Coperta Hyperion 10-11-12_2011.cdr - Stiri Botosani

această revistă, confuzie pe care vreau s-o menţionez
aici: pentru că e publicată de un teolog şi sub egida unui
Institut de profil teologic, unora le pare că e o revistă
religioasă. Nimic mai greşit. E religioasă, desigur, prin
însuşi conţinutul ei cultural. La fel ca Convorbiri literare,
ca Dacia literară, ca Hyperion unde apar şi articolele
Părintelui Timotei Aioanei sau ale altor teologi prelaţi şi
laici. Dar de fapt revista e, cum o indică şi subtitlul: de
spiritualitate şi cultură românească. Teologie constantă
e doar eseul meu ce apare ca editorial (2-3 pp.), apoi
uneori public câte un studiu teologic (dar asta e partea
ei academică din care fac parte şi studii, eseuri de factură
istorică, filosofică, literară, etică) şi în rest e toată comentariu
de carte, poezie etc., şi în plus, ofer rubrica de
fotografie reprezentând viaţa comunitară românească
(cea din jurul revistei) şi care dă o identitate unică publicaţiei,
devenind cu anii un document de valoare pentru
istoria vieţii diasporei române de aici. În afară de aceasta,
revista este, în partea sa academică, inclusă în baze
de date internaţionale care ajută pe cei ce publică în ea
în sensul vizibilităţii internaţioanle şi implicit al punctajului
pe care universitatea i-l dă autorului pentru textul
publicat. Fiind un pod cultural peste ocean, româno-român,
Lumină lină consfinţeşte şi ideea că nu există două
literaturi şi culturi române “înăuntru” şi “înafară”, ci una
singură deofiinţă şi nedespărţită.
G.D.: Cum a evoluat comunitatea românilor din New York,
în special cea din jurul Bisericii Sf. Apostoli Petru şi Pavel
şi a Cenaclului „Mihai Eminescu” pe care-l coordonezi?
T.D.: Atât revista cât şi Cenaclul “Mihai Eminescu” şi Biserica
“Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York au reuşit în toţi
anii lor de funcţionare să facă din oamenii care gravitează
în jurul lor, o familie aparte, în sensul spiritual al cuvântului,
adică oameni care se recunosc în, şi se identifică
cu aceste trei instituţii, care mărturisesc despre rolul
acestora în creşterea lor interioară, dar şi în întărirea stabilităţii
personale la nivel psihologic, intelectual şi social.
De aceea frecvenţa la biserică şi cenaclu este îmbucurătoate
şi constantă, iar comentariile de după evenimentele
liturgice şi culturale au ecouri în comunitate şi în presă,
atât pe plan local, cât şi dincolo de limitele localului.
G.D.: Activitatea Institutului de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă
din New York pe care o coordonezi tu a însemnat
petru mulţi români ajunşi acolo un prag de intrare în
existenţa dură din America? Cîţi dintre cei care au trecut
acest prag îţi mai dau bineţe acum?
T.D.: Cât priveşte Institutul Român de Teologie şi Spiritiualitate
Ortodoxă, acesta, cu toate ca el acoperă juridic, prin
înregistrarea la autorităţiile americane, Biserica, revista
şi cenaclul, el se ocupă în special de organizarea de evenimente
academice în română şi engleză. În special trei
evenimente sunt vizate anual: Simpozionul anual „Eminescu”,
apoi Simpozionul ecumenic, teologic şi interdisciplinar
din primul weekend din fiecare decembrie şi sesiunile,
două sau trei (cu câte 3-4 prezentări în fiecare)
organizate în cadrul Congresului Internaţional de Studii
Medievale, în fiecare an în luna mai, la Universitatea
de Vest din Kalamazoo, Michigan. La aceste evenimente
academice sunt invitaţi cercetători şi profesori români şi
americani sau şi din alte ţări. Aici au loc schimb de idei,
se întăresc prietenii, românii îşi promovează valorile lor
faţă de americani. Evenimentele reprezintă şi o rampă
de lansare academică pentru membrii comunităţii academice
din ţară care au nevoie de vizibilitate şi promovare
internaţională, ceea ce duce apoi la promovarea la
locul de muncă. În curând atât simpozionul “Eminescu”,
cât şi cel teologic şi interdisciplinar ajung la a 20-a ediţie.
În timp ce la simpozionul “Eminescu” lucrările sunt
prezentate în limba română, la celelalte două, lucrările
sunt în limba engleză. Vorbind în general despre Institutul,
Biserica şi Cenaclu, pot mărturisi că acestea au
fost de ajutor esenţial la sute de români care venind aici
în America nu au avut nici un sprijin şi nici o speranţă
întemeiată de afirmare sau existenţă şi integrare, fie pe
plan personal, fie profesional. Vizibilitatea acestor instituţii
în ţară a făcut ca mulţi din cei veniţi aici să le caute,
să le frecventeze, şi să primească astfel o mână de ajutor,
esenţială de cele mai multe ori, mai ales la nivel de
relaţii publice, platforma de bază de unde vine ajutorul
celui în nevoie. Adevărul este că am ajutat întotdeauna
în mod dezinteresat, de aceea, când au fost şi cazuri de
nerecunoştinţă nu am fost afectat. Într-un fel, asta e viaţa.
Omul vine, are nevoie de ajutor, îl primeşte cum se poate,
apoi pleacă în cine ştie ce direcţii de unde nu mai auzi
de el. Nu că el nu şi-ar putea face vocea auzită şi prezenţa
simţită (ideal vorbind) oriunde s-ar afla, dar în sensul că
a considerat întâlnirea cu mine sau cu noi fie normală,
fie providenţială, şi atâta tot; s-a dus înainte. Dar pentru
mine satisfacţia adevărată constă în a putea să ajut, şi nu
în numărul expresiilor de gratitudine după ajutorul oferit.
E adevărat că o astfel de expresie îţi face plăcere (probabil
de aici şi întrebarea ta), dar nu este necesarmente
esenţială în sensul că nu devine criteriu pentru atitudinea
mea favorabilă faţă de noii veniţi.
G.D.: Cum priveşti viitorul din pragul celui de al treisprezecelea
lustru al vieţii tale?
T.D.: Viitorul, dragă Gellu, se prezintă ca un cer în formă
de stânjenel după o ploaie caldă de vară: frumos, apetisant
şi interesant. Cât eşti pe baricade lupta este cea care
te ţine în luptă. Cred că ne putem gândi la câteva lucruri
care dau măsura privirii spre viitor: te uiţi înapoi, şi la
ce vezi, nu se poate să nu fii mulţumitor lui Dumnezeu
pentru tot ce ţi-a dat şi pentru felul cum te-a dat acestei
existenţe. Această mulţumire, dacă nu e act ocazional, ci
stare, rămâne platforma pe care mergi mai departe. În
al doilea rând, proiectele de viitor sunt şi ele, dacă ţin de
pasiune, de o anumită ardere interioară, garanţia muncii
şi satisfacţiilor ce urmează. În al treilea rând, starea
psihologică, spirituală personală în care te afli, conştientizând
cele spuse mai sus, este sursa care generează
aceeaşi stare în viitor, câtă vreme plănuieşti în viitor să
trăieşti ca şi acum, să fii ca şi acum. La 60 de ani te uiţi
înapoi cu un zâmbet tandru, de uimire şi bucurie, pentru
că fiind vârstă de bilanţ, vezi că ai de ce să te bucuri,
dar totodată te uiţi înainte cu încrederea că poţi să fii în
continuare cel ce ai fost, că trecutul tău creşte şi se înnoieşte
în viitor, că în fiecare zi poţi descoperi ceva nou
care să-ţi stimuleze energia, imaginaţia, creaţia prin care
nu încetezi a te defini aşa cum nu încetezi a te descoperi
şi a te bucura de ceea ce descoperi.
Oct. 2011, New York
10 HYPERION Invitatul revistei