Coperta Hyperion 10-11-12_2011.cdr - Stiri Botosani

colegii de seminar şi facultate menţionaţi, tot în anii studenţiei,
o încurajare constantă am avut-o din partea
scriitorului şi marelui om de cultură Mihai Rădulescu,
profesorul meu de engleză. După aceea a fost, indubitabil,
Mitropolitul Antonie Plămădeală. Pe M.N. Rusu
l-am considerat naş literar. La acest capitol lista poate fi
lungă, dar deşi nu ţi-am spus-o, şi tu ai jucat un rol încurajator
în evoluţia mea literară, în special în anii din
urmă când mi-ai publicat volumele menţioante. Şi apoi
prin poezia ta pe care o apreciez în mod cu totul deosebit.
Unul din volumele tale la care mă întorc iară şi iară
este superbul Singur în faţa lui Dumnezeu. Ca teolog îl
admiram şi citeam cu deosebit interes pe Ioan Alexandru,
m-a fascinat Ileana Mălăncioiu, o citeam cu nesaţ,
pe Constanţa Buzea şi pe Ana Blandiana, poetul Petru
Rezuş, profesorul meu de Teologie fundamentală, la Bucureşti,
m-a atras şi stimulat cu substanţa teologico-filosofică
a poemelor sale. Apoi, în anii recenţi, criticul şi
istoricul literar Aurel Sasu, cu prietenia lui constantă a
reprezentat o generoasă sursă de stimulare intelectuală
şi creştere interioară, alături alţi colegi şi prieteni pe care
ar trebui să-i numesc şi pe care cu regret îi las deoparte
pentru că lista ar fi prea lungă. În acest context, precum
se vede, deşi trăiesc departe de ţară, contactul cu viaţa
literară de acolo este viu, dinamic, la zi, ca şi cum aş trăi
acasă. Nu mai spun că eu însumi petrec aproape două
luni pe an, mai ales primăvara când vin şi predau cursurile
mele de Filosofie şi literatură şi Istorie a creştinismului
la Facultatea de filosofie întâi, şi apoi Jurnalism a
Universităţii Spiru Haret din Bucureşti. De asemenea
internetul asigură azi informaţia la zi şi integrarea, ca
atare contactul meu cu viaţa literară din ţară este activ,
dinamic, benefic. Revista Lumină lină în care public autori
din ţară, cu generozitate, contribuie la această integrare.
Dacă aş calcula vizibilitatea mea în presa literară
din ţară, cred ca aş putea conclude că receptarea creaţiei
mele este foarte mulţumitoare, deşi, bineînţeles, se poate
mai mult şi mai bine, ca atare e loc de colaborare şi progres.
Această vizibilitate şi receptare a creaţiei mele în
ţară mă bucură, dar mai mult mă creşte interior, pentru
că ele înseamnă nu doar o validare a produsului literar,
ci şi o punte de comunicare a stărilor mele interioare, a
înţelegerii mistice a actului creaţiei. Ce este pentru mine
literatura, în speţă poezia? Iată ce este: Este să scrii din
partea şi din cauza pustiei. Nu a celei meonice, ci a celei
eonice. Îmi place eonul că e foarte bun. Eonul eonului
însă este şi mai frumos. Kairos. Kairos contra Cronos.
Cronosul distruge pustia. Noroc că ea se mută în Kairos.
Şi eu după ea. Mă ţine obligaţia aici şi dorinţa acolo. Pustia
este locul unde Dumnezeu te duce ca să vorbească
inimii tale. Şi ceea ce auzi aceea mărturiseşti apoi. Acesta
este scrisul. Asta e cuvântarea despre Cuvânt. Scrisul
este un fenomen acustic. Esenţa lui e bazată pe auzire
cum spunea marele Pavel: “Credinţa vine din auzite”.
Chiar şi din auzirea interioară. Auzit-am, pentru aceea
am grăit. Pustia este meta-cuvântul. Esenţa cuvântului
constă în meta. Esenţa doar o auzi, o simţi, dar n-o cuprinzi.
De aceea nici un cuvânt nu spune Totul. Nici toate
cuvintele nu spun Totul. Dar ele îl indică. Îl indică
pentru că-l recunosc. Pentru că vin din partea aceea.
Cele care vin. Pentru cât ne trebuie nouă să fim cine ar
trebui să fim nu ne trebuie explicaţii. Totul nu se explică.
Ne trebuie călăuzire. Nu e necesar să înţelegem pe cale
explicativă ce era cu steaua aceea care se ducea spre
Betleem. Era în afara obişnuitului. Principalul e că rolul
ei era de a călăuzi. Când călăuzeşti prin pustie, nu mâni
din urmă. Mergi înainte şi ţii orbul de mână cu dragoste.
Dacă cuvintezi, dacă scrii dinspre pustia eonică o faci
pentru că eşti cuprins de ea. Copleşit scrii de dor. În pustie
eşti mult mai aproape de cine ţi-e dor decât altundeva,
dar niciodată în mod exhaustiv. De aceea propensiunea
este continuă. Cum spunea marele Grigore (al Nisei):
Epectaza. De aceea pustia este locul prin excelenţă:
locus theologicus. Şi este în acelaşi timp intervalul. Căci
în interval are loc marea întâlnire. Întotdeauna scrii datorită
unei mari întâlniri. Scrisul e semnul schimbării.
Când întâlnirea e mare, schimbarea e semnificativă. Cel
mai adesea radicală. Adică e convertire. Când aşa ceva
se petrece cu tine nu poţi să taci. Ai impresia că dacă tu
ai tăcea pietrele ar striga. Intervalul ca loc. De aici se trage
totul. Evident, dacă locul acela are pustia lui. Pustia
este tăcerea din cuvânt. Este meta-cuvântul. Iar Dumnezeu,
cum frumos o spune Olivier Clement, este un Cuvânt
la capătul tăcerii. Când pustia aceea se locuieşte,
adică este locul tău, tu fiinţezi întru ea. Pustia nu-i este
dată oricui. Nu oricine o poate duce. Isihia: linistea şi
singurătatea cer eroism. Şi eroii spiritului sunt puţini.
De aceea scriitori nu sunt toţi cei ce scriu. Depinde de
partea dinspre care scrii. Aşa cum sunt cuvinte şi “palavre”,
aşa sunt scriitori şi scriitori, adică scriituri şi scriituri.
Cuvânt şi anti-cuvânt. În pustie însă poţi să şi vezi
(orao = a vedea). Proorocul este cel care vede. Dar vede
nu pentru că cere să vadă. De aceea eroii pustiei se rugau
să nu aibă vedenii. Pentru că anti-cuvântul se poate
preface în înger luminos pentru a duce în ispită. Şi când
se întâmpla o vedenie se rugau pentru darul discernerii.
Pustia este solitudinea. Iar în solitudine te ia dorul de
Celălalt şi de ceilalţi. Iar dorul este esenţa solidarităţii.
Dragostea. De aici rugăciunea către Celălalt, pentru ceilalţi.
În felul său, cel ce scrie din partea pustiei este un
pustnic. Pentru a încheia acest capitol al bogatului interviu,
îţi mărturisesc cu plăcere că în prezent lucrez la câteva
proiecte pe care sper să le văd finalizate cât de curând:
un volum de interviuri (o selecţie din multele date
în ultimii ani), un volum de versuri, un volum de versuri
traduse în germană şi un altul de eseuri în română. Poate
şi unul de studii în engleză.
G.D.: Vei rămîne pînă la sfîrşitul vieţii în America sau vei reveni
în România? Sau undeva prin Europa?
T.D.: Ispita mea este ca la pensionarea de la catedră să vin
în Europa, mai precis în Germania. Asta mi-ar da posibilitatea
să fiu mult mai aproape de România, dar şi să
călătoresc prin Europa la nesfârşit, cum îmi place aşa
de mult. Europa este un tezaur de istorie şi cultură pe
care nu-l găseşti în America. America are altceva, dar
am gustat din plin din acel altceva. Cred că revenirea în
Europa mi-ar da satisfacţii nebănuite încă.
G.D.: Spune-mi cîte ceva despre revista Lumină Lină şi sfera
ei de activitate.
T.D.: Despre Lumină Lină pot să-ţi spun foarte multe. Pentru
mine ca şi pentru românii din America e o bucurie,
un eveniment. Există pe alocuri o mare confuzie despre
Invitatul revistei HYPERION 9