Coperta Hyperion 10-11-12_2011.cdr - Stiri Botosani

şi pentru o zi, două, tot îmi fac drum la Botoşani când
vin în ţară. Evident, acolo sunt mormintele celor dragi
ai mei, străzile pe care am crescut, copacii în care, copil,
mă urcam, primele prietenii, anii de şcoală, o foarte importantă
parte din viaţa mea. Ştiu şi acum locul unde
mă aflam când am scris primele poezii.
G.D.: Ce definiţie poţi da emigraţiei celei adevărate, impuse,
nu alese de voinţa celui ce-şi ia lumea-n cap? Este ea o
cale de rezolvare a existenţei, poate ea menţine în tradiţiile
ei o naţie? Se ştie că marile naţiuni, franceză, engleză,
spaniolă, care au dominat lumea în perioadele lor de expansiune,
mai ales cea franceză, sunt pe cale de a-şi pierde
identitatea naţională. Crezi că numai păstrarea limbii
poate da caracterul identitar al unei naţiuni. Dacă da, de
ce Algeria nu s-a numit Noua Franţă şi locuitorii de acolo,
francezi? De ce toată America de Sud nu se numeste Noua
Spanie sau Noua Portugalie. Ori America de Nord, de ce
nu se numeşte Noua Anglie?
T.D.: Emigraţia are mai multe definiţii. Ea se poate numi
transhumanţă, peregrinare, exil (politic sau economic),
colonizare etc. Toate sunt adevărate, autentice. Şi cei
care după 1989 au plecat în Europa (şi în America de
altfel) la munca de jos, şi aceia au emigrat cu adevărat,
ca şi primele valuri de nemţi şi englezi, sau italieni şi
irlandezi care au colonizat America. Cu ceva mai mult
timp în urmă, vreo trei decenii (vorbind despre români),
în America cel puţin, emigranţii (imigranţii, cei ce veniseră)
se împărţeau în două grupe: exilul politic şi exilul
economic. Primii, cei prigoniţi pentru dizidenţa politică
şi scăpaţi în afară; al doilea grup, cei care au căutat o viaţă
mai bună şi care au putut în fel şi chip să scape. Asta
până în 1989. După acest an emigraţia nu s-a mai numit
exil ci emigraţie sau diasporă. Acum se foloseşte cuvântul
diasporă tot mai mult. Mi se pare potrivit, adică împrăştiere.
Noţiunea având sens vag, trebuie să precizezi:
românii din diaspora americană, europeană etc. Totuşi
emigranţii sunt şi colonişti în acelaşi timp, mai ales dacă
vorbim de America, prin excelenţă o ţară a coloniilor şi
coloniştilor, istoric vorbind. Îmi aduc aminte că atunci
când am venit eu în America, în 1988, şi am cunoscut
români, şi vorbeam cu cei mai în vârstă, când ei se refereau
la comunităţiile române istorice ca cele formate în
zonele de mijloc ale Americii (Ohio, Michigan, Illinois)
le numeau pur şi simplu colonii. Deci românii erau şi ei
colonişti. Într-o zi m-am gândit că şi generaţiile ulterioare
se pot numi la fel, inclusiv generaţia mea. Ce diferenţă
este între un emigrant şi un colonist? Dacă vrem, niciuna.
Emigranţii vin în grup sau se alătură unui grup existent
deja, devin o comunitate, o colonie. Îmi place noţiunea
de colonist pentru că ea exclude o serie de complexe
pe care noţiunea de emigrant sau imigrant le implică:
complexul accentului în vorbirea noii limbi, complexul
adaptării, al integrării, al nou-venitului (alienatului;
americanii, în mod ciudat încă îi numesc în mod oficial
pe străinii care sunt în curs de stabilire în SUA “alien”,
cuvânt mai degrabă negativ ce indică un complex psihologic,
cel al înstrăinării; alienarea este o boală!). Ca şi colonist
vii cu altă mentalitate, trăieşti altfel, cu mai multă
confidenţă în tine însuţi şi mândrie ca sursă de valori.
Se presupune că un colonist aduce valori civilizaţionale.
Şi noi românii aducem cu noi valori civilizaţionale.
Nu venim numai să
lucrăm, să cerem, ci
şi să oferim. Avem
o mulţime de oferit.
Când gândeşti
aşa complexele de
inferioritate dispar
sau cel puţin se diminuează,
dând
loc stabilităţii interioare.
Aceasta la
rândul ei ajută la
adaptare şi integrare.
Mult mai mult
oferi când ştii că ai
ce oferi şi o şi faci,
decât atunci când
gândeşti că ai venit
numai ca să ţi
se dea, ca şi cum
cerşeşti. Dacă însă
vrem să vorbim de
naţie, ne întoarcem
acasă, adică la locul
matcă, vatră, caracteristic,
cred eu,
ideii de naţie. Cu
toate că unii, între
care şi eu, au aici
în America, sau în
alte ţări, dublă cetăţenie,
deci eu sunt
de naţionalitate român
şi ca cetăţenie
american, totuşi nu
spunem despre românii
din America
că sunt naţiunea
română din America.
Eu leg noţiunea
de naţie de cea de
vatră, matcă. Aparţin
unei naţii, pentru
că între altele
(valorile esenţiale
comune: limba,
credinţa, tradiţiile,
istoria, rădăcinile)
aparţin unui anumit
loc unde aceea
naţie a crescut şi
s-a dezvoltat. Deci
dacă vorbim de naţie,
în principiu, venim
de la discuţia
despre emigraţie şi
diasporă, la aceea
despre “acasă”. Revenind
la întrebarea
ta, din punctul
acesta de vedere
6 HYPERION Invitatul revistei