Coperta Hyperion 10-11-12_2011.cdr - Stiri Botosani

magda URSACHE
I„Focul e mai mic decît cartea pe care o arde.”
Florin Mugur
Tancul şi cartea
Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor
de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici
nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd
memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document,
edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în
volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente,
Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit
cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul
poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”.
De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan
Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea
sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism,
i-a publicat primele texte în revista lui electronică
www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor,
de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din
Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea
şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să
se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth
au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu;
şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii
Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu
victime, au fost topite, arestate, mutilate...; s-a exercitat
asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru.
Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost
înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în
cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la
lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei
etape. Prima, ‚44-‘48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa
Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura,
a treia, ‚52-‘56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.
Sub cizma Secţiunii politice a Comisiunii Aliate de
Control, epurările cuprindeau nu numai biblioteci şi librării,
dar şi saloane de carte ori anticariate. Nu scăpau
de percheziţie nici debitele, chioşcurile ori locuinţele
particulare. Cîte volume, cîte jurnale, cîtă corespondenţă
nu s-au ars de frică. Zeloşii împuterniciţi intrau în casele
oamenilor după cărţi „dăunătoare”. Şi nu erau destul de
zeloşi pentru Colonelul Molohonski, de la Comisia Aliată
de Control, mai bine informat decît ministrul Informaţiilor,
tovarăşul Constantinescu-Iaşi. Îl înştiinţa despre „literatura
fascistă” aflată în Arad în bibliotecă şi în librăria
„Libro”; că la Suceava se distribuiau „reviste fasciste”, „Almanahul
Muncii” şi „Almanahul lui Păcală”; că la Cîmpulung
prefectul îndrăznea să ţină pe perete harta României
Mari; că Blajul, Clujul, Aradul nu curăţaseră bibliotecile
de „boarfele fasciste”. Cum se vede, în etern fascizanta
Românie, criteriul cel mai periculos era cel fascist.
Iosif Roitman Chişinevschi, comis-voiajorul URSS,
venit să desfacă marfa Revoluţiei în România, ordonase
control drastic al bibliotecilor publice, şcolare, universitare
(numai biblioteca Brukental n-a fost epurată în ‚45-
‘46, pentru că volumele au fost depozitate la vreme; şi la
Iaşi s-a încercat o oarecare opunere, ca bibliotecile particulare
să nu fie percheziţionate) şi aruncarea în flăcări a
cărţilor duşmănoase, antisovietice ori antisemite, fasciste
ori legionare, oculte, imorale, porno... O armată întreagă
scotocea în beciuri şi-n poduri, prin dulapuri şi cufere, ca
„putreda cultură burgheză” să fie făcută cenuşă şi în loc să
răsară grîul înfrăţit al proletcultului. Cărţi şi manuscrise,
presă, corespondenţă internă şi externă, atlase, hărţi
„vechi” erau confiscate ca pe vreme de război. Război contra
cărţii şi comunicării.
Incunabulele, la popreală! Scăpau cărţile în chirilică.
Bucoavnele slavoneşti l-au salvat pe profesorul Petru
Caraman de închisoare, nu şi de „comprimarea” catedrei
universitare.
Tipografiile şi editurile particulare, librăriile private se
aflau sub control sever, pînă să fie desfiinţate prin „naţionalizare”.
Bibliotecile parohiale ori sindicale, ca şi bibliotecile
muzeelor erau minuţios luate la control, control,
control. Unii riscau să apere cărţile, alţii le denunţau. Ca
să se mai salveze cîte ceva, încercau să diminueze distrugerea,
rupînd coperte şi pagini „compromiţătoare”, decupînd
fotografii, croşetînd pasaje cu cerneală neagră. În
paranteză fie spus, şi acest tip de cenzură s-a perpetuat:
după evadarea lui Petru Dumitriu, în 60 în Berlinul de
Vest, cu un Buick din parcul auto al partidului, profesorii
Eseu HYPERION 163