ÎN TEMPLUL LUI JANUS - Institutul de Istorie

Poziţia diferită a Imperiului habsburgic şi a Poloniei faţă de Imperiul otoman arată că la sfârşitul
secolului al XVI-lea principalele puteri europene erau departe de a fi unitare. Constatarea se poate argumenta şi
prin alte exemple. Veneţia are o atitudine asemănătoare cu a Poloniei. Între poziţia dominantă pe care turcii o
deţin în Mediterana orientală şi între concurenţa spaniolă, implantată în sudul Italiei şi controlând, la rigoare,
ieşirea din Marea Adriatică, Veneţia înclină spre aranjamente de compromis cu Imperiul otoman, pentru a-şi
păstra măcar în parte accesul la pieţele sale tradiţionale din Levant.
Papalitatea, deşi aparent extrem de zeloasă în organizarea Ligii anti-otomane, urmărea totuţi o politică
cu unele nuanţe proprii. Pe de o parte papa Clement al VIII-lea (1592-1605) este mai puţin aservit Spaniei decât
predecesorii săi, iar demersurile lui spre a atrage împotriva turcilor ţări ca Franţa, Veneţia sau Polonia sunt
întâmpinate cu rezerve de curtea de la Madrid. Pe de altă parte, papalitatea îşi axa în acea perioadă acţiunile
internaţionale pe ideea contrareformei, a prozelitismului religios catolic. Ceea ce, chiar dacă părea greu de
acceptat, dădea totuşi loc de unele divergenţe cu Habsburgii. Aceştia, oricât de legaţi de catolicism şi
contrareformă, reprezentau însă o linie mai „politică”, ale cărei manifestări erau judecate de papalitate ca
slăbiciuni, sau probe de oportunism.
Împrejurările internaţionale în care s-a desfăşurat lupta pentru independenţă şi unire de sub conducerea
lui Mihai Viteazul au fost, prin urmare, extrem de complicate. Anumite elemente ale acestora au favorizat
acţiunile marelui domn. Printre ele se numără situaţia internă din Imperiul otoman, întărirea spiritului de revoltă
al popoarelor oprimate din sud-estul continentului şi reizbucnirea războiului dintre turci şi Habsburgi, în 1592.
Cele mai multe, dimpotrivă, au defavorizat-o. Astfel, o stavilă deosebit de gravă în calea împlinirii luptei lui
Mihai a fost rivalitatea austro-polonă. Un rol negativ a avut de asemenea lipsa de suficientă unitate a Ligii antiotomane,
fapt care a contribuit la inconsecvenţele politicii habsburgice faţă de Mihai. În aceeaşi direcţie au
acţionat disensiunile dintre unele state componente ale Ligii şi alte ţări din apusul Europei, ca Franţa sau Anglia.
Dacă examinăm mai deaproape câteva din momentele relaţiilor internaţionale ale ţărilor române în
vremea lui Mihai Viteazul, influenţa negativă a factorilor menţionaţi mai sus se evidenţiază limpede.
De la început, Liga papalo-habsburgică n-a înţeles sensul şi valoarea adevărată a ţărilor române în lupta
anti-otomană. Demersurile ei pentru colaborare au fost întreprinse pe căi diferite şi fără o concepţie fermă despre
viitoarea alianţă. Contactele cu Aron Vodă în Moldova au fost stabilite mai întâi de imperiali, prin comandantul
cetăţii Eger, la sfârşitul anului 1593 5 . Se pare că iniţiativa nu era de natură strict oficială şi politică, ci provenea
din partea arhiducelui Mathias, viitorul împărat, care pe atunci era comandant suprem al forţelor imperiale din
vestul Ungariei şi Croaţiei. Încă din octombrie 1593 acesta preconiza o ofensivă energică împotriva turcilor,
pentru a prilejui ţărilor române şi altora să se alăture imperialilor 6 .
Demersurile pentru alianţă rămân deocamdată fără rezultat, deoarece domnul moldovean, prudent, ar fi
dorit confirmarea lor din partea împăratului. Ele sunt reluate, fără o coordonare cu diplomaţia imperială, de către
papalitate. Din partea acesteia, Aron Vodă e vizitat de un trimis, în martie 1594, în cadrul unei misiuni mai largi,
care viza nu numai ţările române ci şi atragerea Poloniei, a cazacilor şi a Rusiei.
26