ÎN TEMPLUL LUI JANUS - Institutul de Istorie

PRIVELIŞTI FUGARE DIN „MAREA TRECERE”
„Und was verschwendet wird zum Wirklichkeiten”
Un bine cunoscut vers din Goethe deschide această culegere prin care, după ani mulţi, autorul ei
presimte că peregrinării gândurilor sale prin „a vremii stranie cetate” i se apropie un răgaz de odihnă.
„Peregrinare”– fiindcă el n-a acceptat să vadă istoria ca pe o clădire multietajată, ascunzând undeva o
cămăruţă închiriată pe termen lung, în care s-a complăcut şi simţit „acasă”, într-o beatitudine a respingerii
sugestiilor de reamenajare a spaţiului său de excelenţă intelectuală.
Există, având chiar mari merite, oameni care „ştiu aproape totul despre mai nimic”, ocnaşi ai cioplirii
pietrelor de aşezat la temeliile ştiinţelor.
Compunerea disparată a culegerii de faţă nu vrea să afirme un alt „credo” şi o altă misiune a istoricului.
Ea este doar mărturisirea unui temperament disponibil pentru mai multe concepţii şi maniere din unghiul cărora
aventura umană să poată fi privită, ele acuzând însă, implicit şi discret, insatisfacţie faţă de unilateralitatea
pedantă.
Se vor împlini curând două mii de ani de când Seneca Filosoful a scris: „Trebuie să trăim cu
convingerea că nu ne-am născut pentru un singur colţ de lume; patria ne este întreg universul”.
Cam în acest spirit, dar cu modestia cuvenită, paginile ce urmează îi invită pe cititori să străbată câteva
evenimente – le-am numit mai înainte „privelişti fugare” – din Evul Mediu, din Europa centrală şi sud-estică în
epoca modernă; Transilvania nu putea lipsi din serial, după cum nici mult dezbătuta problemă a naţiunii şi a
naţionalităţilor, sau povestea – când înălţătoare, când tristă – a Bisericii Române Unite.
Câteva portrete de personalităţi încearcă să învioreze reflecţiile asupra încifrării şi descifrării destinului
românesc şi european din timpurile mai noi, cât şi asupra unor sensuri actuale teoretice care se dezvăluie
cercetării istorice când se apropie de pragul „problemelor-limită”.
Adevărata şi marea istorie este aceea a devenirii umane, realizate în timp, în spaţiu, în creativitate, în
idealuri şi speranţe, în dureri şi înfrângeri.
Nu suntem atât de prezumţioşi încât să vrem a raporta suita acestor studii restrânse la o sentinţă cu
pretenţii de atotcuprindere.
Ea nu aspiră decât a da cuvânt preferinţei pentru câteva locuri şi probleme din istorie – acest tărâm
nemărginit de desfătare a spiritului sensibil la grandoarea dramei umane.
Alături de cunoaştere lumii şi a oamenilor, el ne îmbie şi cunoaşterii de noi înşine, ispitindu-ne să
deturnăm o declaraţie lui Paul Valéry: „Je t’aime, parce que je touche par toi à mon Infini”.
Camil Mureşanu
6