, care urmărea de fapt să câştige simpatia poporului. Pentru construirea
zidurilor a folosit în exclusivitate marmură albă. Pe întreaga suprafaţă a acoperişului
au fost fixate cuie de aur spre a împiedica aşezarea păsărilor. Privit în strălucirea
soarelui, templul părea din depărtare asemenea unui munte de zăpadă.
Acest lucru l-au văzut şi ucenicii şi s-au minunat. Mântuitorul le spune însă că
din acest templu nu va mai rămâne piatră pe piatră, căci evreii au făcut din această
casă de rugăciune o peşteră de tâlhari. Profeţia Mântuitorului se va împlini <strong>la</strong>
anul 70, când romanii au înăbuşit marea răscoală popu<strong>la</strong>ră din Iudeea. 473
Iosif F<strong>la</strong>viu (care a fost martor ocu<strong>la</strong>r <strong>la</strong> acest război) mărturiseşte că toţi evreii
care erau în stare să poarte arme, inclusiv femeile, participară <strong>la</strong> lupte. Foametea
i-a făcut pe unii evrei să părăsească Ierusalimul asediat. Aceştia însă au fost executaţi
din ordinul lui Titus în faţa zidurilor Ierusalimului. Numai într-o singură
zi au fost răstigniţi cinci sute de oameni. Câteodată erau trimişi înapoi în cetate,
după ce li se tăiau braţele.
Templul din Ierusalim a căzut odată cu căderea fortăreţei Antonia. Titus dorea
să cruţe templul, dar nu l-a putut opri pe unul din ostaşi să arunce o făclie aprinsă
în templu. De <strong>la</strong> această făclie lemnăria galeriilor a luat foc. La puţin timp
întregul templu era un munte de flăcări. A doua zi, oraşul de sus – Sionul, a căzut
pradă flăcărilor. Zidurile oraşului au fost dărâmate până în temelii. S-a păstrat
o parte din zidul de apus. 474 La acest zid plâng evreii astăzi, cu <strong>la</strong>crimi fierbiniţi,
zicând:
473 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 216 – 221.
474 Dr. Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Ed. Zarkony Ltd, București,
1992, pp. 354– 357.
213

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
„Roada Duhului”
214
„Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului să se zidească zidurile
Ierusalimului.” (Ps 50, 19).
Joi. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 21, 28 – 33
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: prindeţi curaj și vă ridicaţi capetele voastre,
pentru că se apropie mântuirea voastră. Apoi le-a spus o pildă: priviţi smochinul
și toţi copacii; când înfrunzesc știţi și voi, privind <strong>la</strong> ei, că vara este de
acum aproape. Așa și voi, când veţi vedea făcându-se acestea, să știţi că aproape
este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta,
până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele
Mele nu vor trece.
După ce a profeţit dărâmarea Ierusalimului Domnul Hristos le-a spus ucenicilor
Săi:
„Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj și ridicaţi capetele voastre,
pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” (Lc 21, 28).
Ştim că apostolii până <strong>la</strong> Pogorârea Sfântului Duh stăteau închişi de frica iudeilor.
Abia după ce au fost îmbrăcaţi cu putere de sus au părăsit frica şi plini de
curaj au început să binevestească Evanghelia Împărăţiei, zicând:
„Pocăiţi-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre
iertarea păcatelor voastre și veţi primi darul Duhului Sfânt.” (Fapte 2, 38).
Apoi chiar dacă au fost prinşi şi duşi înaintea conducătorilor şi a regilor, apostolii
au stat înaintea lor plini de curaj, amintindu-şi de cuvântul Domnului Hristos:
„Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci
să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul ace<strong>la</strong>. Căci nu voi sunteţi cei care
veţi vorbi, ci Duhul Sfânt.” (Mc 13, 11).
Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t cu Apostolii Petru şi Ioan care au fost aduşi să dea socoteală
în faţa sinedriului. Lor li s-a poruncit să nu mai grăiască, nici să mai înveţe în
numele lui Iisus Hristos. Atunci apostolii plini de curaj au zis către ei:
„Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult
decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am
auzit.” (Fapte 4, 19 – 20).

Perioada Octoihului
Această putere a sufletului de a înfrunta nedreptatea în numele dreptăţii au
primit-o apostolii şi urmaşii lor prin puterea Sfântului Duh.
„Prindeţi curaj și ridicaţi capetele voastre – spune Domnul Hristos. De ce?
Pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” (Lc 21, 28).
Ce înseamnă acest cuvânt „răscumpărare” în limbaj teologic? Pornind de <strong>la</strong>
însuşi numele Mântuitorului, putem spune că răscumpărarea înseamnă „izbăvire”,
„salvare”, „dezrobire”. Ea se numeşte „iconomie” sau „mântuire obiectivă”, iar
însuşirea de fiecare om a acestei iconomii mântuitoare prin harul Duhului Sfânt
se numeşte „îndreptare”, „sfinţire” sau „mântuire subiectivă”. 475
De mântuirea obiectivă beneficiază numai „cei ce vor crede şi se vor boteza”. 476
Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie însuşită prin viaţa cea nouă în Hristos, adică
prin credinţă, prin fapte de iubire şi prin suferinţă „care sfinţeşte pe Hristos în
inimi” – cum spune Sfântul Apostol Petru în întâia sa epistolă sobornicească477 şi cum ne îndeamnă Domnul Hristos în Evanghelia după Ioan, în capitolul al
XVI-lea:
„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (In 16, 33).
Fiecare om este chemat să transforme cosmosul şi ambianţa vieţii sale terestre,
transformându-se în ace<strong>la</strong>şi timp pe sine însuşi, printr-un efort continuu de
consacrare şi spiritualizare. 478 Aşadar, procesul de dobândire a mântuirii înseamnă
efort, luptă duhovnicească. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre acea „trăire
în Duhul” a credincioşilor. 479 Apoi Sfântul Serafim de Sarov spune că „scopul
vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”; 480 adică o continuă dobândire a Duhului,
o continuă îmbogăţire în Duhul Sfânt. Acesta este rostul pentru care cerem venirea
şi sălăşluirea întru noi a Duhului Sfânt rostind în rugăciune:
„Împărate Ceresc, Mângâietorule, (…) vino și Te sălășluiește întru noi și
ne curăţește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele
noastre.”.
Dacă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin mântuirea obiectivă realizată
de El suntem „recapitu<strong>la</strong>ţi”, (cuprinşi) în Hristos în chip virtual, după înte-
475 Păr. Galeriu, Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, p. 183.
476 Mc 16, 16.
477 1 Ptr 3, 15.
478 Pr. Nico<strong>la</strong>e Macsim, Aspectul kenotic al Răscumpărării, în Mitropolia Moldovei și Sucevei,
nr. 1 – 3/1990, p. 41.
479 Gal 5, 25.
480 Viaţa și învăţăturile Sfântului Serafim de Sarov, Mănăstirea Slătioara, 1995, p. 54.
215

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
meierea Bisericii creştine, recapitu<strong>la</strong>rea devine activă pentru toţi cei care fac parte
din Biserică, 481 căci Biserica, având drept cap pe Hristos, este „trupul Lui şi
împlinirea celui ce plineşte toate întru toţi”, 482 cum spune şi Arhimandritul Iustin
Popovici în lucrarea sa Omul şi Dumnezeul-Om:
216
„Prin puterea Lui dumnezeiască Duhul Sfânt îi unește pe toţi credincioșii
într-un singur trup, care este Biserica. Astfel Duhul Sfânt este arhitectul și
constructorul Bisericii. Prin Duhul Sfânt ne zidim toţi în trupul Bisericii; ne
botezăm în El într-un trup, devenind concorporali cu Hristos. Într-adevăr,
prin Duhul Sfânt omul devine om al lui Hristos, devine creștin, devine mădu<strong>la</strong>r
al Bisericii.”. 483
Sfântul Simeon Noul Teolog a spus că noi trebuie să devenim conştienţi de
lucrarea harului. Un creştin adevărat trebuie să simtă cum îl ajută Dumnezeu.
Or, Dumnezeu îl ajută să progreseze din treaptă în treaptă spre o unire mereu
mai sporită cu El. El ne ajută să devenim mai buni, mai puternici în faţa ispitelor,
mai iubitori faţă de cei<strong>la</strong>lţi, mai smeriţi, mai umani. Numai o astfel de fiinţă
poate rosti cuvinte care îi pot stimu<strong>la</strong> pe oameni, îi pot ajuta, îi pot câştiga pentru
viaţa în Hristos. 484
Şi tot Sfântul Simeon Noul Teolog spune că:
„Sufletul e nevăzut, nu se vede dacă e sănătos sau nu… Sunt însă semne văzute
care fac vădită tuturor starea sa.”. 485
Ce fel de semne? Anume: într-un suflet sănătos Duhul Sfânt aduce roade. Ce
fel de roade? Spune Sfântul Apostol Pavel în Episto<strong>la</strong> către Ga<strong>la</strong>teni:
şi încheie, zicând:
„Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal 5, 22 – 23),
„Împotriva unora ca acestea nu este Lege.” (Gal 5, 23).
481 Arhim. Chesarie Gheorghescu, Învăţătura ortodoxă despre iconomia dumnezeiască și bisericească,
în Studii Teologice, nr. 3 – 6 / 1980, București, p. 306.
482 Efes 1, 22 – 23.
483 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, pp. 175 – 176.
484 M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri <strong>la</strong>
Cernica, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 132 – 133.
485 Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creștin. 1. Manual sistematic, trad. diac. Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 109.

Duhul sărbătorii
Vineri. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 21, 37 – 38; 22, 1 – 8
Perioada Octoihului
În vremea aceea învăţa Iisus ziua în templu, iar noaptea, ieșind din oraș, rămânea
pe muntele numit Muntele Măslinilor. Și tot poporul venea dis-de-dimineaţă
<strong>la</strong> El în templu, ca să-L asculte. Iar acum se apropia praznicul azimelor,
care se numește Paști. Și căpeteniile preoţilor și cărturarii căutau cum să
omoare pe Iisus, căci se temeau de popor. Dar satana a intrat în Iuda, numit
Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. Și, ducându-se, Iuda a
vorbit cu arhiereii și cu căpeteniile oastei cum să-L dea în mâinile lor. Aceștia
s-au bucurat și s-au învoit cu el să-i dea bani. După ce el le-a făgăduit, căuta
vreme potrivită să-L dea lor fără știrea poporului. A sosit deci ziua azimelor,
când se cădea să se jertfească mielul de Paști. Și a trimis pe Petru și pe Ioan,
zicând: duceţi-vă să ne pregătiţi Paștile, ca să mâncăm.
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul, înainte de Patima Sa, îşi petrecea
ziua în templu învăţând mulţimile, iar noaptea pe Muntele Măslinilor, în grădina
Ghetsimani, în rugăciune împreună cu ucenicii Săi. 486
La intrarea Sa în Ierusalim – care se tâlcuieşte „oraşul păcii” –, Iisus Hristos
şedea pe un mânz de asină. La vechii evrei, asinul era folosit de marea majoritate
<strong>la</strong> transportul poverilor, lucratul pământului şi învârtirea pietrei de moară. Pe
timp de pace era folosit şi de persoanele importante din Israel care, atunci când
călătoreau dintr-o cetate în alta, foloseau asinul pentru a le face cunoscut tuturor
bunele lor intenţii. Calul, care a fost adus în Ţara Sfântă de împăratul Solomon
din Egipt şi Arabia, era folosit numai în război şi <strong>la</strong> parada militară de <strong>la</strong> curţile
regeşti. Datorită ţinutei sale falnice, calul era socotit simbolul mândriei şi al forţei
războinice. 487 Asinul, dimpotrivă, era simbolul păcii şi al smereniei. Mântuitorul
intră în Ierusalim „pe mânzul asinei”, spre a arăta că vine ca Împărat al păcii,
împlinind astfel proorocia lui Zaharia:
„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată
Împăratul tău vine <strong>la</strong> tine drept și biruitor; smerit și că<strong>la</strong>re pe asin, pe mânzul
asinei.” (Zah 9, 9).
Ca Împărat al păcii, Mântuitorul a adus oamenilor pacea şi liniştea sufletelor.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei foloseşte un alt cuvânt, mai cuprinzător.
Mântuitorul era „odihna sufletelor”:
486 Lc 21, 37.
487 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 65.
217

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
218
„Învăţaţi-vă de <strong>la</strong> Mine – zice Mântuitorul, că sunt blând și smerit cu inima
și veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt 11, 29).
Înaintea Patimilor Sale (pe care le-a anticipat şi le-a vestit în trei rânduri
apostolilor), 488 Mântuitorul îi „odihnea” şi îi învăţa în timpul zilei pe oameni;
noaptea se retrăgea pe Muntele Măslinilor şi, în acest loc al păcii, se ruga Tatălui
pentru a-Şi af<strong>la</strong>, ca om, liniştea sufletului. Era aproape sărbătoarea Azimelor
care – ne spune Evanghelistul Luca – se chema „Paşti”. 489 De aceea Mântuitorul
a trimis în cetate pe doi dintre apostoli, pe Petru şi pe Ioan, cu misiunea de a
pregăti Paştile. 490
Pentru evrei Paştile era cea mai importantă sărbătoare, numită şi „sărbătoarea
Domnului”. Termenul general de Paşti, care se traduce prin „trecere”, se referă,
pe de o parte, <strong>la</strong> trecerea Domnului prin pământul Egiptului, când îngerul morţii
a lovit pe cei întâi născuţi ai Egiptului şi i-a cruţat pe cei din Israel, iar pe de
altă parte, <strong>la</strong> ieşirea evreilor din robia egipteană şi <strong>la</strong> trecerea lor prin Marea Roşie.
Sărbătoarea Paştilor mai este numită şi „Sărbătoarea Azimelor”, din cauză că pe
parcursul acestei sărbători, adică timp de 7 zile, se consuma pâine nedospită. 491
Dată fiind importanţa unei astfel de sărbători, ea trebuia pregătită. Pentru
aceasta, Mântuitorul îi trimite pe doi dintre apostolii săi, pe Petru şi pe Ioan.
Sfântul Maxim Mărturisitorul în „Răspunsuri către Ta<strong>la</strong>sie”, în Filocalia vol. 3 spune
că Apostolul Petru este simbolul faptei, iar Apostolul Ioan al contemp<strong>la</strong>ţiei. 492
Evanghelia ne mai pune în atenţie un apostol şi anume pe Iuda, fiul lui Simon
Iscarioteanul. Acesta s-a dus în ascuns <strong>la</strong> arhierei şi s-a învoit, pentru 30 de arginţi,
să-L vândă pe Mântuitorul. 493 Prin urmare, fapta bună şi contemp<strong>la</strong>ţia pregătesc sărbătoarea,
iar păcatul o întunecă.
Deşi era apostol al Domnului, Iuda Iscarioteanul nu avea pace în suflet. Sfântul
Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune că înainte de Paşti cu şase zile, Mântuitorul
împreună cu ucenicii Săi se af<strong>la</strong> în Betania, un sat lângă Ierusalim. Locuitorii satului
l-au primit pe Iisus cu entuziasm şi i-au pregătit o cină, în casa lui Simon Leprosul.
Aici printre comeseni era şi Lazăr pe care l-a înviat Iisus din morţi. Erau şi surorile
lui Lazăr: Marta şi Maria, „fapta bună şi contemp<strong>la</strong>ţia”. Marta, ca şi altădată, slu-
488 Mt 16, 21; 17, 22 – 23; 20, 18 – 19; Mc 8, 31; 9, 9; 10, 33 – 34; Lc 9, 22, 44; 18; 31 – 33.
489 Lc 22, 1.
490 Lc 22, 8.
491 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 314.
492 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Ta<strong>la</strong>sie, 3, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în Filocalia vol. 3, Ed. Harisma, București, 1994, p. 47.
493 Mt 26, 15.

Perioada Octoihului
jea <strong>la</strong> masă. Maria şi acum „partea cea bună şi-a ales”, căci stătea <strong>la</strong> picioarele lui
Iisus, le ungea cu „mir de nard, de mult preţ” şi, ca dovadă de adâncă dragoste, le
ştergea cu părul capului ei. Văzând acestea, Iuda s-a întristat şi a zis: „Pentru ce nu
s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?”, 494 căci ucenicii au
socotit mirul <strong>la</strong> 300 de dinari, o sumă foarte mare <strong>la</strong> vremea aceea.
„Dar, Iuda a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur
și, având punga, lua din ce se punea în ea.” (In 12, 6).
La fel ne spune şi Sfântul Ioan Scărarul în „Scara raiului”:
„Patima iubirii de arginţi are ca început falsul pretext de a-i ajuta pe săraci.”. 495
În Patericul sinaitic, citim că:
„Diavolul nu știe cu ce patimă poate fi biruit sufletul. Seamănă gânduri de
desfrânare, gânduri de grăire de rău și alte patimi asemenea dar nu știe dacă
seceră. Și spre ce patimă vede că înclină sufletul, pe aceea i-o dă.”. 496
Evagrie Ponticul în „Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor”, în Filocalia
vol. 1, spune că:
„Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Căci singurul
cunoscător al inimii este Cel ce știe mintea oamenilor și a zidit inimile lor
pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din mișcările inimii, pe baza cuvântului
rostit și al mișcărilor văzute ale trupului. Toate înfăţișările pe care le luăm le
iscodesc dracii și nimic nu <strong>la</strong>să necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici
șederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le
iscodesc, toate le mișcă, toată ziua uneltesc vicleșuguri împotriva noastră.”. 497
Sfântul Teofan Zăvorâtul, vorbind despre Iuda, face următoarea remarcă:
„A intrat satana în Iuda și l-a învăţat cum să-L vândă pe Domnul; el s-a învoit
și L-a trădat. Satana a intrat în el fiindcă „ușa” îi era deschisă. Lăuntrul nostru
este întotdeauna zăvorât; Domnul Însuși stă afară și bate ca să I se deschidă.
Dar atunci cum se deschide el? Prin încuviinţare. Satana intră în cel
care înclină de partea sa; dimpotrivă, în cel care înclină de partea Domnului,
intră Domnul.”. 498
494 Mc 14, 5; In 12, 5.
495 Ioan Scărarul, Scara raiului. Cuvântul XVI, trad. de Mitrop. N. Corneanu, Ed. Amarcord,
Timișoara, 1994, p. 333.
496 Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinaitic, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 139.
497 Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor și a gândurilor, 27, în Filocalia vol. 1,
trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993, pp. 97 – 99.
498 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sofia,
București, 1999, p. 235.
219

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Trebuie să fim cu luare aminte căci diavolul este ascuns sub aparenţe. El îţi dă
să mănânci ca să te îmbolnăveşti, îţi dă să bei ca să te îmbeţi; îţi exaltă calităţile
ca să te mândreşti.
220
Sâmbătă. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 13, 18 – 29
Zis-a Domnul pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor cu grăuntele
de muștar pe care, luându-l, un om l-a semănat în grădina sa, și a crescut și
s-a făcut copac mare, iar păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui. Iarăși
a zis: cu ce voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este cu aluatul
pe care, luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit
toată. Și umb<strong>la</strong> prin orașe și prin sate învăţând și călătorind spre Ierusalim.
Iar cineva L-a întrebat: Doamne, puţini sunt, oare, cei care se mântuiesc?
Iar El a zis către ei: străduiţi-vă să intraţi prin ușa cea strâmtă, căci vă spun
că vor căuta să intre, dar nu vor putea. Deci, după ce se va scu<strong>la</strong> stăpânul
casei și va încuia ușa, veţi începe să staţi afară și să bateţi în ușă, zicând:
Doamne, Doamne, deschide-ne; dar el, răspunzând, va zice vouă: nu vă știu
de unde sunteţi. Atunci voi veţi începe a zice: am mâncat și am băut înaintea
ta și în uliţele noastre ai învăţat. El însă va zice: vă spun că nu știu de
unde sunteţi; depărtaţi-vă de <strong>la</strong> mine toţi cei ce faceţi nedreptăţi. Acolo va
fi plângerea și scrâșnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac și pe
Iacob și pe toţi proorocii în împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi aruncaţi
afară. Și vor veni mulţi de <strong>la</strong> răsărit și de <strong>la</strong> apus, de <strong>la</strong> miazănoapte și de <strong>la</strong>
miazăzi și vor ședea în împărăţia lui Dumnezeu.
Pilde despre Împărăia lui Dumnezeu
Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, când le vorbea oamenilor,
le vedea şi sufletele, aşa cum ne vedem noi unii pe alţii, faţă către faţă. Pentru
Fiul lui Dumnezeu sufletul omului nu era ascuns. El cunoştea cele mai tainice
gânduri ale omului. A venit pentru toţi oamenii, dar a fost înţeles numai de cei
ce au avut „urechi de auzit”, să audă ceea ce spune. Cu pescarii S-a făcut „pescar”,
iar cu vameşii S-a făcut „vameş”, şi acestea pentru că era Mântuitor de suflete.
Vameşului Matei îi spune: „Vino după Mine!”, 499 precum le-a spus odinioară pescarilor:
„Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.”. 500
Vorbea diferit cu oamenii; cu pescarii şi cu vameşii vorbea simplu, iar cu cărturarii
şi cu fariseii vorbea în pilde, cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur:
499 Mt 9, 9; Mc 2, 14.
500 Mt 4, 19; Mc 1, 17.

Perioada Octoihului
„Mântuitorul în Predica de pe Munte nu a ţesut cuvântul său cu pilde pentru
că atunci erau numai oameni simpli, oameni cu inima curată. Când însă
vin cărturarii și fariseii, cuvântul Mântuitorului este în chip ascuns; Mântuitorul
le vorbește acum în pilde și parabole.”. 501
Fiind o povestire alegorică cu caracter moralizator pilda nu trebuie interpretată
cuvânt de cuvânt pentru că s-ar ajunge <strong>la</strong> interpretări absurde. Mântuitorul
însuşi interpretează doar părţile principale ale pildei (semănătorului şi neghinei
din grâu). 502
Pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie cuprinde două din cele şapte
parabole menţionate în capitolul al XIII-lea al Evangheliei după Matei, al căror
conţinut este Împărăţia cerurilor. Mântuitorul ne arată că Împărăţia lui Dumnezeu
are mai multe nume, căci nu se poate vorbi de această împărăţie decât prin analogie.
Astfel, Împărăţia lui Dumnezeu se poate asemăna cu un grăunte de muştar
pe care un om l-a semănat în ţarina sa; cu aluatul pe care o femeie l-a ascuns
în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată; cu o comoară ascunsă în ţarină
pe care a găsit-o un om şi a tăinuit-o şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi
cumpără ţarina aceea; cu un năvod aruncat în mare care adună tot felul de peşti,
cei buni fiind puşi în vase, iar cei răi fiind aruncaţi afară.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu se vorbeşte în pilde, în sensul prezenţei ei
încă de aici, din acest timp. Credincioşii trăiesc deja în Împărăţia lui Dumnezeu,
pe de o parte, iar pe de altă parte, sunt pe cale. Împărăţia lui Dumnezeu este „deja
şi nu încă”, după expresia celebră a teologului Oscar Cullman. 503
Începutul Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ este şi trebuie să fie Biserica.
Menirea Bisericii este de a deschide oamenilor Împărăţia lui Dumnezeu. Pe pământ
nu există semne exterioare ale acestei Împărăţii. Ea este Împărăţia veacului viitor,
pentru că numai atunci îl vor cunoaşte toţi pe adevăratul Împărat al lumii;
dar pentru cei ce au crezut şi L-au primit pe El Împărăţia cerurilor este deja prezentă
şi cei ce cred o simt în inimile lor.
În Biserică credincioşii sunt transformaţi de Duhul Sfânt în fii ai Tatălui şi în fraţi
ai lui Hristos Cel răstignit. Prin aceasta ei se pregătesc pentru Împărăţia cerurilor
în care Dumnezeu nu este stăpân care domină, ci „Tatăl nostru” şi „Fratele nostru”;
Împărăţie în care nu există subordonaţi şi superiori, ci doar iubire dintre tată şi fii,
dintre fraţi care sunt cu toţii fii ai Tatălui şi fraţi ai Fiului lui Dumnezeu. 504
501 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 523.
502 Ibidem, p. 546.
503 Oscar Cullman, Christologie du Nouveau Testament, ed. a III-a, Neuchatel, 1968, pp. 115 – 116.
504 M. Costa de Beauregard, D. Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri <strong>la</strong> Cernica, Ed.
Deisis, Sibiu,1995, p. 41.
221

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Ne spune Evanghelia că Mântuitorul în drum spre Ierusalim a fost întrebat
de cineva:
„Doamne, puţini sunt cei ce se mântuiesc?” (Lc 13, 23).
222
Domnul Hristos i-a răspuns, adresându-se însă tuturor:
„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi vor căuta să intre și nu
vor putea. Stăpânul casei va încuia ușa și veţi începe să bateţi <strong>la</strong> ușă, zicând:
«Doamne, deschide-ne!». El, însă, răspunzând, vă va zice: Nu vă știu de unde
sunteţi.” (Lc 13, 24 – 25).
Uşile Împărăţiei sunt uşile Bisericii. Pe aceste „uşi” ne îndeamnă Domnul
Hristos să intrăm:
„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că <strong>la</strong>rgă este poarta și <strong>la</strong>tă este calea care duce
<strong>la</strong> pieire și mulţi sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea
care duce <strong>la</strong> viaţă și puţini sunt care o află.” (Mt 7, 13 – 14).
Pitagoreicii reprezentau viaţa umană cu litera „Y”. Cine o începe din partea
mai îngustă, mai târziu o va găsi pe cea mai <strong>la</strong>rgă şi, dimpotrivă, cine o începe
din partea <strong>la</strong>rgă, mai devreme sau mai târziu va da peste o strâmtorare. Evanghelia,
prin urmare, confirmă această maximă. Apa când se apropie de stăvi<strong>la</strong>re urcă
spre înalt, <strong>la</strong> fel şi spiritul uman. Dar învăţătura Domnului Hristos îmbogăţeşte
înţelepciunea umană cu un sens mai profund, supranatural. Poarta către Tatăl
este Hristos (In 10, 9); viaţa lui era strâmtă în toate sensurile, se af<strong>la</strong> toată în semnul
crucii. Dar calea crucii conduce <strong>la</strong> înviere şi <strong>la</strong> viaţa veşnică. 505
Hristos lucrează în lume prin Biserică. Biserica este prelungirea lui Hristos în
lume. Apartenenţa <strong>la</strong> Biserică este identică cu apartenenţa <strong>la</strong> Hristos şi despărţirea
de Biserică este identică cu despărţirea de Hristos. 506 La fel, Duhul Sfânt „locuieşte”
în lume prin Biserică. Dacă lumea îmbătrâneşte şi cade în gârbovire, Biserica
este necontenit reîntinerită şi înnoită de Sfântul Duh, care este izvorul vieţii. 507
Biserica lui Hristos nu este altceva decât un „atelier dumnezeiesc” în care
oamenii se modelează devenind din răi buni, din păcătoşi drepţi, din nelegiuiţi
sfinţi, 508 cum spune şi Sfântul Ioan de Kronstadt:
„În lume murim prin păcate – în Biserică ne facem vii în har prin pocăinţă;
în lume suntem supuși necazurilor, întristărilor, bolilor – în Biserică ne eli-
505 Cardinal Tomáš Špidlík, Evanghelia de fiecare zi, vol. 2, trad. de Vasile Rus, Ed. Ga<strong>la</strong>xia
Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2004, p. 167.
506 Mitr. Nico<strong>la</strong>e M<strong>la</strong>din, Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 93.
507 V<strong>la</strong>dimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, București, f.a., p. 209.
508 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 204.

Perioada Octoihului
berăm de ele, ne vindecăm, dobândim mângâiere, aflăm alinare; în lume
orbecăim în bezna patimilor, nu știm ce facem, către ce tindem, fiindcă ne
orbește întunericul păcatului – în Biserică ne luminăm prin deschiderea ochilor
minţii și vedem limpede lumina; în lume ne întinăm – în Biserică ne
curăţim și ne sfinţim; în lume cădem în neputinţă trupească și sufletească –
în Biserică ne întărim cu sufletul și cu trupul. De ce? Pentru că din Biserică
iradiază iertarea, viaţa, puterea, sfinţenia, adevărul, lumina, curajul duhului,
mângâierea și bucuria.”. 509
Aşadar, Biserica se găseşte în lumea aceasta, dar nu este din lumea aceasta. 510
Se găseşte în lumea aceasta, pentru ca să ridice lumea aceasta sus, de unde vine
ea însăşi.
509 Sfântul Ioan din Kronștadt, Liturghia: Cerul pe Pământ, trad. Boris Buzilă, Ed. Deisis,
Sibiu, 1996, p. 41.
510 In 18, 36.
223

Luni. săptămâna a xxx-a după rusalii
Eanghei iei: Mc 8, 11 – 21
În vremea aceea au ieșit fariseii și au început să discute cu Iisus și să-L ispitească,
cerând de <strong>la</strong> Dânsul un semn din cer. Dar Iisus, suspinând în duhul
Său, a zis: pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat vă spun vouă că nu
se va da semn acestui neam. Și, lăsându-i, a intrat iarăși în corabie și a trecut
de cea<strong>la</strong>ltă parte. Dar ucenicii uitaseră să ia pâine și n-aveau cu ei în corabie
decât o pâine. Și le-a poruncit, zicând: căutaţi să vă păziţi de aluatul fariseilor
și de aluatul lui Irod. Ucenicii însă se gândeau, zicând unul către altul:
aceasta o zice fiindcă n-avem pâine. Iar Iisus înţelegând, le-a zis lor: pentru
ce vă gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi și nici nu pricepeţi? Atât de
împietrită este inima voastră? Ochi aveţi și nu vedeţi, urechi aveţi și nu auziţi,
și nu vă aduceţi aminte când am frânt cele cinci pâini <strong>la</strong> cei cinci mii de
oameni, câte coșuri pline de fărâmituri aţi luat? Răspuns-au Lui: douăsprezece.
Și când cu cele șapte pâini <strong>la</strong> cele patru mii de oameni, câte coșuri pline
de fărâmituri aţi luat? Iar ei au răspuns: șapte. Atunci El le-a zis: cum dar
nu înţelegeţi?
„Aluatul fariseilor”
Funcţia de învăţător este generală între oameni. Fiecare om a fost sau este învăţător
al unuia sau mai multor semeni. Cu toate acestea nici un om nu se poate
numi învăţător al tuturor pentru că nu poate cuprinde în sine toată învăţătura.
Omul, oricât de înţelept ar fi, rămâne într-un anumit domeniu un învăţăcel fiind
dependent de cei<strong>la</strong>lţi semeni. Iisus Hristos fiind Dumnezeu întrupat este Învăţătorul
absolut al oamenilor; El n-a experiat dependenţa de alţi oameni. Apoi Iisus nu
este un învăţător pur şi simplu, ci este şi profet. Profetul este un mijlocitor între
Dumnezeu şi om pentru că oamenii nu pot cunoaşte singuri pe Dumnezeu; cunoaşterea
lor trebuie să poarte caracterul credinţei, iar profeţii îi fac pe oameni să creadă,
nu să ştie; ei nasc în oameni credinţa. 511
Când filosoful <strong>la</strong>să pe altul să-i tălmăcească ideile în graiul oamenilor simpli,
acel altul e un fel de profet al lui. Dar, când vine el însuşi între cei mai simpli, adop-
511 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993,
pp. 216 – 217.
225

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
tând vocabu<strong>la</strong>rul lor, se face el singur profetul său. Fiul lui Dumnezeu, prin misiunea
profetică, S-a făcut tălmaciul Său pentru că a coborât pe un p<strong>la</strong>n inferior, mai
bine zis a coborât o treaptă ontologică inferioară. S-a pogorât ca un pedagog <strong>la</strong> înţelegerea
omului, ca să-l ridice <strong>la</strong> cele dumnezeieşti. A transpus cele dumnezeieşti în
forme modeste omeneşti; S-a făcut „Înaintemergătorul Său”, cum spune Sfântul
Maxim Mărturisitorul. 512 Iisus Hristos a avut un Înaintemergător în persoana Sfântului
Ioan Botezătorul, dar acesta numai l-a indicat, l-a arătat oamenilor, spunând:
226
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.” (In 1, 29).
În Vechiul Testament mijlocirea profetului ţinea doar o clipă. După ce-l indica
pe Dumnezeu, el se dădea <strong>la</strong> o parte. Aşa a fost şi în cazul Sfântului Ioan
Botezătorul; după ce L-a indicat pe Mântuitorul, a spus atât de frumos:
„Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Ace<strong>la</strong> trebuie să crească,
iar eu să mă micșorez.” (In 3, 28, 30).
Dacă profeţii Vechiului Testament pretindeau credinţa în cuvântul pe care-l
rosteau din partea lui Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind El însuşi Dumnezeu, pretinde
credinţa nu numai în cuvântul Său, ci şi în persoana Sa, deoarece, cuvântul
rostit de El se referă <strong>la</strong> însăşi persoana Sa. 513
Mulţimile erau atât de pătrunse de cuvântul Mântuitorului încât îl urmau în
afara cetăţii, în pustiu. Aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t cu o masă de oameni ca <strong>la</strong> patru mii de
bărbaţi, în afară de femei şi copii. Au trecut trei zile de când erau cu Mântuitorul,
ascultând cuvintele Lui. Alimentele erau pe sfârşite, iar ucenicii erau îngrijoraţi ca
nu cumva mulţimile să se istovească pe cale. Dar s-a petrecut atunci o minune, căci
Dumnezeu pe cei ce vin <strong>la</strong> El niciodată nu-i <strong>la</strong>să să plece flămânzi. Mai întâi le-a
hrănit sufletele apoi, aflând <strong>la</strong> ucenici şapte pâini şi puţini peşti, le-a înmulţit pe
acestea în pustie; le-a dat apoi ucenicilor, iar ucenicii mulţimii. Au mâncat toţi şi
s-au săturat. Mai mult decât atât fărâmiturile rămase au umplut şapte coşuri. 514
Mulţimile văzând minunile pe care le săvârşea Domnul Hristos vroiau să vină
şi să-L ia cu si<strong>la</strong> ca să-L facă rege. Iisus cunoscând gândurile lor, a părăsit mulţimea,
dar a avut grijă să facă acest lucru abia după ce a ştiut că mulţimile sunt în
siguranţă. Şi ca să nu mai vină mulţimea după El, nu a plecat pe jos, ci S-a urcat
într-o corabie şi a trecut pe malul celă<strong>la</strong>lt al <strong>la</strong>cului Ghenizaret. Aici a fost întâm-
512 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Tâlcuri ale unor locuri cu multe și adânci înţelesuri
din Sfinţii Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, (PG 91, 1253 D), în PSB 80, trad. de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1981, p. 224.
513 Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 220 – 222.
514 Mt 15, 32 – 38; Mc 8, 1 – 9.

Perioada Octoihului
pinat de fariseii care îl ispiteau, cerându-I semn din cer. Iisus însă, suspinând cu
duhul Său, le-a zis:
„Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da
semn acestui neam.” (Mc 8, 12).
Şi lăsându-i, a intrat iarăşi în corabie şi a trecut de cea<strong>la</strong>ltă parte.
Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca completează re<strong>la</strong>tarea de <strong>la</strong> Marcu spunând
că totuşi Iisus le-a dat fariseilor un semn, zicând:
„Neam viclean și desfrânat cere semn și semn nu i se va da, decât semnul lui
Iona proorocul.” (Mt 12, 39; 16, 4; Lc 11, 29).
Precum Iona a stat trei zile în pântecele chitului, <strong>la</strong> fel va sta şi Domnul Hristos
trei zile în mormânt, după care va învia.
După ce i-a lăsat şi pe farisei, Mântuitorul, fiind pe mare împreună cu ucenicii
Săi, le spune:
„Vedeţi, păziţi-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor.” (Mt 16, 6).
Ucenicii nu au înţeles cuvântul acesta. Credeau că Mântuitorul le atrage atenţia
că nu au luat iarăşi pâine pe cale, sau că le spune să nu mănânce pâinea fariseilor
şi a saducheilor. Cunoscând gândurile lor Domnul îi ceartă, zicând:
„De ce gândiţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de
învârtoșată este inima voastră? Ochi aveţi și nu vedeţi, urechi aveţi și nu auziţi
și nu vă aduceţi aminte. Când am frânt cele cinci pâini, <strong>la</strong> cei cinci mii de
oameni, atunci câte coșuri pline de fărâmituri aţi luat?” (Mt 16, 8 – 9;
Mc 8, 17 – 19).
Şi i-au răspuns ucenicii:
„Douăsprezece.” (Mc 8, 19).
Şi iarăşi i-a întrebat:
Iar ei au zis:
Şi le zicea:
„Când am frânt cele șapte pâini, <strong>la</strong> cei patru mii de oameni, câte coșuri pline
de fărâmituri aţi luat?” (Mt 16, 10; Mc 8, 20).
„Șapte.” (Mc 8, 20).
„Tot nu pricepeţi?” (Mc 8, 21).
Mântuitorul le-a amintit ucenicilor de săturarea celor patru mii şi a celor cinci
mii de oameni, insuflându-le prin aceasta nădejdea neclintită că lângă El nu vor
227

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
muri de foame, chiar de n-ar fi avut cu ei nici măcar o pâine. Dar nu de pâinea
cea de toate zilele le vorbea Mântuitorul, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor
pe care a numit-o „aluat”, căci precum aluatul creşte şi dospeşte întreaga frământătură
<strong>la</strong> fel şi învăţătura poate dospi în sufletul celui ce o primeşte. Apoi,
omul creşte în ceea ce porneşte. Dacă este învăţat rău, rău se formează; dacă primeşte
învăţătură bună, devine un om bun, un om cumsecade.
Biserica, urmând exemplul Domnului Hristos, porunceşte credincioşilor ei,
prin porunca a cincea bisericească: „Să nu se citească cărţi eretice” – adică să nu
citească învăţături străine de învăţătura propovăduită de Biserică, căci aceste false
învăţături ar putea dospi în sufletul lor şi i-ar putea îndepărta atât de Biserică,
cât şi de Mântuitorul Iisus Hristos.
228
Mari. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 8, 22 – 26
În vreama aceea a venit Iisus în Betsaida și I-au adus un orb și L-au rugat ca
să se atingă de el. Atunci Iisus, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat.
Și scuipând în ochii lui și punându-și mâinile pe el, l-a întrebat dacă vede
ceva. Dar el, deschizându-și ochii, a zis: văd niște oameni umblând, dar mi
se par ca niște copaci. După aceasta și-a pus iarăși mâinile pe ochii lui și atunci
a văzut bine și s-a vindecat, căci a văzut lămurit pe toţi. Apoi l-a trimis <strong>la</strong> casa
sa, zicându-i: în sat să nu intri, nici să spui cuiva din sat.
„Orbii îi capătă vederea”
Atunci când ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul au venit <strong>la</strong> Domnul Hrisos ca
să-L întrebe: „Tu eşti Cel ce vine sau să aşteptăm pe altul?”, 515 Domnul Hristos le spune
aceste cuvinte:
„Mergeţi și spuneţi lui Ioan cele ce auziţi și vedeţi: Orbii își capătă vederea
și șchiopii umblă, leproșii se curăţesc și surzii aud, morţii înviază și săracilor
li se binevestește. Și fericit este ace<strong>la</strong> care nu se va sminti întru Mine.”
(Mt 11, 4 – 6).
Domnul Hristos îi oferă lui Ioan „semnul de recunoaştere”, care nu este altceva
decât împlinirea profeţiei din Isaia, profeţie pe care a citit-o în sinagoga din
Nazaret atunci când şi-a început activitatea:
515 Mt 11, 3.
„Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor,
M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor

Perioada Octoihului
dezrobirea și celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi și să vestesc anul
plăcut Domnului.” (Is 61, 1-2).
Aşadar „orbii îşi capătă vederea”, 516 respectiv „orbilor li se propovăduieşte vederea”. 517
Este vorba aici de vindecarea trupească şi sufletească a celor ce au fost lipsiţi de
vedere. O astfel de vindecare a săvârşit Domnul Hristos în Betsaida. Aici i-a fost
adus un orb, care se pare că nu era din acel sat. Pe acesta Domnul Hristos îl ia de
mână, îl scoate din sat şi vindecându-l îl trimite <strong>la</strong> casa sa, zicându-i:
„Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.” (Mc 8, 26).
Nu ştim de ce Domnul Hristos l-a luat pe orb de mână şi l-a scos din sat, din
Betsaida. Ne este însă cunoscută mustrarea pe care Domnul Hristos a făcut-o pentru
două din cetăţile de <strong>la</strong> Marea Galileii numite de evangheliştii sinoptici „cetăţi
nepocăite”, printre care se af<strong>la</strong> şi Betsaida:
„Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut
minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac și în cenușă, s-ar fi pocăit. Dar
zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecăţii decât vouă.”
(Mt 11, 21 – 22; Lc 10, 13 – 14).
Aşadar Domnul Hristos preferă să săvârşească această vindecare în afara satului.
Poate este singura dată când evanghliştii mărturisesc că bolnavul este luat
din mijlocul unei comunităţi şi vindecat undeva în afara ei. Dar nu acest lucru
trebuie să ne reţină atenţia, ci vindecarea în sine.
Evangheliile ne istorisesc mai multe vindecări ale orbilor. De pildă Sfântul
Evanghelist Matei în capitolul al IX-lea şi în capitolul al XX-lea vorbeşte despre
vindecarea a doi orbi, apoi Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul al X-lea şi
Sfântul Evanghelist Luca în capitolul al XVIII-lea vorbeşte despre vindecarea
orbului din Ierihon, iar Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al IX-lea vorbeşte
despre vindearea orbului din naştere.
Pentru fiecare din aceste vindecări Domnul Hristos a procedat în mod diferit.
Potrivit Sfântului Evanghelist Matei Domnul Hristos S-a atins de ochii orbilor,
zicând: „După credinţa voastră, fie vouă!”. 518 Şi ochii lor s-au deschis. Pe alţii însă i-a
vindecat de <strong>la</strong> distanţă, fără a se atinge de ei, cum a fost cazul orbului din Ierihon,
căruia i-a spus doar: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit.”. 519 Şi îndată a văzut şi urma
lui Iisus pe cale. În fine, pe alţii i-a pus <strong>la</strong> încercare, le-a pus credinţa <strong>la</strong> încercare
516 Mt 11, 5.
517 Lc 4, 18.
518 Mt 9, 29.
519 Mc 10, 52; Lc 18, 42.
229

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
– cum este cazul şi acestui orb de care ne vorbeşte Sfântul Evanghelist Marcu sau
al orbului din naştere care a fost trimis <strong>la</strong> scăldătoarea Siloamului să se spele.
Citim în Evanghelia după Ioan, în capitolul al IX-lea că atunci când ucenicii
L-au întrebat pe Domnul Hristos despre un orb din naştere: „Învăţătorule, cine a
păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, 520 Domnul Hristos a răspuns:
230
Şi apoi a adăugat:
„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”
(In 9, 3).
„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine
noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a
lumii sunt.” (In 9, 4 – 5).
Zicând acestea a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului,
trimiţându-l apoi să se spele <strong>la</strong> scăldătoarea Siloamului. Acesta a mers, s-a spă<strong>la</strong>t
şi a venit văzând. 521
La fel a procedat şi cu orbul din pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie.
Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că Domnul Hristos a scuipat în ochii lui,
după care şi-a pus mâinile peste el, întrebându-l dacă vede ceva. 522 Trebuie să
spunem că nici scuipatul, nici tina cu care Domnul Hristos a uns ochii orbului nu
au un efect terapeutic. Prin aceste gesturi ale Domnului Hristos trebuie să înţelegem
conlucrarea omului cu Dumnezeu în dorinţa lui de vindecare de bolile
sufleteşti şi trupeşti.
Apoi, faţă de alte vindecări săvârşite pe loc, prin cuvânt observăm că Domnul
Hristos nu spune acum niciun cuvânt, dar nici nu săvârşeşte vindecarea dintr-odată,
ci treptat, parcă aducând <strong>la</strong> credinţă sau întărind credinţa celui asupra
căruia săvârşea vindecarea.
Mântuitorul Hristos săvârşeşte această vindecare în două etape. Prima dată,
după ce şi-a pus mâinile asupra celui orb, acesta a zis: „Văd oamenii ca pe nişte
copaci umblând.” 523 , ceea ce a însemnat că vederea lui era încă nec<strong>la</strong>ră. Abia după
ce Hristos se atinge a doua oară de el acesta va vedea toate lămurit.
Prin urmare credinţa omului are valenţe mântuitoare. Acest orb parcă mărturisea,
<strong>la</strong> fel ca tatăl fiului demonizat:
520 In 9, 2.
521 In 9, 7.
522 Mc 8, 23.
523 Mc 8, 24.
„Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24).

Perioada Octoihului
Şi Domnul Hristos l-a ajutat şi l-a vindecat. Nu l-a vindecat dintr-odată, căci mai
întâi i-a vindecat sufletul, întărindu-i credinţa, şi abia apoi i-a vindecat trupul.
Miercuri. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 8, 30 – 34
În vremea aceea a oprit Iisus pe ucenicii Săi să spună cuiva despre Dânsul că
este Hristos. Apoi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească
multe și să fie defăimat de bătrâni, de căpeteniile preoţilor și de cărturari, și
să fie omorât, iar după trei zile să învieze. Și spunea pe faţă cuvântul acesta.
Atunci Petru, luându-L <strong>la</strong> o parte, a început să-L dojenească. Iisus, întorcându-se
și uitându-se spre ucenicii Săi, a certat pe Petru, zicând: mergi înapoia
Mea, satano, pentru că tu nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce
sunt ale oamenilor. Apoi a chemat <strong>la</strong> Sine mulţimea împreună cu ucenicii Săi
și le-a zis: oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea
și să-Mi urmeze Mie.
Învierea ca reve<strong>la</strong>ie supremă
Fiind împreună cu ucenicii Săi <strong>la</strong> Cezareea lui Filip, undeva în nordul-estul Ţării
Sfinte, Domnul Hristos îi întreabă zicând: „Cine zic oamenii că sunt?”. 524 Evanghelistul
Marcu menţionează că Domnul Hristos i-a întrebat aceasta pe ucenici fiind pe
drum, deci mergând într-o anumită direcţie. 525 Prin urmare întrebarea în sine a
fost mai mult una de informare: „Cine zic oamenii că sunt?”. Şi apostolii au răspuns
zicând:
„Unii spun că ești Ioan Botezătorul, alţii că ești Ilie, iar alţii că ești unul din
prooroci.” (Mc 8, 28; Lc 9, 19).
Era un fel de sondaj de opinie: unii credeau că Ioan Botezătorul a înviat din
morţi, alţii credeau că Ilie s-a coborât pe pământ, căci potrivit tradiţiei Ilie a fost
mutat din lumea aceasta în Împărăţia lui Dumnezeu, într-un car de foc. Oricum
ar fi fost, oamenii aveau despre Iisus o părere pur omenească. Pentru ei Iisus era
unul dintre prooroci sau un prooroc între prooroci. De fapt numele sub care era
recunoscut Domnul Hristos era ace<strong>la</strong> de „Iisus din Nazaret” sau „Iisus Nazarineanul”
cum este numit în Evanghelia după Marcu, 526 sau „Profetul din Nazaret” cum este
numit în Evanghelia după Matei:
„Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii.” (Mt 21, 11).
524 Mt 16, 13; Mc 8, 27; Lc 9, 18.
525 Mc 8, 27.
526 Mc 14, 67.
231

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Majoritatea oamenilor îl percepeau pe Iisus istoric, cel care a trăit în Nazaretul
Galileii. Apostolii însă aveau o altă percepţie. De ce? Pentru că, citim în Evanghelia
după Luca, în capitolul al VIII-lea, atunci când Domnul Hristos a fost întrebat de
ce vorbeşte în pilde, a răspuns:
232
„Vouă vă este dat să cunoașteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celor<strong>la</strong>lţi
în pilde, ca văzând să nu vadă și auzind să nu înţeleagă.” (Lc 8, 10).
Această taină a Împărăţiei lui Dumnezeu a fost descoperită de Ioan Botezătorul
care a venit în lume pentru a-l descoperi oamenilor pe Fiul lui Dumnezeu. Cum
a fost descoperită această taină? Vom vedea în cele ce urmează.
Ştim că <strong>la</strong> plinirea vremii Ioan Botezătorul a început să vestească apropierea
Împărăţiei lui Dumnezeu, zicând:
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Mt 3, 2).
Cei care îşi mărturiseau pocăinţa erau botezaţi cu apă în râul Iordan, ca un
semn văzut al penitenţei lor. Au venit atunci <strong>la</strong> Ioan preoţii şi leviţii din Ierusalim
ca să-l întrebe: „Cine eşti tu?”. 527 Şi el a mărturisit zicând: „Nu sunt eu Hristosul”
– ceea ce s-ar traduce cu „Mesia”, „Unul”, „Cel profeţit de prooroci”.
Şi l-au întrebat atunci:
„Dar cine ești? Ești Ilie? Ești tu Proorocul?” (In 1, 21).
Şi Ioan le-a răspuns, zicând:
„Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Ace<strong>la</strong> pe Care voi nu-L știţi,
Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt
vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei.” (Mt 3, 11; Mc 1, 7; Lc 3, 16;
In 1, 26 – 27).
Aşadar eu vă botez pentru Ace<strong>la</strong> pe care voi nu-L ştiţi; eu vă botez ca să-L descopăr
pe Cel pe care voi nu-L ştiţi. Şi că aşa s-a întâmp<strong>la</strong>t ne stă mărturie episodul
Botezului Domnului Hristos. Citim în Evanghelia după Ioan în capitolul I, că:
527 In 1, 19, 22.
„A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu,
Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine
vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era
și eu nu-L știam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând
cu apă. Și eu nu-L cunoșteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă,
Ace<strong>la</strong> mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste
El, Ace<strong>la</strong> este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit
că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” (In 1, 29 – 34).

Perioada Octoihului
Acestea auzindu-le doi dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul au mers
după Iisus, adică L-au urmat pe Iisus. Domnul Hristos văzându-i pe aceştia că
merg după Dânsul, i-a întrebat:
Iar ei I-au zis:
„Ce căutaţi?” (In 1, 38).
„Rabi (care se tâlcuiește: Învăţătorule), unde locuiești?” (In 1, 38).
De fapt credem că nu acesta a fost motivul pentru care l-au urmat pe Iisus.
Dar atunci care? Faptul de a-L descoperi pe Mesia. Că este aşa ne spune mai
departe Sfântul Evanghelist Ioan:
„Și unul dintre cei doi care auziseră de <strong>la</strong> Ioan și veniseră după Iisus era Andrei,
fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său și i-a zis:
«Am găsit pe Mesia (care se tâlcuiește: Hristos).».” (In 1, 40).
Apoi Domnul Hristos l-a întâlnit pe Filip şi i-a zis acestuia:
„Urmează-Mi.” (In 1, 43).
Filip <strong>la</strong> rândul său a găsit pe Natanael şi i-a zis:
„Am af<strong>la</strong>t pe Ace<strong>la</strong> despre Care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Iisus,
fiul lui Iosif din Nazaret.” (In 1, 45).
Şi i-a zis Natanael:
„Din Nazaret poate fi ceva bun?” (In 1, 46).
La care Filip i-a zis:
„Vino și vezi.” (In 1, 46).
Şi văzânu-L pe Domnul Hristos, şi vorbind cu El, Natanael a exc<strong>la</strong>mat:
„Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel.” (In 1, 49).
Aşadar Ioan Botezătorul le-a descoperit ucenicilor săi taina că Iisus din Nazaret
este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Ceea ce nu înţelegeau apostolii era faptul că acest Fiu
a lui Dumnezeu a fost numit „Mielul lui Dumnezeu”. De ce? Pentru că trebuia să pătimească,
trebuia să-şi dea viaţa pentru popor. Însuşi Domnul Hristos le-a vestit apostolilor
în trei rânduri lucrul acesta. Pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie
ne spune că <strong>la</strong> prima vestire a patimilor apostolul Petru luându-l deoparte pe Domnul
Hristos a început să-l certe: „Cum Tu Fiul lui Dumnezeu mergi să fii defăimat de bătrâni,
de arhierei şi de cărturari? Şi să fii omorât?”. 528 Domnul Hristos îl mustră zicând:
528 Mt 16, 22; Mc 8, 32.
233

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
234
„Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele
ale oamenilor.” (Mt 16, 23; Mc 8, 33).
L-a numit pe Apostolul Petru „satană” pentru că aceasta era dorinţa satanei:
să-L îndepărteze pe Domnul Hristos de cruce. De fapt nici un apostol nu a înţeles
taina crucii. Deşi Domnul Hristos a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine să
se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”, 529 a trebuit ca apostolii să fie
martori ai Învierii să înţeleagă astfel ce este învierea. Au înţeles atunci şi ce este
viaţa veşnică, după cum citim în Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi
pentru toţi credincioşii, cuprinsă în Evanghelia după Ioan, în capitolul al XVII-lea:
„Aceasta este viaţa veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (In 17, 3).
Joi. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 9, 10 – 16
În vremea aceea ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: ce
înseamnă oare a învia din morţi? Și L-au întrebat pe Dânsul, zicând: pentru ce
zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: cu
adevărat, venind mai întâi, Ilie va așeza din nou toate, tot așa cum este scris despre
Fiul Omului că va să pătimească mult și să fie defăimat. Dar Eu vă spun că
Ilie a și venit și au făcut cu el toate câte au voit, după cum este scris despre el.
Când au ajuns <strong>la</strong> cei<strong>la</strong>lţi ucenici, au văzut mulţime mare împrejurul lor și pe cărturari
sfădindu-se cu ei. Și îndată tot poporul, văzându-L, a rămas uimit și alergând
s-a închinat Lui. Iar Iisus a întrebat pe cărturari: despre ce vă sfădiţi cu ei?
Vederea luminii dumnezeieti
Luând cu Sine pe trei dintre Apostolii Săi, 530 Mântuitorul s-a urcat pe un munte înalt, 531
pentru a Se ruga. Evangheliştii nu ne spun numele muntelui dar o veche tradiţie,
răspândită de Sfântul Chiril al Ierusalimului, îl identifică cu Muntele Taborului. 532
Evanghelistul Luca reţine că Domnul Hristos S-a schimbat <strong>la</strong> Faţă „în timp ce
Se ruga”. 533 Faţa Lui a strălucit ca soarele, iar veşmintele I s-au făcut albe ca lumina.
Evanghelistul Marcu ţine să sublinieze că:
529 Mt 16, 24; Mc 8, 34; Lc 9, 23.
530 „Petru, Iacov și Ioan” (Mt 17, 1; Mc 9, 2; Lc 9, 28), cu trimitere <strong>la</strong> Legea lui Moise: „Orice
pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori.” (Deut 19, 15).
531 Mt 11, 1; Mc 9, 2.
532 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 73.
533 Lc 9, 29.

Perioada Octoihului
„Veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, așa cum înălbitorul
nu poate înălbi pe pământ.” (Mc 9, 3).
S<strong>la</strong>va divină care „locuia” într-Însul a străbătut prin trupul Său şi prin hainele
Sale şi S-a manifestat în exterior. Domnul Hristos a anticipat astfel, pentru câteva
clipe, s<strong>la</strong>va <strong>la</strong> care va ajunge trupul Său <strong>la</strong> Înviere.
În momentul în care faţa Domnului strălucea mai tare, Apostolii „îngreuiaţi
de somn” s-au deşteptat şi au rămas uimiţi căci li s-a arătat Ilie şi Moise vorbind
cu Iisus „despre sfârşitul Său, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim”. 534
Evenimentul era atât de extraordinar şi priveliştea ce se desfăşura înaintea
Apostolilor atât de înălţătoare încât Petru îi face Mântuitorului o propunere total
nepotrivită, despre care Evanghelistul Luca notează că o făcuse „neştiind ce să
mai spună” sau mai precis: „neştiind ce spune”. 535 Petru vroia să facă trei colibe:
una pentru Iisus, una pentru Moise şi una pentru Ilie ca să înveşnicească,
probabil, clipa cea ruptă din raiul lui Dumnezeu. Şi pe când vorbea Petru, un
nor luminos i-a umbrit şi g<strong>la</strong>s din nor a venit zicând:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L.”
(Mt 17, 5; Mc 9, 7; Lc 9, 35).
Atunci apostolii au căzut cu feţele <strong>la</strong> pământ, căci s-au spăimântat foarte. 536
După <strong>Schimbarea</strong> <strong>la</strong> Faţă Domnul Hristos le-a poruncit celor trei apostoli
care L-au însoţit (Petru, Iacob şi Ioan), să nu spună nimănui ceea ce văzuseră,
decât atunci când va învia din morţi. 537 Evanghelistul Marcu ne spune că apostolii
au păzit cuvântul, adică, pe de o parte au ţinut minte porunca Mântuitorului,
n-au dat-o uitării, iar pe de altă parte au respectat-o, în sensul că n-au divulgat
taina decât după Învierea Domnului, când au af<strong>la</strong>t-o şi cei<strong>la</strong>lţi apostoli şi
ucenicii lor.
Deşi nu înţelegeau ce a voit Mântuitorul să spună prin cuvântul: „până ce nu
voi învia din morţi”, apostolii au păstrat tăcerea. De fapt apostolii nu au înţeles
nici ce înseamnă a învia cineva din morţi. 538 Apoi, pentru că l-au văzut pe Ilie
stând lângă Domnul Hristos, în timp ce S-a schimbat <strong>la</strong> faţă, şi-au adus aminte
de un cuvânt de-al fariseilor şi L-au întrebat pe Mântuitorul, zicând:
534 Lc 9, 31.
535 Lc 9, 33.
536 Mt 17, 6.
537 Mt 17, 9; Mc 9, 9.
538 Mc 9, 10.
„Pentru ce zic fariseii și cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?” (Mt 17,
10; Mc 9, 11).
235

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
236
Domnul Hristos le-a răspuns:
„Într-adevăr, Ilie va veni, și pe toate le va așeza din nou <strong>la</strong> locul lor; Eu însă
vă spun vouă că Ilie a și venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el toate
câte au vrut; tot așa va pătimi și Fiul Omului de <strong>la</strong> ei.” (Mt 17, 11 – 12;
Mc 9, 12 – 13).
Şi spune Sfântul Evanghelist Matei, în concluzie:
„Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.”
(Mt 17, 13).
Apostolii care au văzut <strong>Schimbarea</strong> <strong>la</strong> Faţă a Domnului nu au înţeles atunci mare
lucru. A trebuit să fie martori ai Învierii pentru a-şi aduce aminte de taina încredinţată lor
de Mântuitorul pe Muntele Tabor şi a trebuit să fie luminaţi de Duhul pentru a o înţelege.
Sfântul Irineu de Lyon în „Adversus haereses” spune că:
„Cel care vede lumina participă <strong>la</strong> splendoarea luminii și cel care-L vede pe
Dumnezeu participă <strong>la</strong> splendoarea lui Dumnezeu; Să-L vezi pe Dumnezeu
înseamnă să participi <strong>la</strong> viaţa lui Dumnezeu. Aceasta este raţiunea pentru care
Cel Nevăzut devine văzut: pentru a oferi o șansă oamenilor să vadă și să
participe.”. 539
Se pare că Apostolul Ioan a fost atât de marcat de evenimentul Schimbării <strong>la</strong>
faţă încât nu-L menţionează direct. Totuşi, tăcerea în cele duhovniceşti înseamnă
reflecţie <strong>la</strong> taina lui Dumnezeu. Poate a păstrat totul în inima sa, ca odinioară
Maica Domnului <strong>la</strong> Naşterea Mântuitorului atunci când a auzit de <strong>la</strong> păstori
cuvintele pe care le-a binevestit lor îngerul. În schimb Sfântul Apostol Petru scrie
în episto<strong>la</strong> a doua sobornicească:
„Când v-am făcut cunoscute puterea și venirea Domnului nostru Iisus Hristos,
nu ne-am luat după basme, pentru că noi înșine cu ochii noștri I-am văzut
s<strong>la</strong>va atunci când, primind El de <strong>la</strong> Dumnezeu-Tatăl cinste și s<strong>la</strong>vă, un g<strong>la</strong>s
ca acesta I-a venit din înălţimea s<strong>la</strong>vei: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru
Care am binevoit.». Noi suntem cei ce am auzit g<strong>la</strong>sul acesta pogorându-se
din cer când eram cu El în muntele cel sfânt.” (2 Ptr 1, 16 – 18).
Sinopticii leagă mărturisirea pe care Petru o face Mântuitorului, zicând: „Tu
eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, 540 de evenimentul Schimbării <strong>la</strong> Faţă.
Dacă atunci Petru a mărturisit prin descoperire de <strong>la</strong> Tatăl că Iisus Hristos este
Fiul lui Dumnezeu, acum (<strong>la</strong> <strong>Schimbarea</strong> <strong>la</strong> faţă) a şi văzut cu ochii, ceea ce a mărturisit
sau mai bine zis a simţit acum prezenţa lui Dumnezeu.
539 Irénée de Lyon, Contre les Hérésies, IV, Pref., 2, ed. critique par Adelin Rousseau et Louis
Doutreleau, în Sources Chrétiennes 100, Ed. du Cerf, Paris, 1965, p. 48.
540 Mt 16, 16; Mc 8, 29; Lc 9, 20.

Perioada Octoihului
Mitropolitul Nicoale M<strong>la</strong>din în lucrarea sa „Ascetica şi mistica paulină”, spune că:
„Atunci când privești cu ochii direct în soare, revărsarea prea puternică de
lumină îţi întunecă privirea: așa și ochii sufletului (atât timp cât suntem trup)
când privesc lumina divină se întunecă și vederea lor e obscură și confuză.
Este mai mult o «vedere prin nevedere», o «cunoaștere prin necunoaștere», o
trăire care-ţi inundă sufletul.”. 541
Pe Muntele Taborului apostolii au fost „copleşiţi” de Dumnezeu. De fapt numai
atunci cunoaşte cineva pe Dumnezeu când se simte copleşit de Dumnezeu; când
este uimit şi când se minunează de Dumnezeu. 542 La fel şi noi dacă nu am ajuns
să spunem ca şi psalmistul: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu
înţelepciune le-ai făcut”, 543 încă nu L-am cunoscut pe Dumnezeu.
Vineri. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 9, 33 – 41
În vremea aceea au venit Iisus și ucenicii Lui în Capernaum; iar când erau în casă,
i-a întrebat pe ei: de ce vă sfădeaţi pe drum? Ei însă au tăcut, fiindcă pe drum se
sfădiseră unul cu altul, cine dintre ei să fie mai mare. Atunci Iisus, șezând jos, a
chemat pe cei doisprezece și le-a zis: cel care vrea să fie întâi să fie cel din urmă
dintre toţi și slujitorul tuturor. Și luând un copil, l-a pus în mijlocul lor; și luându-l
în braţe, a zis către ei: oricine va primi în numele Meu pe unul dintre acești
copii pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește pe Mine nu Mă primește
pe Mine, ci pe Ace<strong>la</strong> care M-a trimis pe Mine. Atunci Ioan a grăit către El:
Învăţătorule, am văzut pe unul izgonind diavoli în numele Tău, dar care nu merge
după noi, și l-am oprit, pentru că nu vine după noi. Dar Iisus a zis: nu-l opriţi,
căci nu este nimeni care să facă minuni în numele Meu și să poată, îndată după
aceasta, să Mă vorbească de rău. Cine nu este împotriva noastră este pentru
noi. Iar oricine vă va adăpa pe voi cu un pahar de apă în numele Meu, pentru
că sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsp<strong>la</strong>ta sa.
Ignatie Teoforul
Potrivit Tradiţiei copilul care a fost luat în braţe de Mântuitorul Iisus Hristos şi aşezat
în mijlocul ucenicilor săi, după ce aceştia s-au certat pentru întâietate se numea
Ignatie. Acesta după ce a crescut a devenit ucenicul Sfântului Apostol şi Evanghelist
Ioan. Mai apoi, cu sfatul tuturor Apostolilor a fost aşezat episcop al Antiohiei, locul
unde ucenicii Domnului s-au numit pentru întâia oară creştini. 544
541 Mitr. Nico<strong>la</strong>e M<strong>la</strong>din, Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, pp. 221 – 222.
542 Arhim. Teofil Părăian, Să luăm aminte, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 83.
543 Ps 138, 14.
544 Fapte 11, 26.
237

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Pentru faptul că a fost ţinut în braţe de Mântuitorul şi dat ca exemplu ucenicilor,
atunci când a zis: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca şi copiii, nu veţi intra
în Împărăţia cerurilor” 545 şi „Cine va primi pe un copil ca acesta în numele Meu, pe Mine
mă primeşte”, 546 Ignatie s-a numit Teofor, adică „purtat de Dumnezeu”. Ca şi în limba
română un cuvânt accentuat diferit are conotaţie diferită, deşi ca formă cuvântul
este ace<strong>la</strong>şi. Şi pentru că vorbim de copii, ace<strong>la</strong>şi cuvânt cu accentul pus pe
prima vocală (cópii) are un alt înţeţeles, respectiv exemp<strong>la</strong>re după un original.
La fel şi cuvântul grecesc „teofor”; dacă accentul este <strong>la</strong> începutul cuvântului,
„teofor” înseamnă „purtat de Dumnezeu”, iar dacă accentul se află <strong>la</strong> finele cuvântului,
„teofor” înseamnă „purtător de Dumnezeu”.
Ignatie a devenit din copil „purtat de Dumnezeu”, copil „purtător de Dumnezeu”.
Despre el ştim că a suferit moarte martirică în timpul împăratului Traian. Acesta
dobândind o biruinţă asupra sciţilor a adus jertfe zeilor. Creştinii, pentru că
refuzau să jertfească, au fost persecutaţi. Întâmplându-se ca împăratul să treacă
prin Antiohia, episcopul Ignatie a fost pârât că este creştin şi, pentru că nu a
vrut să jertfească zeilor, a fost condamnat <strong>la</strong> moarte. Împăratul a hotărât să-l
ducă <strong>la</strong> Roma unde să-l dea spre mâncare fiarelor sălbatice. Citim în „Vieţile
Sfinţilor” că:
„Atunci când a fost dus spre mâncare fiarelor, avea neîncetat în gura sa numele
lui Iisus Hristos. L-au întrebat păgânii pentru ce pomenește neîncetat acest
nume? Sfântul a răspuns că are în inima sa scris acest nume, iar cu buzele Îl
mărturisește pe Ace<strong>la</strong> pe Care de-a pururea Îl poartă în inimă. După aceasta,
sfântul fiind mâncat de fiare, lângă oasele lui, ce rămăseseră din voia lui
Dumnezeu, s-a găsit inima întreagă, nemâncată de fiare. Aflându-o necredincioșii
și aducându-și aminte de cuvintele Sfântului Ignatie, au despicat-o în
două, vrând să vadă dacă este adevărat ceea ce zicea Ignatie. Și au af<strong>la</strong>t înăuntru
pe amândouă părţile scris cu litere aurite: Iisus Hristos.
Înștiinţându-se împăratul Traian de sfârșitul Sfântului Ignatie și auzind de
creștini că sunt oameni buni și blânzi, vieţuind cu înfrânare, iubind curăţenia,
ferindu-se de toate lucrurile cele rele și având viaţă fără de prihană, a
poruncit să nu-i mai caute ca să-i omoare, ci i-a lăsat să vieţuiască în pace.
După aceasta, au fost aduse cinstitele moaște ale Sfântului Ignatie în Antiohia,
cu mare cinste, spre apărarea cetăţii și tămăduirea celor bolnavi.
Astfel Sfântul Ignatie cu numele și cu fapta a fost purtător de Dumnezeu,
având în inima sa de-a pururea numele Domnului Hristos, scris ca și cu un
condei, fiind vas ales asemenea Apostolului Pavel.”. 547
545 Mt 18, 3.
546 Mc 10, 15; Lc 18, 17.
547 Pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, în Vieţile sfinţilor pe
luna decembrie, ziua a douăzecea, Ed. Episcopiei Romanului, 1993, pp. 398 – 399.
238

Perioada Octoihului
După ce Mântuitorul îl dă pe Ignatie pildă de credinţă ucenicilor săi, evanghelistul
Marcu ne spune că Ioan, ucenicul pe care-l iubea Iisus, îi mărturiseşte
Domnului că a oprit pe cineva care scotea demoni în numele Lui. Răspunsul
Mântuitorului este categoric:
„Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să
poată, degrabă, să Mă vorbească de rău.” (Mc 9, 39).
Numele Domnului nostru Iisus Hristos este atât de puternic încât numai simp<strong>la</strong>
lui rostire este înfricoşătoare pentru diavoli. Ne spune textul Scripturii că şi
diavolii „cred şi se cutremură”. Cu toată credinţa lor, ei nu pot rosti numele lui
Dumnezeu.
Avva Eusebie, presbiterul Lavrei Raithului, spunea că:
„Un demon s-a dus <strong>la</strong> chilia unui bătrân în chip de monah. Și bătând <strong>la</strong> ușă,
i-a deschis lui bătrânul și îi zice: «Roagă-te.». Iar demonul zice: «Acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.». Bătrânul însă îi zice de trei ori: «Roagă-te.». Iar
demonul zice: «Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.». Atunci, bătrânul
zice: «Mergi cu bine, roagă-te și zi: S<strong>la</strong>vă Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt,
totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.». Și zicând acestea bătrânul,
demonul ca alungat de foc s-a făcut nevăzut.”. 548
Rostirea numelui cuiva este echivalentă cu invocarea persoanei respective. În
Vechiul Testament evreii nu pronunţau numele lui Dumnezeu din respect şi din
teamă. La fel noi creştinii ne ferim să pronunţăm numele diavolului, pentru că
diavolul nu aşteaptă să fie chemat de două ori. 549
Teoclit Dionisiatul în „Dialoguri <strong>la</strong> Athos”, vorbind despre războiul nevăzut ce
se săvârşeşte în inimă, spune:
„În inimă se săvârșește și războiul satanei care, fiindcă este nevăzut, nu-l simt
cei mulţi. Părinţii zic că satana face totul ca oamenii să nu afle cumva că se
găsește în ei, ci să creadă că săgetează inimile lor din afară.
De aceea, pomenirea numelui Domnului Iisus va trezi pe diavol și tot pomenirea
aceasta îl va smeri. Fiindcă coboară în adâncul inimii, numele lui Iisus
va scoate afară pe diavolul care stăpânește în acest loc, iar pe suflet îl va face
viu.”. 550
548 Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinaitic, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu,
1995, p. 93.
549 Mitrop. Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi <strong>la</strong> texte vechi, Sibiu, 1989, p. 224.
550 Teoclit Dionisiatul, Dialoguri <strong>la</strong> Athos, 2, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Alba
Iulia, 1994, p. 40.
239

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
240
Sâmbătă. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 14, 1 – 11
În vremea aceea a intrat Iisus în casa uneia dintre căpeteniile fariseilor, în zi
de sâmbătă, ca să mănânce pâine, iar ei îl pândeau. Și iată înaintea Lui era
un om bolnav de idropică. Atunci Iisus, luând cuvântul, a zis către farisei și
către învăţătorii de lege, întrebând: se cuvine a vindeca sâmbăta, ori nu? Ei
însă au tăcut. Dar El, apucându-l pe bolnav, l-a vindecat și i-a dat drumul.
Și iarăși a zis, vorbind către ei: care dintre voi, de-i va cădea asinul sau boul
în fântână, nu-l va scoate îndată afară în ziua sâmbetei? Și n-au putut să-i
răspundă <strong>la</strong> acestea. Apoi, luând seama cum își alegeau <strong>la</strong> masă cele dintâi
locuri, a spus oaspeţilor o pildă, zicând către ei: când ești chemat de cineva
<strong>la</strong> nuntă, nu te așeza în fruntea mesei, ca nu cumva să fie chemat de gazdă
altul mai de cinste decât tine; și, venind cel care te-a chemat și pe tine și pe
el, să-ţi zică: dă acestuia locul; și atunci cu rușine te vei duce <strong>la</strong> locul cel mai
de pe urmă. Ci tu, când ești chemat, du-te și te așază în locul cel mai din
urmă, așa încât, când va veni cel care te-a chemat, el să-ţi zică: prietene,
mută-te mai sus. Atunci vei avea cinste în faţa celor care vor ședea împreună
cu tine. Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smerește pe
sine se va înălţa.
„Cel ce se smerete pe sine se va înă<strong>la</strong>”
În Prologul Antimarcionit găsim mai multe date biogafice referitoare <strong>la</strong> autorul
Evangheliei a treia:
„Autorul Evangheliei a treia, Luca, era sirian din Antiohia, medic de profesie.
El a fost ucenicul Apostolilor, mai târziu a fost ucenicul lui Pavel până <strong>la</strong> moartea
acestuia. A slujit Domnului fără abatere, nu s-a căsătorit, nu a avut copii,
a murit plin de Sfântul Duh <strong>la</strong> 84 de ani în Beoţia. Luca a scris Evanghelia
sa mișcat de Sfântul Duh, în regiunea Ahaia (Grecia). În prologul său arăta
că și înainte de el au fost scrise alte Evanghelii.”. 551
Ce ne interesează pe noi din această mărturie a Tradiţiei este faptul că evanghelsitul
Luca a fost medic de profesie. Prin urmare, el este foarte atent atunci
când descrie de ce boală suferea persoana care venea <strong>la</strong> Mântuitorul pentru a cere
vindecare. Aşa este şi cazul bolnavului de idropică.
Hidropica este o boală cauzată de acumu<strong>la</strong>rea patologică de apă în ţesuturile
organismului. 552 Nu este o boală contagioasă, molipsitoare care să-l izoleze pe
551 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Studiul Noului Testament, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2005,
p. 173.
552 Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de
ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001,
p. 1540.

Perioada Octoihului
bolnav de societate. Cel bolnav de idropică a reuşit să ajungă aproape de casa
„uneia dintre căpeteniile fariseilor”, probabil în oraşul de sus, în Sion. Poate era
chiar un cunoscut al acestuia, căci evanghelsitul Luca ne spune că Iisus a intrat
în casa fariseului. 553 Oricum s-a întâmp<strong>la</strong>t, Iisus îl vindecă. Mai înainte de a-l vindeca
Iisus îi întreabă pe cei prezenţi:
„Cuvine-se a vindeca sâmbăta ori nu?” (Lc 14, 3).
Ei însă au tăcut. Dacă au avut un cuvânt de spus când un oarecare a primit
vindecare în ziua sâmbetei, acum, fiind vorba de un cunoscut, de un apropiat
de-al lor, au tăcut. Nu ştim cine a fost cel bolnav. Poate a fost chiar un copil de-al
fariseilor, căci i-a întrebat Mântuitorul pe cei prezenţi:
„Care dintre voi, de-i cădea fiul în fântână nu-l va scoate îndată în ziua sâmbetei?”
(Lc 14, 5).
Aşezându-se apoi <strong>la</strong> masă, Mântuitorul a văzut că majoritatea fariseilor îşi alegeau
cele dintâi locuri. Acest fapt a constituit un prilej pentru Domnul Hristos
de a le vorbi cărturarilor şi fariseilor despre smerenie. Concluzia pildei a fost:
„Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălţa.”
(Lc 14, 11).
Şi pentru că fariseii nu se amestecau cu cei<strong>la</strong>lţi oameni pe care îi dispreţuiau
şi îi considerau cu mult mai prejos decât ei, Mântuitorul îl îndeamnă pe cel care-L
chemase ca <strong>la</strong> viitoarea cină să nu-şi cheme prietenii, fraţii sau rudele, ci să-i cheme
pe cei care nu-i pot răsplăti, pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi.
Celui care va face aceasta i se va răsplăti <strong>la</strong> învierea drepţilor. 554
Sfântul Teofan Zăvorâtul tâlcuind cuvântul Mântuitorului: „Atunci când eşti
chemat undeva, nu te aşeza <strong>la</strong> loc de frunte”, spune:
„Dacă generalizăm, reiese că întotdeuna și oriunde să te mulţumești cu partea
cea mai umilă. În această regulă simplă se află cuprinsă pe scurt toată bogăţia
smereniei.”. 555
Fariseii, cu toate că erau drepţi, sufereau de s<strong>la</strong>vă deşartă, de mândrie. Mai
bine zis, fariseii se considerau drepţi, pentru că un singur păcat întunecă toată
dreptatea. Mântuitorul ne învaţă acum că omul trebuie să-şi recunoască locul înaintea
lui Dumnezeu. El este Cel care ne cheamă mai în faţă, dacă inima noastră
553 Lc 14, 1.
554 Lc 14, 14.
555 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sofia,
București, 1999, p. 242.
241

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
este curată. Nu omul se aşază într-un loc anume, ci Dumnezeu este Cel care îl aşază
acolo. Episcopul obişnuieşte să se semneze în actele oficiale în felul următor:
242
„Din mi<strong>la</strong> lui Dumnezeu, episcop…”. 556
Locul nostru în faţa lui Dumnezeu este hotărât în funcţie de smerenia noastră,
pentru că:
„Cel ce se smerește pe sine se va înălţa.” (Lc 14, 11).
Smerenia este virtutea care ne aşază în raporturi corecte atât cu Dumnezeu,
cât şi cu semenii. Printr-un alt nume, mai accesibil vorbirii curente, i se mai spune
„modestie”, iar modestia este lăudată şi apreciată atât de Dumnezeu, cât şi de
oameni. Comparând această virtute a smereniei cu păcatul mândriei, părintele
Dumitru Stăniloae spunea următoarele:
„Mândria ne înalţă în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul
iadului, fiind cel mai cumplit rău. Tot așa smerenia, coborându-ne în aparenţă,
ne înalţă pe cea mai înaltă treaptă, luându-și ca virtute locul imediat
înaintea nepătimirii și iubirii. Dacă mândria ca egoism este izvorul tuturor
patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor.”. 557
„Cel care are smerenia recunoaște ce anume este el în faţa atotputeniciei lui
Dumnezeu. În mândrie se află uitarea de Dumnezeu și uitarea limitelor
noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conștiinţă sporită a prezenţei
lui Dumnezeu. Cel care are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură
de infinitatea lui Dumnezeu nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El
primește în ace<strong>la</strong>și timp infinitatea și iubirea. Nu-i p<strong>la</strong>ce să fie remarcat de
cei<strong>la</strong>lţi. Dar are bucuria de a se bucura, da a trăi, da a se îmbogăţi în
Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Nu este o muti<strong>la</strong>re.
Este o modalitate de a lărgi orizontul interior, da a spori în înţelegere, de a
fi mai înţelept și mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a
nu mai lucra sub presiunea altora. Dumnezeu îi dă toate acestea ca mărturie
a iubirii Lui.”. 558
Putem spune în concluzie aceste cuvinte: mândria înalţă ziduri, iar smerenia ridică
poduri. Dacă fariseul din pilda rostită de Domnul Hristos se raporta numai <strong>la</strong>
sine, mulţumind doar pentru sine, iată că Maica Domnului în vizită <strong>la</strong> Elisabeta,
în cântarea pe care o rosteşte inspirată de Duhul Sfânt îi cuprinde pe toţi, zicând:
556 Și este menţionată eparhia pe care o conduce.
557 Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica ortodoxă, vol. 1. Ascetica, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1993,
pp. 182 – 183.
558 M. Costa de Beauregard, D. Stăniloae, Mică dogmatică vorbită – dialoguri <strong>la</strong> Cernica, Ed.
Deisis, Sibiu,1995, pp. 181 – 182.

Perioada Octoihului
„Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată, de acum mă
vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este
numele Lui. Și mi<strong>la</strong> Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a
tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe
cei puternici de pe tronuri și a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut
de bunătăţi și pe cei bogaţi i-a scos afară deșerţi.” (Lc 1, 46 – 53).
Maica Domnului este „podul de smerenie” înălţat peste „marea acestei vieţi” care
îi îndrumă spre Împărăţia lui Dumnezeu pe toţi cei ce plâng, pe toţi cei ce flămânzesc
şi însetează de dreptate, pe cei milostivi şi pe cei blânzi, pe cei curaţi cu
inima şi pe făcătorii de pace, cum spunem <strong>la</strong> începutul Paraclisului Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu:
„Apa trecând-o ca pe uscat și din răutatea egiptenilor scăpând israeliteanul
striga: «Izbăvitorului și Dumnezeului nostru să-I cântăm.».”. 559
Aşa spunem şi în Acatistele închinate Maicii Domnului:
„Bucură-te, podul care treci <strong>la</strong> cer pe cei de pe pământ.”; 560
„Bucură-te, pod care cu adevărat ne treci pe noi de <strong>la</strong> moarte <strong>la</strong> viaţă.”. 561
O mai numim pe Maica Domnului „floare neveştejită”. 562 De ce? Pentru că o
floare se deschide spre alte inimi. Cât timp rămâne un boboc, floarea este frumosă
doar pentru sine; când însă un boboc „se deschide” el trece de <strong>la</strong> „frumos” <strong>la</strong>
„prea frumos”. Şi este aşa pentru că acum i se văd petalele care o ajută să se „lege”
de o altă floare din buchet.
În „buchetul neamului omenesc” Maica Domnului este „floarea cea pururea
neveştejită” care ne cheamă pe toţi <strong>la</strong> „comuniunea smereniei”. La această comuniune
au ajuns toţi sfinţii; <strong>la</strong> această comuniune suntem chemaţi şi noi!
559 Irmosul cântării întâia, Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în Ceaslov, Ed. IBMBOR,
București, 1992, p. 382.
560 Icosul al doilea, Acatistul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în Ceaslov, Ed.
IBMBOR, București, 1992, p. 322.
561 Icosul întâi, Acatistul Maicii Domnului. Bucuria tuturor celor necăjiţi, în Ceaslov, Ed. IBMBOR,
București, 1973, p. 323.
562 Icosul al optulea, Acatistul Maicii Domnului. Bucuria tuturor celor necăjiţi, în Ceaslov, Ed.
IBMBOR, București, 1973, p. 331.
243

Luni. săptămâna a xxxi-a după rusalii
Eanghei iei: Mc 9, 42 – 50; 10, 1 – 2
Zis-a Domnul: oricine va face pe vreunul dintre aceștia mai mici care cred
în Mine să cadă în păcat, mai bine ar fi pentru el să-i atârne cineva o piatră
de moară de gât și să-l arunce în mare. Dacă mâna ta te îndeamnă <strong>la</strong> păcat,
taie-o; căci este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai amândouă
mâinile și să intri în gheena, în focul cel nestins, unde viermele nu
moare și focul nu se stinge. Iar dacă piciorul tău te îndeamnă <strong>la</strong> păcat, taie-l;
căci este mai bine pentru tine să intri în viaţă șchiop, decât să ai două picioare
și să fii aruncat în gheena, în focul cel nestins, unde viermele nu moare și
focul nu se stinge. Și dacă ochiul tău te îndeamnă <strong>la</strong> păcat, scoate-l; căci este
mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi,
decât să ai doi ochi și să fii aruncat în focul gheenei, unde viermele nu moare
și focul nu se stinge. Pentru că orice om se va săra cu foc, după cum orice
jertfă se va săra cu sare. Bun lucru este sarea; dar, dacă își va pierde puterea
de a săra, cu ce o veţi mai drege? Să aveţi sare în voi și să fiţi în pace unii cu
alţii. Iar de acolo, sculându-se, a venit în ţinutul Iudeii, de cea<strong>la</strong>ltă parte a
Iordanului; și mulţimile s-au adunat din nou <strong>la</strong> Dânsul și iarăși îi învăţa pe
ei, precum îi era obiceiul.
„Ochii” prin care nu vedem
În Predica de pe Munte Mântuitorul, după ce atrage atenţia că oricine se uită <strong>la</strong>
femeie, poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui, spune:
„Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine, scoate-l și aruncă-l de <strong>la</strong>
tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădu<strong>la</strong>rele tale, decât tot trupul
să fie aruncat în gheenă. Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe tine,
taie-o și o aruncă de <strong>la</strong> tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădu<strong>la</strong>rele
tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.” (Mt 5, 29 – 30).
Mântuitorul nu vorbeşte aici despre mădu<strong>la</strong>rele trupului, cum greşit a înţeles
Origen care trăind în compania fecioarelor s-a făcut pe sine famen. 563 Potrivit
563 Henri Crouzel S.J., Origen. Personajul – exegetul – omul duhovnicesc – teologul, trad. Cristian
Pop, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 50.
245

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Sfântului Ioan Gură de Aur, Mântuitorul nu vorbeşte aici de mădu<strong>la</strong>rele trupului,
ci de prieteni, de cunoscuţi, de cei pe care-i socotim nişte mădu<strong>la</strong>re de neapărată
trebuinţă:
246
„Nu trupul este de vină pentru săvârșirea păcatelor, ci de vină este gândul nostru
cel rău. Nu este de vină ochiul care vede, ci mintea și cugetul. Adeseori
când mintea ne e îndreptată în altă parte, ochiul nu vede pe cei din faţă. Prin
urmare vederea nu se datorește în întregime ochiului. Dacă Hristos ar fi vorbit
de mădu<strong>la</strong>rele trupului nostru, n-ar fi vorbit numai de un singur ochi și
nici numai de ochiul drept, ci de amândoi. Căci cine se smintește din pricina
ochiului drept, apoi fără îndoială se va sminti și din pricina ochiului stâng.
Și a adăugat și mâna ca să afli că nu e vorba de mădu<strong>la</strong>rele trupului, ci de cei
care sunt în strânsă legătură cu noi, cu prietenii noștri.”. 564
La fel spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Ceea ce spune parabo<strong>la</strong> în chip întunecos se poate înţelege și despre prieteni,
care ne sunt ca niște ochi, și despre rudenii, care ne sunt ca niște mâini,
și despre slugi, care ne slujesc ca niște picioare.”. 565
Prietenii ne sunt ca nişte ochi, pentru că prin ei vedem ceea ce ne înconjoară;
rudele ne sunt ca nişte mâini, pentru că prin ele ne ajutăm; iar slujitorii, cei pe
care îi avem în subordine ne sunt ca nişte picioare, pentru că fac lucrurile pe care
trebuie să le facem noi; merg în locul nostru şi săvârşesc lucrarea noastră. Când
însă influenţa venită din partea lor este negativă Domnul Hristos ne îndeamnă
să ne îndepărtăm de prieteni, de rude şi de slujitori. Sunt renunţări care pot fi
uneori dureroase, pentru că <strong>la</strong> cei apropiaţi nu renunţăm uşor.
Citim în Evanghelia după Matei că Mântuitorul le spune apostolilor atunci
când îi trimite <strong>la</strong> propovăduire:
„Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace,
ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe
noră de soacra sa. Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubește pe
tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce
iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine
ţine <strong>la</strong> sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va
găsi.” (Mt 10, 34 – 39).
564 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994,
pp. 221 – 222.
565 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri, răspunsuri, 35, trad. de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, în Filocalia vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 232.

Perioada Octoihului
„Duşmanii omului sunt casnicii lui”. Ei – „casnicii” ne iubesc pe noi şi noi îi
iubim pe ei; dar noi nu trebuie să-i urmăm atunci când ei ne împiedică să ne dăruim
lui Dumnezeu. În măsura în care ne abat de <strong>la</strong> unicul drum adevărat, ei ne
devin „vrăjmaşi”:
„Dacă tatăl, sau fiul sau fratele cuiva este necredincios și sunt piedică pentru
mântuire și obstacol spre viaţa de sus, cu aceia creștinul să nu mai fie de acord,
nici să fie de aceeași părere cu ei, ci să pună capăt rudeniei trupești din pricina
dușmăniei duhovnicești.”. 566
Mari. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 10, 2 – 12
În vremea aceea, când s-au apropiat de Iisus, fariseii L-au întrebat, ispitindu-L,
dacă se cade bărbatului să-și <strong>la</strong>se femeia? Iar El, răspunzând, le-a grăit:
ce v-a poruncit vouă Moise? Iar ei au zis: Moise a dat voie să-i scrie carte de
despărţire și să o <strong>la</strong>se. Atunci, răspunzând, Iisus le-a zis: din pricina împietririi
inimii voastre v-a scris vouă porunca aceasta. Dar, din începutul zidirii,
bărbat și femeie i-a făcut pe ei Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său
și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup, așa că nu
mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai
despartă. Dar în casă, iarăși L-au întrebat ucenicii despre aceasta. Atunci El
le-a spus: oricine va lăsa pe femeia sa și va lua alta face desfrânare cu ea; iar
femeia, de-și va lăsa bărbatul ei și se va mărita cu altul, face desfrânare.
Căsătoria i „cartea de despărire”
În Vechiul Testament căsătoria nu avea un caracter religios. Era doar o binecuvântare
pe care părinţii o rosteau celor care se căsătoreau. Poate şi din această
cauză se ajungea atât de uşor <strong>la</strong> despărţiri între soţi. În Legea lui Moise se prevedea
că dacă o femeie nu va af<strong>la</strong> bunăvoinţă în ochii bărbatului său, pentru că va
găsi el ceva neplăcut <strong>la</strong> ea, bărbatul poate să-i scrie o carte de despărţire şi s-o trimită
din casa sa. 567 Mântuitorul le spune însă fariseilor că Moise a dat această lege
pentru că inimile lor erau învârtoşate, cu alte cuvinte: aveau inimi de piatră, erau
nemilostivi şi neîndurători.
„La începutul făpturii” – spune Mântuitorul, adică <strong>la</strong> creaţie, nu a fost aşa, ci
bărbatul a fost egal cu femeia. Din cauza păcatului acest raport de egalitate din-
566 Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, în PSB 4, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, București, 1982, pp. 49 – 50.
567 Deut 24, 1.
247

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
tre bărbat şi femeie a fost afectat. Legea mozaică a urmărit să-i păstreze femeii o
oarecare demnitate faţă de bărbatul său, dar cu toate acestea femeia nu se bucura
de egalitate şi libertate desăvârşite. După Lege ea nu se putea căsători decât cu
aprobarea tatălui sau fratelui său mai mare, nu avea voie să facă nicio făgăduinţă
înaintea lui Dumnezeu decât cu acordul soţului său. În viaţa de familie îi revenea
obligaţia de a face toate treburile din gospodărie şi uneori mergea chiar <strong>la</strong>
munca câmpului sau se îngrijea de creşterea animalelor. Ea nu avea dreptul de
moştenire, care era rezervat exclusiv soţului său, iar de <strong>la</strong> petrecerile particu<strong>la</strong>re
era exclusă. Totuşi, ea se numea stăpâna ca şi soţul său, deoarece avea sub autoritatea
ei sc<strong>la</strong>vele. 568
În episto<strong>la</strong> către Ga<strong>la</strong>teni, Sfântul Apostol Pavel spune că Legea scrisă a apărut
ca urmare a călcării legii morale nescrise, 569 cu care se naşte fiecare om. Aşadar,
Legea a apărut ca urmare a păcatului, dar nu este consecinţa lui. Rostul Legii este
de a limita păcatul, de a-l descoperi şi de a-l pedepsi.
Biserica Ortodoxă pe temeiul cuvintelor Mântuitorului spuse în Predica de pe
Munte: „Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfânare o face să săvârşească
adulter şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter”, 570 admite divorţul pentru
pricină de desfrânare. Dreptul canonic ortodox a mai admis pe lângă infidelitate
şi alte motive pentru divorţ, tocmai pentru a evita unele consecinţe grave în
cazul menţinerii căsătoriilor care nu-şi mai pot atinge scopul şi care primejduiesc
atât viaţa fizică, cât şi cea morală şi religioasă a soţilor. Pornind de <strong>la</strong> constatarea
că divorţul se admite de către Mântuitorul numai pentru păcate grave care
pot provoca moartea morală a unuia dintre soţi, Biserica Ortodoxă mai admite
divorţul pentru următoarele motive: refuzul convieţuirii conjugale, părăsirea
domiciliului, crima, avortul, atentatul <strong>la</strong> viaţa soţului ş.a.
Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică nu îngăduie
divorţul pentru niciun motiv, chiar dacă cei doi soţi nu voiesc să convieţuiască
nicidecum împreună. Divorţul este admis numai ca o excepţie pe care o poate
face numai papa, care acordă o dispensă ce are ca efect desfacerea căsătoriei.
Pentru mare majoritate a credincioşilor romano-catolici se admite numai separaţia
lor fizică şi gospodărească, cunoscută sub numele de „separaţie de pat şi de
masă”. De fapt această separaţie nu face altceva decât să sporească neînţelegerile
dintre cei doi. 571
568 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, pp. 130 – 131.
569 „Ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege.” (Gal 3, 19).
570 Mt 5, 32.
571 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legis<strong>la</strong>ţie și administraţie bisericească,
vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990, pp. 102 – 103, 108.
248

Perioada Octoihului
Oricum ar fi, divorţul este un act negativ <strong>la</strong> care se ajunge din lipsa de iubire.
Cei care au dragoste toate le rabdă – cum spune Sfântul Apostol Pavel:
„Dragostea îndelung rabdă; nu pizmuiește; nu se aprinde de mânie; nu gândește
răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” (1 Cor 13, 4 – 6).
A fi fără de iubire înseamnă a fi fără Dumnezeu. Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan îi îndeamna pe credincioşi, spunând:
„Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de <strong>la</strong> Dumnezeu
și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel
ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.”
(1 In 4, 7 – 8).
Prin participarea Lui <strong>la</strong> nunta din Cana Galileii, Domnul Hristos a ridicat unirea
dintre bărbat şi femeie de <strong>la</strong> nivelul de alianţă <strong>la</strong> cel de taină. Sfântul Apostol
Pavel, în episto<strong>la</strong> către Efeseni, arată că unirea dintre bărbat şi femeie este unică,
eternă şi divină; este un mare mister, o taină nespusă, ca şi împreunarea dintre
Hristos şi Biserica Sa. 572
Unirea dintre bărbat şi femeie este o Taină, dar numai în Hristos şi în Biserică.
Prin harul primit prin Taina Cununiei orice imperfecţiune întâlnită înlăuntrul vieţii
conjugale este înlăturată; neînţelegerile dintre soţi sunt îndepărtate; distanţele
nepotrivirilor dintre ei sunt suprimate. Ceea ce se petrece între Hristos şi sufletul
fiecăruia dintre cei doi devine un fapt semnificativ şi pentru unirea lor. Fiecare
trăieşte şi simte viaţa celui<strong>la</strong>lt ca viaţă a lui proprie, luminată de Hristos. 573
Încheiem cu îndemnul pentru cei căsătoriţi al Sfântului Apostol Pavel din episto<strong>la</strong>
Întâia către Corinteni:
„Celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se
despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se
împace cu bărbatul său; tot așa bărbatul să nu-și <strong>la</strong>se femeia. (…) Dacă o
femeie are bărbat necredincios și el binevoiește să locuiască cu ea, să nu-și <strong>la</strong>se
bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţește prin femeia credincioasă și
femeia necredincioasă se sfinţește prin bărbatul credincios. (…) Te-ai legat
de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie.”
(1 Cor 7, 10 – 11, 13 – 14, 27).
572 Efes 5, 21 – 33.
573 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul și frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II, Alba Iulia, 1996,
p. 32.
249

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
250
Miercuri. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 10, 11 – 16
Zis-a Domnul: oricine va lăsa pe femeia sa și va lua alta face desfrânare cu
ea; iar femeia, de-și va lăsa bărbatul ei și se va mărita cu altul, face desfrânare.
Și aduceau <strong>la</strong> Dânsul copi<strong>la</strong>șii, ca să-și pună mâna peste ei; dar ucenicii certau
pe cei care-i aduceau. Însă, când a văzut aceasta, lui Iisus I-a părut rău și
le-a zis: lăsaţi copiii să vină <strong>la</strong> Mine și nu-i opriţi, căci a unora ca aceștia este
împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că cine nu va primi împărăţia lui
Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. Și, luându-i în braţe, i-a binecuvântat,
punându-și mâinile peste ei.
Copilul între părini i Dumnezeu
Sfântul Apostol Pavel este împotriva celor ce opresc căsătoria; căsătoria este bună,
ea e un dar de <strong>la</strong> Dumnezeu. Unirea între soţ şi soţie este asemănată cu unirea
dintre Hristos şi Biserică. În căsătorie bărbatul şi femeia devin un trup, constituie
o unitate. Unirea „într-un trup” a soţului şi soţiei, care include în sine nu
numai comuniunea spirituală, ci şi cea trupească, nu este în opoziţie cu „unirea
într-un duh” cu Hristos, pentru că unirea căsătoriei este „în Domnul”: căsătoria
e sfinţită, e ridicată în p<strong>la</strong>nul existenţei celei noi. Prin ea se împlineşte voia
Domnului. De aceea, şi unirea carnală în ea este sfinţită; femeia se va mântui prin
naşterea de prunci. Orice re<strong>la</strong>ţie, însă, în afara căsătoriei, distruge unirea cu
Hristos: e păcătoasă. 574
Căsătoria nu are însă numai o perspectivă limitată, aceea de naştere de copii.
Singur Sfântul Ioan Gură de Aur a înţeles poate cel mai bine că esenţa căsătoriei
este iubirea şi că scopul ei iniţial e ace<strong>la</strong> de a uni neamul omenesc. Prin urmare,
primul scop al căsătoriei creştine este iubirea, mai bine zis înmulţirea iubirii pe
pământ. Dacă această iubire este <strong>la</strong> început trupească, ea trebuie să se spiritualizeze
progresiv.
Legătura dintre bărbat şi femeie care produce un copil nu este numai o legătură
trupească, ci ea se trăieşte şi în mod creştin cu răspundere faţă de acest act
prin care dau naştere unui copil de care voi avea grijă. Atât bărbatul cât şi femeia
se angajează <strong>la</strong> toate grijile, <strong>la</strong> toate oboselile şi <strong>la</strong> toate eforturile pe care le va
presupune rodul acestei uniri:
„Sinteza a două inimi, a două puteri de viaţă, a două voinţe de depășire de
sine, copilul, e calea deschisă spre veșnicie. Fiecare copil e un ram din paradis,
o rază de lumină din lumea îngerilor. Dar orice copil aduce cu sine o
574 Mitr. Nico<strong>la</strong>e M<strong>la</strong>din, Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, pp. 141 – 143.

Perioada Octoihului
enormă răspundere care privește pe cei doi părinţi ai lui. Nașterea nu e o
întâmplătoare invenţie omenească. Așa cum Hristos a iubit Biserica și s-a dat
pe Sine pentru ea (Efes 5, 25), iar soţul își iubește soţia până <strong>la</strong> jertfa vieţii
sale, tot așa amândoi părinţii au datorii care îi leagă de copiii lor.”. 575
Pericopa evanghelică de <strong>la</strong> Marcu 10, 11 – 16 ne atrage atenţia asupra gingăşiei
celor mici, a copiilor dar numai după ce a vorbit de mizeria celor mari, de păcatul
părinţilor, de adulter.
Părintele Arsenie Boca, care avea şi studii de medicină, spune că:
„Ereditatea este repetiţia părintelui în fii. Fiii repetă pe părinte numai cu oarecare
aproximaţie. Așa e și firesc, de vreme ce copilul e o sinteză a celor doi
părinţi, o sinteză a celor 4 bunici, a celor 8 străbunici, a celor 16 stră-străbunici
ș.a.m.d. Așadar, în persoana noastră trăiesc mai multe generaţii și un
număr mare de inși. Care este însă suportul de transmitere al eredităţii?
Gena (voi zice mereu geneza) – acea granulă infinit-zecimală de cromatină,
din <strong>la</strong>nţul cromozomilor, este un centru condensat de materie vie, având să
conducă: multiplicarea celulelor, obţinerea formei anatomice a organelor și a
sistemelor, ritmul fiziologic, armonizarea și sincronizarea funcţională cu organismele
vecine din competenţa altor geneze, precum și durata acestora. Geneza
trebuie să știe și să facă: arhitectură, anatomie, calculul rezistenţelor, chimie,
fiziologie, armonie muzicală. Pe scurt: forma, ritmul și durata, care dau tonul
în materie de ereditate.
Este important de știut faptul că fiecare din cei doi părinţi ai noștri ne dau o
serie completă de geneze, înlănţuite împreună, care formează perechi, având
o genă dominantă.
Rânduia<strong>la</strong> firii de a avea doi părinţi, adică avantajul de a fi dubli, e de <strong>la</strong> sine
înţeles. Să presupunem un tată slăbănog <strong>la</strong> minte, cu amândouă genezele privitoare
<strong>la</strong> inteligenţă recesive, și o mamă inteligentă, cu ambele geneze normale.
În conformitate cu legile probabilităţii de <strong>la</strong> baza mecanismului eredităţii,
copiii vor fi hibrizi, adică vor prezenta o geneză dominantă și alta recesivă.
Cum însă caracterele genezei recesive nu se manifestă decât atunci când ambele
geneze sunt recesive, dar nu și atunci când cea<strong>la</strong>ltă e dominantă, însemnează
că geneza dominantă își manifestă singură acţiunea. Copiii, rezultaţi din atari
părinţi, vor avea inteligenţă normală ca și mama, atât numai că ei poartă cu ei,
în mod <strong>la</strong>tent și germenul slăbănogiei, care poate să apară în urmașii lor.”. 576
Aceasta este legea trupului. Legea duhului este pentru noi o taină. Nu ştim
cum se transmite <strong>la</strong> om păcatul originar. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că
575 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul și frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 1996, pp. 212 – 214.
576 Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Aradului, 1995,
pp. 224 – 228.
251

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
„în urma păcatului lui Adam omenitatea s-a îmbolnăvit de stricăciune”. 577 Dacă putem
numi păcatul o boală a sufletului, atunci copilul moşteneşte o înclinaţie spre păcat.
Copiii, deşi nu au săvârşit încă păcate personale, au o înclinaţie spre păcat ca
urmare a păcatului originar săvârşit de Adam.
Încheiem cu afirmaţia teologului John Meyendorff:
252
„Opoziţia dintre Adam și Hristos nu este văzută ca vină și ca iertare, ci ca
moarte și viaţă. Biserica botează copiii nu pentru a le ierta păcatele încă inexistente,
ci pentru ca să le dea o viaţă nouă și nemuritoare, pe care părinţii
lor muritori nu sunt în stare să le-o transmită.”. 578
Joi. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 10, 17 – 27
În vremea aceea, ieșind Iisus în drum ca să plece, a alergat cineva către El și,
îngenunchind înaintea Lui, L-a întrebat, zicând: Învăţătorule bun, ce să fac ca
să moștenesc viaţa cea veșnică? Iar Iisus i-a răspuns: pentru ce îmi zici bun?
Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Știi poruncile: să nu fii
desfrânat, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu înșeli,
cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Dar ace<strong>la</strong>, răspunzând, a zis: Învăţătorule,
acestea toate le-am păzit din tinereţile mele. Iar Iisus, privind <strong>la</strong> el cu drag,
i-a zis: încă una îţi mai lipsește: du-te de vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea
comoară în cer; apoi vino, ia-ţi crucea și urmează Mie. Dar el, întristându-se
de cuvântul acesta, a plecat mâhnit, pentru că avea multe avuţii. Iar Iisus,
uitându-se în jur, a zis către ucenicii Săi: cât de greu vor intra bogaţii în împărăţia
lui Dumnezeu! Dar ucenicii stăteau uimiţi de cuvintele acestea ale Lui.
Atunci Iisus, vorbind din nou, le-a spus: fiilor, cât de anevoie este celor ce se
încred în bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este cămilei să
treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
Dar ei mai mult s-au înfricoșat, zicând unul către altul: atunci cine poate să
se mântuiască? Iar Iisus, uitându-se <strong>la</strong> ei, le-a zis: <strong>la</strong> oameni aceasta este cu
neputinţă, dar nu <strong>la</strong> Dumnezeu; căci <strong>la</strong> Dumnezeu toate sunt cu putinţă.
Comoara din ceruri
Sfântul Irineu de Lyon în „Adversus Haereses”, spune că:
„Mântuitorul, venind să-i mântuiască pe toţi prin Sine, îi renaște pe toţi:
prunci, și copii, și băieţi, și tineri și bătrâni. El a venit pentru toate vârstele:
577 Sfântul Chiril Al Alexandriei, In Rom., (PG 74, 789 B). – cf. John Meyendorff, Teologia
bizantină, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 194.
578 John Meyendorff, op. cit., p. 196.

Perioada Octoihului
pentru copii S-a făcut copil, sfinţind pe copii, pentru tineri S-a făcut tânăr,
făcându-se exemplu pentru ei și sfinţindu-i pentru Domnul. S-a făcut vârstnic
pentru cei vârstnici, ca să le fie învăţător desăvârșit în toate și să-i sfinţească,
dându-li-se pildă.”. 579
Sinopticii Matei, Marcu şi Luca ne re<strong>la</strong>tează o întâlnire a Mântuitorului cu un
om bogat, care era preocupat de dobândirea Împărăţiei cerurilor. Sfântul Apostol
şi Evanghelist Matei ne spune că omul acesta era tânăr, 580 Sfântul Evanghelist
Marcu ne spune că era unul oarecare, 581 iar Sfântul Evanghelist Luca ne spune că
era un dregător. 582 Dacă vom cuprinde toate aceste trei re<strong>la</strong>tări într-una singură,
vom putea spune că omul bogat era un tânăr dregător. Prin urmare ştim că a fost
vorba de un tânăr, că era cineva anume, dar fără nume; nu-i cunoaştem vârsta,
dar îi cunoaştem viaţa, căci ştim că a fost preocupat de păzirea poruncilor şi mai
cunoaştem că Mântuitorul a privit cu drag <strong>la</strong> el.
Dialogul dintre Mântuitorul Hristos şi tânărul bogat s-a desfăşurat pe marginea
poruncilor Vechiului Testament. Domnul Hristos le-a avut în vedere pe toate
zece, dar a pomenit doar cinci:
„Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește
pe tatăl tău și pe mama ta.” (Mt 19, 18 – 19; Mc 10, 19; Lc 18, 20).
La acestea a mai adăugat altele două şi anume:
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mt 19, 19); și,
„Să nu înșeli pe nimeni.” (Mc 10, 19).
Mântuitorul nu a pomenit poruncile care se referă <strong>la</strong> datoriile omului faţă de
Dumnezeu, ci numai poruncile care se referă <strong>la</strong> datoriile pe care le are omul faţă
de semeni, pentru că astfel îi verifică Dumnezeu pe oameni: „Cine zice că iubeşte
pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este.”. 583 Cu alte cuvinte: iubirea
de Dumnezeu se împlineşte prin iubirea faţă de semeni.
Apoi, Mântuitorul s-a adresat <strong>la</strong> măsura omului care l-a întrebat, respectiv a
tânărului. Pentru că tânărul are în general părinţi i-a pus în atenţie cinstirea părinţilor;
pentru că tânărul are tendinţe spre desfrânare, i-a spus: „să nu desfrânezi”;
pentru că tânărul doreşte să stăpânească cât mai multe, i-a spus: „să nu furi”, şi
579 Irénée de Lyon, Contre les Hérésies, II, 2, ed. critique par Adelin Rousseau et Louis Doutreleau,
în Sources Chrétiennes, 294, Ed. du Cerf, Paris, 1982, ch. 20, 3, pp. 221 – 223.
580 Mt 19, 16.
581 Mc 10, 17.
582 Lc 18, 18.
583 1 In 4, 20.
253

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
pentru ca să le cuprindă pe toate, i-a spus: „să nu fii mărturie mincinoasă şi să nu
omori pe cineva.”.
La toate acestea tânărul răspunde ca un bătrân înţelept:
254
„Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţile mele.” (Mt 19, 20; Mc
10, 20; Lc 18, 21).
Totuşi, tânărul simţea că nu este desăvârşit, simţea că îi mai lipseşte ceva.
Domnul Hristos care cunoaşte tainele inimii, care cunoaşte gândurile neexprimate
ale oamenilor, a privit cu drag <strong>la</strong> acest tânăr şi i-a zis:
„Un lucru îţi mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea
comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează-mi Mie.” (Mt 19, 21;
Mc 10, 21; Lc 18, 22).
Tânărul – ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei – a plecat întristat,
căci avea multe avuţii, 584 adică nu s-a putut desprinde de bogăţiile ce le avea şi
să facă ce a zis Domnul Hristos. Unii îl condamnă pe tânărul cel bogat. Ce s-a
întâmp<strong>la</strong>t cu el nu ştim, dar putem presupune: atâta timp cât nu s-a despărţit de
bogăţiile sale, care erau pentru el un idol, 585 nu şi-a agonisit comoară în ceruri.
Cu toate că trăia după poruncile dumnezeieşti, cu toate că Mântuitorului i-a fost
drag, că a privit <strong>la</strong> el cu dragoste, tânărului îi mai lipsea ceva. Şi-a câştigat dragostea
Mântuitorului, actele erau în regulă, dar încă nu a semnat transferul bogăţiei
– de aici, de pe pământ, în ceruri.
Vineri. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 10, 23 – 32
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: cât de greu vor intra bogaţii în împărăţia lui
Dumnezeu! Dar ucenicii stăteau uimiţi de cuvintele acestea ale Lui. Atunci
Iisus, vorbind din nou, le-a spus: fiilor, cât de anevoie este celor ce se încred
în bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este cămilei să treacă
prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Dar
ei mai mult s-au înfricoșat, zicând unul către altul: atunci cine poate să se
mântuiască? Iar Iisus, uitându-se <strong>la</strong> ei, le-a zis: <strong>la</strong> oameni aceasta este cu neputinţă,
dar nu <strong>la</strong> Dumnezeu; căci <strong>la</strong> Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Și a început
Petru a zice către Dânsul: iată, noi am lăsat toate și am venit după Tine.
Răspunzând, Iisus a zis: adevărat vă spun vouă că nu este nimeni care să-și fi
lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau
584 Mt 19, 22; Mc 10, 22; Lc 18, 23.
585 Adică bogăţiile ţineau în inima tânărului locul lui Dumnezeu.

Perioada Octoihului
ţarine pentru Mine și pentru Evanghelie și să nu ia însutit, acum în vremea
aceasta, în mijlocul prigonirilor, case și fraţi, și surori, și tată, și mamă, și copii,
și ţarine; iar în veacul ce va să vie, viaţă veșnică. Dar mulţi din cei dintâi vor
fi în urmă și cei din urmă întâi. Dar, când erau pe drum, mergând în sus spre
Ierusalim, și Iisus mergea înaintea lor, ucenicii erau uimiţi; iar cei care mergeau
după ei erau cuprinși de teamă.
„Care bogat se va mântui?”
După ce tânărul cel bogat a af<strong>la</strong>t că îi mai lipseşte ceva ca să fie desăvârşit, respectiv
să-şi vândă averea şi s-o împartă săracilor, ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist
Matei că:
„A plecat întristat căci avea multe avuţii.” (Mt 19, 22; Mc 10, 22; Lc 18, 23).
Părintele Teofil Părăian duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de <strong>la</strong> Sâmbăta de
Sus spune că Mântuitorul se foloseşte de o hiperbolă atunci când zice:
„Mai ușor este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre
în împărăţia lui Dumnezeu.” (Mt 19, 24; Mc 10, 25; Lc 18, 25).
În unele traduceri apare cuvântul „funia”, fiindcă cuvântul grecesc „camilos”
înseamnă şi funie şi cămilă. Oricum nici funia, nici cămi<strong>la</strong> nu pot trece prin urechile
acului. Nu se poate zice că bogaţii nu au intrat în Împărăţia cerurilor. De
exemplu Iov care avea atâtea averi, care apoi le-a pierdut, dar le-a şi recâştigat,
acesta sigur a intrat în Împărăţia cerurilor aşa bogat cum a fost, pentru că a folosit
bogăţia spre binele altora.
Sfântul Clement Alexandrinul vorbind despre tânărul cel bogat îşi intitulează
exc<strong>la</strong>mativ omilia sa: „Care bogat se va mântui?”. Şi răspunde:
„Bogăţia este o unealtă. (…) Nu poţi da vina pe bogăţie; bogăţia este nevinovată;
nu e nici bună, nici rea; dar te poţi folosi de ea și în bine și în rău, după
cum vrei, și atunci vina cade pe tine. Bogăţia este făcută să slujească, nu să conducă.
Deci nu te despărţi de averile tale; mai bine desparte-te de patimile sufletului
tău care nu-ţi îngăduie să folosești spre bine averile tale, căci în acest chip
trebuie înţeleasă despărţirea de toate averile și împărţirea lor săracilor.”. 586
Prin urmare, cel care ştie că posedă averile sale mai mult pentru fraţii săi decât
pentru sine, cel care se socoteşte stăpân peste averi, iar nu rob al lor, ace<strong>la</strong> nu le
poartă în sufletul său şi nici nu-şi mărgineşte viaţa <strong>la</strong> ele, iar dacă vreodată ar trebui
să se lipsească de ele poate îndura şi pierderea lor cu inimă netulburată.
Hristos l-a lăudat pe Zaheu vameşul atunci când acesta a zis:
586 Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, în PSB 4, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, București, 1982, p. 44.
255

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
256
„Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, și de am nedreptăţit pe
cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc 19, 8).
Ucenicii auzind cât de greu se pot mântui cei ce au averi, l-au întrebat pe
Mântuitorul:
„Și cine poate să se mântuiască?” (Mt 19, 25; Mc 10, 26; Lc 18, 26).
Mântuitorul vine cu un răspuns încurajator, dătător de nădejde:
„La oameni lucrul acesta e cu neputinţă, dar nu <strong>la</strong> Dumnezeu. Căci <strong>la</strong> Dumnezeu
toate sunt cu putinţă.” (Mt 19, 26; Mc 10, 27; Lc 18, 27),
adică ce nu pot face eu ca om face Dumnezeu şi mă ajută şi mă scoate Dumnezeu.
Dumnezeu vine în ajutorul sufletelor care au voinţă. Noi facem ce putem din partea
noastră şi ce nu putem poate Dumnezeu şi ne ajută şi lucrul acesta este foarte
încurajator.
Se pare că Apostolul Petru dorea lămuriri. Dacă cei bogaţi se mântuiesc greu,
cei săraci se mântuiesc mai uşor? De aceea îl întreabă pe Mântuitorul:
„Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat.” (Mt 19, 27; Mc 10, 28; Lc 18, 28).
Şi Mântuitorul îi răspunde:
„Nu este nimeni care și-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată,
sau copii, sau ţarine pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu ia însutit –
acum, în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină: viaţă veșnică.” (Mt 19,
29; Mc 10, 29 – 30; Lc 18, 29 – 30).
Mântuitorul nu a spus că bogaţii nu se mântuiesc, iar săracii se mântuiesc. Pot
fi oameni săraci care să gândească <strong>la</strong> bogăţie, să fie împătimiţi de bogăţie, dar să
nu ajungă niciodată să o dobândească. Unii ca aceşti sunt departe de Împărăţia
lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a fericit doar pe „săracii cu duhul” şi doar pe cei ce
„flămânzesc şi însetează de dreptate”. 587 La drept vorbind, bogat cu adevărat este
omul care este bogat în virtuţi.
Părintele Dumitru Stăniloae, într-o scolie <strong>la</strong> Cuviosul Isaia Pustnicul în Filocalia
vol. 12, spunea următoarele:
„Orice lucru dat este un lucru câștigat sau câștigător. Sufletul vrea să dea cât
mai multe lucruri, ca să câștige cât mai mult. Vrea să dea totul, ca să câștige
totul.”, 588
iar o vorbă din popor ne îndeamnă, zicând:
587 Mt 5, 3, 6.
588 Nota 440 a Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae <strong>la</strong> Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă
de cuvinte, Cuv. XXI, în Filocalia vol. 12, Ed. Harisma, București, 1991, p. 159.

„Din comoara strânsă-n taină
Fă săracului un dar
Că <strong>la</strong> cea din urmă haină
Nu ai nici un buzunar.”.
Sâmbătă. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 16, 10 – 15
Perioada Octoihului
Zis-a Domnul: cel care este credincios în puţin și în mult este credincios; și
cel ce este nedrept în puţin și în mult este nedrept. Deci, dacă n-aţi fost credincioși
în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa vouă pe cea adevărată? Și,
dacă în cele străine n-aţi fost credincioși, pe cele ce sunt ale voastre, cine vi le
va da? Nici un slujitor nu poate să slujească <strong>la</strong> doi stăpâni; pentru că sau pe
unul va urî și pe celă<strong>la</strong>lt îl va iubi; sau de unul se va ţine și de celă<strong>la</strong>lt nu va
îngriji. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu și lui mamona. Toate acestea le-au
ascultat și fariseii, care erau iubitori de argint, și-L luau în bătaie de joc. Iisus
însă le-a zis: voi căutaţi să vă arătaţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar
Dumnezeu știe inimile voastre; pentru că ace<strong>la</strong> care este înălţat între oameni
este urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu sau mamona
Rostind pilda cu iconomul cel necredincios, care risipea averea stăpânului său,
Mântuitorul a încheiat cu următoarea sentinţă:
„Cel ce este credincios în foarte puţin și în mult este credincios; și cel ce e
nedrept în foarte puţin și în mult este nedrept.” (Lc 16, 10),
Adresându-se apoi fariseilor a zis:
„Și dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioși, cine vă va da ce este al
vostru? Nici o slugă nu poate să slujească <strong>la</strong> doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul
îl va urî și pe celă<strong>la</strong>lt îl va iubi, sau de unul se va ţine și pe celă<strong>la</strong>lt îl va dispreţui.
Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu și lui mamona.” (Lc 16, 12 – 13).
Domnul Hristos a spus pilda aceasta pentru cărturarii şi fariseii iubitori de
arginţi. Mântuitorul le pune în faţă alternativa: sau slujesc lui Dumnezeu şi atunci
se numesc „slujitori ai Domnului”, sau slujesc lui mamona, adică bogăţiei 589 şi
atunci se numesc „funcţionari bisericeşti”.
589 „Mamona” adică demonul banului sau bogăţia care robește sufletul. – cf. Biblia sau Sfânta
Scriptură, versiune diortosită după Septuagintă, redactată și adnotată de ÎPS Arhiepiscop și
Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 1467.
257

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Atunci când le-a vorbit mulţimilor şi ucenicilor Săi despre cărturari şi farisei
Mântuitorul Iisus Hristos îi îndemna, zicând:
258
„Toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le și păziţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi,
că ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe
umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le miște.” (Mt 23, 3 – 4).
Aşadar, „după faptele lor să nu faceţi”. De ce ? Pentru că sunt „călăuze oarbe”. 590
Pe aceştia Domnul Hristos îi ceartă, zicând:
„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor
înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.”
(Mt 23, 13).
La fel i-a mustrat şi proorocul Iezechiel pe păstorii lui Israel, care în loc să păstorească
turma încredinţată lor de Dumnezeu s-au păstorit pe ei înşişi. Pe aceşti
îi întreabă zicând:
„Păstorii oare nu trebuia ei să păstorească turma? Dar voi aţi mâncat grăsimea
<strong>la</strong>ptelui, și cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma
n-aţi păscut-o. Pe cea s<strong>la</strong>bă și neputincioasă n-aţi întărit-o, și pe cea bolnavă
n-aţi însănătoșit-o, și pe cea rănită n-aţi legat-o, și pe cea rătăcită n-aţi întors-o,
și pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime și cu cruzime.
Și ele, nefiind păstor, s-au risipit și, risipindu-se, au ajuns mâncarea tuturor
fiarelor câmpului. Și s-au risipit oile Mele, nefiind păstori, și s-au făcut spre
mâncare tuturor fiarelor câmpului. De aceea rătăcesc oile Mele prin toţi munţii
și pe tot dealul înalt. Pentru aceasta, păstori, ascultaţi cuvântul Domnului:
Viu sunt Eu, zice Domnul, pentru că s-au făcut oile Mele spre pradă și s-au
făcut oile Mele întru mâncare de tot tuturor fiarelor câmpului, ca și când ar
fi fost fără păstori, și nu au căutat păstorii oile Mele și păstorii s-au păscut pe
ei, iar oile Mele nu le-au păscut, pentru aceasta, păstori, auziţi cuvântul
Domnului: Acestea zice Domnul Dumnezeu: «Iată Eu vin <strong>la</strong> păstori și voi
cere din mâinile lor și îi voi întoarce pe dânșii ca să nu mai păstorească oile
Mele, și nu se vor mai paște păstorii pe ei înșiși, și vor scoate oile Mele din
gura lor, și nu vor mai fi lor de mâncare.».” (Iez 34, 2 – 10).
Pentru a nu deveni un funcţionar bisericesc, preotul trebuie să fie devotat întotdeauna
cauzei obşteşti, binelui obştesc; să nu se gândească numai <strong>la</strong> sine, făcându-şi
sieşi pe p<strong>la</strong>c; dorinţele sale trebuie să fie limitate <strong>la</strong> minimum. El trebuie să
se facă tuturor toate – cum îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel. 591
Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nazianz au fugit de preoţie pentru a
se întoarce <strong>la</strong> preoţie:
590 Mt 23, 16.
591 1 Cor 9, 22.

Perioada Octoihului
„Pentru că-L iubesc pe Hristos, de aceea am fugit de preoţie.” – spunea Sfântul
Ioan Gură de Aur. 592
Această „întoarcere” <strong>la</strong> preoţie este făcută după un şir de lupte şi nevoinţe
personale. Sfântul Grigorie de Nazianz ne arată cum să facem:
„Să te curăţești mai întâi pe tine însuţi și apoi să curăţești pe alţii; Să devii
tu însuţi mai înţelept și apoi să înţelepţești pe alţii; Să devii tu însuţi mai
întâi lumină și apoi să luminezi pe alţii; Să te apropii tu însuţi de Dumnezeu
și apoi să aduci <strong>la</strong> El și pe alţii; Să te sfinţești tu însuţi mai întâi, și apoi să
sfinţești pe alţii.”. 593
Nu este de ajuns să-i citim şi să-i cităm pe Sfinţii Părinţi; trebuie să avem duhul
Părinţilor şi să le urmăm credinţa, cum citim în episto<strong>la</strong> către Evrei. 594 Faptele lor
nu ne obligă, dar ne dau de gândit. Sfântul Petru Damaschin spune:
„Părinţii au păzit poruncile, cei de după ei le-au scris, iar noi am pus cele scrise
în biblioteci. Chiar dacă vrem să le mai și citim, nu stăruim să înţelegem cele
scrise și să le facem, ci le citim în fugă, sau socotind că facem ceva mare, ne
înălţăm, neștiind că mai mult ne osândim dacă nu le împlinim.”. 595
Atunci când trecem de <strong>la</strong> „informare” <strong>la</strong> „formarea” noastră duhovnicescă,
ne alcătuim un îndreptar de viaţă care nu e altceva decât punerea în practică a
unor învăţături şi îndemnuri sfinte. Începând de acum viaţa şi faptele noastre
sunt re-orientate deoarece avem o altă perspectivă: viaţa veşnică. Pentru noi „viaţă”
este sinonim cu „viaţa veşnică”.
592 Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, II, 5, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, București, 1998, p. 52.
593 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 2, 71, (PG 35, 480 B). – cf. Arhim. Iustin
Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 93.
594 Evr 13, 7.
595 Petru Damaschin, Liniștirea folosește mai mult celor pătimași, în Filocalia vol. 5, trad. de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1995, p. 146.
259

Luni. săptămâna a xxxii-a după rusalii
Eanghei iei: Mc 10, 46 – 52
În vremea aceea, când ieșeau din Ierihon Iisus, ucenicii Lui și popor mult,
Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos pe marginea drumului și cerea
milostenie. Auzind că este Iisus Nazarineanul, el a început să strige și să zică:
Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Dar mulţi îl certau, ca să tacă. El însă
striga și mai tare: Fiul lui David, miluiește-mă! Atunci Iisus s-a oprit și a zis
să-l cheme. Și l-au chemat pe orb, zicându-i: îndrăznește, scoală-te, căci te
cheamă. Iar el, lepădându-și haina, s-a scu<strong>la</strong>t și a venit <strong>la</strong> Iisus. Deci l-a întrebat
Iisus, zicându-i: ce voiești să-ţi fac? Orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să
văd. Iar Iisus i-a zis: du-te, credinţa ta te-a mântuit; și îndată a văzut și a pornit
după Iisus pe drum.
Lumina celor fără de vedere
Înainte de Patima Sa fiind în drum spre Ierusalim Mântuitorul, împreună cu ucenicii
Săi, a trecut prin Ierihon. Mulţime mare de oameni îl urma. Un orb pe nume
Bartimeu, care înseamnă fiul lui Timeu, şedea jos <strong>la</strong> marginea drumului, cerşind. 596
În parale<strong>la</strong> de <strong>la</strong> Matei se re<strong>la</strong>tează despre vindecarea a doi orbi. Părintele profesor
Vasile Mihoc ţine să spună că:
„Poate numai unul dintre ei a strigat, mărturisindu-L pe Hristos și cerând
mi<strong>la</strong> Lui și de aceea cei<strong>la</strong>lţi doi evangheliști sinoptici (Marcu și Luca – n. n.)
vorbesc numai despre un orb.”. 597
În acest ultim drum spre Ierusalim Mântuitorul le vesteşte încă o dată ucenicilor
patimile care aveau să i se întâmple. Aceasta a fost a treia vestire a patimilor. 598 Sfântul
Evanghelist Luca ţine să noteze că Mântuitorul le-a vorbit în mod c<strong>la</strong>r ucenicilor săi,
dar ei nu au înţeles nimic căci cuvântul acesta le era ascuns şi nu înţelegeau cele spuse.
599 Dacă ucenicii nu înţelegeau, cu atât mai puţin înţelegeau mulţimile. Se pare că
596 Lc 18, 35.
597 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, „Doamne, să Te văd!”, în Predici exegetice <strong>la</strong> duminicile de peste an,
Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 218.
598 Mt 20, 17 – 19; Mc 10, 32 – 34; Lc 18, 31 – 34.
599 Lc 18, 34.
261

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
o mulţime de oameni L-a însoţit pe Mântuitorul mai mult din curiozitate, atunci
când Acesta a trecut prin Ierihon. Auzind zgomotul făcut de această mulţime şi curios
să afle ce se întâmplă, orbului din Ierihon i s-a spus că trece Iisus Nazarineanul.
Atâta ştiau să spună aceşti oameni despre Iisus. Deşi era lipsit de lumina fizică,
orbul dovedeşte că are o lumină interioară căci îl numeşte pe Iisus „Fiul lui David”,
adică „Mesia”. Ceea ce mulţimea vedea, dar nu înţelegea, a văzut orbul cu ochii
sufletului şi pentru că nu se putea sluji de vedere, a început să strige:
262
„Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Mt 20, 30; Mc 10, 47; Lc 18, 38).
Oamenii îl certau să tacă, dar el striga şi mai tare:
„Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Mt 20, 31; Mc 10, 48; Lc 18, 39).
Iisus s-a oprit şi a trimis după el. Şi l-au chemat, zicându-i:
„Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă.” (Mc 10, 49).
Părintele Teofil Părăian spune că acest cuvânt este potrivit ca „motto <strong>la</strong> toată
Evanghelia”. Nu este un cuvânt spus de Domnul Hristos, ci unul spus de oameni;
este un fel de rezumat al Evangheliei, un cuvânt de reprezentare <strong>la</strong> Evanghelii, <strong>la</strong>
fiecare Evanghelie: Învăţătorul este aici! Unde aici? În Evanghelie! Şi te cheamă! 600
Trebuie aşadar să avem conştiinţa că Dumnezeu ne cheamă, că Dumnezeu ne
aşteaptă, că Dumnezeu ne vrea; pentru aceasta trebuie să ne ridicăm şi noi din
căderile noastre, să recunoaştem căderile noastre, puţina noastră credinţă şi să
vrem să avem mai multă credinţă.
Credinţa nu este niciodată statică. Credinciosul se vrea tot mai aproape de
obiectul credinţei sale. Ace<strong>la</strong>şi lucru se poate spune şi despre orbul din Ierihon.
Când aude că Iisus este acolo vrea să se apropie. Pentru că nu are om care să-l
călăuzească, l-a chemat pe Dumnezeu, căci a spus:
„Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Mt 20, 30; Mc 10, 47; Lc 18, 38).
Şi Dumnezeu îl ascultă, şi îl cheamă şi îl întreabă ca oarecând pe regele Solomon:
„Ce voiești să-ţi fac?” (Mt 20, 32; Mc 10, 51; Lc 18, 41).
Şi orbul cere lumină ca să vadă, dar să-L vadă pe El – cum citim în Diatessaron-ul
lui Taţian. 601 Apare aici o diferenţă minoră, dar profund semnificativă. La întrebarea
Domnului Hristos: „Ce voieşti să-ţi fac?” orbul, după Diatessaron, răspunde:
600 Arhim. Teofil Părăian, Credinţa lucrătoare prin iubire, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p. 317.
601 Diatessaron-ul lui Taţian (sec. al II-lea) este acea „Evanghelie din patru” adică o combinare a
materialelor din cele patru Sfinte Evanghelii într-un text unitar, realizată în siriacă, dar păstrată
integral numai în traducere arabă.

„Doamne, să TE văd!”. 602
Perioada Octoihului
Acest pronume adăugat textului dă o nouă frumuseţe întâlnirii dintre orbul
din Ierihon şi Iisus. El nu numai îl mărturiseşte ca Mesia, dar asemenea dreptului
Simeon, vrea să-L vadă.
Este adevărat că această variantă textuală nu este conformă cu originalul.
Vechile manuscrise nu susţin această variantă. Cu toate acestea, nu putem să nu
luăm aminte <strong>la</strong> acest amănunt şi să nu-l punem în valoare pentru viaţa noastră
duhovnicească. Dar, chiar dacă acest amănunt nu este consemnat în Evanghelie,
el este presupus. Atunci când Mântuitorul i-a deschis ochii orbului, primul lucru
pe care aceşti ochi l-au văzut a fost faţa Domnului Hristos. Apoi, această vedere,
credem noi, s-a imprimat pe retina ochilor creaţi din nou prin puterea credinţei
în Hristos. 603
Puterea credinţei orbului din Ierihon a fost atât de mare încât acesta a primit
ca dar din partea lui Dumnezeu nu numai vederea, ci şi mântuirea:
„Mergi, credinţa ta te-a mântuit.” (Mc 10, 52); „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.”
(Lc 18, 42).
Şi orbul mergea iarăşi fără călăuză, căci mărturiseşte textul Evangheliei că a
văzut înainte de a fi orb. 604 Şi pentru că acum vedea limpede a început să-L urmeze
pe Hristos.
Imediat după această pericopă, Evanghelistul Luca ne pune în atenţie un alt
om care a dorit să-l vadă pe Mântuitorul. Este vorba de Zaheu vameşul care, fiind
mic de statură, s-a urcat într-un copac de pe marginea drumului unde avea să
treacă Domnul Hristos. Odată ce ochii săi s-au întâlnit cu ai Mântuitorului, n-a
mai fost Zaheu vameşul, ci Zaheu ucenicul.
Fără să greşim putem spune că atâta timp cât nu căutăm să-L vedem pe
Mântuitorul Hristos suntem orbi cu sufletul. Îi compătimim pe cei fără vedere,
dar sunt unii dintre ei care au vederea duhului, o vedere mai pătrunzătoare decât
vederea trupului. A vedea cu sufletul înseamnă să ai conştiinţă, să ai siguranţa
prezenţei lui Dumnezeu, să ai conştiinţa existenţei lui Dumnezeu.
Spunea părintele Teofil Părăian că:
„Două lucruri trebuie să vadă omul în această lume ca să fie cu lumină sufletească.
Să vadă pe Dumnezeu și lucrurile lui Dumnezeu. Cum putem să-l
602 The Diatessaron of Tatian, Section XXXI, 33, în „Ante-Nicene Fathers”, vol. 9, Ed. A. Menzies,
Peabody, Massachussets, 1994, p. 91.
603 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, „Doamne, să Te văd!”, în Predici exegetice <strong>la</strong> duminicile de peste an,
Ed. Teofania, Sibiu, 2001, pp. 220 – 221.
604 Mc 10, 51.
263

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
264
vedem pe Dumnezeu dacă este scris că: «Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu
putinţă oamenilor.». Pe Dumnezeu Îl vezi atunci când știi că nu-L poţi vedea.
Și pentru aceasta nu ai trebuinţă de ochii trupești. (…) Atunci avem vedere
când știm că nu putem vedea cu ochii trupești cele mai presus de lume, ci
numai le înţelegem cu sufletul, cu ochiul duhovnicesc și mai ales înţelegem
că nu înţelegem. Și mai trebuie să vedem ceva. Ce? Păcatele noastre. Cine
nu-și vede păcatele încă nu a văzut ce trebuie să vadă.”. 605
Mari. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 11, 11 – 23
În vremea aceea a intrat Iisus în Ierusalim și în templu; și după ce a văzut
toate, iar vremea fiind spre seară, a plecat în Betania cu cei doisprezece. A
doua zi, plecând din Betania, a flămânzit și văzând de departe un smochin
care avea frunze a mers acolo, doar va găsi ceva în el; ajungând însă <strong>la</strong> smochin,
n-a găsit nimic, decât numai frunze, căci nu era încă vremea smochinelor.
Atunci a grăit Iisus către smochin zicând: de acum înainte, nimeni
să nu mai mănânce în veci rod din tine. Iar ucenicii Lui au auzit aceste
vorbe. Apoi au venit în Ierusalim și, intrând în templu, Iisus a început să
dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu; și a răsturnat
mesele schimbătorilor de bani și scaunele negustorilor de porumbei. Și
nu îngăduia să mai treacă cineva cu vreun vas prin templu; și-i învăţa, zicându-le:
oare, nu este scris: casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru
toate neamurile? Voi însă aţi făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit cărturarii
și căpeteniile preoţilor și căutau în ce chip să-L piardă, căci se temeau
de Dânsul, pentru că tot poporul era uimit de învăţătura Lui. Iar când s-a
înserat, Iisus a ieșit afară din oraș. A doua zi dimineaţa, trecând, au văzut
smochinul uscat până în rădăcină și, aducându-și aminte, Petru I-a zis:
Învăţătorule, iată că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Și, răspunzând,
Iisus le-a zis: aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat vă spun vouă
că cel care va zice muntelui acestuia, ridică-te și te aruncă în mare, și nu se
va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce zice se va face, orice va zice el
se va face.
„După roadele lor îi vei cunoate”
În săptămâna patimilor Domnului Hristos evenimentele se desfăşoară cu o intensitate
deosebită. Luni Îl vedem căutând smochine într-un pom fără roadă pe care
îl blesteamă pentru lipsa de rod, pentru ca apoi ucenicii să-l vadă uscat; marţi Îl
vedem pe Mântuitorul curăţind templul, casa Tatălui Său, de mesele schimbăto-
605 Arhim. Teofil Părăian, Lumini de gând, Ed. Antim, Cluj-Napoca, 1997, pp. 188 – 189.

Perioada Octoihului
rilor de bani; miercuri Îl vedem făcând un sever rechizitoriu fariseilor şi cărturarilor,
prevestind dărâmarea Ierusalimului şi vorbind despre a doua Sa venire; joi
instituie Taina Sfintei Euharistii, după care se roagă cu <strong>la</strong>crimi de sânge în grădina
Ghetsimani unde este şi arestat, prin trădarea lui Iuda, iar vineri Îl vedem răstignit
pe cruce şi pus în mormânt.
Pericopa pe care o avem în atenţie ne prezintă pilda cu smochinul neroditor.
Domnul Hristos flămânzind şi văzând de departe un smochin care avea frunze,
a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi ajungând <strong>la</strong> smochin n-a găsit nimic decât
frunze. Căci – spune Evanghelistul Marcu – „nu era încă timpul smochinelor”. 606 A
doua zi trecând ucenicii împreună cu Mântuitorul pe lângă smochin, Petru văzându-l
uscat din rădăcini a spus:
„Învăţătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.” (Mc 11, 21).
În Evanghelia după Matei prezentarea acestui eveniment este puţin schimbată.
Se spune aici că smochinul s-a uscat chiar în clipa în care Domnul Hristos a spus:
„De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce.” (Mt 21, 19).
Ce este important de subliniat este că <strong>la</strong> cuvântul Domnului Hristos smochinul
s-a uscat.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, vorbind despre blestemarea smochinului neroditor,
spune că:
„Domnul a luat binecuvântarea de <strong>la</strong> smochinul care era bogat în frunze, iar
roade nu avea – și el s-a uscat. Aceasta este o învăţătură dată cu fapta. Prin
smochin înţelegându-se oamenii care <strong>la</strong> arătare sunt de bună treabă, dar de
fapt nu sunt vrednici de <strong>la</strong>udă.”. 607
Aşadar, Domnul Hristos învăţa nu numai prin cuvânt, ci şi prin faptă, arătând
care este soarta oamenilor nelegiuiţi care nu au nici o lege, care trăiesc fără lege.
Referitor <strong>la</strong> aceştia părintele athonit Agapie Criteanul spunea următoarele:
„Multe nedreptăţi și fărădelegi se fac astăzi în lume. Dar cei care le fac se vede
că au fericire, iar cei ev<strong>la</strong>vioși și cu fapte bune au necazuri și suferinţe. Nu te
mira de aceasta, omule… Dumnezeu nu dă necazuri celor nelegiuiţi aici, ca
să-i osândească în veci; dar îi ceartă pe prietenii Săi, ca să-i cinstească mai
mult în Împărăţia cerească. Boii ce se înjunghie <strong>la</strong> praznic sunt lăsaţi să pască
unde le este voia, ca să se îngrașe; iar cei buni pentru lucru nu sunt junghiaţi,
ci totdeauna împovăraţi. La fel, pomii cei roditori care dau folos și roadă
606 Mc 11, 13
607 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Ed. Sofia,
București, 1999, p. 12.
265

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
266
îi scutură oamenii îi tot anul și le frâng ramurile, ca să ia roadele, iar pomii
cei neroditori, care nu dau niciun folos, deși nu-i bat ca pe cei roditori, după
ce cresc și se măresc, îi taie și îi dezrădăcinează de tot, și-i ard ca pe niște lemne
fără folos. Așa și oamenii cei îmbunătăţiţi care dau folos cu faptele lor au în
lume necazuri și suferinţe.”. 608
Omul se cunoaşte după fapte, precum pomul se cunoaşte după rod. Acest
lucru l-a spus Mântuitorul, <strong>la</strong> sfârşitul Predicii de pe Munte:
„După roadele lor îi veţi cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini
sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul
rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă
roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaște.” (Mt 7, 16 – 20).
La Judecata de Apoi criteriul după care vor fi judecaţi oamenii va fi faptele
lor. Spune Mântuitorul că:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci
cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Mt 7, 21).
Spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”:
„Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.” (Mt 6, 10; Lc 11, 2).
Cerem ca voia lui Dumnezeu să se facă şi între noi oamenii. În Traducerea
Ecumenică a Bibliei (TOB) se spune atât de frumos: „Pământul să fie imaginea
cerului”; 609 am zice noi:
„Frumuseţea cerului să se oglindească pe pământ.”.
La fel ne îndeamnă şi părintele Iustin Popovici, spunând:
„Împlinește voia lui Dumnezeu, ca și El să poată împlini voia ta. Ceea ce
Dumnezeu voiește cu tine și cu cei<strong>la</strong>lţi voiește și tu pentru tine și pentru cei<strong>la</strong>lţi
și fii încredinţat că Dumnezeu va împlini orice I-ai cere în rugăciune. Iar
ceea ce voiește Dumnezeu de <strong>la</strong> tine și de <strong>la</strong> cei<strong>la</strong>lţi ne-a spus în Evanghelie:
de trăiești prin Evanghelie, Domnul va împlini toate voile tale.
Ceea ce este evanghelic este să vrei ca toţi să se mântuiască și să lucrezi în acest
scop – aceasta este dorinţa lui Hristos cu fiecare și aceasta trebuie să fie și
dorinţa noastră cu noi; adică nu dori nimănui păcatul, nici cele ale păcatului,
ci totdeauna dorește Binele și toate cele ce duc către Bine; nu dori nimănui
moartea, nici ce-i muritor, ci totdeauna dorește nemurirea și tot ce-i nemu-
608 Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Prodromul, Sfântul Munte Athos, 1939, pp. 154 – 155.
609 La Bible, Traduction Œcuménique de <strong>la</strong> Bible, (TOB), Alliance Biblique Universelle, Éditions
du Cerf, Paris, 1995, p. 1439.

Perioada Octoihului
ritor; nu dori nimănui pe diavolul, nici ceva din cele ce sunt ale diavolului,
ci dorește tuturor pe Hristos și toate cele ce sunt ale lui Hristos.”. 610
Miercuri. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 11, 22 – 26
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: aveţi credinţă în Dumnezeu, căci adevărat
vă spun vouă că cel care va zice muntelui acestuia ridică-te și te aruncă în
mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce zice se va face, orice
va zice el se va face. De aceea vă spun vouă: toate câte cereţi, când vă rugaţi,
să credeţi că le veţi lua și le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice
aveţi împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă
greșelile voastre. Căci, dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru cel din ceruri
nu vă va ierta greșelile voastre.
Credina care mută munii
Citim în Evanghelia după Matei că după <strong>Schimbarea</strong> <strong>la</strong> Faţă a Domnului Hristos,
pe când cobora de pe muntele Taborului împreună cu ucenicii Săi Petru, Iacob şi
Ioan, Mântuitorul a fost întâmpinat de cei<strong>la</strong>lţi ucenici care au rămas <strong>la</strong> poalele
muntelui împreună cu mulţimea. Deşi au primit puterea de a scoate din oameni
duhurile necurate, aceştia nu au reuşit să vindece un demonizat. Au rămas surprinşi
când au văzut că Mântuitorul îl vindecă, iar ei nu au putut să-l vindece. Îl
întreabă, deci:
„Noi de ce nu am reușit să-l scoatem?”(Mt 17, 19; Mc 9, 28).
Şi Iisus le răspunde printr-un cuvânt aspru, şi anume:
„Pentru puţina voastră credinţă. Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de
muștar, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo» și se va muta.”
(Mt 17, 20).
În contextul nostru, fiind vorba de o minune săvârşită <strong>la</strong> poalele Muntelui
Tabor, „muntele acesta” <strong>la</strong> care a făcut referire Domnul Hristos ar putea fi chiar
muntele Schimbării <strong>la</strong> Faţă. Şi poate, Mântuitorul l-a indicat cu degetul pentru
a-şi întări spusele.
În Vieţile sfinţilor ni se istoriseşte despre un părinte îmbunătăţit, Sfântul Marcu
care, vorbind cu Avva Serapion despre credinţă, a spus:
„Mai sunt oare sfinţi în lume, ca să facă minuni, precum a zis Domnul în
Evanghelie: «De veţi avea credinţă cât un grăunte de muștar, veţi zice mun-
610 Arhim. Iustin Popovici, Epistolele Sfântului Ioan Teologul, Ed. Bizantină, București, 1998, p. 106.
267

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
268
telui aestuia treci de aici și te aruncă în mare și va fi vouă?». Zicând Sfântul
acestea, deodată s-a ridicat muntele și s-a pornit de <strong>la</strong> locul său, ca de cinci
mii de coţi și s-a dus în mare. Plecându-se Sfântul Marcu și văzând muntele
pornind, a făcut cu mâna spre dânsul, zicându-i: «Ce ai făcut tu, munte? Nu
ţi-am zis să pornești, ci am vorbit cu fratele; deci, tu stai <strong>la</strong> locul tău».”. 611
Întâmp<strong>la</strong>rea arată că nu avem de a face cu o simplă metaforă. Credinţa poate,
într-adevăr, să mute munţii.
Aceste cuvinte despre puterea rugăciunii au fost spuse de Mântuitorul şi în
alte împrejurări. La evanghelistul Luca de pildă, atunci când Mântuitorul i-a
îndemnat pe ucenici să ierte cuiva de şapte ori într-o zi, 612 când a fost rugat de
ucenici să le sporească credinţa, 613 Domnul Hristos a spus:
„De aţi avea credinţă cât un grăunte de muștar, aţi zice acestui sicomor:
Dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și vă va asculta.” (Lc 17, 6).
La fel, <strong>la</strong> evangheliştii Matei şi Marcu când se re<strong>la</strong>tează episodul cu uscarea smochinului
neroditor; ucenicii s-au mirat văzând minunea, dar Mântuitorul le spune:
„Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte:
Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea
ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.” (Mt 21, 21; Mc 11, 22 – 23).
Vorbind despre credinţa care mută munţii, Sfântul Apostol Pavel le scria
corintenilor:
„De aș avea atâta credinţă încât să mut și munţii, iar dragoste nu am, nimic
nu sunt.” (1 Cor 13, 2).
Prin urmare, o credinţă care ar realiza lucruri extraordinare, până <strong>la</strong> acea măsură
încât să mute şi munţii, nu este suficientă dacă nu este unită cu iubirea.
„Să muţi un munte este un lucru mare – spunea părintele Teofil Părăian. Să
muţi un munte chiar și bucată cu bucată, să faci cale printre munţi e un lucru
mare și să știţi că nu poate face nimeni lucrul acesta decât având credinţă.
Dacă cineva vrea să facă un drum printre munţi, un drum în munte, să facă
un tunel, e tot un fel de mutare de munte sau tot un fel de schimbare a lucrurilor
care au fost înainte. Și dacă cineva nu crede că poate să facă lucrul acesta
– nu se angajează <strong>la</strong> lucrul acesta – și înseamnă că nu are o credinţă <strong>la</strong> măsura
aceea, ca să mute un munte din loc, ca să facă drum prin munte.”. 614
611 Viaţa Cuviosului Marcu din Muntele Fracesc – Etiopia, în Vieţile sfinţilor pe luna aprilie, ziua a
cincea, Ed. Episcopiei Romanului, 1995, p. 70.
612 „De-ţi va greși fratele tău, ceartă-l și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îţi va greși de șapte ori
într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.” (Lc 17, 3 – 4).
613 Lc 17, 5.
614 Arhim. Teofil Părăian, Cuvinte către tineri, Ed. Omniscop, Craiova, 1998, pp. 56 – 57.

Perioada Octoihului
Totuşi nu mutarea munţilor trebuie să fie în atenţia ucenicilor lui Hristos, a
creştinilor. Munţii pot să fie mutaţi prin mijloace tehnice. Am văzut tunele sub
Alpii elveţieni cu o lungime de 16 km. Cred că vorbind de puterea de a muta munţii,
Mântuitorul a folosit o locuţiune devenită proverbială. Vorbind despre aceasta,
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în Filocalia vol. 2, în „Capetele gnostice”:
„Grăunte de muștar este Domnul, asemănat prin credinţă în duh, în inimile
celor ce-L primesc. Cel ce Îl cultivă cu grijă prin virtuţi mută muntele cugetului
pământesc, depărtând de <strong>la</strong> sine deprinderea anevoie de clintit care-l stăpânește
și dă odihnă în sine, ca unor paseri ale cerului, raţiunilor și modurilor
poruncilor dumnezeiești.”. 615
Cei credincioşi îl primesc pe Domnul Hristos prin credinţă în inimile lor. Prin
împlinirea virtuţilor aceşti pot muta, din inimile lor, muntele cugetului pământesc
care-i stăpâneşte, dând sufletului odihnă. Prin urmare, munţii pe care i-a
avut în vedere Domnul Hristos nu sunt munţii de piatră, ci munţii de răutate,
munţii de nepăsare, munţii de îndoială, munţii de necredinţă.
În spiritualitatea răsăritului creştin, păcatul este comparat cu o piatră. 616 Pe cât
de multe păcate are un om, pe atât de multe pietre poartă în el. Acestea, adunându-se,
pot forma munţi de răutăţi, de patimi. Un astfel de om se mişcă greu în
cele duhovniceşti. Din credincios devine necredincios, din iertător devine neiertător,
din milostiv devine nemilostiv, din bucuros devine trist şi din liber devine
rob. Un astfel de om nu se poate înălţa singur <strong>la</strong> Dumnezeu. Un remediu ar fi să
stea lângă un om duhovnicesc, cum ne îndeamnă părintele Teofil Părăian:
„Apropie-te de omul care se teme de Dumnezeu și te vei teme și tu de
Dumnezeu.”. 617
Omul lui Dumnezeu îndeamnă <strong>la</strong> credinţă, <strong>la</strong> iertare, <strong>la</strong> milostenie. Aici se
poate ajunge prin mărturisirea păcatelor, prin spovedanie care trebuie făcută ori
de câte ori simţim că ne apasă o piatră pe inimă. Şi prin spovedanie omul devine
liber; se simte eliberat, se simte ca o pasăre care a scăpat din cursa vânătorilor.
618 Simte cum muntele care odinioară era în inima lui nu mai este; şi pentru că
nu-l mai stăpâneşte şi nu-l mai apasă este <strong>la</strong> rândul lui un om care odihneşte pe
alţii.
615 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, II, 11, trad. de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, în Filocalia vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 183.
616 Tomáš Špidlík, Marii mistici ruși, trad. Pr. Prof. Dr. Nico<strong>la</strong>e D. Necu<strong>la</strong>, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Ga<strong>la</strong>ţi, 1997, pp. 143 – 146.
617 Arhim. Teofil Părăian, Să luăm aminte, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 130.
618 Ps 90, 3.
269

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
270
Joi. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 11, 27 – 33
În vremea aceea a venit Iisus iarăși în Ierusalim; și, când se plimba Iisus prin
templu, au venit <strong>la</strong> Dânsul căpeteniile preoţilor, cărturarii și bătrânii și I-au
zis: cu ce putere faci acestea? Și cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta, ca să le faci?
Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: am să vă întreb și Eu pe voi o vorbă și să-mi răspundeţi.
Atunci vă voi spune și Eu cu ce putere fac acestea. Botezul lui Ioan
a fost din cer sau de <strong>la</strong> oameni? Răspundeţi-Mi! Ei însă vorbeau între ei, zicând:
dacă vom răspunde: din cer, va zice: pentru ce, dar, nu aţi crezut în el? Iar dacă
vom răspunde: de <strong>la</strong> oameni – se temeau de popor, pentru că toţi aveau credinţa
că Ioan a fost într-adevăr prooroc. Deci au răspuns lui Iisus: nu știm.
Atunci și Iisus le-a zis: nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea.
„G<strong>la</strong>sul celui ce strigă”
Învăţătorii de Lege, pizmuindu-L pe Iisus pentru că a scos din templu pe negustori,
vin <strong>la</strong> El şi-L întreabă:
„Cu ce putere faci acestea, sau cine este Cel ce Ţi-a dat această putere?” (Mt
21, 23; Mc 11, 28; Lc 20, 2).
L-au întrebat pentru că numai un preot putea să facă ordine în „Casa lui
Dumnezeu”. 619 L-au întrebat şi pentru că urmăreau să-L prindă în cuvânt, căci
dacă spunea Iisus că face acestea cu puterea lui Dumnezeu, aveau să îndepărteze
de <strong>la</strong> El mulţimile, pentru că nu-L recunoşteau ca Dumnezeu, ci ieşit de <strong>la</strong>
Dumnezeu, iar dacă spunea că face acestea cu de <strong>la</strong> Sine putere, să-L arate ca
potrivnic al lui Dumnezeu. Iisus cunoscând însă gândurile lor, îi prinde în propria
lor cursă, obligându-i să răspundă ei mai întâi în legătură cu botezul lui Ioan.
Căci dacă ar fi răspuns că propovăduirea lui Ioan era din cer, aveau să fie vădiţi
ca împotrivitori ai lui Dumnezeu, ca unii ce nu au crezut în el, iar dacă ar fi spus
că este de <strong>la</strong> oameni, mânia poporului avea să vină asupra lor, căci Ioan era considerat
prooroc. Prin urmare, fariseii au răspuns: „nu ştim”, cu toate că ştiau.
Acestora nici Domnul nu le răspunde, zicând:
„Nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea.” (Mt 21, 27; Mc 11, 33;
Lc 20, 8).
Fariseii ştiau despre Ioan Botezătorul, ştiau cine este. Ei înşişi s-au dus <strong>la</strong> Iordan
şi l-au întrebat:
619 Mc 2, 26; Lc 6, 4.
„Cine ești tu?” (In 1, 19).

Şi el a mărturisit, şi n-a tăgăduit şi a zis:
„Nu sunt eu Hristosul.” (In 1, 20).
Şi l-au întrebat şi i-au zis:
„De ce botezi dacă nu tu ești Hristosul?” (In 1, 25).
Ioan le-a răspuns, zicând:
Perioada Octoihului
„Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Ace<strong>la</strong> pe Care voi nu-L știţi,
Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt
vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei.” (In 1, 26 – 27).
A doua zi l-a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (In 1, 29).
Le-a spus tuturor celor care erau cu el:
„Iată pe cine mărturisesc eu, iată înaintea Căruia am fost trimis să-i pregătesc
calea”.
Înaintemergătorul îl arată cu degetul, spunând:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (In 1, 29).
Vedem parcă cum imaginea traduce efectiv, pentru ochi, cuvintele acelea,
fixându-le în memorie. Cei care au auzit aceste cuvinte au crezut în ele. De <strong>la</strong> ei
această mărturie s-a răspândit în popor şi toţi au început să creadă că Cel arătat
şi mărturisit de Ioan nu este un oarecare. La aceasta a făcut trimitere Mântuitorul
atunci când i-a întrebat pe farisei de unde este botezul lui Ioan: din cer sau de <strong>la</strong>
oameni? Aceştia au ocolit răspunsul, cu toate că ştiau că Ioan nu boteza cu de <strong>la</strong>
sine putere. 620 Nu au recunoscut ceea ce ştiau, căci trebuiau să recunoască atunci
şi pe Ace<strong>la</strong> pe care Botezul lui Ioan L-a descoperit.
Dacă Naşterea Domnului s-a petrecut într-un loc retras, Botezul Domnului
Îl descoperă lumii întregi pe Mântuitorul. Sfântul Ioan ca Înaintemergător al
Domnnului şi-a legat numele de Botez şi de aceea s-a numit „Botezătorul”. El
mărturisea despre sine că este g<strong>la</strong>sul celui ce strigă:
„În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui, precum a profeţit
proorocul Isaia: «G<strong>la</strong>sul celui ce strigă în pustie: gătiţi calea Domnului,
drepte faceţi cărările Lui. Orice vale se va umple și orice munte și orice deal
se va pleca; căile cele strâmbe se vor face drepte și cele colţuroase, drumuri
netede. Și toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu.».” (Lc 3, 4 – 6).
620 Mt 21, 24 – 26; Mc 11, 29 – 33; Lc 20, 3 – 7.
271

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
În antichitate, atunci când o persoană importantă vizita o cetate, un înaintemergător
îi anunţa vizita. Colinda străzile cetăţii şi le striga oamenilor:
272
„În pustie gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.”.
Palestina, fiind <strong>la</strong> marginea deşertului, este străbătută, în lunile octombrie şi
noiembrie, de vânturi dinspre sud şi sud-vest, deci dinspre pustiul Arabiei şi
Sinaiului. Aceste vânturi sunt foarte calde şi antrenează cu ele nori de praf şi nisip
roşiatic extrem de fin. În aceste condiţii atmosfera se înceţoşează şi aerul devine
greu de respirat. Pe case, pe drumuri, pe arbori se depune un strat fin de praf, iar
drumurile dintre oraşe sunt acoperite de nisip. 621 Aşadar, misiunea unui înaintemergător
era să-i anunţe pe oameni de vizita Stăpânului lor, ca aceştia să-i pregătească
calea, să cureţe drumurile de nisip, să iasă cu toţi în pustie, adică în afara
cetăţii, şi să îndrepte căile pe care avea să vină stăpânul lor.
Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul prin excelenţă. După ce a trăit
în pustie până în ziua arătării lui către Israel, a venit <strong>la</strong> Iordan, zicând:
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor. Eu sunt g<strong>la</strong>sul celui ce strigă:
«În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.».” (Mt 3, 2 – 3).
Putem descoperi aici o nuanţă lingvistică. Este ştiut că în antichitate soldaţii,
înainte de a participa <strong>la</strong> un război, mergeau <strong>la</strong> Delphi să afle de <strong>la</strong> Oracolul de
aici ce soartă vor avea. Şi le spunea Oracolul:
sau:
„Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri”;
„Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri!”
Depinde unde se punea virgu<strong>la</strong>. Aşa şi în textul profeţiei lui Isaia. Citim în
Evanghelii:
„Eu sunt g<strong>la</strong>sul celui ce strigă în pustie: «Gătiţi calea Domnului.».” (Mt 3, 3;
Lc 3, 4).
Un înaintemergător însă nu striga în pustie. El intra în cetate şi îi atenţiona pe
oameni. Deci, corect ar fi pentru înaintemergător:
„Eu sunt g<strong>la</strong>sul celui ce strigă: «Gătiţi calea Domnului în pustiu.».”,
cum apare de altfel şi în textul profeţiei lui Isaia:
621 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 59.

Perioada Octoihului
„Un g<strong>la</strong>s strigă: «În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumb<strong>la</strong>t
cărările Dumnezeului nostru.».” (Is 40, 3).
Cu siguranţă sinopticii ştiau lucrul acesta. Nu este greşit textul evangheliei.
Poate greşită este uneori înţelegerea celor ce citesc acest text. Sfântul Ioan Botezătorul
a rămas <strong>la</strong> Iordan – în pustiu – şi de acolo striga:
„Gătiţi calea Domnului”.
El nu striga în pustiu, adică să nu-l audă nimeni, căci spune Evanghelistul
Marcu că:
„Ieșeau <strong>la</strong> el tot ţinutul Iudeii și toţi cei din Ierusalim.” (Mc 1, 5);
şi toţi îl ţineau ca un profet, căci le spunea tuturor ce au făcut şi ce trebuie să facă.
Atunci când Iisus a venit <strong>la</strong> Iordan să primească Botezul, Ioan l-a recunoscut,
căci a spus:
„Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine” (Mt 3, 14),
dar, pentru a împlini toată dreptatea, L-a botezat. Îndată ce Iisus a ieşit din
apă, cerurile s-au deschis şi s-a auzit un g<strong>la</strong>s din cer zicând:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit.” (Mt 3, 17; Mc 1, 11;
Lc 3, 22).
Unii, din cei prezenţi, care nu-l cunoşteau încă pe Iisus, au crezut că pentru
Ioan s-a făcut acest g<strong>la</strong>s. Dar, s-a coborât Duhul Sfânt în chip de porumbel şi a
stat deasupra Mântuitorului şi L-a descoperit tuturor că El este Fiul lui Dumnezeu.
Aşadar, fariseii dacă nu au vrut să cunoască Botezul lui Ioan, nu l-au recunoscut
nici pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi ca Fiu al lui Dumnezeu.
Vineri. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 12, 1 – 12
Zis-a Domnul pilda aceasta: un om a sădit o vie, a împrejmuit-o cu gard, a așezat
în ea teasc, a zidit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. La
vremea roadelor a trimis <strong>la</strong> lucrători un slujitor ca să primească de <strong>la</strong> ei partea sa
din rodul viei. Dar ei, punând mâna pe el, l-au bătut și i-au dat drumul fără
nimic. A trimis <strong>la</strong> ei, a doua oară, alt slujitor; dar și pe ace<strong>la</strong>, lovindu-l cu pietre,
i-au spart capul și l-au gonit cu ocară. Din nou a trimis pe altul, dar și pe ace<strong>la</strong>
l-au omorât; apoi a trimis și pe mulţi alţii, din care pe unii i-au bătut, iar pe alţii
i-au omorât. Dar mai avea și un fiu iubit al său și în cele din urmă l-a trimis și
pe el <strong>la</strong> ei, zicând: se vor rușina de fiul meu. Dar lucrătorii aceia au zis între ei:
273

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
274
acesta este moștenitorul; veniţi să-l ucidem și moștenirea va fi a noastră. Atunci
au pus mâna pe el, l-au omorât și l-au aruncat afară din vie. Ce va face acum
stăpânul viei? Va veni și va nimici pe lucrătorii aceia și via o va da altora. Oare,
nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o, că piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta
a ajuns să fie pusă în capul unghiului? De <strong>la</strong> Domnul s-a făcut aceasta și este
lucru minunat în ochii noștri. Ei căutau să-L prindă, căci pricepuseră că împotriva
lor spusese pilda aceasta, dar se temeau de popor; și lăsându-L, s-au dus.
„Piatra cea din capul unghiului”
Mântuitorul le pune în atenţie învăţătorilor de Lege o pildă care cuprinde în rezumat
istoria poporului evreu. Domnul Hristos compară Ţara Sfântă cu o vie împrejmuită
cu gard, care a fost dată în grija lucrătorilor. La vreme potrivită Dumnezeu
a trimis în această vie pe slujitorii săi, adică pe profeţi, dar lucrătorii s-au purtat
nedemn cu aceştia. 622 Citim în Episto<strong>la</strong> către Evrei, că:
„Unii prooroci au fost chinuiţi, alţii au suferit batjocură și bici, ba chiar <strong>la</strong>nţuri
și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși <strong>la</strong> cazne, au fost tăiaţi cu ferăstrăul,
au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiţi,
strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii,
și în munţi, și în peșteri și în crăpăturile pământului.” (Evr 11, 35 – 38).
În lume au venit dar lumea nu i-a primit; pentru lume au venit, dar lumea nu
i-a preţuit. Ei de care lumea nu era vrednică au pribegit în afara lumii: în pustii,
în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului. Aşa a fost Ilie proorocul care a
suferit prigoane; aşa a fost Sfântul Ioan Botezătorul, pe care l-a ucis regele Irod.
După toţi aceştia Stăpânul viei a trimis pe însuşi Fiul Său iubit, zicând: „Se vor
ruşina de Fiul Meu.”. 623 Dar lucrătorii au făcut şi cu El ca şi cu cei<strong>la</strong>lţi: L-au ucis şi
L-au aruncat afară din vie (aluzie <strong>la</strong> răstignirea Mântuitorului pe Golgota în afara
Ierusalimului). Ce va face după aceasta Stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe
lucrători, iar via o va da altora.
În parale<strong>la</strong> de <strong>la</strong> Matei ni se spune că Mântuitorul i-a întrebat pe învăţătorii
de Lege ce va face stăpânul viei cu lucrătorii viei şi aceştia au răspuns:
„Pe cei răi cu rău îi va pierde și via o va da altor lucrători, care vor da roadele
<strong>la</strong> vremea lor.” (Mt 21, 41).
Nu este o contrazicere între evanghelişti, pentru că – spune Sfântul Ioan Gură
de Aur – s-a întâmp<strong>la</strong>t şi una şi alta. 624 Iudeii au rostit şi sentinţa împotriva lor,
dar, dându-şi seama îndată de ce-au spus, au zis:
622 Mt 21, 34 – 36; Mc 12, 2 – 5; Lc 20, 10 – 12.
623 Mt 21, 37; Mc 12, 6; Lc 20, 13.
624 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 782.

„Să nu fie!” (Lc 20, 16).
Perioada Octoihului
Domnul Hristos le-a adus aminte de cuvântul profetului David, ca o profeţie
că vor fi pedepsiţi:
„Oare nici Scriptura aceasta n-aţi citit-o: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii,
aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? Oricine va cădea pe această
piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi.».” (Mt 21, 42, 44;
Mc 12, 10; Lc 20, 17 – 18).
Şi le mai spune şi timpul în care se va întâmp<strong>la</strong> lucrul acesta. Este vorba de
prezent, căci spune Domnul Hristos:
„ Ce va face acum stăpânul viei?” (Mc 12, 9).
Dumnezeu acum va interveni în istorie – le spune Mântuitorul; şi aşa a fost,
pentru că a luat „via” şi l-a dat altora, respectiv neamurilor, creştinilor.
Turnul care a fost clădit în vie poate să fie atât Templul lui Dumnezeu, cât şi
Biserica. Deosebirea dintre templu şi biserică este una de ordin calitativ. Este de
fapt o petrecere a lui Dumnezeu cu oamenii care a cunoscut în timp diferite grade
de manifestare. Nu templul sau biserica îi face pe oameni să fie credincioşi.
Lucrul acesta ni-l arată faptul că până <strong>la</strong> zidirea templului oamenii credincioşi
lui Dumnezeu trăiau ca şi cum ar fi avut templu. La fel putem spune şi despre
creştini. Sunt unii creştini care nu au biserică căci trăiesc în pustiu, în munţi şi în
peşteri, dar, de fapt, trăiesc „ca-ntr-o Biserică”. La fel alţii au fost privaţi de Biserică,
fiind închişi pentru Hristos, dar şi-au făcut din închisoare o Biserică. Alţii însă,
deşi trăiesc lângă Biserică, nu o cunosc, nu ştiu de ea pentru că trăiesc şi gândesc
ca şi necredincioşii. Astfel, nu locul îl mântuieşte pe om, ci vieţuirea lui. 625
Potrivit Sfântului Apostol Petru „piatra pe care au nesocotit-o ziditorii şi care a
ajuns în capul unghiului” este Iisus Hristos, iar credincioşii sunt pietre vii. 626 La fel
spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul în „Răspunsuri către Ta<strong>la</strong>sie”:
„Hristos s-a făcut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica.
Căci precum unghiul face prin sine legătura dintre două ziduri, <strong>la</strong> fel prin
Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri
și a celui dintre iudei. Și această unire are ca legătură pe Hristos. Acesta «a
zidit turnurile în Ierusalim», adică a înălţat, ca niște întărituri, «în locul unde
se vede pacea» cele dintâi raţiuni dumnezeiești ale dogmelor despre dumnezeire.
Iar <strong>la</strong> «poarta unghiului» a înălţat raţiunile dogmelor despre Întrupare.
Căci poartă și ușă a Bisericii e tot El, fiindcă zice: «Eu sunt ușa.». Această
625 Drd. Petru – Ioan Ilea, Principiul „recapitulării în Hristos” în teologia și practica misionară
ortodoxă, în Revista Teologică, Sibiu, nr. 1 / 1999, pp. 111 – 112.
626 1 Ptr 2, 3 – 9.
275

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
276
poartă este înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeiești
despre Întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebuie să
intre înăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea și să fie
apăraţi de ele.”. 627
Spunea părintele Iustin Popovici:
„Noi, creștinii, suntem creștini, în măsura în care suntem asemenea lui Hristos,
în măsura în care ne potrivim Lui în ce privește moartea, învierea și viaţa. În
acest fel, fiecare creștin trăiește în mic acea plinătate divino-umană și acea atotunitate
sobornicească pe care a realizat-o Hristos în Trupul Său – în Biserică.
Ca atare, fiecare creștin devine în mic o Biserică. Pentru că mântuirea nu este
altceva decât îmbisericirea omului, adică faptul de a trăi continuu în trupul
divino-uman al Bisericii prin Sfintele Taine și prin Sfintele Virtuţi.”. 628
Sâmbătă. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 17, 3 – 10
Zis-a Domnul: luaţi aminte de voi înșivă: dacă-ţi va greși fratele tău, dojenește-l
și, dacă el se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îţi va greși de șapte ori într-o
zi, și de șapte ori se va întoarce <strong>la</strong> tine, zicând: îmi pare rău, tu să-l ierţi. Atunci
apostolii au zis către Domnul: dă-ne mai multă credinţă. Iar Domnul a răspuns:
dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muștar, aţi zice dudului acestuia:
dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și el v-ar asculta. Și cine dintre
voi, având un servitor <strong>la</strong> arat sau <strong>la</strong> păscut oile, îi va zice când vine acasă de
<strong>la</strong> câmp: treci și șezi <strong>la</strong> masă? Oare, nu-i va zice mai degrabă: pregătește-mi
ceva ca să cinez și, încingându-te, slujește-mă până ce voi mânca și voi bea
eu; după aceea vei mânca și vei bea și tu? Va mulţumi el, oare, servitorului
aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Cred că nu. Așa și voi, când veţi
face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: slujitori nevrednici suntem, pentru că
n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.
„Dragostea acoperă mulime de păcate”
Atunci când Mântuitorul le-a pus în atenţie ucenicilor porunca iertării aproapelui,
zicând: „De-ţi va greşi fratele tău, ceartă-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă
îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc,
iartă-l”, 629 Apostolii au zis către Dânsul:
627 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Ta<strong>la</strong>sie, 48, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în Filocalia vol. 3, Ed. Harisma, București, 1994, pp. 180 – 181.
628 Arhim. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 180
629 Lc 17, 3 – 4.

„Sporește-ne credinţa.” (Lc 17, 5).
Perioada Octoihului
Apostolii nu aveau atunci atâta credinţă încât să poată ierta pe cineva „de şapte
ori într-o zi”. 630 Aveau nevoie de mai multă credinţă! Dar cum dobândeşti mai
multă credinţă? Prin iubire; credinţa trebuie unită cu iubirea. A iubi pe cineva
înseamnă a-i acoperi păcatele, cum spune Sfântul Apostol Petru în întâia epistolă
sobornicească:
„Dragostea acoperă mulţime de păcate.” (1 Ptr 4, 8).
Când iubeşti pe cineva îl iubeşti cu defecte cu tot şi când nu-l iubeşti, nu-l iubeşti
nici cu calităţi cu tot. 631 A iubi pe cineva înseamnă a-l ierta înainte ca acesta să-şi
ceară iertare. Şi dacă nu iertăm, nu ne putem ruga. Spune Domnul Hristos:
„Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru
Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl
vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre.” (Mc 11, 25 – 26).
De fapt, iertarea este pentru noi o datorie. Dacă citim rugăciunea „Tatăl nostru”
în limba germană sau în limba engleză vedem că este o diferenţă de traducere.
Spunem <strong>la</strong> un moment dat:
„Și ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri.”. 632
Şi aceasta în loc de:
„Și ne iertă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri.”
(Lc 11, 4).
Prin urmare, a ierta este pentru noi o datorie; suntem datori să iertăm şi Domnul
Hristos ne-a dat şi măsura în iertare. Atunci când Sfântul Apostol Petru s-a apropiat
de Hristos şi i-a zis: „Doamne, de câte ori voi ierta? Oare până de şapte ori?”, 633
Mântuitorul i-a răspuns:
„Nu zic ţie până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte.” (Mt
18, 22). 634
630 Mai apoi aveau să primească o altă măsură: „Până de șaptezeci de ori câte șapte”.
631 Arhim. Teofil Părăian, Din vistieria inimii mele, Ed. ASCOR, Craiova, 2000, p. 21; Idem,
Lumini de gând, Ed. Antim, Cluj-Napoca, 1997, p. 164.
632 „Und vergib uns unsere Schuld, wie auch wir vergeben unsern Schuldigern.”. – cf. Die Bibel nach
der Übersetzung Martin Luthers, Das Neue Testament, Evangelische Haupt – Bibelgesellschaft
zu Berlin und Altenburg, Leipzig, 1986, pp. 8 – 9; „Forgive us our debts, as we also have forgiven
our debtors.”. – cf. The Holy Bible, New International Version, London, 1984, p. 882.
633 Mt 18, 21.
634 „Până de șaptezeci de ori câte șapte”, adică i-a spus lui Petru și prin el ne spune și nouă: „să iertăm
<strong>la</strong> nesfârșit.”.
277

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Venim <strong>la</strong> Biserică ca să-I cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor noastre. Avem
nevoie de iertarea lui Dumnezeu pentru că avem această conştiinţă a stării noastre
de păcătoşi: avem datorii faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine,
datorii pe care nu suntem în stare să le împlinim.
Faţă de Dumnezeu avem datoria de a crede în El, de a nădăjdui în El, orice ni
s-ar întâmp<strong>la</strong>, de a-l iubi din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul nostru.
Faţă de aproapele avem datoria de a-l hrăni dacă este flămând, de a-l adăpa,
dacă este însetat, de a-l îmbrăca dacă este gol, de a-l cerceta, dacă este bolnav, de
a-l găzdui, dacă este drumeţ. Apoi avem datoria de ne ruga pentru el, de a-l ajuta
să se ferească şi să scape de păcat, de a-l ajuta să scape de neştiinţă şi de nepricepere,
de a-l mângâia <strong>la</strong> vreme de întristare, de a nu ne răzbuna asupra lui pentru
răul ce ni l-a făcut, ci a-i răspunde cu dragoste, făcându-i bine. Datorii avem
şi faţă de noi înşine. Avem datorii faţă de trupul nostru şi faţă de sufletul nostru.
Trupul trebuie să-l ferim de vicii şi de patimi, trebuie să-l întărim prin muncă,
trebuie să-i dăm hrana, îmbrăcămintea şi odihna trebuitoare, trebuie să-l îngrijim
<strong>la</strong> vreme de boală. Iar sufletul trebuie să-l înălţăm <strong>la</strong> Dumnezeu, 635 cum ne
îndeamnă preotul <strong>la</strong> Sfânta Liturghie atunci când spune:
278
„Sus să avem inimile.”. 636
Atunci avem sufletul nostru „înălţat” către Dumnezeu, când ne luminăm mintea
cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, când ne ferim inima de simţăminte josnice şi
de gândurile rele şi punem în locul lor gânduri bune şi când ne întărim voinţa în
aşa fel ca ea să poată săvârşi în mod statornic numai binele.
Acestea sunt datoriile noastre şi de aceea venim <strong>la</strong> Biserică pentru a primi
putere să le împlinim. Atunci când nu le-am împlinit cerem de <strong>la</strong> Dumnezeu iertarea
datoriilor, iar atunci când am făptuit contrar lor, cerem de <strong>la</strong> Dumnezeu iertarea
păcatelor.
Aşa stăm noi în faţa lui Dumnezeu, în postura păcătosului care spune neîncetat
asemenea vameşului din Evanghelie:
„Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului.” (Lc 18, 13).
Dacă omul iartă greşelile, Dumnezeu iartă păcatele. Îi cerem lui Dumnezeu
să ne ierte, pentru că şi noi am iertat. Aceasta este rugăciunea prin excelenţă a
omului. Ea poate să fie extinsă. Îi putem spune lui Dumnezeu:
635 Datoriile creștinului, în Învăţătura de credinţă ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2003,
pp. 415 – 429.
636 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 159.

„Iartă-mă, că și eu am iertat pe alţii;
Învaţă-mă, că și eu am învăţat pe alţii;
Luminează-mă, că și eu am luminat pe alţii;
Hrănește-mă, că și eu am hrănit pe alţii.”.
Perioada Octoihului
Omul atunci se simte iertat când nu mai face păcatul, când simte puterea pe
care i-o dă Dumnezeu de a nu mai păcătui. Iertarea nu este o achitare; este puterea
lui Dumnezeu pe care omul o simte venind în el. Odată ce ne-am mărturisit
păcatul şi am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adeseori să
spunem:
„Acum mă simt bine, simt puterea lui Dumnezeu în mine; simt că el se bucură
de mine.”.
Dar Dumnezeu nu ne iartă, dacă noi nu iertăm sau, mai bine spus, Dumnezeu
ne iartă aşa cum iertăm şi noi. Spunem rugăciunea „Tatăl nostru”, dar nu ne facem
un examen de conştiinţă să vedem dacă iertăm sau nu iertăm. Poate ar trebui să
spunem:
„Și nu ne ierta nouă, precum nici noi nu iertăm greșiţilor noștri.”.
Dar atunci cererea noastră nu mai este rugăciune, ci condamnare. Ca să nu
ajungem aici să luăm aminte <strong>la</strong> un cuvânt pe care Sfântul Apostol Pavel l-a spus
creştinilor din Efes:
„Mâniaţi-vă, dar nu greșiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.” (Efes 4, 26).
Aşadar chiar dacă greşim sau ni s-a greşit, trebuie să iertăm şi să fim iertaţi
până <strong>la</strong> apusul soarelui, căci poate în dimineaţa următoare ne trezim în Împărăţia
cerurilor înaintea lui Dumnezeu.
279

Dinarul Cezarului
Luni. săptămâna a xxxiii-a după rusalii
Eanghei iei: Mc 12, 13 – 17
În vremea aceea căpeteniile preoţilor și cărturarii au trimis <strong>la</strong> Iisus pe unii
din farisei și din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt. Deci au venit și I-au zis:
Învăţătorule, știm că ești omul adevărului și nu-Ţi pasă de nimeni, pentru
că nu cauţi <strong>la</strong> faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se
cuvine a da dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? Însă Iisus, cunoscând
făţărnicia lor, le-a zis: pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi un dinar, să-l văd.
Iar ei I-au adus. Și i-a întrebat: ale cui sunt chipul și inscripţia de pe el? Ei
I-au răspuns: ale Cezarului. Atunci Iisus le-a zis: daţi Cezarului cele ce sunt
ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Și au rămas
foarte miraţi de Dânsul.
Dumnezeu nu caută <strong>la</strong> faţa omului. Acest lucru îl citim în Vechiul Testament
atunci când Dumnezeu, prin proorocul Samuel, l-a ales pe David rege în locul
lui Saul. Tatăl lui David, Iesei, i-a adus pe toţi cei şapte fii ai săi înaintea lui Samuel,
în afară de David, care fiind cel mai mic era trimis să pască oile. Samuel atunci
când l-a văzut pe Eliab a gândit în sine:
„De bună seamă, acesta este înaintea Domnului unsul Lui.” (1 Reg 16, 6).
Domnul a zis însă lui Samuel:
„Nu te uita <strong>la</strong> înfăţișarea lui și <strong>la</strong> înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul;
căci omul se uită <strong>la</strong> faţă, iar Domnul se uită <strong>la</strong> inimă.” (1 Reg 16, 7).
Trebuie să ştim că alegerea omului nu este şi alegerea Domnului. Omul se uită
mai mult <strong>la</strong> faţă, <strong>la</strong> exterior, iar Domnul se uită <strong>la</strong> inimă, <strong>la</strong> „omul cel tainic al inimii”,
cum spune şi Sfântul Apostol Petru. 637 Vorbind despre această parte ascunsă
a omului pe care o ştie numai Dumnezeu, istoricul religiilor, Mircea Eliade,
spunea următoarele:
637 1 Ptr 3, 4.
281

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
282
„Umbli pe stradă și întâlnești pe <strong>la</strong> colţuri cerșetori în zdrenţe, femei sărmane
sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinereţea
în spitale și îi compătimești, fără să te gândești o clipă că poate oamenii aceștia
sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniţi să ne ispitească sau sunt simple
suflete care, atunci când își vor lua zborul se vor af<strong>la</strong> mult mai aproape de
lumină decât cei mai mari înţelepţi, cei mai mari sfinţi și fi<strong>la</strong>ntropi ai noștri.”. 638
Înaintea lui Dumnezeu este de preţ „inima înfrântă şi smerită”. 639 Pe aceasta
Dumnezeu nu o va urgisi, adică nu o va nedreptăţi, nu o va trece cu vederea.
Sfântul Clement Alexandrinul spune că:
„Viaţa veșnică nu o câștigă cineva pentru că este frumos și nici nu o pierde
pentru că nu este frumos. Dimpotrivă, va avea viaţa veșnică cel care a folosit
în chip curat și după voia lui Dumnezeu trupul său. Nici puterea și nici mărimea
trupului nu aduc viaţa veșnică; nici lipsa mădu<strong>la</strong>relor nu duce <strong>la</strong> pierire,
ci sufletul care se folosește de ele aduce fie viaţa veșnică, fie pierirea.”. 640
Aşadar, prin înfăţişarea exterioară ne raportăm <strong>la</strong> oameni, iar prin cea interioară
ne raportăm <strong>la</strong> Dumnezeu. Fariseii ştiind lucru acesta că Dumnezeu nu caută
<strong>la</strong> faţa omului, au venit <strong>la</strong> Domnul Hristos şi l-au întrebat, ispitindu-L:
„Învăţătorule, știm că spui adevărul și nu-Ţi pasă de nimeni, fiindcă nu cauţi
<strong>la</strong> faţa oamenilor, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da
dajdie Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm?” (Mt 22, 16 – 17; Mc 12,
14; Lc 20, 21 – 22).
Mântuitorul, cunoscând inimile lor, le-a vădit făţărnicia zicând:
„Pentru ce Mă ispitiţi?” (Mt 22, 18; Mc 12, 15; Lc 20, 23).
În continuare urmează o lecţie de logică:
„Aduceţi-Mi un dinar ca să-l văd.” (Mt 22, 19; Mc 12, 15; Lc 20, 24).
Şi I-au adus. Şi i-a întrebat Iisus:
Iar ei I-au zis:
„Al cui e chipul acesta și inscripţia de pe el?” (Mt 22, 20; Mc 12, 16; Lc 20, 24).
„Ale Cezarului.” (Mt 22, 21; Mc 12, 16; Lc 20, 24).
Şi acum sentinţa Mântuitorului:
638 Mircea Eliade, Oceanografie. Despre un anumit sentiment al morţii, Ed. Humanitas, București,
1991, pp. 67 – 68.
639 Ps 50, 18.
640 Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, în PSB 4, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, București, 1982, p. 46.

Perioada Octoihului
„Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.”
(Mt 22, 21; Mc 12, 17; Lc 20, 25).
Vorbind despre supunerea faţă de stăpânire, Sfântul Apostol Pavel spune în
episto<strong>la</strong> către Romani:
„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de <strong>la</strong>
Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce
se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se
împotrivește își va lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună,
ci pentru cea rea. Voiești, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea
<strong>la</strong>udă de <strong>la</strong> ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă
faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui
Dumnezeu și răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârșește răul. De aceea
este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci și pentru conștiinţă. Că
pentru aceasta plătiţi și dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind
în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui
cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea,
cinste. Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că
cel care iubește pe aproapele a împlinit legea.” (Rom 13, 1 – 8).
Explicând acest text din episto<strong>la</strong> către Romani, părintele Nico<strong>la</strong>e, monahul de
<strong>la</strong> Rohia, spunea în „Jurnalul fericirii”:
„Textul «Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui
Dumnezeu» apare <strong>la</strong> sinoptici. Regimurile totalitare, adăugând <strong>la</strong> aceste cuvinte
textul din Romani 13: «Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este
stăpânire decât de <strong>la</strong> Dumnezeu», cer credincioșilor să le dea ascultare și respect.
Mulţi creștini – spune părintele Nico<strong>la</strong>e – care-și confundă religia cu prostia,
sar și ei să aprobe, spunând: «e text biblic». Numai că nu citesc atent. Dăm
Cezarului (adică Statului) ce este al său, dacă e într-adevăr stat și se poartă în
consecinţă. Când statul (Cezarul) se îndeletnicește cu ale lui, cu întreţinerea
drumurilor, menţinerea ordinei, apărarea ţării, administraţie și împărţirea dreptăţii,
i se cuvine respectul și tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul.
Atunci când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în
medicine-man și puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească,
recunoașterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conștiinţei și procedează <strong>la</strong>
spă<strong>la</strong>rea creierului, când fericirea statală devine model unic și obligatoriu, nu
se mai aplică regu<strong>la</strong> stabilită de Mântuitorul, deoarece nu mai este îndeplinită
una din condiţiile obligativităţii contractului, anume identitatea părţilor, căci
lui Cezar i s-a substituit Mamona. Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm
lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și lui Mamona ce este al lui Mamona,
ci dimpotrivă a stabilit că nu poţi sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu.”. 641
641 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 186.
283

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Când pe scaunul de domnie lumească stă un „Cezar”, Biserica îşi are politica
ei: „Cezarului cele cuvenite.”. Dar când politica încape în mâinile „Celui<strong>la</strong>lt”, Biserica
spune: „Cu mamona nicio legătură, oricât de mică.”; lui Mamona numai blestemele
din molitfele Sfântului Vasile cel Mare.
284
Mari. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 12, 18 – 27
În vremea aceea au venit <strong>la</strong> Iisus saducheii care zic că nu este înviere și L-au
întrebat, zicând: Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris că, de va muri fratele
cuiva și-i va rămâne femeia fără copii, atunci fratele lui să ia pe văduvă și să
ridice urmași fratelui mort. Deci au fost șapte fraţi: și cel dintâi și-a luat femeie,
dar a murit și n-a lăsat urmași; atunci a luat-o al doilea, dar a murit și nici el
n-a lăst urmași; tot așa și al treilea; și au luat-o toţi șapte, nelăsând urmași
niciunul. Iar după ei toţi, a murit și femeia. Deci, <strong>la</strong> înviere, când vor învia,
a căruia dintre ei va fi femeia, căci toţi șapte au avut-o de nevastă? Atunci
Iisus le-a zis: oare, nu de aceea vă rătăciţi voi, pentru că nu știţi Scriptura, nici
puterea lui Dumnezeu? Căci, după ce vor învia din morţi, nici nu se mai
însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morţi,
că au să învieze, oare, n-aţi citit în cartea lui Moise, ce i-a spus Dumnezeu în
rug, când a zis: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, și Dumnezeul lui Isaac, și
Dumnezeul lui Iacob? Însă Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al
celor vii. Deci voi sunteţi în mare rătăcire.
Căsătoria a doua
Fariseii vin <strong>la</strong> Mântuitorul şi îi supun atenţiei un fapt divers: potrivit căsătoriei de
levirat, o femeie pentru a lăsa urmaşi a avut şapte bărbaţi. S-a întâmp<strong>la</strong>t să-i îngroape
pe toţi. La urmă a murit şi ea. Se punea acum întrebarea: <strong>la</strong> înviere a căruia dintre
cei şapte va fi? Mântuitorul nu le satisface curiozitatea. Le spune însă că <strong>la</strong> înviere
nu se mai însoară şi nu se mai mărită nimeni, ci toţi vor fi ca îngerii din ceruri. 642
Trebuie să mărturisim că Taina Căsătoriei aduce binecuvântarea lui Dumnezeu
numai atunci când este primită o singură dată în viaţă. Numai în acest caz căsătoria
este numită „Taină”, iar slujba aferentă numeşte „Taina cununiei”. Pentru a doua
sau a treia căsătorie Biserica foloseşte doar numele de „slujbă”. De fapt este o slujbă
de iertarea păcatelor celor ce se căsătoresc, care mânaţi de anumite interese nu
se mai pot menţine în continuare aşa cum sunt. Prin urmare a doua căsătorie nu mai
este o taină şi de aceea preotul nu se poate căsători decât o singură dată în viaţă. 643
642 Mt 22, 23 – 33; Mc 12, 18 – 27; Lc 20, 27 – 40.
643 John Meyendorff, Teologia bizantină. Teologia sacramentală: crugul vieţii, Ed. IBMBOR,
București, 1996, pp. 262 – 263.

Perioada Octoihului
Taina Sfântului Botez unită cu Taina Sfântului Mir sau Mirungerea, apoi
Taina Cununiei şi Taina Sfântului Maslul, toate acestea încep cu binecuvântarea
Împărăţiei, căci spune preotul, <strong>la</strong> începutul slujbei:
„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, totdeauna,
acum și pururea și în vecii vecilor.”.
Această binecuvântare se mai rosteşte <strong>la</strong> începutul Sfintei Liturghii, pentru că
în timpul ei are loc „taina tainelor”, respectiv Taina Sfintei Euharistii. Tot în timpul
Sfintei Liturghii se mai săvârşeşte şi Taina Preoţiei; astfel, se consideră că Taina
Sfintei Euharistii şi Taina Preoţiei fac parte integrantă din Sfânta Liturghie şi pentru
acest motiv nu mai necesară o binecuvântare specială.
De fapt, toate tainele se săvârşesc în legătură cu Sfânta Liturghie, pentru că
toate gravitează în jurul Sfintei Euharistii. Cel botezat este miruit şi apoi împărtăşit
cu „Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. La fel, cei ce se căsătoresc
se spovedesc mai întâi, se împărtăşesc şi apoi, astfel pregătiţi, vin în faţa
sfântului altar pentru a se cununa.
Singura taină care nu începe cu binecuvântarea Împărăţiei este spovedania.
Pentru că este o taină de iertarea păcatelor spovedania, ca slujbă, nu-i introduce
pe penitenţi direct în Împărăţia cerurilor. Abia Sfânta Împărtăşanie face acest
lucru. Preotul nu spune <strong>la</strong> Spovedanie: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh”, ci: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum
şi pururi şi în vecii vecilor”.
La fel spune preotul când oficiază a doua sau a treia căsătorie. De ce? Pentru
că a doua şi a treia căsătorie nu sunt o taină, ci o slujbă de iertare a păcatelor, cum
citim şi în Dreptul canonic ortodox:
„A doua și a treia cununie religioasă nu sunt de fapt cununii, ci numai simu<strong>la</strong>cre
de cununii; nu sunt taine, ci numai închipuiri amăgitoare ale tainei,
pentru că dacă admitem că și a doua și a treia cununie sunt taine cu adevărat,
atunci trebuie să admitem imposibilul, adică să admitem că Biserica ar
binecuvânta bigamia și trigamia.”. 644
Totuşi, Biserica manifestă înţelegere pentru neputinţa firii omeneşti şi îngăduie
a doua căsătorie. Preotul însă citeşte <strong>la</strong> începutul slujbei, pentru cei ce se
căsătoresc a doua oară, următoarea rugăciune:
„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Care pe toţi îi miluiești și de toate
porţi grijă, Cel ce știi cele ascunse ale oamenilor și ai cunoștinţă de toate,
644 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legis<strong>la</strong>ţie și administraţie bisericească,
vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 105.
285

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
286
curăţește păcatele noastre și iartă fărădelegile robilor Tăi, chemându-i pe dânșii
<strong>la</strong> pocăinţă, și dându-le lor iertare de greșeli, curăţire de păcate, dezlegare
fărădelegilor celor de voie și celor fără de voie. Cel ce știi neputinţa firii omenești,
Ziditorule și Făcătorule, Care ai iertat pe Rahav cea desfrânată și ai primit
pocăinţa vameșului, nu pomeni păcatele tinereţii cele făcute de noi din
neștiinţă. Căci de vei căuta spre fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea
suferi? Sau cine se va îndreptăţi înaintea Ta? Că numai Tu singur ești drept,
fără de păcat, sfânt, mult-milostiv, mult-îndurat, și-Ţi pare rău de răutăţile
oamenilor. Tu, Stăpâne, Cel ce ai însoţit pe robii Tăi aceștia, unește-i unul cu
altul în dragoste, dăruiește-le lor întoarcerea vameșului, <strong>la</strong>crimile desfrânatei,
mărturisirea tâlharului; ca prin pocăinţă din toată inima lor, într-un gând și
în pace făcând poruncile Tale, să se învrednicească și de împărăţia Ta cea
cerească. Pentru că Tu ești chivernisitorul tuturor și Ţie s<strong>la</strong>vă înălţăm, Tatălui
și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor.”. 645
În Biserica primară, indisolubilitatea căsătoriei a devenit atât de trainică încât
chiar după moartea unuia dintre soţi celă<strong>la</strong>lt prefera să rămână văduv, în convingerea
că nici moartea nu va putea desface unitatea căsătoriei. Pentru combaterea
desfrâului este acceptată însă recăsătorirea, fiindcă – spune Sfântul Apostol Pavel
– „este mai bine să te căsătoreşti, decât să arzi”. 646
Părintele Dumitru Stăniloae în „Teologia Dogmatică Ortodoxă” vol. III, spune că:
„Biserica ortodoxă nu cunună pe cineva mai mult decât de trei ori. Pentru a
doua căsătorie impune o pocăinţă și o oprire de <strong>la</strong> Sfânta Împărtășanie pe
timp de doi ani, iar pentru a treia pe timp de cinci ani.”. 647
Rezumând, spunem că adevăratul credincios se căsătoreşte o singură dată.
Biserica nu-i îndeamnă pe creştini să se recăsătorească dar, pentru a preîntâmpina
desfrânarea îngăduie a doua şi a treia căsătorie.
Miercuri. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 12, 28 – 37
În vremea aceea s-a apropiat de Iisus unul dintre cărturari și L-a întrebat: care
este cea dintâi dintre toate poruncile? Iar Iisus i-a răspuns că cea dintâi dintre
toate este aceasta: ascultă Israile, Domnul Dumnezeul nostru este singu-
645 Slujba <strong>la</strong> a doua nuntă, în Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998, pp. 87 – 88.
646 1 Cor 7, 9.
647 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, București,
1978, p. 184. Astăzi duhovnicii sunt mai cu înţelegere faţă de neputinţele oamenilor și nu-i
opresc pe credincioși de <strong>la</strong> Sfânta Împărtășanie pe un timp așa de îndelungat.

„Şema Israel”
Perioada Octoihului
rul Domn; să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, și din
tot sufletul tău, și din tot cugetul tău și din toată puterea ta; aceasta este cea
dintâi poruncă; iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea, nu este altă poruncă. Atunci cărturarul
I-a zis: bine, Învăţătorule, adevărat ai zis că este un singur Dumnezeu
și nu este altul afară de El; și a-L iubi din toată inima, și din tot cugetul, și
din tot sufletul, și din toată puterea, și a iubi pe aproapele ca pe sine însuși
este mai mult decât toate prinoasele și jertfele. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns
cu înţelepciune, i-a zis: nu ești departe de împărăţia lui Dumnezeu. Și
nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe. Dar când învăţa în templu, Iisus
a zis: cum spun cărturarii că Hristos este fiul lui David? Căci însuși David,
insuf<strong>la</strong>t de Duhul Sfânt, a grăit: zis-a Domnul, Domnului meu: șezi de-a
dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor tale.
Deci însuși David îl numește pe El Domn; atunci cum este fiul lui? Și toată
mulţimea îl asculta cu bucurie.
Un cărturar care îşi câştiga traiul studiind şi explicând Legea mozaică se prezintă
<strong>la</strong> Mântuitorul şi îl întreabă:
„Care poruncă este întâia dintre toate?” (Mc 12, 28).
Mântuitorul îi răspunde ca unui cercetător, citând din Deuteronom următoarele:
„Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubești
pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot
cugetul tău și din toată puterea ta.” (Mc 12, 29 – 30).
Şi pentru că acel cărturar era într-adevăr preocupat de Împărăţia lui Dumnezeu,
Mântuitorul îi spune şi care este a doua poruncă:
după care adaugă:
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mc 12, 31),
„Mai mare decât acestea nu este altă poruncă.” (Mc 12, 31).
De fapt Mântuitorul face o sinteză a Legii, un rezumat arătând cărturarului că
toate cele zece porunci se cuprind într-una singură, respectiv în porunca iubirii:
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul
tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta și pe aproapele tău ca pe tine
însuţi.” (Mt 22, 37 – 39; Mc 12, 30 – 31).
Acestea auzind cărturarul răspunde cu bucurie:
287

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
288
„Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu și nu este altul
afară de El. Și a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul
și din toată puterea și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult
decât toate arderile de tot și decât toate jertfele.” (Mc 12, 32 – 33).
Este bucuria cercetătorului care face o descoperire şi căruia i se confirmă că
descoperirea sa este adevărată. Omul ace<strong>la</strong> nu a fost numai bucuros, ci şi fericit.
L-a fericit Mântuitorul, spunînd:
„Nu ești departe de împărăţia lui Dumnezeu.” (Mc 12, 34).
Moise a explicat evreilor prima poruncă din Lege, zicând:
„Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubești
pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată
puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta
și în sufletul tău; să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa
ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli. Să le legi ca semn <strong>la</strong> mână
și să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe ușorii casei tale și pe porţile
tale… Să te temi de Domnul Dumnezeul tău și numai Lui să-I slujești,
de El să te lipești și pe numele Lui să te juri. Să nu mergeţi după alţi dumnezei,
după dumnezeii popoarelor, care se vor af<strong>la</strong> împrejurul vostru; ca să nu
se aprindă mânia Domnului Dumnezeului tău asupra ta și să nu te piardă de
pe faţa pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău,
este Dumnezeu zelos.” (Deut 6, 4 – 9, 13 – 15).
Aceasta era mărturisirea de credinţă numită „Şema Israel”, adică „Ascultă Israel”,
pe care evreii o spuneau <strong>la</strong> Ziua Împăcării, socotită a fi cea mai mare sărbătoare
mozaică, „Sărbătoarea sărbătorilor”, deoarece în această zi Dumnezeu ierta păcatele
poporului pe care acesta le-a comis în timpul unui an. Se alegeau acum doi
ţapi. Unul era sacrificat, iar celă<strong>la</strong>lt era trimis în pustie, dar numai după ce evreii
îşi puneau mâinile asupra lui ca să-i transmită păcatele lor. Ţapul acesta se
numea „ispăşitor” pentru că ducea cu el în pustie toate păcatele poporului. 648 Avea
un caracter prefigurativ; prefigura jertfa unică şi desăvârşită a Mântuitorului Iisus
Hristos pe care a adus-o spre iertarea păcatelor şi împăcarea întregii creaturi cu
Dumnezeu. 649
648 Lev 16, 10.
649 În gândirea semitică asimi<strong>la</strong>rea unei colectivităţi de către o persoană este un lucru curent: o
majoritate se reduce progresiv până <strong>la</strong> unul, iar unul își asumă misiunea care <strong>la</strong> origine aparţinea
majorităţii. În acest sens trebuie înţeles și episodul cu „ţapul ispășitor”, ţapul care ducea
cu sine în pustie păcatele comunităţii, a tuturor care-și puneau mâinile deasupra lui. Într-o
asemenea gândire ispășirea de către Hristos, Ebed-Iahve în locul celor păcătoși (Isaia 53, 3 –
12) își găsește o perfectă îndreptăţire. – cf. Antonie Plămădeală, Câteva probleme în legătură
cu Ebed-Iahve în Deutero-Isaia, Preliminarii <strong>la</strong> o teologie a slujirii, în Mitropolia Banatului,
nr. 1 – 3 / 1970, p. 82.

Perioada Octoihului
Porunca <strong>la</strong> care face trimitere „Şema Israel” ne obligă să iubim. Prin urmare,
iubirea nu e ceva ce ni se dă: ea trebuie dobândită printr-un efort făcut de voia
noastră liberă. Îndemnul este adresat întâi de toate inimii care e centru spiritual
al persoanei. Aşadar, iubirea începe în inimă. 650
A iubi după porunca lui Dumnezeu înseamnă a iubi din suflet, din inimă cum
spune şi părintele Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de <strong>la</strong> Sâmbăta
de Sus:
„Iubești pe cineva atunci când îl primești în suflet, atunci când îi faci loc în
inima ta. Câtă vreme îl ţii afară, câtă vreme îl ţii departe, câtă vreme îl respingi,
câtă vreme îl ocolești, nu-l iubești. Când îl iubești, îl primești, îl faci al
tău. Face parte din lumea ta de gând, face parte din inima ta, intră în cuprinsul
fiinţei tale, intră în componenţa ta, face parte din tine însuţi. Dacă pe
omul de lângă noi îl lăsăm lângă noi și nu-l aducem și în noi, atunci înseamnă
că pe omul de lângă noi îl lăsăm acolo unde l-a pus Dumnezeu și nu-l punem
noi acolo unde vrea Dumnezeu. Adică Dumnezeu nu l-a pus direct în sufletul
nostru, ci l-a pus lângă noi, ca să-l primim noi, să avem și noi un merit,
primindu-l în sufletul nostru. Dacă nu-l primim în sufletul nostru și-l lăsăm
numai lângă noi, atunci încă n-am ajuns <strong>la</strong> iubirea care primește, <strong>la</strong> iubirea
care adună și care cuprinde, <strong>la</strong> iubirea cea după poruncă.”. 651
Prima poruncă spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta,
din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”. Nu s-a spus: „Să iubeşti
pe Dumnezeul tău ca pe tine însuţi”, ceea ce ar fi însemnat panteism. Porunca ne
prescrie să iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră; prin însuşi acest fapt ea
ne face cunoscut că Dumnezeu este Iubire, dar în ace<strong>la</strong>şi timp ne descoperă „distanţa
ontologică” dintre om şi Dumnezeu.
A doua poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ne descoperă deofiinţimea
neamului omenesc, comunitatea ontologică a întregii noastre existenţe
umane. Realizată în viaţă, această poruncă face ca întreaga umanitate să devină
un singur Om. 652
Tocmai pentru a nu ne întreba dacă cineva este vrednic sau nu de iubirea noastră,
ni s-a poruncit să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine.
Încheiem cu acest îndemn al lui Antoine de Saint-Exupery:
„Să nu faci economii aici. Căci nu există marfă de economisit când e vorba
de mișcările inimii. A dărui înseamnă a arunca un pod peste abisul singurătăţii
tale. Iar atunci când dai, nu te neliniști să afli cui ai dat. Căci ţi se va
650 Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veșnice, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 1998, p. 129.
651 Arhim. Teofil Părăian, Lumini de gând, Ed. Antim, Cluj-Napoca, 1997, pp. 161, 165.
652 Arhim. Sofronie, op. cit., pp. 154 – 155.
289

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
290
spune: «Cutare nu merită acest dar!». Ca și cum ar fi vorba de o marfă pe care
o consumi.”. 653
Joi. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 12, 38 – 44
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: păziţi-vă de cărturarii cărora le p<strong>la</strong>ce să umble
în haine lungi și să li se închine lumea prin târguri; să stea în cele dintâi scaune
în sinagogi și în locurile cele dintâi <strong>la</strong> ospeţe; aceștia, care mănâncă văduvelor
casele și de ochii lumii îndelung se roagă, vor lua mai grea osândă. Și
șezând în preajma cutiei pentru adunat daruri, Iisus privea cum aruncă poporul
bani în cutie; și mulţi bogaţi aruncau mult. Venind însă o văduvă săracă,
a aruncat doi bani, adică un codrant. Atunci Iisus a chemat pe ucenici și le-a
zis: adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat în cutie mai mult
decât cei<strong>la</strong>lţi; pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, iar aceasta din sărăcia
ei a aruncat tot ce a avut, toată avuţia sa.
Dăruind vei dobândi
Re<strong>la</strong>tarea despre banul văduvei o găsim numai <strong>la</strong> evangheliştii Marcu şi Luca. 654
Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenici să-i ocolească pe farisei şi pe cărturari, pentru
că sunt iubitori de s<strong>la</strong>vă deşartă şi de câştig necinstit; le p<strong>la</strong>ce să umble în haine
lungi, să li se plece lumea în pieţe, să stea în rândurile din faţă numai ca să fie
lăudaţi de oameni. Bogăţia şi-au făcut-o secătuind casele văduvelor. 655
La aceştia privea Mântuitorul cum aruncau bani în cutia darurilor din templu.
Darurile aduse de ei erau multe şi mari, ca date din bogăţie mare. Însă totuşi
erau mici, şi nevrednice şi nepotrivite cu mâna celor ce aduceau aceste daruri.
Mai apoi a venit şi o femeie văduvă, muncită de sărăcie. Aceasta a aruncat puţin
în cutia darurilor, dar puţinul acesta a fost tot ce avea.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că:
„Această femeie văduvă își aduna hrana ei de fiecare zi din mi<strong>la</strong> altora și cu
osteneală multă. Dând acei doi bani, ea s-a lipsit de cele trebuincioase pentru
viaţa zilnică. O minune vrednică de uimire! Femeia aceasta care cerea milă
de <strong>la</strong> alţii totdeauna împrumută pe Dumnezeu, arătând că această sărăcie a
ei este aducătoare de roadă lui Dumnezeu.”. 656
653 Antoine de Saint-Exupery, Citade<strong>la</strong>, Ed. RAO, București, 1993, p. 119.
654 Mc 12, 41 – 44; Lc 21, 1 – 4.
655 Mt 23, 14; Mc 12, 40; Lc 20, 47.
656 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar <strong>la</strong> Sfânta Evanghelie de <strong>la</strong> Luca, Ed. Pelerinul
Român, Oradea, 1998, p. 270.

Perioada Octoihului
Iudeii aveau obiceiul să pună bani în vistieria templului, iar din ei să dea pentru
hrana preoţilor, a săracilor şi a văduvelor. Pentru farisei această vistierie era
mai de preţ decât însuşi templul, iar darul adus ca jertfă era socotit mai mare
decât altarul pe care se sfinţea. Acestea ştiindu-le Mântuitorul, îi ceartă zicând:
„Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceţi: Cel ce se va jura pe templu nu este cu
nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat. Nebuni și orbi!
Ce este mai mare, aurul sau templul care sfinţește aurul? Ziceţi iar: Cel ce se
va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe darul ce este
deasupra altarului este legat. Nebuni și orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul
care sfinţește darul? Deci, cel ce se jură pe altar se jură pe el și pe toate
câte sunt deasupra lui. Iar cel ce se jură pe templu se jură pe el și pe Cel care
locuiește în el.” (Mt 23, 16 – 21).
De fapt pe farisei îi preocupa mai mult bogăţia, vistieria templului, iar nu templul,
care a ajuns să se asemene cu o peşteră de tâlhari, după cuvântul Mântuitorului. 657
Domnul Hristos din mulţimea de văduve ne-a pus în atenţie doar două. Despre
acestea a vorbit, dându-le pildă; a vorbit despre văduva din Sarepta Sidonului
care a avut grijă de proorocul Ilie şi despre văduva care a aruncat doi bani în cutia
darurilor din templu.
La începutul activităţii sale misionare, în Nazaret, când a citit în sinagogă din
cartea proorocului Isaia:
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor;
M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor
dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi și să vestesc anul
plăcut Domnului.” (Lc 4, 18 – 19),
Mântuitorul a spus <strong>la</strong> sfârşit:
„Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre.” (Lc 4, 21).
Cei care au auzit acestea au spus neîncrezători:
„Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc 4, 22).
Atunci Iisus le-a zis:
„Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!
Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă și aici în patria Ta. Adevărat zic
vouă că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa. Și adevărat vă spun că
multe văduve erau în zilele lui Ilie, în Israel, când s-a închis cerul trei ani și șase
luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul. Și <strong>la</strong> niciuna dintre ele n-a
fost trimis Ilie, decât <strong>la</strong> Sarepta Sidonului, <strong>la</strong> o femeie văduvă.” (Lc 4, 23 – 26).
657 Mt 21, 13; Mc 11, 17; Lc 19, 46.
291

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
Ştim din Vechiul Testament că proorocul Ilie a fost trimis de Dumnezeu, în
timpul foametei, <strong>la</strong> o femeie văduvă din Sarepta Sidonului, ca să fie hrănit de ea.
Pe aceasta Ilie a af<strong>la</strong>t-o adunând vreascuri <strong>la</strong> porţile cetăţii. Chemând-o <strong>la</strong> sine,
Ilie i-a spus:
292
Ea însă a zis:
Atunci i-a zis Ilie:
„Adu-mi puţină apă ca să beau și o bucată de pâine ca să mănânc!” (3 Reg
17, 10 – 11).
„Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nici o fărâmitură de pâine, ci numai
o mână de făină într-un vas și puţin untdelemn într-un urcior. Și iată, am
adunat câteva vreascuri și mă duc să o gătesc pentru mine și pentru fiul meu
și apoi să mâncăm și să murim!” (3 Reg 17, 12).
„Nu te teme, ci du-te și fă cum ai zis; dar fă mai întâi de acolo o turtă pentru
mine și adu-mi-o, iar pentru tine și pentru fiul tău vei face mai pe urmă.
Căci așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea și untdelemnul
din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie
pe pământ!” (3 Reg 17, 13 – 14).
Şi s-a dus ea şi a făcut cum i-a cerut Ilie; şi s-a hrănit ea şi el şi casa ei o bucată
de vreme, căci făina din vas n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat,
după cuvântul Domnului, grăit prin Ilie. După aceasta s-a îmbolnăvit şi a
murit copilul femeii. Şi a zis ea către Ilie:
„Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit <strong>la</strong> mine ca să-mi pomenești
păcatele mele și să-mi omori fiul?” (3 Reg 17, 18).
Dar a strigat Ilie către Domnul şi a zis:
„Doamne Dumnezeul meu, oare și văduvei <strong>la</strong> care locuiesc îi faci rău, omorând
pe fiul ei?” (3 Reg 17, 20).
Şi suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul şi a zis:
„Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (3 Reg
17, 21).
Şi a ascultat Domnul g<strong>la</strong>sul lui Ilie; şi s-a întors sufletul copilului acestuia în
el şi a înviat. Atunci a zis femeia către Ilie:
„Acum cunosc și eu că tu ești omul lui Dumnezeu și cu adevărat cuvântul lui
Dumnezeu este în gura ta!” (3 Reg 17, 24).

Perioada Octoihului
Părintele Nico<strong>la</strong>e, monahul de <strong>la</strong> Rohia şi-a intitu<strong>la</strong>t o carte foarte sugestiv:
„Dăruind vei dobândi.” De fapt acesta este titlul unui cuvânt de învăţătură din
cuprinsul cărţii, în care vorbeşte despre văduva săracă, titlu care prin profunzimea
mesajului a devenit titlu de carte. Inspirat din textul unui poet francez
contemporan, 658 părintele Nico<strong>la</strong>e spune că Mântuitorul Hristos ne cere să dăm
şi ce nu avem. Pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi şi cu ceea ce nu ai. Nu ai credinţă,
nu ai curaj, nu ai lumină în suflet? Dându-le altora, le vei avea şi tu.
Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Dăruind altuia ce nu ai
– credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu. Dăruind lumina pe
care nu o ai, o vei avea şi tu; căci nu se poate ca cel ce umblă cu miresme să nu
fie el însuşi înmiresmat. 659
Vineri. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Mc 13, 1 – 8
În vremea aceea, ieșind din templu Iisus, unul dintre ucenicii Săi I-a zis:
Învăţătorule, privește ce lespezi și ce ziduri! Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: vezi
aceste ziduri mari? Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească.
Iar când ședea Dânsul pe Muntele Măslinilor, în faţa templului, L-au întrebat
pe El, deoparte, Petru, Iacov, Ioan și Andrei: spune nouă când vor fi acestea
și care va fi semnul când au să se împlinească toate acestea? Atunci Iisus,
răspunzând, a început să le spună: vedeţi să nu vă înșele cineva; căci mulţi
vor veni în numele Meu, zicând că sunt Eu și pe mulţi vor înșe<strong>la</strong>. Iar când
veţi auzi de războaie și de vești de războaie să nu vă spăimântaţi, căci trebuie
să fie acestea, dar încă nu va fi sfârșitul. Căci se va ridica neam peste neam și
împărăţie peste împărăţie; și vor fi pe alocurea cutremure, foamete și tulburări;
acestea vor fi începutul durerilor.
„Începutul durerilor”
Pericopa evanghelică pe care o avem în atenţie face referire <strong>la</strong> dărâmarea Ierusalimului
şi a templului din Ierusalim. Citim în Evanghelia după Marcu, în capitolul al
XIII-lea, că după ce a ieşit din templu Domnul Hristos împreună cu ucenicii Săi,
unul din ei I-ar fi zis:
„Privește Învăţătorule, ce clădiri!” (Mc 13, 1).
Domnul Hristos, care vede cele ascunse şi cunoaşte cele viitoare, i-a răspuns:
658 Henri Michaux (1899 - 1988).
659 N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și
Sătmarului, Baia Mare, 1992, pp. 140 – 142.
293

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
294
„Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră peste piatră să nu se risipească.”
(Mt 24, 2; Mc 13, 2; Lc 21, 6).
Se pare că ucenicul care s-ar fi minunat de frumuseţea templului ar fi fost unul
din apropiaţii Domnului Hristos, probabil Petru sau Iacov sau Ioan, căci <strong>la</strong> puţin timp
după aceasta, pe când şedeau pe Muntele Măslinilor în faţa templului, Petru şi Andrei
împreună cu Iacov şi Ioan au venit <strong>la</strong> Domnul Hristos şi l-au întrebat, zicând:
„Spune-ne nouă când vor fi acestea? Și care va fi semnul când va fi să se împlinească
toate acestea?” (Mt 24, 3; Mc 13, 4; Lc 21, 7).
Mântuitorul va rosti cu această ocazie o cuvântare, care pentru conţinutul său
va fi numită „cuvântarea eshatologică”, 660 cuvântare în care Domnul Hristos vorbeşte
despre dărâmarea Ierusalimului şi a templului din Ierusalim, legând acest
eveniment de cea de-a doua Sa venire.
E adevărat că anul 70 d.Hr. nu a înseamnat sfârşitul lumii. El a marcat totuşi
în istorie sfârşitul unei lumi (al „lumii” iudaice, cu viaţa sa religioasă centrată pe
templul din Ierusalim). Acest „sfârşit” al lumii iudaice prefigurează într-un fel
ziua cea de pe urmă a sfârşitului lumii, precedată şi ea de îngrozitoare suferinţe
şi încercări cauzate de necredinţă.
Această Cuvântare eshatologică a Domnului Hristos constituie o profeţie,
deoarece evenimentele despre care vorbeşte urmau să se petreacă în viitor. Profeţia
se desfăşoară pe două p<strong>la</strong>nuri: pe de o parte, Iisus vorbeşte despre catastrofa naţională
iudaică petrecută în anii 66 – 70 d.Hr., descriind suferinţele îngrozitoare pe
care popu<strong>la</strong>ţia Ţării Sfinte avea să le îndure atunci, iar pe de altă parte, vorbeşte
despre suferinţele şi strâmtorările premergătoare sfârşitului lumii şi despre cea
de-a doua venire a Sa.
În această pericopă (Mc 13, 1 – 8), ne sunt descrise numai evenimentele premergătoare
sfârşitului, numite de Domnul Hristos „începutul durerilor”:
„Războaie și cu zvonuri de războaie, vor fi cutremure pe alocuri și foamete și
tulburări.” (Mc 13, 7 – 8).
După acest început al durerilor va urma prigoana. Şi aceasta se va desfăşura
pe două p<strong>la</strong>nuri. În primul rând vor fi prigoniţi creştinii de către iudei, cum s-a
întâmp<strong>la</strong>t încă pe vremea Sfinţilor Apostoli atunci când a fost martirizat Sfântul
Arhidiacon Ştefan, primul mucenic creştin sau când au fost întemniţaţi unii
Apostoli, cum a fost cazul Apostolilor Petru şi Ioan în Ierusalim sau Pavel şi Si<strong>la</strong>
în Filipi. S-a împlinit atunci profeţia Domnului Hristos spusă Apostolilor:
660 Mt 24, 1 – 42; Mc 13, 1 – 37; Lc 21, 5 – 36.

Perioada Octoihului
„Luaţi seama <strong>la</strong> voi înșivă. Că vă vor da în adunări și veţi fi bătuţi în sinagogi
și veţi sta înaintea conducătorilor și a regilor, pentru Mine, spre mărturie
lor. (…) Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte
ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul ace<strong>la</strong>. Căci nu voi
sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt.” (Mt 10, 17 – 20; Mc 13, 9, 11;
Lc 12, 11 – 12; 21, 12 – 15).
Pe de altă parte iudeii vor fi prigoniţi de către romani care vor împresura
Ierusalimul şi-l vor cuceri. Domnul Hristos le-a arătat iudeilor şi timpul în care
se vor petrece acestea, spunând:
„Evanghelia trebuie să se propovăduiască <strong>la</strong> toate neamurile.” (Mc 13, 10).
Potrivit Tradiţiei, Sfinţii Apostoli au vestit Evanghelia în toată lumea păgână,
<strong>la</strong> toate neamurile: Toma a predicat <strong>la</strong> parţi (după ştiri mai târzii şi în Persia şi
India); Andrei în Sciţia şi Grecia; Ioan în Asia Proconsu<strong>la</strong>ră, îndeosebi în capita<strong>la</strong>
acesteia <strong>la</strong> Efes; Petru în Ga<strong>la</strong>tia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsu<strong>la</strong>ră;
Bartolomeu în India (Arabia sudică), după o tradiţie orientală şi în Armenia; Matei
printre iudei şi în Etiopia; Pavel, numit şi „Apostolul neamurilor”, în Antiohia, Siria,
Frigia, Ga<strong>la</strong>tia, Troia, Macedonia, Filipi, Tesalonic, Atena, Corint, Efes, Roma,
ajungând până <strong>la</strong> marginile Apusului, în Spania cum afirmă Sfântul Clement
Romanul în prima sa Epistolă către Corinteni. 661
Prin urmare Apostolii şi-au încheiat activitatea misionară de răspândire a
Evangheliei în toată lumea înainte de anul 70, an în care romanii vor cuceri şi vor
dărâma Ierusalimul.
Un cuvânt al Domnului Hristos ne reţine atenţia în mod deosebit. Spune
Domnul Hristos:
„Iar când veţi vedea urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine – cine citește
să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi, și cel de pe acoperiș
să nu se coboare în casă, nici să intre ca să-și ia ceva din casa sa, și cel ce
va fi în ţarină să nu se întoarcă îndărăt, ca să-și ia haina.” (Mt 24, 15 – 18;
Mc 13, 14 – 16; Lc 21, 20 – 21).
Este vorba aici de evenimentele ce s-au întâmp<strong>la</strong>t în anul 70, evenimente ce
nu sunt altceva decât tip şi prefigurare ale celor de <strong>la</strong> sfârşitul lumii. Atunci va
veni sfârşitul când vom vedea „urâciunea pustiirii stând unde nu se cuvine”, adică
atunci când sfinţenia va fi profanată prin insta<strong>la</strong>rea temporar-victorioasă a răului
deghizat, cum s-a întâmp<strong>la</strong>t după anul 70 când pe locul unde s-a af<strong>la</strong>t tem-
661 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Mi<strong>la</strong>n Șesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Istoria bisericească universală, vol. 1 (1 – 1054), Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 67 – 78.
295

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
plul din Ierusalim, împăratul Adrian a înălţat un templu în cinstea lui Zeus
Capitolinul, iar chiar pe locul Sfintei Sfintelor a fost amp<strong>la</strong>sată statuia ecvestră a
împăratului. 662
296
Sâmbătă. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
Eanghei iei: Lc 18, 2 – 8
Zis-a Domnul pilda aceasta: într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu
nu se temea și de oameni nu se rușina. Era însă în cetatea aceea și o văduvă
care venea <strong>la</strong> el și-i zicea: fă-mi dreptate faţă de pârâșul meu. Și n-a voit multă
vreme; dar pe urmă a zis în sine: deși de Dumnezeu nu mă tem și de oameni
nu mă rușinez, totuși, pentru că văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face
dreptate, ca să nu mă supere venind mereu <strong>la</strong> mine. Așadar a zis Domnul:
auziţi ce grăiește judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face
dreptate aleșilor Săi care strigă către Dânsul ziua și noaptea? Va întârzia El,
oare, a-i ajuta? Adevărat vă spun vouă că în curând le va face dreptate.
Rugăciunea stăruitoare
După ieşirea evreilor din Egipt, Moise, sfătuit de socrul său Ietro, a ales din popor
oameni drepţi şi cu frică de Dumnezeu, oameni care urau lăcomia şi i-a pus căpetenii
peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci, căpetenii peste zeci.
Aceştia aveau să judece poporul în toată vremea. Pricinile grele erau aduse <strong>la</strong>
Moise, iar cele mai mici erau judecate de ei. Judecătorii au primit de <strong>la</strong> Moise
această poruncă:
„Să ascultaţi pe fraţii voștri și să judecaţi drept pricina ce ar avea un om atât
cu fratele lui, cât și cu cel străin. Să nu părtiniţi <strong>la</strong> judecată, ci să ascultaţi și
pe cel mare și pe cel mic. Să nu vă sfiiţi de faţa omului, că judecata este a lui
Dumnezeu. (…) Să nu căutaţi <strong>la</strong> faţă și să nu luaţi mită, că mita orbește ochii
înţelepţilor și strâmbă pricinile drepte.” (Deut 1, 16 – 17; 16, 19).
Pe parcursul istoriei poporului evreu au fost însă şi judecători nedrepţi. La un
astfel de judecător face referire şi Domnul Hristos atunci când zice:
„Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de om nu
se rușina. Totuși, pentru că o văduvă îl tot deranja, stăruind să-i facă judecată,
judecătorul nedrept se hotărăște să-i facă dreptate.” (Lc 18, 2 – 5).
662 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 221; „Hristos numește «urâciune» statuia celui care a cucerit
atunci cetatea Ierusalimului, pe care cel ce a pustiit cetatea și templu a pus-o înăuntrul templului.
De aceea a și numit-o «a pustiirii».”. – cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB
23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 852.

Perioada Octoihului
Mântuitorul se foloseşte de acest exemplu pentru a le arăta ucenicilor că faţă
de oameni (unde judecata trebuie uneori implorată), Dumnezeu le va face dreptate
aleşilor Săi imediat. Pe de altă parte, Mântuitorul le spune ucenicilor – şi ne
spune şi nouă – că trebuie să ne rugăm pururea şi să nu deznădăjduim în rugăciunile
noastre, să ne rugăm cu credinţa că ceea ce am cerut se va împlini. 663
Găsim în Noul Testament un astfel de exemplu de rugăciune stăruitoare. Este
vorba de femeia cananeeancă ce, deşi nu era din neamul lui Israel, a venit <strong>la</strong>
Mântuitorul cu credinţa că o poate ajuta. Ea se ruga de izbăvire, dar nu pentru
sine, ci pentru fiica ei, spunând:
„Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol.”
(Mt 15, 22).
Domnul însă „nu i-a răspuns nici un cuvânt”. 664 Faptul acesta n-o descurajează
pe femeie. Ea strigă în continuare, riscând să devină chiar supărătoare prin
insistenţa sa. În acest moment intervin ucenicii Domnului:
„Slobozește-o că strigă în urma noastră” (Mt 15, 23),
şi răspunsul Domnului a fost:
„Nu sunt trimis decât spre oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Mt 15, 24).
Au descurajat-o pe femeie aceste cuvinte? A tăcut şi a plecat? A renunţat <strong>la</strong>
stăruinţa ei? Deloc! A stăruit mai mult. Dacă înainte nici nu îndrăznea să vină în
faţa lui Iisus, că ucenicii spuseseră despre ea: „Strigă în urma noastră!”, acum femeia
vine mai aproape, chiar în faţa Domnului şi I se închină, zicând:
„Doamne, ajută-mă!” (Mt 15, 25).
Nici mai mult nici mai puţin. Două cuvinte:
„Doamne, ajută-mă!” (Mt 15, 25).
Dar două cuvinte spuse din inimă. Era de fapt o rugăciune născută din credinţa
că numai Domnul Hristos o mai poate ajuta.
Femeia nu s-a apropiat de Domnul ca una ce era vrednică sau ca una care cerea
ce i se cuvenea, ci se ruga să fie miluită; îşi istorisea nenorocirea ei. Şi apoi, pe
care om nu l-ar fi înduioşat rugămintea mamei făcută pentru fiica ei bolnavă?
Credem că expresia Domnului: „nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei
lui Israel”, 665 urmată de cuvintele de <strong>la</strong>udă de mai târziu <strong>la</strong> adresa credinţei feme-
663 Mc 11, 24.
664 Mt 15, 23.
665 Mt 15, 24.
297

Meditaţii <strong>la</strong> Evangheliile de peste săptămână (III)
ii cananeence ţinteşte un scop precis. Vrea să corecteze greşita concepţie a iudeilor
că Mesia aparţine în exclusivitate poporului evreu. E evident că Mântuitorul
nu intenţiona să Se circumscrie numai cerinţelor neamului Său. Importantă în
perceperea mesianităţii Sale nu este apartenenţa <strong>la</strong> neam, ci credinţa.
Domnul Hristos intenţionează să facă vădită credinţa femeii, de aceea întârzie
s-o ajute. E limpede că Domnul nu dorea să rămână ascunsă virtutea femeii.
Îi spune Mântuitorul:
298
„Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor 666 ” (Mt 15, 26; Mc 7, 27).
Cananeeanca nu-L contrazice pe Domnul Hristos. Dimpotrivă, porneşte de <strong>la</strong>
cuvântul Mântuitorului pentru a formu<strong>la</strong> o altă cerere. Îl aprobă pe Mântuitorul
zicând:
„Da, Doamne, suntem câini, dar câinele e de-al casei. Și câinele mănâncă din
fărâmiturile care cad de <strong>la</strong> masa stăpânilor lor.” (Mt 15, 27; Mc 7, 28).
„Ai văzut înţelepciunea femeii – zice Sfântul Ioan Gură de Aur –, că nici n-a
îndrăznit să-L contrazică, nici n-au durut-o <strong>la</strong>udele aduse altora și nici n-a
revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet are? Hristos îi spune: «Nu este bine», iar ea
răspunde: «Da, Doamne!» Hristos îi numește pe iudei «copii», iar ea «domni»;
Hristos a numit-o «câine», iar ea a adăugat și ce fac câinii.”. 667
Sfântul Ioan de Cronstadt, în „Viaţa mea în Hristos”, referindu-se <strong>la</strong> rugăciunea
femeii cananeence, spune:
„Mulţi oameni nu se roagă pentru că li se pare că n-au primit niciodată nimic
de <strong>la</strong> Dumnezeu, sau deoarece consideră că rugăciunea este inutilă. Dumnezeu,
zic ei, știe de ceea ce avem noi nevoie, fără ca să fie necesar de a-i cere ceva;
ei uită ceea ce El a zis: «Cereţi și vi se va da, căutaţi și veţi af<strong>la</strong>, bateţi și vi se
va deschide.». Rugăciunea de cerere este necesară tocmai pentru a întări credinţa
noastră fără de care nu ne putem mântui. Tocmai de aceea Domnul a
vrut ca femeia cananeeancă să se roage cu insistenţă, pentru a-i trezi credinţa
și a i-o întări.”. 668
Se întâmplă uneori ca după o rugăciune stăruitoare să nu primim ajutor. De
ce? Pentru că nu ştim ce cerem sau pentru că nu totdeauna ceea ce cerem ne este
şi de folos. Apoi sunt şi alte împrejurări în care Dumnezeu nu răspunde <strong>la</strong> „Doamne
ajută!”, fiindcă acest „Doamne ajută!” trebuie spus şi el cu un rost. Trebuie să vină
dintr-o inimă îndreptată spre bine. Sunt unii care înainte de a săvârşi un lucru
666 Păgânii erau numiţi de către iudei „câini”, pentru că aceștia nu făceau deosebire între mâncările
curate și necurate și nu aveau practica spălărilor rituale.
667 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii <strong>la</strong> Matei, în PSB 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 603.
668 Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, trad. de Diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea
Domnului, Sibiu, 1995, pp. 39 – 40.

Perioada Octoihului
rău spun: „Doamne ajută!”. De exemplu, un hoţ care spune: „Doamne ajută să
nu mă prindă!”. Aşa gândesc cei mai mulţi dintre elevii şi studenţii care nu învaţă
şi care, <strong>la</strong> teste şi examene, copiază. A copia este un furt, un păcat, căci spune
porunca a VIII-a din Decalog:
„Să nu furi.” (Ies 20, 15; Deut 5, 19).
Pentru ca Dumnezeu să te ajute, trebuie ca rugăciunea ta, să vină dintr-o inimă
smerită, dintr-o dorinţă de bine. Şi apoi un creştin adevărat se roagă lui
Dumnezeu şi pentru alţii, spunând:
„Doamne ajută <strong>la</strong> toată lumea”.
Aceste două cuvinte: „Doamne ajută!” au devenit uzuale între creştini. Se folosesc
în loc de „Bună ziua” sau „Bună seara”. Sunt cuvinte dătătoare de putere
pentru că îl chemăm pe Dumnezeu în ajutorul nostru. Sunt cuvinte care ne obligă,
amintindu-ne că suntem datori în tot timpul şi în tot locul să facem numai
binele, să devenim mai buni.
„Doamne ajută!”
299

Cuprins
Introducere 5
Luni. săptămâna a xviii-a după rusalii
Ochii credinţei 11
Marţi. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
Iisus – fi ul lui Adam, fi ul lui Dumnezeu 14
Miercuri. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
Oglinda duhovnicească 17
Joi. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
Vedere, (ne) / (re)cunoaştere 21
Vineri. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
„Numai cu rugăciune şi cu post” 23
Sâmbătă. Săptămâna a xviii-a după Rusalii
„Duhul” invidiei 27
Luni. săptămâna a xix-a după rusalii
Soacra lui Petru 31
Marţi. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Păcatul – „lepra” sufetului 34
Miercuri. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Bucuria postului 36
Joi. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Apostolii Domnului Hristos 39
Vineri. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Lupta duhovnicească 41
Sâmbătă. Săptămâna a xix-a după Rusalii
Iertarea păcatelor 44

Luni. săptămâna a xx-a după rusalii
Mustrările Domnului Hristos 49
Marţi. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Predica de pe Munte 52
Miercuri. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Cum zideşti biserica lui Dumnezeu 54
Joi. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Hristos – Miel şi Judecător 57
Vineri. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Între bine şi rău 59
Sâmbătă. Săptămâna a xx-a după Rusalii
Levi vameşul / Matei apostolul 61
Luni. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Atingerea de Hristos 63
Marţi. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Femeile mironosiţe 67
Miercuri. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Potolirea furtunii pe mare 69
Joi. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
„Mulţi chemaţi, puţini aleşi” 72
Vineri. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
„Cinci pâini şi doi peşti” 74
Sâmbătă. Săptămâna a xxi-a după Rusalii
Buna făptuire 77
Luni. săptămâna a xxii-a după rusalii
Identitate recunoscută 81
Marţi. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine” 84
Miercuri. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Mesia – Ebed-Iahve 87
Joi. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Păzirea poruncilor 91

Vineri. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Cei şaptezeci de ucenici 94
Sâmbătă. Săptămâna a xxii-a după Rusalii
Evanghelia credinţei 96
Luni. săptămâna a xxiii-a după rusalii
Cunoaşterea lui Dumnezeu 99
Marţi. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” 102
Miercuri. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Principii de viaţă creştină 105
Joi. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Lucrarea celui rău 108
Vineri. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Uitarea de Dumnezeu 111
Sâmbătă. Săptămâna a xxiii-a după Rusalii
Darurile Duhului Sfânt 114
Luni. săptămâna a xxiv-a după rusalii
Semne şi mustrări 117
Marţi. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Ochii sufl etului 120
Miercuri. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Schimbul duhovnicesc 123
Joi. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Păcatele părinţilor 126
Vineri. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Lupta cu păcatul 129
Sâmbătă. Săptămâna a xxiv-a după Rusalii
Adevăraţii propovăduitori 131
Luni. săptămâna a xxv-a după rusalii
Îmbogăţirea în Dumnezeu 135
Marţi. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Toţi suntem iconomi 138

Miercuri. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Făcliile Duhului 141
Joi. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Nelegiuirile unui procurator 143
Vineri. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Irod Antipa 145
Sâmbătă. Săptămâna a xxv-a după Rusalii
Puterea credinţei 149
Luni. săptămâna a xxvi-a după rusalii
Chemarea <strong>la</strong> cină 151
Marţi. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Purtarea crucii 154
Miercuri. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Dumnezeu, bun şi iubitor 156
Joi. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Înţeleapta iconomie 159
Vineri. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Tâlcuirea Legii 161
Sâmbătă. Săptămâna a xxvi-a după Rusalii
Samaria 164
Luni. săptămâna a xxvii-a după rusalii
„Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” 169
Marţi. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Unde se avântă vulturii 172
Miercuri. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Evanghelia copiilor 175
Joi. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Taina suferinţei 178
Vineri. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Lucrarea harului 181
Sâmbătă. Săptămâna a xxvii-a după Rusalii
Cum devenim sfi nţi 184

Luni. săptămâna a xxviii-a după rusalii
Întâmpinarea Domnului 187
Marţi. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
„Casa Mea casă de rugăciune se va chema” 190
Miercuri. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
Botezul de <strong>la</strong> Iordan 192
Joi. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
„Se va lua de <strong>la</strong> voi via aceasta” 195
Vineri. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
Ta<strong>la</strong>ntul şi dinarul 197
Sâmbătă. Săptămâna a xxviii-a după Rusalii
Iconomii Împărăţiei Cerurilor 200
Luni. săptămâna a xxix-a după rusalii
Întrebarea saducheilor 205
Marţi. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Cum sunt adevăraţii creştini 208
Miercuri. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Templul din Ierusalim 211
Joi. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
„Roada Duhului” 214
Vineri. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Duhul sărbătorii 217
Sâmbătă. Săptămâna a xxix-a după Rusalii
Pilde despre Împărăţia lui Dumnezeu 220
Luni. săptămâna a xxx-a după rusalii
„Aluatul fariseilor” 225
Marţi. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
„Orbii îşi capătă vederea” 228
Miercuri. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
Învierea ca reve<strong>la</strong>ţie supremă 231
Joi. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
Vederea luminii dumnezeieşti 234

Vineri. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
Ignatie Teoforul 237
Sâmbătă. Săptămâna a xxx-a după Rusalii
„Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” 240
Luni. săptămâna a xxxi-a după rusalii
„Ochii” prin care nu vedem 245
Marţi. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Căsătoria şi „cartea de despărţire” 247
Miercuri. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Copilul între părinţi şi Dumnezeu 250
Joi. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Comoara din ceruri 252
Vineri. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
„Care bogat se va mântui?” 255
Sâmbătă. Săptămâna a xxxi-a după Rusalii
Dumnezeu sau mamona 257
Luni. săptămâna a xxxii-a după rusalii
Lumina celor fără de vedere 261
Marţi. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
„După roadele lor îi veţi cunoaşte” 264
Miercuri. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
Credinţa care mută munţii 267
Joi. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
„G<strong>la</strong>sul celui ce strigă” 270
Vineri. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
„Piatra cea din capul unghiului” 274
Sâmbătă. Săptămâna a xxxii-a după Rusalii
„Dragostea acoperă mulţime de păcate” 276
Luni. săptămâna a xxxiii-a după rusalii
Dinarul Cezarului 281
Marţi. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
Căsătoria a doua 284

Miercuri. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
„Şema Israel” 287
Joi. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
Dăruind vei dobândi 290
Vineri. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
„Începutul durerilor” 293
Sâmbătă. Săptămâna a xxxiii-a după Rusalii
Rugăciunea stăruitoare 296