REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

More documents

Recommendations

Info

pian se defineşte printr-o netă identificare timbrală, vocile aparţinând a două instrumente monodice de tipul vocii umane (vioara şi violoncelul) şi unui instrument polifonic de tipul percuţiei (pianul). Cvartetul, grup cameral ce constituie nucleul orchestrei de coarde şi gen relativ nou, se conturează în prima jumătate a secolului al XVIII lea , ca o rezultantă a Sinfoniei a quatro (lucrare pe patru voci, cu mai multe instrumente pe fiecare voce), prin reducerea la un singur instrument pe voce. Un alt filon îl reprezintă Concertul şi Concertino a quatro, în care fiecare mişcare este dedicată unui solist. Din Concertino a quatro derivă cvartetul concertant, conceput iniţial ca o partitură solistică pentru fiecare instrument, cu acompaniamentul celorlalte trei instrumente. În definirea sonoră a celor două instrumente (vioara şi viola), ansamblul cameral de componenţă mixtă (în care fiecare din ele se manifestă individual) poate valoriza capacităţile timbrale şi potenţialul tehnico-expresiv al acestora. 1.1. Trio-ul cu pian Primele trio-uri cu pian, definite ca atare, apar în creaţia lui J. Haydn, în ciclul celor 29 de Sonate pentru pian. Cea mai mare parte a acestora (21) includ şi partituri pentru vioară şi violoncel (care dublează de obicei vocile corespondente ale pianului), şi sunt catalogate drept trio-uri. O prezenţă mai clar conturată, din punct de vedere al concepţiei structurale, o au trio-urile cu pian în creaţia lui W. A. Mozart. Cele şapte lucrări de gen, cu excepţia Divertismentului K. 254 (1776), sunt creaţii de maturitate, care individualizează fiecare din cele trei instrumente, din punct de vedere melodic şi timbral. Grupul instrumental vioară - violoncel - pian ocupă un spaţiu mult mai amplu în creaţia lui L. van Beethoven, care dedică acestui tip de ansamblu lucrări aparţinând a patru genuri diferite : miniatura camerală, tema cu variaţiuni, trio-ul cu pian şi concertul pentru solişti şi orchestră. Genul trio-ului cu pian este intens abordat de compozitorii secolului al XIX lea , secol dominat de pian şi vioară, ca instrumente cu mare potenţial de virtuozitate. La aproape un secol distanţă faţă de Trio-urile op. 1 ale lui L. van Beethoven, în cultura slavă, A. Dvořak şi S. Rahmaninov dăruiesc culturii universale două valori ale genului (Dvořak-Trio Dumkas şi Rahmaninov-Trio Elegiac în sol minor), emblematice în acest sens, marcate de o expresivitate intens melodică şi de o mare strălucire tehnicinstrumentală. De altfel, A. Dvořak acordă acestui gen cel mai mare număr de opus-uri 13
dintre compozitorii romantici, deschizând tradiţia cehă în domeniul trio-ului cu pian. Secolul al XX lea , cu precădere deceniile imediat următoare celor două conflagraţii mondiale (anii ’20-’30 şi ’50-’60), reprezintă perioada de maximă creativitate în lucrări dedicate grupului instrumental vioară, violoncel, pian. Cele două trio-uri propuse spre analiză, L. van Beethoven - Trio op. 1 nr. 3 în do minor şi S. Rachmaninov - Trio Elegiac în sol minor sunt două dintre lucrările emblematice ale genului. Deşi aflate la un secol distanţă, ambele lucrări sunt marcate de dominanţa expresiei lirice, de mare cantabilitate, de contrapunctul timbral şi de strălucirea partiturii instrumentale, în special a pianului. 1.1.a. Ludwig van Beethoven Trio op. 1 nr. 3 în do minor (1794-1795) Compusă în anii 1794-1795, lucrarea aparţine primei perioade de creaţie a compozitorului (până la 1800), perioadă ce include opere de tinereţe, impregnate de arta contrapunctică şi rigoarea formală a profesorului său, J. Haydn. Din 1792, Beethoven începe să studieze la Viena contrapunctul cu Joseph Haydn şi scriitura vocală cu Salieri, astfel că operele din această perioadă ţin, pe de o parte de claritatea şi limpezimea stilului formal al lui Haydn, iar pe de altă parte tind spre stilul bel-canto-ului italian, cu linia melodică ornamentată, eliberată de rigiditatea agogică şi de o mare forţă expresivă. Structurată în patru mişcări (I - Allegro con brio, II - Andante cantabile con variazioni, III - Menuet - quasi allegro, IV - Finale Prestissimo), lucrarea a fost reformulată de Beethoven, în 1817, în Cvintetul de coarde op. 104. Partea I, Allegro con brio, este concepută în forma clasică de sonată. Tratările motivice, ca generator tematic (tehnică preluată de la Haydn şi Mozart), scriitura dominată de contrapunct şi polifonie, transferul realizat prin divizări timbrale ale temelor, frecventele mutaţii timbrale şi flexibilitatea texturii cu consecinţe asupra interferenţei, precum şi exprimarea armonică prin modulaţii surprinzătoare (prin enarmonii şi omonimii), relevă minuţia construcţiei şi fineţea detaliului expresiv. Intervalul caracteristic - terţa mică şi sensul melodic general descendent imprimă acestei părţi un caracter introspect. Plasarea viorii în registrul grav sau intermediar al ansamblului, într-o textură restrânsă, determină selectarea atentă a procedeelor tehnico- 14
Page 1 and 2: REZUMAT ARGUMENT Vioara şi viola,
Page 3 and 4: 2. Configuraţii timbrale În defin
Page 5 and 6: etc.. Mişcarea melodică presupune
Page 7 and 8: explicarea cauzelor şi efectelor s
Page 9 and 10: a secolului al XVIII lea , odată c
Page 11: şi în ansamblul instrumental (imi
Page 15 and 16: Admiraţia sa pentru Ceaikovski, Li
Page 17 and 18: cvartetului prin simetria formei, p
Page 19 and 20: Partea I, Allegro, cu o dramaturgie
Page 21 and 22: destinată viorii şi violei, propu
Page 23 and 24: Mib Major, K. 365. Evenimentul trag
Page 25 and 26: personalizat pentru fiecare instrum
Page 27 and 28: BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. ADORNO,
Page 29 and 30: 29. FRANÇOIS-SAPPEY, Brigitte - Hi
Page 31 and 32: 54. PINCHERLE, Marc - Le violon, É
Page 33: 78. WILLENER, Alfred - Pour une soc

REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?