ÎN TEMPLUL LUI JANUS - Institutul de Istorie

La polul opus se vehiculează ideea unui fenomen revoluţionar calitativ nou, covârşitor de factură
economică, urmărind o redistribuire a bunurilor şi o amendare a echilibrului social în favoarea păturilor urbane
defavorizate. În această interpretare provocatoare, reziduurile marii revoluţii franceze, ca de ex. ideea republicii,
n-ar fi făcut decât să se suprapună peste caracterul nou, esenţialmente economico-social, şi să-l mascheze,
diminuându-i semnificaţia novatoare.
S-a mai afirmat că revoluţiile din Germania, din centrul şi răsăritul Europei au marcat un faliment al
liberalismului, sublimat din credo-ul de la 1789, el fiind – în aceste părţi, înăbuşit de naţionalism. Acest punct de
vedere a fost combătut de câţiva mari istorici germani din secolul nostru care au demonstrat că liberalismul n-a
sucombat în ciocnirea cu naţionalismul, ci a rămas o concepţie viabilă şi influentă, acomodându-se cu progresul
ideii naţionale şi chiar servindu-l.
Un alt fapt pe care l-au subliniat cercetările mai recente este influenţa revoluţiilor de la 1848 în ţările
neatinse direct de ele. Europa anului 1848 se prezintă ca un aglomerat de zone concentrice, în centru mai intens,
spre periferie mai slab afectate de seismul revoluţionar.
Spre exemplu, au fost ţări în care nemulţumirile şi protestele s-au exprimat prin demonstraţii populare
sau chiar încercări izolate de insurecţii. Aşa s-a întâmplat în Anglia, în aprilie 1848, în Spania în luna mai, ceva
mai înainte în Portugalia. Şi aceste mişcări revendicau reforme constituţionale şi instituţii democratice.
În alte ţări, guvernele s-au grăbit să prevină izbucnirea de asemenea tulburări, luând iniţiativa reformelor
de tip liberal. A fost cazul Belgiei, Olandei, Danemarcei şi al Elveţiei.
Revoluţiile propriu-zise au fost de două tipuri, dar nu fără comunicare între ele. În Franţa avuseseră loc,
înainte de 1848, două revoluţii care transformaseră societatea franceză în sens modern. În consecinţă, în Franţa la
1848 se va pune pe de o parte doar problema lărgirii cadrului democratic al regimului politic – prin vot universal
şi republică -, iar pe de altă parte, prin dreptul la muncă, încadrarea componentelor „celei de-a patra stări” –
muncitorii industriali – în normalitatea schemei de organizare a socialului şi a politicului.
Franţa realizase cu secole înainte unificarea teritoriului naţional şi adusese, între 1789-1794, o
ameliorare substanţială a condiţiei sociale şi materiale a ţărănimii. Prin urmare, nici problema naţională, nici cea
agrară, atât de agresiv prezente în alte părţi ale Europei, nu au avut în Franţa anului 1848 nici o relevanţă.
Revoluţiile din centrul şi răsăritul Europei aparţin altui tip, caracterizat prin: combaterea practicilor
guvernării absolutiste şi punerea bazelor şi drepturilor cetăţeneşti; revendicările de ordin naţional-statal: eliberare,
unitate şi independenţă naţională; ameliorarea condiţiei ţărănimii prin desfiinţarea vechilor obligaţii din cadrul
raporturilor de dependenţă din feudalism, abolirea stării de iobăgie şi împroprietărirea ţăranului, prin sacrificarea
în folosul acestui scop a unei părţi din marea proprietate funciară.
Revoluţiile din Europa centrală şi răsăriteană aveau de îndeplinit, în aceste zone, rolul istoric pe care îl
jucase revoluţia de la 1789 în Franţa; de a transforma în chip radical structurile de proprietate, de relaţii sociale şi
de organizare politică, de a crea noua societate modernă.
Obiectivele numeroase şi diverse ale acestor revoluţii s-au manifestat în cadrul fiecăreia, în funcţie de
condiţii specifice, cu o intensitate diferită; dar între ele a persistat o interdependenţă, chiar şi atunci când unul din
42