ÎN TEMPLUL LUI JANUS - Institutul de Istorie

eînnoit privilegii, de ex. pe ale secuilor, sau pe ale unor oraşe. A ordonat conscripţii, a revendicat teritorii de
graniţă, a convocat de trei ori dieta, în compoziţia şi cu atribuţiile ei tradiţionale.
A greşit, fără îndoială, sporind fiscalitatea în general şi pretenţiile la felurite contribuţii din partea
oraşelor. Dar era constrâns la aceasta de faptul că imperialii, suspectându-i intenţiile de după ocuparea
Transilvaniei, i-au suspendat subvenţiile pentru plata mercenarilor. Ceea ce, printre alte efecte, l-a avut şi pe acela
al indisciplinei trupelor sale, al unor excese comise de acestea.
Au fost fapte impuse lui Mihai de împrejurările pe care nu le-a putut stăpâni şi schimba, aşa cum n-a
putut rezista ciocnirilor dintre mari regate şi imperii, abătute pe deasupra sa. Dar acestea n-au însemnat că
măsurile luate de el în avantajul unor sate româneşti şi în al preoţilor români au fost doar nişte incidente. Evident,
Mihai n-a putut desfăşura în chip consecvent o politică proromânească şi proortodoxă; e posibil că ideea
consecvenţei pe aceste două direcţii să nu-i fi fost îndeajuns de limpede lămurită. Dar chiar şi asemenea măsuri
izolate probează măcar un anumit instinct, poate dintr-un fel de bun simţ – al necesităţii şi al justeţei intervenţiei
în sprijinul unor categorii flagrant defavorizate în societatea feudală ardelenească. Dacă ar fi fost acestea şi numai
o licărire de conştiinţă a solidarităţii de neam (cea religioasă fiind de-acum bine implantată în mentalitatea
medievală) ele ar merita reţinute, chiar fără a încerca vreo speculaţie asupra unei prea îndepărtate semnificaţii a
respectivelor acte.
La distanţă de patru secole, se îngăduie şi se justifică definirea unei personalităţi prin transparenţa
imaginii pe care i-a făurit-o posteritatea, în temeiul ecourilor amplificate de timp, ale acţiunilor sale. Dacă în
interpretarea ei pronunţăm termenul „mit”, nu înseamnă contrafacere unei realităţi faptice. Înseamnă a adăuga
acesteia încă o dimensiune, durabilă, poate într-o anume perspectivă mai profundă şi mai adevărată decât cea
comun autentică, a fiinţei sale pământeşti. Marilor personalităţi creatoare de istorie, de religii universale, li se
percepe peste timp o imagine duală, alcătuită din nucleul – adesea incert – al existenţelor reale, şi din haloul
înconjurător, ce apare posterităţii mai clar, prin refracţia nucleului luminos originar în straturile perceptive din
mentalul generaţiilor succesive. Psihologia şi sociologia au atestat că oamenii cred şi acţionează atât sub impactul
realităţilor obiective, cât şi, sau mai ales, sub acela al reprezentărilor lor subiective, reprezentări ce se constituie
într-un fel de realitate de gradul al doilea.
În faptul că figura lui Mihai Viteazul s-a dovedit disponibilă a fi inspiratoarea unui crez într-o mare idee
colectivă, stabil şi chiar amplificat peste veacuri, constă măreţia veritabilă a destinului omenesc ce s-a frânt pe
câmpul de lângă Turda.
1 Dan Berindei, Mihai Viteazul în viziunea generaţiei făuritorilor României moderne, în Mihai Viteazul.
Culegere de studii, red. coord. Paul Cernovodeanu şi Constantin Rezachevici, Bucureşti, 1975, pp. 37 şi urm.
2 A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol. V, Bucureşti, [1927], pp.256-257.
3 Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, reeditare, [Bucureşti], 1968, p. 284.
4 Dr. Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VI,
Bucureşti, 1933, p. 1-2.
34