Coperta Hyperion 10-11-12_2011.cdr - Stiri Botosani

le zicea Buna. Ici-colo, înfloriri discrete albuind ca o colonie
de fluturi surprinsă de o rafală. Petale albe, firave,
înfiorate de-o nostalgie de fulg. Nimeni în jur. Dincolo
de ordinea riguroasă a şirurilor de vie, încep acareturile
brune, alături de cele negre. Până înspre liziera pădurii
sub clopotul iluzoriu al unui cer zgribulit de martie. Totul
străbătut de-o înfrigurare de ospeţire solară prin prana
unduind.
Nu trăim în trup, ci ca trup. Drept trup. Identitatea
omului cu întreaga fiinţare. Existenţa cuprinde mai multe
nivele şi fiecărui nivel îi corespunde o anume modalitate
de cunoaştere.
Creştinismul fundamentalist ar înmărmuri dacă i s-ar
spune că toate religiile sunt identice în esenţa lor esoterică.
Capcana în care cad ei înşişi este aceea de interpreta
fenomenul Hristos doar ca pe un eveniment istoric. Denotându-l
însă astfel, îl transpun în trecut. Iar trecutul
este mort. Hristos nu a fost, nici nu va fi, ci este. În afara
istoriei, în afara timpului. Nefiind în timp nu poate fi nici
localizat: astfel nici o religie nu poate avea ascendent unic
asupra lui.
(în Coran, şi anume în Sutrele 3 şi 19 se descrie pe larg
naşterea lui Isus, se vorbeşte despre Ioan si Maria; pe larg)
În fond, ceea ce se caută este căutătorul însuşi. Fiind
pretutindeni şi dintotdeauna prezent, este absurd şi imposibil
să cauţi spiritul, să îl atingi. Fiindcă acest lucru ar
presupune o mişcare dintr-un loc, unde el n-ar fi, într-un
loc unde se presupune că ar fi. Iar locul unde el nu este,
nu există. De aceea, conştiinţa cotidiană, obişnuită, constituie
Drumul (fiţi drumul umblat). Un drum, pe care nu
l-am părăsit de fapt niciodată (drumul umblat). Dacă în
afara spiritului nu există nimic, înseamnă că am şi ajuns
(însă împărăţia a şi venit ... ). Prin căutare alungăm de
fapt ceea ce căutăm. Căutarea presupune ceva aflat în afară,
adică ceva obiectiv. Însă spiritul nu este obiect.
Căutând iscăm o lipsă. Apare sentimentul că ne lipseşte
ceva. Şi acest lucru implică timpul. Anume, un mâine,
mereu. Tot ce se lasă găsit în timp, nu este spiritul.
E ca un blestem: tot ce facem, facem pentru un eu,
care nu există...
Cicatrice cu cicatrice, cobor. Răsplata traversării negurii
e decantarea şi întoarcerea în cotidian. Traseul unui
fulg, unic. Fiecare fulg, unic.
Important, nu atât să înţelegi, cât să cultivi simţul unei
permanente însoţiri. Trăirea în clipă aşterne iubire. Întinderi
înzăpezite.
Cârdul de păsări, bancul de peşti, acţionează simultan.
Sunt în stare a-şi schimba fulgerător traiectoria. Constituie
un organism. Aidoma unei orchestre, a unui jazzband:
vine un moment, când au senzaţia că nu ei cântă:
Se cântă.
Suntem atât de legaţi unul de celălalt, fără a ne da seama.
Paria, marginalizaţii, apoi, cei cumsecade, cerând
ajutorul forţelor de ordine spre a le apăra „cumsecădenia”,
care nu este altceva decât partea detaşată, desprinsă de
umbra din propriul „beci” lăuntric. Umbra este proiectată
în afară: ceilalţi sunt mereu ţapii ispăşitori. Ceea ce ne
oripilează la un altul, provocând nu constatarea detaşată,
ci o reacţie lăuntrică violentă, ne defineşte tainic.
Dacă ne şochează zgârcenia ori altceva la un altul, înseamnă
că le deţinem şi noi într-o proporţie mai mică ori
mai mare. Dacă avem senzaţia că se exercită o presiune
din afară asupra noastră spre a înfăptui ceva, înseamnă
mai întotdeauna că ghesul de a face exista incipient în
noi: l-am refulat şi îl proiectăm acum asupra altuia, care
încearcă pare-se acum „să pună jugul” pe noi. Cezanne:
pe mine nu va pune nimeni şeaua ...
Dezastrul îl constituie mereu graniţele, delimitările,
pe care le instituim în noi, între noi. Pare că totul este
o problemă a responsabilităţii individuale pentru fiecare
gest, act ori gând (atunci l-a ucis pe omul de seamă)
Disperarea, atingând proporţii catastrofale, de a nu ne
pierde cumva eul.
Câtă vreme eul-separat nu realizează faptul că nu este
nici subiectiv nici obiectiv, ci un Întreg, moartea cu evantaiul
ei obscur va rămâne veşnicul lui însoţitor.
bogăţia, succesul, puterea, au tendinţa eternizării. Însă
tocmai această înclinaţie de a le eterniza, de a le conferi o
nesfârşire, le denotă a fi doar surogate. Ca şi eul-separat în
fond. Ca şi timpul, un surogat pentru eternitate. Se pare
că toată această aşa-zisă civilizaţie este un construct-surogat:
a ţine bunăstarea drept civilizaţie. Încă din şcoală
şi familie se vântură cu zel ideea unei vieţi mai bune, nu
a cultivării de oameni mai buni. Un construct extern în
vreme ce lăuntrul se chirceşte tot mai mult.
Se pare însă că, potrivit unui atractor presimţit mereu,
şi aceasta face parte dintr-un plan al necesarelor rătăciri
întru trezire. Chircirea, ca o ghemuire înaintea Saltului.
Să fie cultura o activitate de compensare, purtând în
ea sâmburele putred al negării morţii, prin iluzia eternizării
operei?
Un antidot împotriva angoasei atotprezente a
morţii?
Toată istoria pare a fi o căutare a unor garanţii.
O cronică despre oameni, care s-au născut prea
devreme.
Nerăbdarea cunoaşterii?
Tocmai fiindcă moartea există ar trebui să fim mai
atenţi unul cu altul, Aici şi Acum.
Însă: mintea „liberă”; inima sigilată.
Nil curgând Lin.
Unde încep delimitările, aşezarea de graniţe, de garduri,
începe angoasa.
Upanishadele: oriunde există un Altceva, există şi
teama.
Desprinderea din unitate şi instituirea eului separat,
implică deci o angoasă existenţială, înnăscută.
Ego-ul odată configurat este extrem de greu să-l transcenzi.
Este atât de stabil, atât de durabil, încât scapă inconştientului
şi tinde să nege supra-conştientul. Acest
eu-al-gândurilor nu tinde doar să se separe de mediul
72 HYPERION Beletristica