Coperta Hyperion 10-11-12_2011.cdr - Stiri Botosani

Constantin iFTimE
SCHIMBĂ ARTA CEVA?
1
Schimbă arta ceva, sau
Ne zâmbeşte ademenitor, ca o femeie, din părţile moi ale
imaginaţiei?
Uite că m-am trezit să vorbesc despre postmodernitate,
îngerul meu păzitor,
De pe umărul drept,
Care plesneşte, când şi când, ţipă, plin de sânge apos, zămisleşte
spaima. Gata.
Hotărăşte-te odată! Nu-i o viziune doar. E trainică.
În fiecare organ, câte un Orfeu mic-mic aşteaptă să te
sprijine cu urletul lui.
Şi când tu mi te-ai aşezat pe umăr,
Eu nu şi nu, am zis, cumva cu dreapta măsură. Din nou.
Eram ferm şi onest,
Şi parcă am tăcut. După aceea,
În tăcere, vorbele s-au întărit iară,
Şi au prins puteri din nou şi au sărit de la locurile lor,
Fiecare pe rând. Ce ritm!
Au smuls aripile tale în batjocură şi m-au lovit în cap, în
piept cu puterea lor nevăzută.
Era o putere groaznică, ea însăşi, cu toate forţele ei, care
dau tonul, în orice lucru uşor,
Sau plăcut.
Ritm, sintaxă, toate rupte. Iar în acea învolburare,
Eu nu şi nu.
Asta era viziunea care-mi frângea mâinile.
Fiecare oscior mi l-a frânt, pornind de jos, de la glezne.
Genunchii moi au căzut.
Până sub frunte, unde eram din ce în ce mai potrivnic.
Şi nici măcar nu am plâns pentru asta. Iar acest Nu
imens şi puternic!
După aceea, am spus împăcat ce aveam de spus la toţi
despre îmbunătăţirea poeziei:
2
- Ah! da, o desfătare de carne şi sânge, de forme bine reliefate
în imaginar.
Ceva orbitor,
Doar nimic nu are de-a face cu frica de moarte!
Porci roz în turme îndrăcite vor cădea la infinit pe
Cimentul memoriei blânde.
În zilele de blândeţe şi înţelepciune,
Cad obscen, până la urmă, fără glorie, din orice descriere
a mea.
Descrierea, îngerul meu bun, mă ţine sub jug.
Îţi aduci aminte, în
Capcana minţii mi-a fost prins sufletul demult. Şi
Sufletul se zbătea cât şapte diavoli,
Sens, sens, sens, striga el atunci, convins,
Înnebunit de ameţeala neruşinată a cuvintelor. Dar
Cine nu se-nflăcărează în magnificele zile ale sfintei
spaime?
Răspund tandru.
Şi întreb în locul tău din lumile fictive, unde sunt liber,
cresc, mă înalţ.
Ca şi cum un răspuns,
Sau un sens ar spune ceva despre partea bună a lucrurilor.
Dar
Schimbă arta ceva când numeşte exact duşmanul mărinimos
al slăbiciunii?
Substanţele cu sens proaspăt, esenţele ascunse ale corectitudinii,
toate nimicurile urii
Se scurg învolburate din scârboasa ei tihnă.
Care tihnă? Câini slabi, zici tu,
Reci, efeminaţi curăţă mereu oasele albe ca zahărul, ale
realităţii perfecte din creier,
În jur, lucruri mirosind a duminici de vară, urzici, bozii,
scaieţi, vrăbii,
Muşte negre şi moi ţâşnesc la amiază şi scocioră entropia
la subţiori. Dovedesc multă hărnicie.
Cu capul ei chel, în lenjeria subţire şi roză, stă în bătaia
unui suflu negru,
Stă în reţele calme, la distanţe egale, într-un singur picior,
pe colinele reci, pe care le ştii,
cum îmbătrânesc.
Încremenite demult. Nu mai pot.
Nu mai pot ostoi foamea stupidă a cuvintelor mici, negre,
avare, astăzi,
Drăcească onomatopee!
BLOCUL CENUŞIU VREA SĂ
STRIVEASCĂ PĂDUCHELE NEGRU
Cum se face de suferă atâta defăimare blocul cenuşiu?
E straniu. Minte tot timpul. Se vaietă şi-i şleampăt pe
holuri.
Şi-a pierdut încrederea în sine.
Acum, vrea să ucidă păduchele negru.
Păduchele acela vesel,
Cum stă el singur, unde-i căldura noastră puţină,
Pe ciment,
Cu semnul strâmb aşternut pe spatele gras?
Şi-mi pare că nu stă departe de-o căpăţână de porc,
46 HYPERION Poesis