REZUMAT - Universitatea de Arte "George Enescu"

Partea a II-a, Andante, este contrastantă, atât sub aspectul conţinutului tematic,
precum şi în plan tonal-armonic şi structural. Dacă Partea I a lucrării prezintă evoluţii
melodice paralele între orchestră şi solişti, Partea a II-a înlănţuie şi tratează variaţional
tematica, într-o cursivitate care constituie liantul acestei partituri unitare. Din punct de
vedere tonal, Partea a II-a conţine patru secţiuni, determinate după tonalităţile
predominante (do minor, Mib Major, caracter modulatoriu şi do minor), dar conţinutul
tematic sugerează o formă de sonată, cu două grupuri tematice, cu dezvoltare şi o repriză
care reia doar grupul secundar. Registrul grav şi static al fundamentului armonic,
tonalitatea do minor, predominanţa melodică a terţelor mici, divizarea timbrală a
acompaniamentului, imprimă Părţii a II-a sonorităţi de o profundă tristeţe. Cadenţa
instrumentală constituie o sinteză a tuturor tipurilor de scriitură utilizate în partea a II-a:
scriitura melodică, polifonică, dialogată, în dublaj, cromatismul contrar.
Partea a III-a, Presto, este structurată în cinci secţiuni mari, cu codă. Deşi
structura este tipică rondo-ului, planurile tonale constituie excepţii, astfel încât
determinarea formei urmează logica înlănţuirilor de tip episodic. Spre deosebire de
primele două părţi ale acestei simfonii concertante, Partea a III-a are un caracter deschis,
strălucitor, datorat frazelor scurte, vivace, diversităţii ritmice şi tratărilor de tip
variaţional, care implică frecvente şi rapide schimbări în maniera de emisie. Supleţea şi
agilitatea instrumentală, transfigurările timbrale rapide (prin utilizarea ambitusului
complet al celor două instrumente) şi vivacitatea transformărilor ritmice şi ornamentale,
sunt elemente care definesc ultima parte a lucrării drept un moment de reală virtuozitate
în repertoriul comun al viorii şi violei.
Cele două Simfonii concertante analizate, deşi aflate la doar câţiva ani distanţă
una de cealaltă, se deosebesc esenţial, atât prin concepţia formală şi structurală, cât şi prin
expresia de tip antinomic. Simplităţii şi transparenţei lucrării lui Stamitz i se opune
complexitatea inedită, temerară pentru epoca respectivă, a lucrării lui Mozart. Dacă
Stamitz concepe ansamblul solistic unitar (prin dublajul aproape permanent dintre vioară
şi violă), în intenţia de a sugera imaginea unui singur instrument (interferenţă compactă),
Mozart construieşte partitura pe principiul relevanţei expresive a identităţii timbrale. În
acest sens, grupul solistic din lucrarea lui Stamitz utilizează cvasi-permanent registrul
comun, în timp ce soliştii Simfoniei concertante mozartiene explorează un ambitus extins,
25